|
|
|
SISTEMUL URBAN
1. SISTEMUL URBAN - DEFINITIE SI ENTITATI SIMILARE
Notiunea de sistem urban nu este atat de noua pe cat pare. Pentru prima data o astfel de notiune a fost utilizata in anul 1841, de catre francezul J. Reynaud, care in capitolul "Villes" al publicatiei Encyclopedie Nouvelle definea sistemul general de orase, ca reprezentand "pana la un anumit punct sistemul general de inegalitati ale teritoriului".
Ulterior, acest concept nu a mai fost reluat in mod explicit, decat in a doua jumatate a sec.XX. In deceniul al VII-lea al acestui secol s-au intensificat preocuparile pentru cunoasterea mecanismelor de functionare ale marilor ansambluri de localitati,
ale optimizarii relatiilor dintre asezarile urbane si rurale, dintre acestea si teritoriile aferente. In acelasi timp, dezvoltarea stiintei regionale, incepand cu deceniul VII al acestui secol a impulsionat cercetarile pentru depistarea unui element coordonator in teritoriu. Acest element ar putea fi chiar sistemul urban la care s-ar integra teritoriul adiacent. Nu intamplator ssistemele urbane au fost considerate osatura teritoriilor avand in vedere marea lor capacitate de structurare a acestora.
Un sistem urban a fost definit de A. Pred (1977) ca un ansamblu national sau regional de orase care sunt interdependente, in sensul ca orice schimbare semnificativa in activitatea economica, in structura fortei de munca, a veniturilor sau populatiei, in general, va produce, direct sau indirect, modificari asupra unuia sau mai multor orase ale ansamblului respectiv.
Sintetic, un sistem urban implica existenta unui ansamblu structurat de orase cu relatii de integrare si ierarhizare intre acestea, cu o evolutie mai mult sau mai putin accentuata in timp si spatiu. Orice sistem urban se constituie din componente (N) si relatii (R), care au intensitati, se ordoneaza si se interconditioneaza dupa legi (L) geografice, economice si social-istorice (Fig.1). Acestea determina, in final, structura sistemului urban respectiv, caracterizata printr-o anumita pozitie a oraselor in spatiu, prin anumite orientari si dimensionari ale relatiilor dintre acestea.
De ce orasele se asociaza in astfel de ansambluri urbane? Reamintim ca in capitolele anterioare am mentionat faptul ca orasul este un mare consumator de resurse materiale si umane, ca aceste resurse sunt baza energetica si inovativa a orasului, in general.
Orice oras nu poate exista singur in mediul sau, daca nu are posibilitatea sa utilizeze excedentul de resurse posedate de alte asezari si sa nu isi asigure debuseu pentru propriile produse. Asa cum mentiona V. Mihailescu (1922), orasul "dreneaza, transforma si distribuie" bunurile si serviciile pe care le creaza.
In consecinta, orice diminuare a relatiilor prin care un oras se alimenteaza cu resurse are repercusiuni asupra metabolismului acestuia, determinand o moarte prin "inanitie", asa cum o blocare a "iesirilor" determina o sufocare a acestuia.
In afara notiunii de sistem urban, literatura de specialitate utilizeaza si alte notiuni precum: trama, retea si armatura urbana. Trama urbana reprezinta simpla distributie a oraselor intr-un teritoriu. Reteaua urbana este conceputa nu numai ca o structura formata din linii si noduri, dar avand si relatii intre orasele componente.
Geografii francezi faceau distinctia dintre retea si armatura urbana, considerand ca prima se dezvolta in jurul unui oras regional sau subregional, iar cea dea-a doua fiind conturata doar de capitala. Altfel spus reteaua nationala urbana in toate cazurile poate fi denumita armatura, pe cand subretelele dintr-o tara nu sunt decat simple retele urbane.
Dupa aprecierile noastre armatura urbana implica o coerenta a retelei urbane, ceea ce o apropie prin definitie cu notiunea de sistem urban. Reteaua urbana nu se caracterizeaza neaparat prin sinergie si coerenta, ci, doar prin relatiile care se stabilesc intre orasele dintr-un anumit teritoriu.
Aceasta inseamna ca atunci cand vorbim de un sistem urban presupunem totdeauna o retea urbana, reciproca nefiind valabila. Adica nu toate retelele urbane sunt neaparat si sisteme urbane. Rezulta ca, de regula, este gresit a vorbi de un sistem urban identificat la nivelul unei unitati de relief majore sau de-a lungul unei axe hidrografice. In schimb fara a gresi putem sa discutam de o retea urbana in orice teritoriu ad-hoc cu conditia sa existe cel putin trei centre urbane.
Totdeauna cand dorim sa identificam un sistem urban trebuie sa pornim de la orasul pe care il consideram ca furnizeaza bunuri si servicii tuturor celorlalte dintr-un anumit teritoriu.
Fig. 1. Conceptul de sistem urban
2. CARACTERISTICILE SISTEMULUI URBAN
Printre caracteristicile de baza ale sistemelor urbane se afla ierarhizarea, centralitatea si specializarea, toate trei reprezentand adevarate principii de structurare dinamica, reflectate in configuratia fizionomica si functionala a acestor ansambluri urbane.
Ierarhizarea Aceasta presupune ordonarea setului de orase in ordine crescanda sau descrescanda in functie de valorile unui indicator sau ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care are la baza un singur indicator este, in general, mai putin utilizata, avand in vedere complexitatea oraselor care face neverosimila o ierarhizare rezultata in urma analizei unicriteriale,
Aceasta este explicatia faptului ca cele mai multe ierarhizari iau in consideratie mai multi indicatori sau indici complecsi, pentru a masura mai bine similaritatile dintre orase in materie de structura, dinamica, potential. Astfel de ierarhizari, multicriteriale, pun o problema de fond si anume a numarului minim de indicatori care trebuie sa fie luati in atentie pentru a obtine un tablou ierarhic cat mai aproape de realitate.
Concluzia este ca nu multimea indicatorilor, ci relevanta acestora ofera calitate ierarhizarilor.
Organizarea ierarhica reprezinta principala trasatura a unui sistem urban, dar care nu obliga in mod necesar ca toate orasele sa fie orientate dupa o piramida a puterii. Aceasta implica insa o diferentiere neta a oraselor plasate pe nivele bine individualizate, dupa marimea, varietatea si numarul functiilor, dupa extinderea spatiala a relatiilor cu mediul lor.
In stabilirea structurii ierarhice a oraselor se porneste de la o idée fundamentala si anume aceea ca toate centrele urbane prezinta o anumita pozitie geografica, un anumit potential uman, economic, o anumita putere politico-administrativa, un anumit grad de dotare edilitara, social-culturala si ca in functie de locul pe care il detin intr-un clasament al acestor aspecte isi construiesc propriile sisteme si subsisteme.
Analizele de detaliu asupra ierarhiilor nationale releva existenta mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasandu-se, de regula, capitala. Aceasta deoarece capitala se detaseaza de celelalte orase in majoritatea tarilor. Printre exceptii se numara state federale, precum: S.U.A., Elvetia, Australia, Brazilia, Nigeria, Canada s.a.m.d.
Nivelul ierarhic urmator, in sistemele urbane nationale curente este reprezentat de orasele cu activitati si functii regionale (capitale de state, in cazul statelor federale sau cele mai importante orase cu functii evidente la nivel national). Nivelele urmatoare se refera la orasele cu rol interregional, regional, intraregional, interlocal si local.
Relatia rang-talie. Ierarhiile multicriteriale sunt foarte frecvente, dar cea mai fascinanta ramane ierarhia care explica relatia rang-talie. Cunoscuta si ca teoria lui Zipf sau Legea lui Zipf, ideea de baza este ca "daca orasele unei tari sunt aranjate dupa numarul de locuitori, de la cel mai mare la cel mai mic, atunci populatia P a unui oras depinde de rangul sau r, conform relatiei r.Pq =k, unde q si k sunt constante; K este o valoare sensibil egala cu populatia celui mai mare oras din ierarhie, iar q are valoarea aproape de 1". Rangul este numarul de ordine al unui oras din sirul de orase ordonat descrescand.
Concluzia este ca putem determina, conform acestei relatii, care ar trebui sa fie populatia orasului X, daca ii cunoastem locul in ierarhia nationala si daca stim populatia orasului cel mai mare.
Spre exemplu, pentru sistemul urban al Romaniei, orasul de rang II, dupa Bucuresti ar trebui sa aibe in jur de 1 mil. de locuitori, cel de rang III, 670 mii locuitori, cel de rang IV 500 mii locuitori s.a..m.d. Aceste valori sunt rezultatul divizarii populatiei Bucurestiului la 2,3, respectiv 4, in raport de locul pe care il ocupa fiecare dintre orasele de pe pozitiile respective.
Forma ideala a ierarhiei reprezinta ipotenuza unui triunghi isoscel, intr-un sistem cartezian de axe, in care atat populatia, cat si rangul sunt consemnate in scara logaritmica in baza 10 (respectiv log P si logR).
Forma ierarhiei observate in raport cu forma ideala a ierarhiei oraselor este diferita, corelandu-se destul de bine cu caracterul statului (centralizat sau federal) si cu tipul economiei (de piata sau planificata). Analizand cele patru situatii distincte care rezulta din combinarea variabilelor am putea remarca urmatoarele forme ale ierarhiei urbane:
a) intr-un stat centralizat si cu economie de piata, forma ierarhiei observate este convexa in raport cu distributia ideala a oraselor statului respectiv (Fig.2). In aumite situatii convexitatea este foarte pronuntata, fiind determinata de hipertrofierea capitalei in raport cu celelalte centre urbane. Aceasta hipertrofiere a avut loc datorita a cel putin doua situatii:
Log P
Distributie
ideala
Distributie observata
Log R
Fig. 2. Forma ierarhiei urbane intr-un stat centralizat cu economie de piata
una reprezentata de faptul ca statele respective au posedat vaste imperii, iar capitalele lor s-au dezvoltat exagerat, avand resurse uriase, ce proveneau de pe mai multe continente (Paris, Lisabona);
alta reprezentata de tarile, care si-au redus drastic dimensiunile in urma prabusirii unor imperii centrate pe acestea (Imperiul Habsburgic - Viena).
b) Intr-un stat centralizat, dar cu economie planificata, forma ierarhiei este ceva mai complexa, avand o concavitate in partea superioara, o convexitate in partea mediana si o indepartare evidenta de distributia ideala in partea inferioara a ierarhiei. In aceasta situatie se plaseaza si sistemul urban romanesc sau cel bulgaresc, in care capitalele se detaseaza de orasele de pe pozitiile secundare (Fig.3).
Log P
Distributie
ideala
Distributie observata
Log R
Fig.3. Forma ierarhiei urbane intr-un stat centralizat cu economie planificata
c) Forma ierarhiei urbane observate in raport cu cea ideala, in cazul unui stat federal cu economie de piata se caracterizeaza prin aparitia unei convexitati in partea superioara si a unei concavitati in sectorul median (Fig.4). Aceasta distributie are la baza integrarea intr-un sistem federal a unor sisteme urbane relativ autonome la nivelul statelor componente. Capitalele acestor state sau metropolele lor economice determina o "impingere" a curbei de distributie peste dreapta ideala oferita de relatia rang-talie. Astfel de exemple se remarca in cazul sistemelor urbane ale unor state precum SUA, Brazilia, Germania, Italia, Spania, India, Australia s.a.m.d;
Log P
Distributie observata
Distributie ideala
Log R
Fig. Forma ierarhiei urbane intr-un stat federal cu economie de piata
d) In cazul statelor federale cu economie planificata, forma ierarhiei observate se caracterizeaza printr-o convexitate evidenta (Fig.5), generata de faptul ca dirijarea centralizata a investitiilor s-a facut in mod prioritar spre marile centre urbane, capitale ale republicilor, statelor sau regiunilor. Astfel de ierarhii au caracterizat sistemele urbane ale fostei Uniuni Sovietice, Iugoslavii, si se observa si astazi in structura sistemului urban chinez;
Log P Distributie ideala
Distributie observata
Log R
Fig.5. Forma ierarhiei urbane intr-un stat federal cu economie planificata
Centralitatea. Aceasta rezulta din orientarea teritoriala a fluxurilor de substanta, energie si informatii, spre si de la un centru coordonator. Alfel spus, acest al doilea principiu de baza in individualizarea sistemelor urbane se axeaza pe gradul de convergenta teritoriala a relatiilor dintre orase. Canevasul acestor relatii, configuratia lor generala determina prin orientare si intensitate sistemul teritorial de orase, sistemul urban.
Teoria locurilor centrale explica organizarea spatiala si ierarhica in acelasi timp a sistemelor de asezari, prin functia economica a acestora, care este de a distribui bunuri si servicii unei populatii repartizate intr-un teritoriu. Conceptul cheie al centralitatii este cererea si oferta de bunuri si servicii, care se intalnesc si se schimba in locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale.
Fiecare centru comercial sau de servicii exercita o atractie asupra unei clientele mai mult sau mai putin extinsa, care converge spre acest centru elementar. Interactiunea care defineste, astfel, un centru si zona sa de influenta este denumita polarizare. Numarul, frecventa si complexitatea functiilor reunite in diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare.
Teoretic, toata populatia unui centru trebuie sa fie servita incat consumatorii sa se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidentei lor, iar antreprenorii prin concurenta isi vor delimita, teritorial, clientela. O alta idee de baza in teoria locurilor centrale este ca centrele de pe un anumit nivel ierarhic ofera toate serviciile nivelului inferior.
Teoria locului central a fost fondata de geograful W.Christaller in 1933 si imbogatita apoi de A.Losch in 1940. Ei au vazut orasul ca o aglomeratie de bunuri banale destinate locuitorilor regiunii in care orasul este centru. Teoria insa nu tine cont de particularitatile de localizare a orasului, plecand de la urmatoarele premise:
n spatiul geografic este perfect omogen in privinta trasaturilor fizice si umane;
n fiecare doreste sa maximizeze profitul sau;
n preturile sunt fixate de toti agentii;
n pentru consumator, transportul unui "bun" creste odata cu distanta; deci el frecventeaza punctul de vanzare cel mai apropiat;
n existenta economiilor de scara in productia de bunuri centrale, adica costul mediu al produsului scade cand cantitatea creste.
Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spatiale de o mare simplicitate geometrica, bazate pe principiul pietei, transportului si, respectiv, administrativ. Practic s-au distins trei tipuri de ierarhii.
a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pietei, fiecare loc central C imparte clientela unui centru de ordin imediat inferior H cu alte doua centre de acelasi nivel, A si B. Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o treime din aceea a centrelor H, la care isi adauga pe a sa proprie. Aria zonei de influenta a lui C, ca volum al clientelei sale este egala cu de trei ori aceea a lui H: se spune ca sistemul urban respectiv se caracterizeaza prin raportul K=3;
b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului, fiecare centru se situeaza la jumatatea drumului pe ruta directa intre doua centre de nivel imdeiat superior. Clientela unui centru H se imparte intre doua centre de nivel superior. Clientela totala a lui C este deci egala cu de 6 ori jumatate din aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de influenta a lui C, ca volum al clientelei sale este egala cu de 4 ori a centrului H: sistemul este caracterizat de un raport K=4;
c) Pentru ierarhia stabilita dupa principiul administrativ fiecare centru controleaza in intregime zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior, plus a lui insusi, ceea ce da un raport K=7.
Prin forta de conectare a oraselor la aceeasi entitate, prin structura si intensitatile variabile ale acestei forte, centralitatea este mai mult sau mai putin evidenta. Formele sale clasice incep sa se atenueze, datorita afirmarii tot mai intense, in planul relatiilor dintre orase, a celor de cooperare si prin plasarea tot mai clara a centrelor de putere, la nivelul megasistemelor urbane, in afara sistemelor urbane nationale.
Cresterea importantei pe care o au orasele mondiale, ce devin adevarate surse si hub-uri ale fluxurilor globalizante, diminueaza inca usor rolul centralitatii la nivel local, regional sau national
Specializarea.Teoria locurilor centrale tine cont de organizarea retelei urbane pornind de la functiile de servicii la populatia rezidenta. Se stie ca acestea nu reprezinta decat o parte din angajatii urbani. O pondere importanta a intreprinderilor unui oras nu lucreaza direct pentru populatia sa sau pentru a regiunii care il inconjoara; multe dintre activitatile industriale sau din serviciile specializate ca transporturile, apararea, turismul sunt in aceasta situatie. Importanta lor este in general mult mai putin legata de marimea orasului decat cea din cazul activitatilor de servicii.
Existenta functiilor specializate nu trebuie privita ca o proprietate reziduala a organizarii ierarhice a retelei de orase. Atat teoria bazei economice a oraselor, cat si tentativele spatializarii teoriei polilor de crestere acorda o importanta primordiala acestor functii in dezvoltarea oraselor. Notiunea de specializare trebuie sa fie considerata ca un principiu al organizarii sistemelor urbane.
Studiile comparative, facute prin intermediul analizelor factoriale, au pus in evidenta importanta diversitatii functionale si in particular opozitia orase industriale-orase tertiare. Inegala prezenta a functiilor specializate introduce intre orasele aceluiasi sistem diferentieri, care ating amploarea celor legate de talie si de centralitate. Astfel de aspecte sunt reperabile in foarte multe sisteme urbane nationale: Canada, SUA, Marea Britanie, India, Africa, Italia.
Principalele specializari in sistemele urbane sunt nascute din valorificarea situatiilor geografice particulare (orase porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (orasele miniere si siderurgice, dar si orasele turistice din arii montane sau de pe litoral).
Specializarea unui oras intr-o activitate cere aptitudini ale actorilor sai pentru a valorifica anumite avantaje, peste limitele care ar autoriza nivelul de centralitate al orasului. Aceasta valorificare este adesea in relatie cu o inovatie care a conferit adeptilor sai un avantaj initial mentinut si intarit ulterior.
Inegala valorificare initiala a anumitor inovatii creaza specializari. Aceste specializari sunt durabile pentru ca, cel mai adesea, schimbarea se transmite rapid in sistemul urban. Orasele aceluiasi nivel ierarhic fiind interdependente sunt in relatie constanta si concurenta supravegheaza. De regula inovatiile sunt ravnite si imitate foarte rapid. Cand exploatarea unei resurse inegal distribuite sau cucerirea unui avantaj initial provoaca specializari in sistemele de orase, acestea nu sunt foarte usor retusate de evolutia ulterioara si tind sa persiste mult timp.
Aceasta proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate de tipuri urbane este probabil o conditie importanta a capacitatii lor de adaptare. Specializarile nu sunt calitati urbane valorificate pe mari cicluri de inovatie, ci consecinta unui raspuns concret al oraselor la mediul lor extern.
Specializarea este acea caracteristica ce sparge ierarhiile urbane. Daca intr-o ierarhie urbana relatiile de subordonare ordoneaza sistemul dupa o functie a puterii oraselor, specializarea determina relatii pe orizontala atat intre orase apartinand aceluiasi sistem, cat si altor orase din sisteme foarte diferite si situate la distante foarte mari.
Rezulta, ca specializarea asigura sudura mai multor sisteme urbane, iar de la un anumit nivel al serviciilor oferite poate constitui chiar baza unui process de integrare la nivel de macroscara.
Evident ca specializarea este foarte instabila si cateodata prezinta un mare risc pentru comunitatile urbane care pluseaza aceste fuinctii rare. Din aceasta cauza exista un anumit raport intre intensitatea specializarii si tipul de servicii oferite, in asa fel incat protectia orasului respective sa fie asigurata prin functii complementare.
