Tipologia structurilor politice medievale

Evul mediu s-a caracterizat printr-o mare varietate a tipurilor de organizare politica, in functie de conditiile specifice din anumite zone sau epoci istorice. Pentru reliefarea diversitatii, dar si a elementelor de unitate in planul politic si institutional, vom prezenta tipologia propusa de antropologia culturala. Pe baza studierii a sute de civilizatii, antropologii au identificat, in mare, urmatoarele tipuri de organizare politica, a caror existenta poate fi presupusa pentru perioada de care ne ocupam: bande de vinatori-culegatori, triburi, sefii, state.

Organizarea de banda caracteriza grupuri mici de populatie, de regula nomade, care erau autosuficiente si autonome, caci traiau intr-o relativa izolare, fara a avea contacte importante si fara a face schimburi sistematice cu vecinii. Cei ce faceau parte din aceste grupuri isi asigurau hrana prin vinatoare si cules, si, intrucit nu exista posibilitatea acumularilor de avere, caci tot ceea ce se agonisea se impartea imediat intre toti membrii, se considerau cu totii egali. Desigur, si in cazul vinatorilor-culegatori exista un anumit tip de autoritate, dar aceasta era informala, depinzind de prestigiul personal al celor ce ajungeau sa o exercite si nu de existenta unei institutii anume. Astfel de structuri politice se pare ca nu mai existau in Europa in perioada la care ne referim, cu exceptia, poate, a unor populatii din nordul extrem al continentului si din Groenlanda.

Organizarea tribala  se intilnea in societatile cu economie mai diversificata, in zone in care se practica o cultura primitiva a plantelor (horticultura) si cresterea animalelor, adesea in regim nomad sau semi-nomad.

Ea era specifica zonelor cu densitate de populatie mai mare, datorata hranei mai abundente, care era acum produsa, si nu mai depindea intru-totul de hazardul naturii. In consecinta, triburile aveau membri mai numerosi decit bandele de vinatoare. Populatiile care au ajuns la acest tip de organizare erau mai sedentare decit cele de care a fost vorba anterior, teritoriul lor fiind mai bine delimitat. Si acest mod de organizare avea o natura egalitara, intrucit lipseau stricte ierarhii politice si nu se constituisera nici clasele sociale. Existau totusi in cadrul acestor comunitati persoane care detineau o autoritate recunoscuta in mod formal de toti ceilalti. Specializarea intre membrii tribului era mai mare, mai ales in ceea ce-i privea pe cei aflati in legatura cu fortele supranaturale (samani, vraci, etc.). Dar modelele de conducere informala ramineau o trasatura importanta si in cazul populatiilor organizate in triburi. In interiorul acestora existau asociatii (clanuri bazate pe legaturile de rudenie, clase de virsta) care puteau integra mai multe grupuri locale intr-unul mai larg. Populatiile organizate in structuri tribale ocupau in evul mediu zone din nordul Europei (laponii), din spatiul baltic (prusii, baltii, etc.), din centrul si rasaritul continentului (slavii in perioada migratiilor).

Sefiile caracterizau societati mai dens populate, cu comunitati mai permanente, care obtineau o productivitate mai mare. In cadrul acestora s-au creat structuri de autoritate formale care integrau mai multe comunitati, dintre care fiecare putea sa-si aiba propria conducere, reprezentata de un sef, sau de un consiliu. Pozitia sefului era uneori ereditara, dar si in cazul electivitatii era, in general, una permanenta si ii conferea un statut inalt detinatorului.

In cadrul acestui tip de comunitate existau, de regula, ranguri sociale, ceea ce presupunea un acces la prestigiu diferit pentru membrii ei. O responsabilitate importanta a sefilor era aceea de a fi de agent de redistribuire, care impartea celor din jur, in functie de diferite criterii, bogatiile pe care comunitatea le-a acumulat.

In primele secolele ale evului mediu, stadiul organizarii in sefii fusese atins de catre majoritatea triburilor germanice, de unele triburi slave, de catre huni, de celtii din Insulele Britanice, iar ulterior, o organizare de acelasi tip par sa fi avut vikingii inaintea crestinarii si crearii regatelor scandinave.

Desigur, pentru evul mediu, cazul cel mai studiat, si, in consecinta, cel mai cunoscut de organizare politica, este cel statal.

Statul asigura si in evul mediu monopolul asupra violentei legitime, ceea ce presupunea dezvoltarea unor instrumente de control social formale si specializate : forte de mentinere a ordinii, armata permanenta. Dincolo insa de forta, era nevoie si de asigurarea legitimitatii conducatorului, care consta in credinta populatiei in dreptul acestuia de a guverna. Carisma personala a celui ce conduce, prestigiul dinastiei din care face parte, justificare religioasa a domniei erau tot atitea modalitati de asigurare a legitimitatii politice intilnite in aceasta perioada, in diferite zone ale lumii. Statele se mai caracterizau si prin existenta unei structuri de clasa, care se exprima printr-un acces inegal al membrilor comunitatilor la resursele economice si la exercitarea puterii politice.

Statele au aparut in zonele unde exista o economie productiva (de cele mai multe ori agricultura intensiva, dar in anumite cazuri si cresterea animalelor, chiar nomada, putea asigura conditii pentru aparitia structurilor statale). Productivitatea inalta a permis aparitia oraselor, un inalt nivel de specializare a activitatilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri si servicii si folosirea monedei), comert exterior intens. In perioada pe care o studiem, organizarea statala s-a impus treptat pe intreg teritoriul Europei.

Tipuri de state

Daca cele aratate mai sus reprezinta acele trasaturi comune, definitorii pentru o entitate care isi merita numele de stat, in momentul in care analizam cazurile particulare, observam existenta unor mari deosebiri, care ne pot face sa ne intrebam, de exemplu, daca putem include in aceeasi categorie Venetia si regatul Frantei. De aceea, in realizarea unei tipologii a statelor, putem lua in discutie mai multe criterii.

Conform criteriului teritorial, acestea se pot imparti in :

state teritoriale (care cuprind mai multe structuri urbane in componenta lor)

orase-state (organizate in jurul unui unic centru urban).

Daca folosim criteriul organizarii politice, atunci putem vorbi de :

republici

monarhii, acestea din urma difentiate la rindul lor in imperii si regate, in functie de ideologia oficiala.

Regatele se deosebeau de imperii nu atit prin dimensiuni, cit prin lipsa ideii universale. Totusi, regatele tindeau sa preia unele componente ale acestei idei, cum ar fi cea a relatiei speciale intre monarh si divinitate. De exemplu, in Europa, regii dobindeau un caracter sacru prin ungere, si se considerau, in diferite forme, reprezentantii lui Dumnezeu pe pamint. Pe de alta parte, regatele sfirseau prin a se defini ca state total independente fata de imperii, carora nu le mai recunosteau nici autoritatea formala. Ideea suveranitatii regilor a fost exprimata cel mai bine de legistii francezi din secolul al XIV-lea in formula « regele este imparat in regatul sau ». De asemenea, expresia « prin mila lui Dumnezeu », folosita in titluri de monarhi, exprima aceeasi idee a dependentei puterii lor direct de Dumnezeu, si nu de un imparat terestru. In perioada la care ne referim, majoritatea statelor europene erau organizate in forma regatelor, sau tindeau sa realizeze acest tip de structura politica.