|
|
|
Bernard Guenée afirma in lucrarea Histoire et culture historique dans l'Occident médiéval, Aubier, Paris, 1980 ca in materie de istoriografie, Evul Mediu, perioada ce poate merge din secolul al VI-lea pana in secolul al XVI-lea nu a fost, cum multa vreme s-a considerat, o interminabila paranteza sterila. S-a scris istorie in aceste secole, cu inspiratie sau nu, oricum preocuparile celor ce o scriu sunt mult diferite de cele ale celor din Antichitate. Diferenta este firesc legata de crestinism si de dorinta istoricilor crestini de a vedea in evenimentele de la origini un exercitiu al vointei divine. Istoria este scrisa la inceputul Evului Mediu in manastiri, de clerici, si condamnata sa existe in umbra teologiei careia ii era obligata sa ii furnizeze exemple edificatoare pentru a convinge autori si cititori de puterea lui Dumnezeu. Se scriu mai ales anale si cronici, care incep de la facerea lumii si pretind a calcula cu precizie cand va veni sfarsitul ei. Conceptia istorica se ingusteaza, planul imaginar se amesteca cu cel real, iar miracolul este o constanta.
Conceptie asupra istoriei este, in evul de mijloc timpuriu, oarecum simplista. Izvoarele sunt folosite intr-o mai mica masura si de aici ideea ca aceasta istoriografie ar fi fost un pas inapoi prin comparatie cu ceea ce s-a realizat in Antichitate, ca istoria ar fi fost scrisa in Evul Mediu doar de naratori naivi, cronicari si nu istorici, care nu au cunoscut linistea cabinetului unde prin efortul de eruditie sa reconstruiasca trecutul. Cei ce imbratiseaza aceste judecati de valoare sunt fermi in a aprecia ca a face istorie este imposibil in Evul Mediu pentru ca spiritul medieval este incapabil de un asemenea gen de cunoastere. Peter Burke, in lucrarea The The Renaissance, Sense of the Past, publicata in 1969, afirma transant ca Evul Mediu nu a avut istorici pentru ca i-a lipsit sensul trecutului si mai ales spiritul critic si posibilitatea de a explica inlantuirea faptelor. Cel ce scrie istorie in aceasta perioada ar parea preocupat doar de a justifica interventia lui Dumnezeu sau a Diavolului in faptele oamenilor.
Bernard Guenée demonstreaza in lucrarea citata ca problema este fals pusa si ca Evul Mediu istoriografic nu trebuie judecat fara nuantari. Problemele de la care ar trebui sa se porneasca in emiterea judecatilor de valoare ar trebui sa se construiasca in jurul rolului si locului istoricului in aceste secole. Istoricul din Evul de Mijloc, inchis in cadrele manastirilor, scrie pentru cei din manastire, pentru a le oferi texte spre meditatie si astfel misiunea lui este aceea de a povesti faptele trecutului si statutul istoriei este cel de "anexa" a teologiei. Istoria are un obiect propriu de studiu, dar nu este o disciplina majora, cartile de istorie se amesteca printre cele de retorica, gramatica, hagiografie sau filosofie. Totusi termenul de istorie va cunoaste in acest timp o evolutie; de la nararea faptelor importante se ajunge sa se inteleaga ca istorie reprezinta faptele in sine sau chiar cartea ca obiect. In secolul al IX-lea termenul de istorie va avea un sens tehnic precis: orice povestire (naratiune) care prezinta viata unui sfant. In secolul al XII-lea o alta istorie incepe sa prospere, istoria scrisa la curtile suveranilor, pentru urechile lor si in care treptat religia isi pierde primordialitatea. Istoria inceteaza de a mai fi povestea vietilor sfintilor sau cea a interventiei divine, sacrul nu mai este integrat in timp, iar preocuparea celui ce scrie istorie este de a reda evenimentele remarcabile pe care s-a construit renumele imperiilor respective. Pentru ca noile "identitati" aveau nevoie de justificari apare tot mai importanta preocuparea pentru realizarea genealogiilor manifestata inca din secolul al.IX-lea. Istoria devine in acest timp o suita de apogee si declinuri in functie de vicistitudinile puterilor politice.
O raportare la caracteristicile istoriografiei in Antichitate poate sa scoata in evidenta si multe similitudini. Interpretarea crestina providentialista a istoriei nu apare odata cu Evul Mediu, ci continua cu el pentru ca Antichitatea a inventat-o. Istoricii Evului Mediu s-au aratat interesati de operele anticilor, le-au copiat si recopiat salvandu-le de la uitare. Daca ei nu ar fi infaptuit aceasta opera de transmitere nu ne-ar fi ramas foarte mult din Antichitate. Istoricii Evului de Mijloc, in primele secole utilizeaza in scrierile lor limbile clasice. Spre exemplu, in Europa Occidentala, cea mai mare parte a cronicilor au fost scrise in latina, nu este latina clasica, dar este latina. Nu aceste raportari duc insa la o decodare a acestei istoriografii, ea trebuie inteleasa mai curand in sine, caci ilustreaza in fond o noua forma de civilizatie, cu trasaturi profund originale.
