|
|
|
Istoriografia generala in secolul XX
Caracteristici generale
Anul 1918 a marcat o noua etapa in istoria universala, in general, si in cea europeana, cu deosebire. Pacea instaurata dupa prabusirea puterilor centrale in razboiul din 1914-1918 a insemnat o redimensionare a vechilor structuri politice de pe continent prin disparitia marilor imperii (Austro-Ungar, tarist si otoman) si aparitia sau desavarsirea unor state nationale. Totodata, in imprejurarile crizelor care s-au abatut asupra continentului nostru, in Rusia s-a impus sistemul comunist, iar in unele tari din Europa Occidentala (Italia si Germania) si-a facut aparitia regimuri fasciste.
Declansarea celui de-al doilea razboi mondial din 1939-1945 a dus la noi si profunde transformari politice in intreaga lume. Epoca de dupa 1945 este dominata de impunerea violenta a comunismului in tarile Europei Rasaritene si de patrunderea lui in partea orientala a Asiei. Continuand un proces istoric mai vechi, acum are loc dezintegrarea - pe scara mondiala - a sistemului colonial si de aparitia unor noi state nationale independente in Africa, Asia si pe continentul American.
Importantele transformari care au avut loc pe plan politic au fost insotite de progrese insemnate in domeniile economiei, civilizatiei tehnologice si implicit, al stiintei si culturii.
Inceputul secolului XX, a fost marcat de un nou avant si in domeniul stiintei istorice. Istoriografia a cunoscut noi directii de dezvoltare, in functie de marile probleme care au framantat omenirea contemporana.
O nota caracteristica a scrisului istoric in aceasta epoca, consta in largirea si diversificarea problematicii istoriografice, determinata de importantele mutatii care s-au produs pe plan general in viata politica, sociala si economica, in domeniul tehnico-stiintific, in viata spirituala si, cu deosebire, pe plan demografic si general uman.
Noile relatii ale epocii au dovedit ca secolul XX este un secol al interdependentelor, ca, datorita mijloacelor tehnice de comunicatie si informare, lumea tinde spre universalitate pe toate planurile. Acest fenomen se reflecta si in istoriografie, care a atras in jurul ei nu numai pe istorici si pe filosofi, ci si pe sociologi, economisti, politologi, etnologi, filologi si lingvisti, statisticieni etc.
Istoriografia pozitivist-critica, cu metodologia ei riguroasa, specifica ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea a cedat tot mai mult spatiu de afirmare unei istorii cu orizonturi de cuprindere mai largi, cu tendinte spre sinteza istorica. Asa cum observa Nicolae Iorga in 1920, in Doua conceptii istorice, ". istoriografia pragmatica, precumpanita de cronologie si amanuntul precis al faptelor", a facut tot mai mult loc "noii istorii culturale, care priveste mai ales la ceea ce este adanc, fundamental general in viata omului".
Initiativa noii orientari apartine istoriografiei franceze, unei pleiade de istorici precum Marc Bloch, Fernand Braudel, Pierre Renovin, ca si istoricilor belgieni Henry Pirrene si Jacques Pirrene. Acestora le revine meritul de a fi abordat cercetarea istorica intr-o noua viziune, care cuprinde pluralitatea factorilor determinanti in istorie prin imbinarea eruditiei cu forta de penetratie a analizei si demonstratiei cauzalitatii fenomenelor, punand astfel bazele teoriei sintezei istorice moderne in istoriografie.
Expresia concreta a continutului acestei directii este aparitia, incepand din 1900, a prestigioasei publicatii "Revue de synthese historique", sub conducerea lui Henry Berr, care a constituit un teren fertil de dezbateri intre specialisti din domenii apropiate istorie, care se interesau de latura teoretica a stiintei istorice. Scoala sintezei istorice franceze s-a afirmat apoi in cadrele largi ale colectiei 'L 'evolution de l'humanite' - initiate de acelasi H. Berr, in 1920 - care a antrenat in jurul ei numerosi specialisti, publicand un mare numar de sinteze asupra unor aspecte din civilizatia si cultura umanitatii.
Procesul de innoire a istoriografiei a cunoscut o alta etapa importanta in evolutia sa prin fondarea, in 1929, a revistei ' Annales d'histoire economique et sociale', de catre Lucien Febvre si Marc Bloch. In jurul 'Analelor' s-a constituit o veritabila grupare istoriografica care a preconizat, de la inceput, studierea fenomenului istoric in integralitatea lui, prin investigarea tuturor laturilor vietii materiale si spirituale, prevaland cele economico-sociale si de civilizatie. Profilul tematic al revistei rezulta cu claritate din numele pe care si l-a luat, indata dupa aparitie: ' Annales. Economies. Societes. Civilisations'.
Din 1956, conducatorul revistei a devenit Fernand Braudel, care a imprimat noi accente activitatii gruparii din jurul Analelor. El a dezvoltat latura teoretica si interdisciplinaritatea cercetarii, acordand prioritate marilor probleme ale evolutiei societatii.
Initiatorul noii directii a fost Henry Berr (1863-1954), istoric si filozof francez, care s-a impus prin 'Revue de synthese histoique' (1900), apoi prin colectiile 'L'evolution de l'humanite' si 'La Bibliotheque de synthese historique' (1920), a devenit adevaratul promotor al istoriografiei contemporane.,
Opera: Viitorul filosofiei - schita asupra sintezei cunoasterii fondata pe istorie (1899); Sinteza istoriei (1911); Istoria traditionala si sinteza istorica (1921).
Opera lui H. Berr are un caracter prevalent teoretic si demonstreaza neajunsurile istoriografiei traditionale, pledand pentru studierea problematicii majore a istoriei, legata de om si de societatea umana, pentru sinteza istorica. El s-a declarat adversar al istoriografiei axate pe naratiune si pe descrierea evenimentelor si a promovat sinteza bazata pe concluziile rezultate din examinarea analitica a informatiilor furnizate de istoria social-economica si spirituala, si pe stiintele inrudite acesteia.
Colectia de lucrari condusa de el, Evolutia umanitatii a fost o proiectie stiintifica de dimensiuni largi, care avea menirea de a reflecta aspectele fundamentale ale activitatii si gandirii omenesti, in timp si spatiu, realizata de specialisti dupa noile metode istoriografice preconizati de scoala 'Analelor'.
Contemporanul lui H. Berr care s-a impus in istoriografia franceza ca una din personalitatile cele mai proeminente in curentul de innoire a istoriografiei a fost Lucien Febvre (1878-1956). Profesor la College de France si autor al mai multor lucrari fundamentale, acesta a stat timp de peste un sfert de veac in fruntea scolii franceze de istorie de la revista 'Annales'
Opera: Istoria regiunii Franche-Comte (1912); Pamantul si evolutia umana (1922); Un destin - Martin Luther (1928); Rinul - probleme de istorie si de economie (1935).
Ca si H.Berr, L. Febvre abordeaza in lucrarile sale o problematica complexa cuprinzand, pe langa aspecte de istorie economica si sociala, numeroase alte domenii, ca istoria institutiilor, istoria vietii intelectuale si religioase, geografico, lingvistice s.a. A acordat atentie, in egala masura, stiintelor apropiate istoriei, acelora care intregesc imaginea cunoasterii prin relevarea psihologiei si a starii de spirit, a mentalului social.
Nota caracteristica a operei lui L. Febvre consta in viziunea filosofica, teoretica. asupra istoriei. El si-a dezvoltat ideile intr-o serie de articole pe care le-a publicat in culegerea 'Lupta pentru istorie', tiparita in 1959.
Cel mai apropiat colaborator al lui L. Febvre la promovarea studiilor de istorie economica si sociala, si la intemeierea si dirijarea revistei 'Annales' a fost Marc Bloch (1886-1944), profesor de istorie economica la Sorbona.
A scris: Regi si iobagi, un capitol de istorie capetiana (1920); Caracterele originale ale istoriei rurale franceze (1931); Societatea feudala, 2 vol. (1939-1940); Apologie pentru istorie sau mestesugul istoricului (1949).
Contributia esentiala a lui M. Bloch consta in studierea analitica, profunda si comparata a structurilor social-economice si a vietii feudale in general, din Franta si din Europa Occidentala
Opera sa de baza, Societatea feudala, este un model de eruditie, de profunzime si de larga viziune asupra originii si evolutiei feudalismul; aici a incercat totodata sa desluseasca preludiile obscure ale ideii nationale, radacinile nationalitatii. Aceasta a exercitat o mare influenta asupra gandirii istorice europene, in perioada interbelica.
Conducerea revistei "Analelor" a fost incredintata lui Fernand Braudel, nascut in 1902, director de studii la Ecole pratique des hautes etudes, iar, din 1950, profesor la College de France, care a continuat munca lui L. Febvre.
A scris: Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip al II-lea (1949); Civilizatia materiala si capitalismul (1967). Continuand directia 'Analelor', F. Braudel isi alege zonele investigatiilor istoriografice in domeniul structurilor social-economice si demografice din secolele XV-XVIII, abordand probleme asupra istoriei civilizatiilor, i social-istorice, in scopul dezvaluirii cauzelor profunde ale fenomenului istoric, lansand ideea timpului istoric in care evolueaza societatea umana. F. Braudel se pronunta pentru necesitatea studierii proceselor istorice de mare amplitudine, 'la longue duree' - cum le numeste el. Staruie asupra laturii interdisciplinaritatii cercetarii si patrunderii in intelegerea adanca a tuturor aspectelor legate de evolutia omului si a societatii.
F. Braudel a desfasurat o bogata activitate stiintifica, incepand din 1954, in fruntea revistei 'Annales" al carei conducator a devenit, dupa moartea lui H. Berr. Articolele si studiile cu continut teoretic publicate in coloanele acesteia, le-a tiparit, in lucrarea scrieri asupra istoriei.
Contributii notabile la, dezvoltarea istoriografiei contemporane au adus unii istorici francezi in domeniul bizantinologiei. Printre acestia s-a afirmat Louis Brehier (1868-1951), specialist in istoria si cultura bizantina si in cea medievala in general. A abordat probleme privind consecintele invaziilor barbare, relatiile dintre cele doua biserici crestine dupa marea schisma din 1054, privind cruciadele.
Principala opera a sa este Lumea bizantina, 3 vol. (1947-1950).
Contemporan cu acesta, s-a impus prin marea sa eruditie cunoscutul bizantinolog Charles Diehl (1859-1944), care a lasat numeroase monografii si lucrari de sinteza asupra istoriei bizantine, cu deosebire din epoca imparatului Iustinian. Dintre acestea amintim Iustinian si civilizatia bizantina in sec VI (1901); Bizant, grandoare si decadenta (1919). Istoria Imperiului Bizantin (1919).
Istoria medievala este reprezentata de Ferdinand Lot (1866-1952), care a lasat o opera de mare complexitate. Lucrarea Sfarsitului lumii antice si inceputul Evului Mediu (1917) este una din operele sale monumentale, urmata de altele, printre care Invaziile barbare si populatia Europei (1937).
Contemporan lui, Camille Jullien (1859-1933), este autor al clasicei lucrari Istoria Galiei (1907-1928), o ampla si profunda reconstructie a istoriei si civilizatiei celtice din epoca premergatoare romanizarii.
Dintre istoricii francezi care s-au ocupat de istoria moderna mentionam pe Henri Hauser si Georges Lefebvre.
In preocuparile lui Henri Hauser (1866-1946), au stat cu deosebire probleme economice legate de dezvoltarea capitalismului si de expansiunea economica si politica a marilor puteri la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Sunt semnificative lucrarile: Inceputul capitalismului (1927); Imperialismul american (1905) si Metode germane de expansiune economica (1915). Pe H. Hauser l-a preocupat si evolutia problemei nationale, pana la primul razboi mondial: Principiul nationalitatii, originile sale istorice (1916).
Georges Lefebre (1874-1959) a fost unul dintre marii specialisti ai istoriei Revolutiei Franceze, domeniu in care a publicat mai multe lucrari, dintre care amintim: Revolutia franceza (1930), Napoleon (1937). In calitate de profesor la Sorbona, a predat cursul de istoriografie moderna, pe care colaboratorii sai l-au tiparit in 1971, cu titlul Nasterea istoriografiei moderne.
Evenimentele politice din perioada primului razboi mondial si relatiile diplomatice Internationale din secolul XX au fost studiate de Pierre Renouvain (1893-1974), profesor la Sorbona si director al publicatiilor 'Revue d'histoire de la Guerre mondiale" (1926-1939) si 'Revue Historique' (1945-1974). A coordonat monumentala lucrare in opt volume, Istoria relatiilor internationale (1953-1958). Primului razboi mondial i-a consacrat doua lucrari: Originile imediate ale razboiului din 1914 (1925) si Criza europeana si marele razboi din 1914-1918 (1934).
Directia data de scoala franceza a 'Annalelor' a avut un larg ecou in lumea istoricilor, ea fiind adoptata in functie de conditiile si specificul dezvoltarii istoriografiei din diferite tari.
Intr-o maniera similara cu pleiada de la 'Annales' si-au scris opera istoricii belgieni Henri si Jaques Pirenne.
Henri Pirenne (1862-1935) a fost profesor la Liege si Gand, o autoritate necontestata in domeniul istoriei medievale europene din vremea sa. El a conceput studiul istoriei medievale din perspectiva factorilor economici.
Opera: Istoria Belgiei 7 vol, (1899-1932), Orasele evului mediu (1927), Istoria Europei, de la invazii pana in sec. XVI (1936), Mahomed si Carol cel Mare (1937).
Lucrarile lui Pirenne se bazeaza pe o informatie bogata si variata, iar metoda sa impune prin profunzime si analiza. A emis o serie de idei si teorii interesante cu privire la consecintele pe care le-au avut invaziile migratorilor in Europa si inceputurile feudalismului.
Istoria Europei a lui Henri Pirenne a fost continuata de fiul sau Jacques Pirenne (1891-1972), cu lucrarea Istoria Europei de la 1500 pana la 1955, 3 vol. (1960-1962). Totodata, el a publicat o sinteza de istorie universala, intitulata Marile curente de istorie universala, 7 vol. (1944-1956). J. Pirenne a fost profesor la universitatile din Bruxelles si Geneva, si un cunoscut specialist in istoria civilizatiilor orientale; Istoria sumeriana (1944), Civilizatia babiloneana (1945), Istoria si civilizatia vechiului Egipt 3 vol. (1960-1963).
In Italia, pe primul plan al istoriografiei contemporane s-a impus Benedetto Croce (1866-1952), filozof si istoric, critic literar si om politic de orientare liberala, ostil ideilor politice de dreapta.
A scris: Teoria si istoriaistoriografiei (1917), Istoria Italiei de la 1871 la 1915 (1928), Istoria Europei din sec. XIX (1932), Istoria ca gandire si actiune (1939).
B. Croce in primul rand un filosof al istoriei, un creator al filosofiei spiritului; isi trage radacinile din filosofia clasica germana (Hegel) si din ideile istoricului italian Vico (secolul al XVIII-lea). El considera ca evolutia istorica este opera fortelor spiritului si sustine ca istoria faptelor trecutului trebuie scrisa prin prisma contemporaneitatii. Desi in constructiile sale filosofice este un idealist, in lucrarile sale de istorie manifesta interes pentru factorii obiectivi ai evolutiei societatii, pe care o prezinta analitic, cu un remarcabil spirit de sinteza, intr-o viziune larga, moderna.
Ideile lui B. Croce au fost raspandite mai ales prin revista "La Critica", scoasa de el incepand din 1903.
O conceptie interesanta asupra istoriei gandirii gasim in opera italianului Federico Chabod (1901-1960), profesor la universitatile din Milano si Roma. Principala sa opera este Istoria politicii externe italiene din 1871 pana in 1896 (1951), in care sustine ca factorii determinanti ai relatiilor internationale sunt starile de spirit, si mentalitatile, pasiunile colective, ideea nationala, si nicidecum factorii economici sau de alta natura.
Istoriografia britanica
Istoriografia engleza contemporana este dominata de Arnold Toynbee (1889-1975), renumit istoric si sociolog, profesor la Universitatea din Londra, director de studii la Institutul Regal pentru Afacerile Internationale (1925-1955). Si-a inceput activitatea stiintifica publicand unimpresionant numar de scrieri istorice, filosofice si politice, din care o mare parte, consacrate istoriei, civilizatiei, culturii si gandirii grecesti. Cele mai importante sunt Civilizatia la rascruce, Lumea si Occidentul, si monumentala A Study of History (Studii asupra istoriei), 12 vol. (1934-1961).
Pentru A. Toynbee, misiunea istoricului nu este de a cerceta si descrie despre evolutia politica a popoarelor, natiunilor si statelor ei, aceasta consta in studierea civilizatiilor, ca fenomene de lunga durata in timp si spatiu. Facand o incursiune in indelungata evolutie a societatii omenesti, a ajuns la concluzia coexistentei unui mare numar de civilizatii, dintre care cea mai mare parte au disparut, in epoca noastra ramanand doar cinci, independente unele de altele. In felul acesta, Toynbee neaga unitatea procesului istoric si sustine teoria ciclica a dezvoltarii societatii omenesti, ca o succesiune de civilizatii. Potrivit conceptiei sale, cele cincicivilizatii existente astazi pot fi distinse unele de altele pe criterii religioase: 1. civilizatia crestina occidentala; 2. civilizatia crestina ortodoxa din sud-estul Europei si Rusia: 3. civilizatia islamica; 4. civilizatia hindusa; 5. civilizatia ExtremuluiOrient. Factorii care stau la baza aparitiei civilizatiilor omeniriisunt - dupa opinia lui Toynbee -denatura sociala rasiala si geografica; rolul determinant in evolutia acestora revine unei ''minoritati creatoare", iar cand forta acesteia slabeste, civilizatia respectiva dispare.
Conceptia istorica a lui Arnold Toynbee a starnit un mare interes in lumea stiintifica contemporana, de unii a fost denigrate cu vehementa, de altii, elogiata.
Printre cercetatorii englezi care s-au impus in domeniul studierii istoriei politice a Europei din secolele XIX si XX mentionam pe Alain Taylor (n .1906), profesor la universitatile din Manchester si Oxford. Pe langa preocuparea pentru istoria Angliei, atentia lui a fost atrasa si de lupta dintre marile puteri europene pentru dominatie, in epoca moderna si contemporana. A scris: Monarhia habsburgica, 1809-1918 (1948), Lupta pentru suprematie in Europa, 1848-1914 ( 1954), Primul razboi mondial (1963), Istoria Angliei, 1913-1945 (1965), Cel de-al doilea razboi mondial (1974).
Un interes special pentru istoria tarilor centrale si sud-est europene, au manifestat istoricii englezi R.W. Seton Watson si fiul acestuia Hugh Seton Watson.
R.W. Seton Watson (1879-1951)-"Scotus Viator-Calatorul scotian", a fost profesor la Universitatea din Londra si s-a specializat in istoria popoarelor slave din sud-estul continentului, precum si in istoria romanilor. A scris: Problema slavilor de sud si monarhia habsburgica (1911), Istoria Romanilor. Dinepocaromana pana la desavarsirea unitatii publicata in engleza (1934) si franceza (1937).
Hugh Seton Watson (1916-1984) s-a specializat in istoria nationala si in cea a popoarelor din centrul si sud-estul european. Principala sa opera este Natiuni si state (1979), in care analizeaza din punct de vedere teoretic evolutia si diferitele tipuri de natiuni pe plan mondial, in stransa conexiune cu miscarile de eliberare nationala si cu aparitia statelor nationale.
Istoriografia americana
Istoriografia din Statele Unite ale Americii a evoluat in secolul XX intr-o directie similara cu cea europeana, prin preocupari, accentuatepentru problematica social-economica a civilizatiei si culturii. Dintre istoricii americani care s-au incadrat in curentul 'noii istorii'' amintim pe James Robinson (1863-1936), profesor la Universitatea Columbia, autor al lucrarii intitulate semnificativ Noua istorie. Ideile expuse in aceasta opera innoitoare prin directiile schitate de J. Robinson pentru cercetarea istorica, ca si lucrarea Memorie in creatie (1921) au exercitat o mare influenta asupra contemporanilor.
Contemporanul lui J. Robinson, profesor la aceeasi universitate, Charles Beard (1874-1948) a urmat o orientare similara, axandu-si cercetarile pe laturileeconomiceale institutiilor siaistoriei civilizatiei moderne americane. Lucrarile sale mai importante sunt: Interpretarea economica a Constitutiei (1913), Originile economice ale democratiei jefersoniene (1915), Dezvoltarea civilizatiei americane (1927).
In ultimele decenii s-au afirmat o serie de istorici americani care s-au specializat in domeniul istoriei popoarelor din sud-estul continentului, cu deosebire in istoria romanilor. Printre acestia amintim pe K. Hitchins, B. Jelavich, V.S. Mamatey.
Istoriografia rusa
Secolul XX a dat o deosebit de bogata istorie rusa. In primele decenii ale secolului, in Rusia a avut loc un amplu si framantat proces de trecere de la Istoriografiatraditionala rusa, laistoriografia marxist-leninista, comunista.
Vechea istoriografie rusa avea labaza dezvoltarii Rusiei autocratia tarista si un intreg sistem de institutii politice si religioase, pe care aceasta isi sprijinea dominatia. Cea sovietica, pornind de la doctrina comunista a lui Marx, dezvoltata in conditiile specifice Rusiei de dupa 1917 de Lenin si Stalin se intemeia pe materialismul dialectic si istoric, care promova lupta de clasa, rolulproletariatului, cultul personalitatii si triumful comunismului in lumea intreaga.
Unul dintre cei mai important istoricii din prima perioada a fost M. N. Pokrovski(1868-1932) care, in entuziasmul sau pentru "innoirea' istoriei ruse, a alunecat pe panta schematismului sociologizant, explicand procesul dezvoltarii sociale exclusiv pe baza determinismului economic si a luptei de clasa. Lucrarile sale cele mai importante sunt: Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, 5 vol. (1910-1914), Scurta schita a istoriei Rusiei, 3 vol. (1920-1923).
Dintre istoricii rusi, cel care s-a impus mai mult pe plan international in aceasta perioada a fost M. I. Rostovtev (1870-1952), profesor la Universitatea din St. Petersburg, iar dupa 1918, la Yale (S.U.A.). Acesta a fost un specialist de renume in domeniul istoriei antice si arheologiei. Si-a publicat lucrarile in limba engleza: Viata sociala si economica a lumii elenistice (1941).
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, istoriografia sovietica a cunoscut o mare dezvoltare. Au aparutlucrariin toate ramurileistoriei.Istoria antica rusa si universala este reprezentata de istoriei ca: N.A. Maschin, V.I. Avdeev, N.S. Sergheev, A.B. Ranovici s.a.; cea medic de B.D. Grecov, E.A. Kosminski; istoria moderna de S.P. Shankin, B.E Porsnev, N.M. Lakin, V.P. Volghin, E.M. Jukov, E.V. Tarle, A.S. Erusalimski, V.P. Potemkin s.a.
In domeniul elaborarii lucrarilor de sinteza s-au remarcat o serie de istorici, printre care, in mod deosebit le amintim pe A.M. Pankratova si M.V. Necikina.
Una dintre cele mai cunoscute lucrari de sinteza, elaborate de un mare numar de istorici,este Istoria U.R.S.S. din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre 12 vol. (1966-1974).
Istoriografia germana
Din deosebit de bogata istoriografie germana a secolului XX amintim cateva nume mai semnificative, mai intai pe Fr. Meineke (1862-1954). A fost profesor la universitatile din Freiburg si Berlin si s-a remarcat prin lucrari de filosofia istoriei. A scris: Burghezia mondiala si statul national (1908), Ideea ratiunii de statin istoria contemporana(1927),Catastrofa germana (1946).
Principala contributie a lui Meineke consta in analiza teoretica a raportului dintre ideea ratiunii de stat sustinuta de Machiavelli in secolul al XVIII-lea si principiile morale care sa primeze viata politica. Pornind de la concluziile ce se desprind din aceasta, analiza, el a dat si raspunsurile carese impuneau experientei germane din cel de-al doilea razboi mondial.
Contemporancu Meineke, s-a afirmat G. Ritter (1888-1967), profesor la universitatile din Hamburgsi Freiburg, specialist in istoria Germaniei in epoca moderna. Operele sale reflecta actiunile politice care au promovat o politica expansionista in timpul lui Bismark si Frederich cel Mare: Conservatorii prusieni si politica germana sub Bismark (1913), Frederich cel Mare (1936), Demonia puterii (1947).
In ultimele decenii, in istoriografia germana a aparut o lucrare de proportii, elaborate de un mare colectiv de autori, sub redactia profesorului Theodor Schieder, Manual de istoria Europei, 7 vol. (1968-1974), care prezinta interes pentru toate statele Europei. Volumul I cuprinde istoria antica si Inceputurile feudalismului; vol II - Europa in evul mediu; vol .III - Formarea timpurilor moderne in Europa; vol .IV - Europa in perioada absolutismului si iluminismului; vol .V - Europa in timpul Revolutiei franceze. Miscarea statelor nationale, vol. VI - Europa din epoca statelor nationale si politica mondiala panalaprimul razboimondial, vol.VII- Europa din epoca revolutiei mondiale,
Dintreistoricii austrieci,A.Dobsch (1868-1953) se numara printre cei mai reputati specialisti ai istoriei antice si medievale universale, cu deosebire in domeniul civilizatiei si institutiilor romane, preluate in evul mediu timpuriu. Una din principalele sale lucrari este Bazele dezvoltarii culturii europene din epoca lui Caesar pana la Carol cel Mare. 2 vol. (1923-1924).
In general, istoriografia austriaca a fost aservita, in secolul XX, ca si in secolele precedente, ideii imperiale, de mentinere a monarhi habsburgice. Din acest punct de vedere este semnificativa lucrarea lui Fr. Nauman, Mitteleuropa, publicata la Viena, in doua editii (1915 si 1926), scrisa inbaza conceptiei 'europocentriste', care preconiza edificarea unui stat supranational, cu peste 120.000 de locuitori, format din diferite nationalitati, sub suprematia centralismului Austriei Mari.
O alta solutie propunea in aceeasi perioada, A.C. Popovici, in lucrarea sa Statele Unite ale Austriei Mari (1906), care era in favoarea mentinerii Imperiului pe baze federaliste. Dar nici una din aceste forme nu corespundea mersului firesc al istoriei,care tindea spre ideea deautodeterminare nationala si formarea de state independente si suverane in centrul si sud estul Europei.
Un interes special prezinta pentru istoria romaneasca, acele lucrari care analizeaza istoria Imperiului Habsburgic si Austro-Ungar, la epoca ascensiunii si prabusirii lor, pe ruinele carora s-au emancipat popoarele oprimate de secole si si-au faurit state nationale. Dintre acestea amintim: O. Jaszi, Dezagregarea monarhiei habsburgice (1929); R.A. Kann, Nasterea si destramarea Imperiului Habsburgic (1962); E. Prister, Scurta istorie a Austriei (1949); A. Fischof, Austria si situatia burgheziei (1970).
In perioada contemporana, scrisul istoric a cunoscut pe plan mondial o dezvoltare fara precedent, subtoate aspectele: cantitativ, metodologic,precum si in privinta orientarilor si conceptiilor filosofice asupra istoriei. Imensa dezvoltare a istoriografiei greu de cuprins intr-o lucrare, fie ea si de proportii este o reflectare a evolutiei generale a societatii si stiintei in toate domeniile, cu deosebire in cercetarea institutionalizata a istoriei.
Cresterea interesului pentru istoriesi istoriografie se datoreaza, in mare masura progreselor civilizatiei tehnologice a omenirii,cresterii spiritului de independenta a tuturor popoarelor lumii, iar pe de alta parte, progreselor care se fac mereu in cadrul sistemelor de comunicatii si mijloacelor moderne de informare.
