Caracterul bivalent al predicatului nominal

Caracterul bivalent al predicatului nominal

Predicatul nominal arata o insusire sau o caracteristica a subiectului[1] (arata cine este, ce este sau cum este subiectul, il identifica sau ii atribuie o calitate). Din punct de vedere formal, acest predicat este alcatuit dintr-un verb copulativ la un mod personal si unul sau mai multe nume predicative:

"Fata babei era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima.Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima."

(I. Creanga, Povesti, povestiri, amintiri, p.137)

In acest capitol vom sustine carcterul bivalent al predicatului nominal. Unul dintre specialisti, care sustine caracterul bivalent al predicatului nominal este Valeria Gutu Romalo, care considera ca orice forma verbala personala constituie un predicat si nu poate satisface nici o alta functie sintactica[2]. Definirea predicatului prin realizarea "verb la mod personal" impune considerarea si discutarea numelui predicativ ca pozitie de sine statatoare si pune in cu totul alti termeni distinctia dintre predicatul verbal si predicatul nominal.

Baza distinctiei predicat verbal - predicat nominal o constituie gruparea verbeleor, in functie de calitatea lor semantica, de gradul de "abstractizarea" a sensului, in doua mari clase: verbe predicative (pot forma singure un predicat verbal cand sunt la un mod personal)[3] si verbe nepredicative (care nu pot forma predicatul unei propozitii decat cu ajutorul unui numai predicativ). Definitia verbelor nepredicative are defectul de a nu preciza de ce "nu pot forma predicatul decat cu ajutorul unui nume predicativ" si de a avea un caracter circular, intr-un fel, dat fiind ca verbul nepredicativ este explicat prin verbul copulativ, concepte sinonime.

Verbele predicative sunt cele cu inteles deplin.

Pozitia sintactica nume predicativ se defineste prin posibilitatea de a fi realizata printr-un nume in nominativ, un nominativ carre nu impune verbului caracteristici de acord. Prezenta sau lipsa acordului reprezinta trasatura deosebitoare dintre pozitia subiect si pozitia nume predicativ: subiectul participa cu verbul la o relatie de interdependenta, pe cand numele predicativ realizeaza o relatie de dependenta cu verbul.

Definirea numelui predicativ ca pozitie sintactica de tipul complementelor, deci detasata de predicat, fata de care ramane dependenta, dar in care nu mai e inglobata, rezolva contradictia dintre definitia predicatului (inclusiv a predicatului nominal, deci si a numelui predicativ)care se face prin raportare la subiect.

In opinia acesteia pozitia sintactica nume predicativ reprezinta o clasa de substitutie[4].

Un alt cercetator, D. D. Drasoveanu[5] este de parere ca raportul gramatical dintre subiect si predicat se realizeaza prin acord, asa in cat acest raport nu poate fi altul decat cel pe care il exprima todeauna acordul - de subordonare. Pentru ca problema e succeptibila insa de pareri diferite, ea merita o analiza mai detaliata.

Ipoteza coordonarii dintre aceste doua parti de propozitie nu-si gaseste confirmare, intrucat coordonarea nu se poate realiza decat prin jonctiune si juxtapunere, pe care acordul le exclude. Acordul, mijloc morfologic de exprimare a raporturilor gramaticale, exclude jonctiunea, mijloc sintactic. Intre subiect si predicat nu poate aparea nici intr-un caz o conjunctie coordonatoare. Propozitii cum ar fi Mama si (dar) munceste sunt impotriva structurii limbii.

Acordul exclude si juxtapunerea. Prin juxtapunere intelegem acea altaturare de cuvinte prin intermediul careia, in mod exclusiv, se realizeaza un raport gramatical. In cazul predicatului si subiectului nu poate fi vorba de o juxtapunere propriu - zisa. Ca o proba, in exemplul Mama munceste,stricand acordul si ramanand alaturarea Mama muncita nu mai avem de a face cu un raport gramatical; in schimb, inlaturand vecinatatea nemijlocita a celor doua cuvinte, dar refacand acordul, se va restabili si acordul: Mama mea, care a fost multa vreme bolnava, astazi munceste.

In sprijinul unei eventuale independente a celor doua parti de propozitei, de asemenea, nu stau nici fapte ce tin de continut (de ordin logic), nici fapte ce tin de forma (de ordin gramatical).

Ipotezele coordonarii si independentei celor doua parsi de propozitie (subiectul si predicatul) negasindu-si confirmare, ramane de discutat ipoteza subordonarii. Mijloacele de realizare a subordonarii in propozitie sunt: jonctiunea, juxtapunerea, flexiunea, acordul.

In cazul raportului dintre subiect si predicat acest mijloc este, dupa cum se stie, acordul. Partile de propozitie care se acorda sunt: atributul (adjectival), predicatul. Aceasta trasatura comuna justifica analogia intre predicat si atribut pe care o vom prezenta mai departe.

Vom prezenta cateva formulari foarte pregnante gasite la I. Iordan. Asemanari in ceea ce priveste continutul: ".in ce priveste continutul raportul dintre atribut si substantiv nu difera de raportul dintre predicat si subiect"[6], sau ".intre atribut si predicat exista o stransa inrudire, datorita faptului ca amandoua arata o caracteristica a subiectului, amandoua atribuie subiectului un semn caracteristic. De aceea raportul dintre atribut si subiect este toto de inerenta, ca si raportul dintre predicat si subiect[7].

In ceea ce priveste forma academicianul exprima "iar expresia lor sintactica este, iarasi intocmai ca in cazul predicatului, acordul (sau congruenta)[8].

In ceea ce priveste asemanarea predicatului nominal cu atributul, se spune: "Inrudirea atributului cu predicatul apare evident mai ales in cazul predicatului nominal. Prin lasarea la o parte a verbului copulativ , numele predicativ devine atribut: ziua este frumoasa - ziua frumoasa; copilul este al tovarasului meu - copilul tovarasului meu[9].

Intre predicat si atribut sunt insa si deosebiri. Daca asemanarile pledeaza in favoarea subordonarii, deosebirile au putea constitui o piedica.

Atributul nu se confunda cu predicatul. Atat predicatul verbal, cat si predicatul nominal, prin verbul copulativ, prezent sau subinteles, se deosebesc de atribut nu atat prin sensurile lor lexicale, cat prin categoriile gramaticale. Predicatul se deosebeste deci de atribut, in ceea ce priveste continutul, prin sensuri gramaticale in plus, straine atributuilui, iar in ceea ce priveste forma,prin flexionare diferita.

De aici rezulta pentru acord ca, din cauza categoriilor gramaticale specifice "numelui" (atributului), pe de o parte, verbului (predicatului), pe de alta parte, fleziunea se face diferit, iar aceasta la randul ei determina o acordare diferita: predicatul verbal si nominal, in numar si persoana(la predicatul nominal apare si acordul in gen, numar si caz - cand numele predicativ este exprimat printr-un adjectiv), atributul adjectival, in gen, numar si caz. Dar faptul ca acordul (element al formei) se face pe cai specifice nu modifica esenta raportului: el ramane acelasi, si in cazul atributului si in cazul predicatului - de inerenta, iar mijlocul lui de realizare gramaticala este , de asemenea, acelasi: acordul[10] .

Despre caracterul bivalent aminteste si cercetatoarea Elena Neagoe analizand cateva aspecte legate de situatia verbului copulativ. Pornind de la definitia data de GA "verbele care nu pot forma predicatul unei propozitii decat cu ajutorul unui nume predicativ, avand doar functiunea de verb copulativ intre subiect si numele predicativ, sunt verbe nepredicative"[11]aceasta aduce niste obiectii. In afara functiei de predicat, specifica lui, verbul mai poate indeplini o serie de alte functii cand este la moduri nepredicative. Este de parere ca definitia din GA este incompleta. Termenul de nume predicativ devine impropriu, intrucat nu mai avem de a face cu predicate ci cu alte functii.

Verbului copulativ i se refuza capacitatea de a realiza functia de predicat din cauza absentei unui sens de sine statator. Asadar diferenta dintre un verb copulativ si unul predicativ este exclusiv de ordin semantic. Acest criteriu, dupa parerea cercetatoarei, este greu de manuit. Este destul de greu, daca nu imposibil, de stabilt la ce limita largirea sensului unui verb duce la disolutia sensului si la transformarea verbului predicativ intr-unul copulativ. Aceasta dificultate este evidentiata de faptul ca nu exista o lista a verbelor copulative asupra careia toti cercetatorii sa fi cazut de acord .

In afara acestui fapt mai exista o serie de inconveniente, mult mai grave. Cercetand cu atentie definitia se vorbeste acolo de "functiune de verb copulativ". Din ea ar rezulta ca exista verbe nepredicative care au o functiune de verb copulativ si in consecinta predicatul nominal nu mai este o functie unitara[12].

Tinandu-se cont de aceste aspecte , credem ca solutia cea mai indicata ar fi recunoasterea capacitatii verbului copulativ de a forma o functie sintactica , urmand ca numele sau predicativ sa fie considerat, de asemenea, o functie aparte, care ar putea eventual sa fie contopita cu elementul predicativ suplimentar.

Lingvistul D. D. Drasoveanu[13] considera elementul predicativ suplimentar ca reprezentand o individualitate, individualitate care ramane aceeasi si cand esenta se fenomenalizeaza angajand predicate verbale. Exceptie face verbul a fi care, supus contragerii , dar nesubinteles, lasa ca esenta sa produca fenomenalizari mai mult sau mai putin aberante, demne de luat in seama (numele predicativ de gradul III).

In capitolul urmator vom prezenta opiniile diferite ale altor cercetatori in privinta caracterului bivalent al predicatului nominal.