|
|
|
Caracteristici generale
Marile rasturnari social-politice, economice si spirituale determinate de Revolutia franceza din 1789 au dus la o mare efervescenta in tarile europene si au stimulat, totodata, preocuparile pentru studierea trecutului. Acum se profileaza noi directii in orientarea istoriografiei universale si, in special, celei europene, prin aparitia ideilor liberale si nationale.
Liberalismul s-a ridicat impotriva ideilor conservatoare nobiliare, iar ideile nationale, avand ca punct de pornire tendintele statelor de a se organiza pe baze moderne, nationale, s-au afirmat, ca principalele coordonate ale vietii spirituale a intregii natiuni. La baza renasterii spiritului national au stat ideile filosofice ale secolului al XVIII-lea si exemplul ideologiei politice a Revolutiei americane din 1776, dar mai ales al celei franceze din 1789.
Revolutia franceza a declansat pe plan european conceptul de "drept al nationalitatilor" in raport cu "dreptul monarhilor" asupra supusilor. Dreptul nationalitatilor la suveranitate era considerat in lumina noilor idealuri ca un corolar al dreptului la libertate individuala, care-si avea izvorul in "dreptul naturii". In mod concret principiul nationalitatii a fost exprimat in "Declaratia de independenta" (1776) si in 'Declaratia drepturilor omului si cetateanului", adoptata la 26 august 1789 de Adunarea Constituanta a Revolutiei franceze. Pentru triumful ideilor revolutiei, pentru egalitatea popoarelor, toate fortele progresiste impotriva monarhilor.
Congresul de la Viena (1815) a marcat, prin incheierea 'Sfintei Aliante" un insemnat pas in coalizarea monarhiilor impotriva principiului nationalitatilor. Prin adoptarea formulei "principiului legitimitatii" si a "principiului echilibrului european", Congresul de la Viena a determinat revenirea la situatia de dinaintea revolutiei, la negarea drepturilor natiunilor, in favoarea privilegiilor monarhilor si a familiilor domnitoare.
Ca urmare, pe plan european a inceput lupta deschisa intre principiul dinastic reprezentat de vechiul regim si principiul national, care tindea spre afirmarea dreptului popoarelor asuprite la o viata politica independenta.
Toate miscarile din apusul si rasaritul Europei, din Spania, Italia, Franta, Germania, Grecia, Polonia, Austria, Ungaria, Serbia, Slovacia, Transilvania, Muntenia, Moldova etc, s-au ridicat sub impulsul principiului nationalitatilor. Este epoca desteptarii popoarelor la o viata nationala al carui deznodamant s-a produs in Revolutia de la 1848. In chip firesc, secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor", pentru ca ideea dominanta a epocii a fost "ideea nationala conceputa intr-un spirit nou, in spiritul timpului modern, "Zeitgeist' sau "1'esprit du siecle". Paralel cu avantul miscarilor nationale are loc si dezvoltarea teoretica a principiului national prin aparitia unor lucrari filosofice, juridice si, de asemenea, prin afirmarea unei istoriografii care au reflectat marile idealuri ale epocii.
Pe plan istoriografic, acum se deschide epoca confruntarilor dintre cele doua tendinte distincte, una reprezentata de istoriografia traditionala cauta sa acrediteze ideea legitimitatii absolutismului, a statului nobiliar, ca opera a divinitatii, iar alta care tinde spre promovarea ideilor liberale ce reprezentau aspiratiile claselor mijlocii ale societatii si, in egala masura, ale natiunilor etnice apasate sub dominatia imperiilor multinationale.
Istoriografia franceza in prima jumatate a secolului al XIX-lea
Primatul in afirmarea istoriografiei liberale de continut romantic il detine Franta. Una din misiunile prioritare ale istoriografiei romantice franceze era de aparare a cuceririlor Revolutiei de la 1789, amenintat timp de cateva decenii, istoriografia Restauratiei, care tindea sa dea o justificare teoretica, in sprijinul aducerii la conducerea Frantei. Noua istoriografie afirma rolul determinant ce revenea, dupa 1789 natiunii franceze condusa de noua burghezie.
In intreaga Europa creste interesul pentru cunoasterea istoriografiei ca arma de lupta sociala si nationala; istoria evolueaza pe doua coordonate: mai intai se contureaza tot mai pregnant reflectarea tendintei de afirmare a rolului claselor mijlocii in istorie, al revolutiilor burgheze din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in al doilea rand, se afirma ideea unificarii statelor nationale apusene si de emancipare a natiunilor etnice in plina maturizare, aflate sub dominatia imperiilor multinationale.
In acest context, istoricii moderni nu mai apeleaza la cunoasterea antichitatii, cum faceau umanistii, ci cultiva istoria framantarilor sociale si politice din evul mediu, care putea furniza mai multe argumente pentru faurirea unei istorii militante. Caci atentia se indreapta acum spre colectivitatile etnice cu specificul, traditiile si cultura lor proprie, spre cautarea idealului comun.
Principala menire a istoriei este, in epoca romantica, fidelitatea fata de propria natiune, cultivarea trecutului si faurirea viitorului.
Unul din reprezentantii de seama ai istoriografiei romantice este Augustin Thierry (1795-1856), istoric, profesor si jurnalist, la o serie de ziare liberale, discipol si secretar al filozofului utopist Saint-Simon.
A scris: Istoria cuceririi Angliei de normanzi (1825), Scrisori asupra istoriei Frantei (1827), Povestiri din timpuri merovingiene (1840), Consideratii asupra istoriei Frantei (1840), Incercare asupra istoriei formatiunii si progresului Starii a Treia (1853).
In primele sale scrieri A. Thierry s-a afirmat ca istoric narativ de talent, oferind modele de povestiri pitoresti, bazate pe cronici medievale din epoca merovingienilor (secolele V-VIII), pline de culoare si forta evocatoare. Treptat, a inceput sa abordeze o tematica mai bogata, incepand din epoca cuceririi francilor asupra Galiei, pana in timpul Revolutiei franceze. Prin simpatia nutrita fata de popor s-a manifestat ca istoric militant; l-a. preocupat cu deosebire starea a treia din epoca revolutiei, al carui rol pozitiv si hotarator in istorie l-a demonstrat cu argumente convingatoare.
In teoria sa istorica subliniaza ca istoria popoarelor se explica prin lupta intre rasa cuceritoare si rasa cucerita apoi prin lupta de clase". In acest sens, ofera ca exemplu lupta dintre romani si franci (secolele V-VI). Este primu1 care sustine ca istoria Frantei a fost o indelungata lupta de clasa. Dar, argumentul cel mai frapant in sustinerea teoriei sale il aduce in lucrarea sa, larg cunoscuta in epoca, privind istoria cuceririi Angliei de catre normanzi (secolul al XI-lea).
Opera istorica a lui A. Thierry a avut un ecou larg in istoriografia europeana, pe care a stimulat-o.
Contemporan ca A. Thierry si reprezentant de seama al aceleiasi directii este Francois Guizot (1787-1874). Profesor la Sorbona si om politic, istoric de renume, membru al Academiei Franceze, a jucat un rol important in viata publica a Frantei pana, la 1848, de pe pozitia burgheziei.
A scris: Incercare asupra istoriei Frantei (1823), Istoria revolutiei din Anglia (1826-1856), Istoria generala a civilizatiei din Franta (1845).
Si-a consacrat intreaga opera noii clase care a pasit pe scena istoriei dupa Revolutia din 1789, burghezia. Principala sa preocupare a fost de a demonstrat rolul determinant al burgheziei in istorie, ca o consecinta fireasca a luptei sale impotriva nobilimii si monarhiei feudale. El si-a ghidat atitudinea si actiunile politice in conformitate cu istoria. In opera istorica sustine ca, in fata anarhiei si despotismului, Franta n-a renuntat niciodata la libertate si ordine. Cele doua conditii fundamentale ale existentei natiunilor.
In teoria sa istorica, Guizot accentueaza latura cercetarii cauzelor si a inlantuiri faptelor din care se desprinde progresul societatii spre ordine si libertate.
Este un asiduu cercetator al regimurilor si institutiilor politice din Franta si subliniaza. fenomenul luptei sociale in istorie, ca dinamica a evolutiei societatii. Dupa el, civilizatia societatii moderne este determinate de trei factori care se conditioneaza. reciproc: a. traditiile romane, la care se adauga principiul autoritatii monarhice; b. traditiile germanice, din care s-au nascut spiritul de independenta, feudalitatea si dorinta de libertate politica; c. traditiile crestine, din care a izvorat ridicarea morala si frumusetea artistica, sentimentul egalitatii si al ridicarii claselor populare.
Cel mai proeminent reprezentant al istoriografiei romantice franceze a fost Jules Michelet (1798-1874). Profesor stralucit la Sorbona, unde l-a continuat pe Guizot, apoi, din 1838 la College de France si director al Sectiei istorice de la Arhivele Nationale. La catedra de la College de France si-a expus cu vigoare ideile liberale si democratice care anuntau Revolutia. A sprijinit cu entuziasm declansarea Revolutiei de la 1848, ceea ce i-a atras suspendarea de la catedra in 1849, iar cu doi ani mai tarziu destituirea; in 1852 a fost demis si de la Arhivele Nationale.
A scris: Manual de istorie moderna (1827), Istoria Romana (1831), Istoria Frantei, in 17 volume; Evul Mediu (1833-1843), Revolutia, I-VII (1847-1859), Renasterea si timpurile moderne (1855-1867), Istoria secolului al XIX-lea (1876), Poporul (I846), Biblia umanitatii (1846).
Principala sa opera este Istoria Frantei, in care o greutate specifica are istoria Revolutiei de la 1789, in sapte volume. Aceasta lucrare vasta are la baza o informatie bogata, culeasa in cea mai mare parte din Sectia de Istorie a Arhivelor Nationale, al carei director J. Michelet a fost pana in 1852. Metoda utilizata de el in elaborarea lucrarii a fost cea pe care a expus-o in Istoria Romana. Primul volum trateaza epoca de dinaintea fuzionarii dintre rase; al doilea este un tablou al provinciilor vazute in diversitatea lor geografica si umana, de unde a iesit utilitatea franceza; a urmat apoi epoca lui Ludovic al XI-lea si secolele care au pregatit Revolutia franceza din 1789, careia ii acorda o dezvoltare ampla. Tratarea epocii de dupa 1848 este mai putin scrupuloasa.
Istoria Frantei este considerata drept marea epopee a Frantei, "o capodopera a artei romantice". G. Lefebre afirma ca Jules Michelet este "marele istoric al Frantei" care a introdus poporul pe scena istoriei si a abordat cu fervoare Revolutia de la 1789. In aceasta opera poporul francez apare ca fiinta vie, ea actioneaza asupra ei insasi. Influentat de Herder, el sustine ca geografia este fundamentul istoriei. In viziunea lui, istoria nu este - cum spunea Thierry - numai lupta dintre rase sau jocul institutiilor (Guizot), aceste doua laturi trebuie topite pentru a putea ajunge la cunoasterea acelei resurectii a vietii izvorata din structura sa interioara, profunda.
Prima parte a Istoriei Frantei, pana la 1848, cu deosebire epoca revolutiei franceze, este considerata ca o veritabila opera de reinviere a trecutului poporului francez, in care J. Michelet s-a afirmat prin metoda de expunere si analiza informatiei ca un istoric de profunda originalitate. Ideile sale cu privire la revolutie si la problema nationala raman valabile si in istoriografia din zilele noastre. Lucrarea sa Poporul, supranumita "Catehismul burgheziei democratice si religia patriei", in care poporul apare ca principala forta a societatii, a fost primita cu entuziasm de istoricii romani de la 1848 (N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Gh. Baritiu), caci idealurile poporului roman.
Puternicul efect pe care l-a avut opera lui J. Michelet asupra lui Gh. Baritiu a facut ca acesta sa publice in "Gazeta de Transilvania", in anul 1846, un capitol din lucrarea Poporul, intitulat de marele istoric francez "Vor nationalitatile sa dispara?". Insusi J. Michelet cunostea o serie de revolutionari romani aflati la Paris in timpul Revolutiei de la 1848 si s-a referit in lucrarile sale la Revolutia din Tara Romaneasca. Pretuirea lui pentru miscarea nationala a popoarelor europene a facut ca opera sa sa se bucure de o mare audienta in spatiul geopolitic in care natiunile militau pentru eliberarea de sub monarhiile multinationale.
Contemporanii cu aceasta pleiada de reprezentanti ai romantismului francez au fost istoricii Alexis Tocqueville, Edgar Quinet, Auguste Mignet, Adolphe Thiers, De Barante, care au imbogatit literatura istorica cu lucrari de rasunet in epoca.
Alexis de Tocqueville (1805-1859), jurist, om politic, participant la evenimentele politice din anul 1848, si-a consacrat activitatea de istoric studierii naturii si a progreselor democratiei. Lucrarea care l-a consacrat este Democratia in America 2 vol. (1836-1840), in care face o analiza profunda asupra cauzelor istorice care au dus Statele Unite la democratie si mare prosperitate economica si politica; pornind de la exemplul america, Tocqueville prevede o dezvoltare similara a Frantei, in drumul evolutiei sale.
Intr-o noua lucrare, scrisa dupa Revolutia de la 1848, Vechiul regim si Revolutia, el considera ca Revolutia nu este inceputul, ci rezultatul evolutiei istorice din epoca regalitatii, care a determinat centralizarea administrativa, egalitatea cetatenilor contra aristocratiei.
Edgar Quinet (1803-1875), profesor la College de France, istoric si om politic cu idei liberale si republicane. S-a afirmat prin doua lucrari: Revolutia din Italia (1848-1852) si Revolutia (1865) in care, apropiindu-se de ideile lui Tocqueville, analizeaza in stil romantic si religios radacinile istorice ale genezei miscarilor care au dus la declansarea revolutiilor din cele doua tari.
A facut parte dintre istoricii care au manifestat intelegere pentru miscarile nationale ale popoarelor din rasaritul Europei, cu deosebire fata de romani, carora le-a consacrat o apreciata lucrare, Romanii. A avut stranse relatii cu emigratia revolutionara romaneasca de la Paris, iar dupa 1848 a devenit unul din marii prieteni ai romanilor si membru de onoare al Academiei Romane, din 1867.
O prezenta activa in epoca a avut Adolphe Thiers (1797-1877), om politic implicat in evenimentele din 1848 si 1871, publicist si istoric de prestigiu. A facut elogiul revolutiei de pe pozitiile marii burghezii si a sustinut teoria luptei sociale in lucrarea Istoria Revolutiei franceze (1823-1827) desi este o opera voluminoasa (10 volume), Thiers n-a insistat prea mult asupra cauzelor profunde ale Revolutiei de la 1789. In lucrarea sa de mari dimensiuni, intitulata Consulatul si Imperiul publicata in 20 de volume, intre 1845-1862, el trateaza mai analitic si mai profund istoria Frantei din epoca napoleoniana.
Auguste Mignet (1796-1884) a abordat aceeasi problematica pe care a studiat-o si amicul sau Thiers, in lucrarea Istoria Revolutiei franceze (1824). Publicist de renume si istoric cu vederi liberale, potrivnic Restauratiei, el s-a afirmat printr-o mai mare precizie a stabilirii faptelor si evenimentelor revolutiei, fiind unul dintre creatorii si sustinatorii teoriei luptei de clasa.
Sub influenta gandirii istorice a lui Thierry, si-a scris opera De Barante (1782-1866), intitulata Istoria ducilor de Burgundia (1824-1826) in care a readus la viata istoria consemnata in vechi cronici si documente medievale, punand temeliile naratiunii istorice, care lipsea in istoria Frantei.
Un loc aparte ocupa in istoriografia franceza si universala din prima jumatate a secolului al XIX-lea, Jean Fr. Champollion (1790-1832) celebrul egiptolog care, pornind de la "Piatra de la Rosseta", a izbutit sa descifreze hieroglifele egiptene. Tanarul savant si-a concentrat experienta studiilor asupra scrierii egiptene in Manual al sistemului hieroglific, pe care l-a tiparit in 1824. Lucrarile consacrate egiptologiei au fost publicate postum: Monumente din Egipt si Nubia, 4 volume (1835-1845), Gramatica egipteana (1835-1841), Dictionar egiptean (1841-1843).
Istoriografia germana in prima jumatate a secolului al XIX-lea
A evoluat in aceasta perioada pe doua coordonate, una de natura filozofico-politica, iar alta, cu continut metodologic. Ea a fost influentata, in mare masura de gandirea lui Hegel (1778-1831), principalul reprezentant al filosofiei clasice germane; pornind de la ideea "spiritului universal" (Weltgeist) si a dezvoltarii dialectice a societatii, Hegel ajuns la concluzia ca elementul fundamental al istoriei universale este statul. Intreaga conceptie istorica a lui Hegel graviteaza in jurul ideii "specificului national" si a "statului", conceptie pe care o vede concretizata in unificarea statelor germane in jurul Prusiei. Aceste idei au fost exprimate in lucrarile: Liniile principale ale filosofiei dreptului (1821) si Prelegeri de filosofia istoriei (1837); ele s-au inscris in climatul spiritual al epocii si au imprimat o directie specifica gandirii istorice germane.
Cea de-a doua directie a fost reprezentata de Berthold Niebuhr si, cu deosebire, de Leopold Ranke, istoricii cei mai reprezentativi ai metodei critice si erudite din aceasta epoca.
Impulsul l-a dat B. Niebuhr (1776-1831) prin lucrarile sale Istoria Romei (1811-1832) si Lectii de istorie antica, in care pentru prima data a supus analizei informatiile de natura traditionala legendara si folclorica, in comparatie cu realitatile izvorate din structurile economice ale societatii antice greco-latine. Metoda analitic-comparativa schitata de Niebuhr s-a impus prin publicarea, la initiativa sa, sub patronajul Academiei Prusiene de Stiinte din Berlin, a colectiei Corpus scriptorum historae byzantinae (1828-1897).
Adevaratul intemeietor al scolii critice erudite germane este Leopold Ranke (1795-1886). El este "creatorul istorismului" si a exercitat o influenta deosebita asupra istoricilor de pretutindeni (G. Lefevre). Profesor la Universitatea din Berlin, din 1836, si istoric oficial al Prusiei, L Ranke si-a pus opera in slujba unificarii Germaniei si a suprematiei Prusiei; a fost innobilat cu titlul de "Von".
A scris: Istoria popoarelor romanice si germanice, din 1494 pana in 1535 (1824), Principii si popoare in Europa sudica in sec. XVI-XVII (1827), Papii romani, biserica si statul lor in sec. XVI si XVII (1834-1837), 3 volume; Germania in epoca Reformei sec. XVI si XVII (1852-1861), 5 volume, Istoria Angliei cu deosebire in sec. XVII (1859-1867), 6 volume, Istoria Wallensteinilor (1869), Istoria universala (1880-1886), 6 volume.
Ranke s-a afirmat in istorie din deceniul trei al secolului al XIX-lea, al inceput apartinand scolii romantice, apoi a depasit limitele curentului, devenind - prin eruditia si metoda comparativ-critica - principalul reprezentant al scolii obiective germane. Prin imbinarea armonioasa a cercetarii critice a izvoarelor cu generalizarea, opera sa a atins cel mai inalt nivel al istoriografiei moderne, in perioada cuprinsa intre 1840-1880.
Ranke a acordat o importanta deosebita surselor istorice, cu predilectie documentelor diplomatice; el este adeptul ideii ca istoricul are menirea de a studia faptele pe baza analizei si interpretarii critice riguroase a izvoarelor, de a scrie istoria asa cum a fost in realitate ("wie es eigentlich gewesen"). Pentru Ranke, factorii hotaratori in evolutia istoriei popoarelor il constituie ideile politice, statul, politica externa, echilibrul de putere in state, forta militara, personalitatile. In viziunea lui, popoarele romanice si germanice au adus o contributie mai insemnata la mersul istoriei universale, in aceasta privinta el face elogiul ideii unitatii lumii romano-germanice in istoria europeana. A subliniat indeajuns importanta istoriei universale pentru cunoasterea obiectiva a istoriei nationale, aceasta idee s-a concretizat in publicarea operei sale Istoria universala, incepand din 1880.
Viziunea lui Ranke asupra istoriei porneste de la conceptia sa de natura deista, cu tendinte conservatoare, axata pe studierea precumpanitoare a factorilor politici. Sub raportul metodologiei generalizatoare, el a fost un creator de directie pozitivist-critica in istorie, exercitand o influenta majora asupra istoriografiei europene din secolul al XIX-lea. Ideile lui Ranke s-au reflectat si in istoriografia romaneasca, in primul rand in operele lui M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, N. Iorga si I. Lupas.
Printre cei mai de seama discipoli ai lui L. Ranke se numara istoricii germani H. Sybel, I.G. Droysen, H. Treitschke s.a. Ei s-au afirmat in epoca ascensiunii Prusiei si a evenimentelor legate de unitatea Germaniei, in slujba careia si-au pus intreaga activitate istoriografica.
H. Sybel (1817-1895) a fost unul din elevii cei mai fideli ai lui L. Ranke. Profesor la Universitatea din Bonn si la cea din Munchen, apoi director al Arhivelor Statului Prusian si fondator al consacratei reviste "Historiche Zeitschrift". Cea mai importanta lucrare a sa a fost Fundarea Imperiului German de catre Wilhelm I (1889-1894), in 7 volume, in care sustine cu tarie politica lui Bismark, de unire a Germaniei prin "sange si fier" in jurul Prusiei. Conceptia sa conservatoare asupra istoriei o exprima si in lucrarea Istoria epocii revolutiei (1853-1860), sustinand ca rezultatul Revolutiei franceze din 1789 se rezuma la transferul de proprietate de la nobilime spre "tiers etat".
Acelasi ideal este urmat si de J.G. Droysen (1808-1884), profesor la Berlin care, pornind de la modelul statelor autoritare ale antichitatii grecesti, a facut apologia regimului militar prusac, fiind considerat intemeietor al scolii prusace de istorie. In lucrarea sa Istoria politicii prusace (1815-1886), in 14 volume, manifesta adversitate fata de regimurile politico-parlamentare si elogiaza rolul statului militar si al politicii de forta.
Continuatorul cel mai de seama al lui L. Ranke a fost H. Treitschke (1834-1896) care, dupa moartea acestuia (1886) a devenit istoricul oficial al Prusiei. A fost profesor la mai multe universitati, printre care, la Heidelberg si Berlin. Principala sa opera este Istoria Germaniei in secolul al XIX-lea (1879-1894), in 5 volume. Conservatorismul si subiectivismul sau se manifesta in apologia dusa pana la ultimele limite ale nationalismului sovin, prin aprecierile negative la adresa istoriei altor popoare.
Istoriografia engleza din prima jumatate a secolului al XIX-lea reflecta, in general, lupta dintre liberalismul britanic si reprezentantii legitimismului conservator.
Cel mai de seama reprezentant al epocii este Th.B. Macaulay (1800-1859). Opera sa principala este Istoria Angliei de la urcarea pe tron a lui Iacob al II-lea (1849-1861) in 5 volume in care elogiaza revolutia de la 1688 si pe Wilhelm al III-lea. Este adversar al puritanismului si absolutismului reprezentat in istoria Angliei de Iacob al II-lea , Macaulay este unul dintre cel mai populari istoriei din vremea sa, datorita calitatilor literare de mare prozator.
Contemporan cu el, s-a afirmat ca adversar al liberalismului si ca pasionat sustinator al fortelor autocratismului englez Th. Carlyle (1795-1881). Opera: Eroii, cultul eroilor si eroismul in istorie (1841), Istoria Revolutiei franceze (1837), in 3 volume, Istoria lui Frederic al II-lea, numit cel Mare (1858-1865), in 6 volume. Conceptia istorica a lui Carlyle este dominata de ideile religioase si de credinta in forta misterioasa a eroilor, considerati de el drept mesageri trimisi pe pamant de fortele divine. Lucrarile sale sunt dominate de mari personalitati ale istoriei universale ca: Mahomed, Dante, Shakespeare, Luther, Cromwell s.a. Opera lui Carlyle a avut o puternica influenta asupra istoriografiei europene, datorita marelui sau talent de scriitor cu care si-a zugravit personalitatile si evenimentele din istoria Angliei.
Istoriografia generala in Estul, Centrul si Sud-Estul Europei in prima jumatate a secolului al XIX-lea
Principalul reprezentant al istoriografiei ruse din aceasta perioada este N.N. Karamzin (1766-1826), prin opera sa Istoria statului rus (1816-1829), in 12 volume. Aceasta este cea dintai sinteza a istoriei rusesti, scrisa in maniera moderna, sub influenta istoriografiei din Europa Occidentala, cu deosebire a celei franceze; lucrarea cuprinde istoria Rusiei pana in 1612, este sprijinita pe o documentare ampla si scrisa in spirit national, urmarind un scop educativ. La baza conceptiei istorice a lui Karamzin sta ideea etatist-monarhista potrivit careia principala forta a progresului Rusiei o constituie statul unitar in frunte cu tarul, un regim autocrat.
Scrisul istoric din prima jumatate a secolului al XIX-lea s-a afirmat pe calea liberalismului si la popoarele din Europa Central-Rasariteana, cu particularitati distincte fata de istoriografia apuseana datorita conditiilor de dominatie a marilor monarhii multinationale, aici istoriografia este angajata cu prioritate, in lupta pentru renasterea sociala si nationala a popoarelor supuse.
Apeland la istorie pentru a deslusi in primul rand identitatea etnica a acestor popoare, istoricii si-au fixat ca ideal scrierea unor opere in spirit national. Factorul principal al istoriei il constituia, in viziunea lor, natiunea etnica - in opozitie cu "natiunile politice" stapanitoare.
In aceasta directie, istoriografia poloneza s-a dovedit deosebit de activa prin revolutionari de talie europeana ca Adam Mickewicz si prin scrierile istorice ale lui J. Lelewel (1796-1869).
Primul a propovaduit - alaturi de J. Michelet si E. Quinet - ideea nationala la College de France, in calitate de profesor, in anii premergatori Revolutiei de la 1848, iar al doilea a realizat prima sinteza nationala a istoriei polone, intr-o viziune noua, liberala si patriotica, Istoria Poloniei (1844).
Opera lui Lelewel si a altor istorici din generatia sa a contribuit la trezirea constiintei istorice a polonezilor, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Istoria ceha s-a afirmat prin Fr. Palacky (1798-1876), care a publicat Istoria popoarelor ceh si morav (1836-1867), in versiune ceha si germana, care a scos in relief lupta seculara pentru libertate din aceste provincii.
La sarbi si-a facut cunoscuta lupta Vuk Karadic, istoric si folclorist care a publicat lucrarea Revolutia sarba (1830).
O influenta semnificativa a avut noua directie de eliberare nationala, miscarea Eteriei grecesti, care a promovat "Marea Idee" a reinvierii spiritului elenic. Cea mai importanta sinteza scrisa in aceasta perioada, in viziunea eliberarii nationale este Istoria civilizatiei helenice, 5 vol.(1860-1872) a lui K. Paparrigopoulos (1815-1891), profesor la Universitatea din Atena. Este o istorie a poporului grec, de la origini pana la inceputul secolului al XIX-lea, in care este demonstrata evolutia neintrerupta a spiritului grec si militeaza pentru independenta politica.
La unguri, miscarea nationala exprimata in istoriografie a avut un caracter aparte, comparativ cu celelalte popoare din rasaritul Europei. Aici, miscarea de eliberare de sub dominatia habsburgica s-a manifestat intr-o serie de lucrari istorice de orientare nobiliar-liberala; dar in acelasi timp, ea a fost dublata de actiunea de inlocuire a limbii latine ca limba oficiala in stat, cu limba maghiara. Aceasta masura s-a repercutat negativ asupra tendintei spre libertate a unor a unor natiuni etnice din cuprinsul monarhiei habsburgice, mai cu seama asupra romanilor, sarbilor si slovacilor.
In Italia, spiritul renasterii nationale a fost cultivat in mai mare masura decat in alte tari. Generatia de ganditori si istorici din jurul unor revolutionari ca Mazzini, Garibaldi si Cavour au aprofundat ideea nationalitatii, care a creat Italia unita.
Cel care a formulat pentru prima data o definitie asupra conceptului modern de natiune a fost Pascal Mancini, profesor de drept international la Universitatea din Turin, in Prelegeri (1871), iar Maximm Deloche a tratat pe larg despre ideea suveranitatii poporului si despre vointa natiunii, in lucrarea Principiul nationalitatii (1860). Istoricul Cesare Cantu (1804-1895), profesor si participant la Revolutia de la 1848, a militat pentru independenta Italiei si a exprimat deschis pozitia antihabsburgica in lucrarea Istoria italienilor, 6 vol. (1854-1856).
Un accentuat caracter militant a avut istoriografia romaneasca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, exprimat in operele lui M. Kogalniceanu, N. Balcescu, G. Baritiu, S. Barnutiu s.a.
