Rezolvarea problemelor tehnice speciale legate de speologie

Am prezentat in capitolele, anterioare echipamentul speologic si modul in care acesta poate fi folosit cit mai judicios, mai sigur, precum si metodele de deplasare pe orizontala sau pe verticala intr-o pestera. Este momentul sa aratam cum trebuie folosita corect coarda in explorarea unui aven sau put, cum o ancoram prin fractionare si in ce fel o putem dirija pe traseul cel mai avantajos. Securitatea si eficienta unei echipe depind nemijlocit de modul in care pregatim terenul de la gura avenului si de felul in care echipam verticalele acestuia.

Ajunsi la gura avenului (putului), ne vom asigura in primul rind ca totul in jur este bine fixat, riscul unor dizlocari de blocuri fiind inexistent. In caz contrar, tot ceea ce este mobil sau friabil trebuie indepartat cu multa atentie. O piatra de 2 -3 cm, care cade de la 25-30 m, va perfora cu siguranta calota celei mai rezistente casti speologice si nu numai Atunci cind adincurile verticalelor pe care trebuie sa le coborim sint cunoscute, corzile (cu lungimi adecvate) vor fi introduse in banane, incepind cu cea corespunzatoare putului final, in caz contrar, vom sonda cu o piatra adincimea verticalei, alegind lungimea corespunzatoare de coarda pentru fiecare put in parte.[1] Fiecare coarda va fi prevazuta la capatul inferior cu un nod de siguranta, formind o bucla. In caz de neatentie coboritorul se va opri in acesta.

Mai ales in ultimul deceniu, calitatea corzilor folosite in speologie a crescut foarte mult fapt care a determinat pe de o parte reducerea diametrului acestora (corzile de 10-11 mm sint cele mai recomandate), iar pe de alta parte, cresterea nivelului de incredere in ele. Tot in acest deceniu s-a trecut la folosirea unei singure corzi in parcurgerea verticalelor subterane, tehnica eficienta si sigura atunci cind este utilizata corect. Calitatea corzilor trebuie sa fie in afara oricarei indoieli, iar in timpul evolutiei pe ea sa nu existe riscul de-a fi deteriorata. Pornind de la acesta necesitate, corzile nu mai sint lasate sa atirne libere sub punctul de ancorare, mulind evetual asperitatile taioase ale peretilor. Asemenea situatii trebuie inlaturate cu multa atentie .. Dar cum ?

Pina la sfirsitul anilor '70 corzile erau desfasurate in puturi pe toata lungimea lor, indiferent de configuratia golului, avind unul-doua ancoraje la partea superioara. Coarda, pusa sub sarcina in partea inferioara, se freca in numeroase puncte ale putului, uzindu-se rapid si periclitind securitatea speologilor. Fractionarea corzilor a aparut ca o necesitate evidenta, aceasta tehnica presupunind eliminarea punctelor de frecare la perete prin folosirea unor ancoraje intermediare pe parcursul aceleiasi lungimi de coarda. Problema ancorarii corzii la partea superioara (in cazul fractionarilor) se rezolva in functie de configuratia intrarii in aven sau put.

De cite ori este posibil se va realiza o echipare in zona de intrare prin intermediul unei balustrade (cu o pozitie laterala fata de verticala), pe un perete aflat deasupra buzei putului. Balustrada va fi ancorata in doua pitoane de capat si va conduce pina deasupra verticalei. In acest loc se vor bate cele doua ancoraje ale primului tronson de coarda fractionata. Pitoanele pot fi amplasate pe orizontala, decalate cu 25-30 cm, astfel incit ancorajul principal (AP) de la care coarda va pleca in jos, sa aiba o pozitie optima (fig. 103 a).

Fig 103. Amplasarea punctelor de fractionare a corzii, in functie de morfologia golului subteran: a) intrare suborizontala cu balustrada si ancoraje in verticala putului; b) ancoraje in "Y' in deschideri de aven (sau put), cu bucla ajutatoare pentru iesire. AP=ancoraj principal; AS=ancoraj secundar.

Daca pitoanele nu pot fi batute pe orizontala ci numai pe verticala, ancorajul principal (AP) va fi situat totdeauna sub cel secundar (AS). Cind o intrare din laterala in verticala putului sau avenului nu este posibila, putem folosi un ancoraj intre doua pitoane aflate pe peretii opusi, intre care coarda va fi legata in "Y', cu un unghi de maxim 60° intre cele doua ramuri. Capatul corzii va fi fixat la suprafata (sau deasupra buzei putului) in doua puncte sigure, bucla formata de aceasta fiind necesara pentru manevrele de intrare sau iesire (fig. 103 b). Speologul care echipeaza putul va alege punctele de ancorare a corzii astfel incit aceasta sa evite frecarea de perete pe-o lungime cit mai mare. Folosind coboritorul si o forma adecvata de autoasigurare la rapel, incepe coborirea. In.locul in care coarda se freaca de perete se opreste (urca daca este necesar) si cu ajutorul unui spit sau piton realizeaza un alt ancoraj al corzii, a carei lungime este astfel fractionata. Locul exact al fractionarii va fi ales prin incercari. In general, un singur spit (sau piton) este suficient la o fractionare. Intre doua puncte extreme ale unei fractionari, coarda trebuie sa fie mai lunga cu aproximativ un metru; in caz contrar, coboritorul nu poate fi introdus sau blocat pe coarda. Atentie insa ! O bucla prea lunga va genera o forta-soc mai mare pe punctul superior de ancorare (AS), in situatia in care cel inferior cedeaza (AP).

Daca pe parcursul coboririi "aterizam' pe o platforma, se va lasa o lungime de coarda suficienta pentru a putea acoperi inreaga latime a platformei, iar la marginea acesteia, secventa superioara de coarda va fi ancorata intr-un piton, iar cea inferioara in altul (fractionare dubla), cu o bucla lejera intre ele (fig. 103 a). In unele verticale lungi si libere, fractionarea corzii este inutila, dar coarda poate fi prea scurta. In acest caz innadim doua corzi (cu ajutorul nodului "in opt' executat prin urmarire in sens invers), la capatul corzii superioare realizind o bucla pentru usurarea trecerii (vezi fig. 90 e).

Cind coarda aflata sub o fractionare este prea scurta pentru a ajunge la baza putului sau la fractionarea urmatoare, ea va fi adunata si legata. Aceasta coarda, precum si cea care va fi folosita in continuare, vor fi introduse in carabiniera ancorajului fractionarii in modul ilustrat in figurile 90 f si g. Aceeasi modalitate de atasare in carabiniera va fi folosita si pentru doua corzi diferite.

Fig. 104. Dispozitive pentru devierea corzii in punctele de frecare la perete: a) spirala; b) carabiniera; c) bucla de ancorare (AS).

Dintre avantajele fractionarii trebuie sa retinem: evitarea deteriorarii rapide a corzilor, depasirea rapida a unor obstacole (surplombe, cascade), marirea gradului de siguranta datorita ancorajelor intermediare, reducerea tendintei de pendulare sau rotire a speologului, precum si posibilitatea ca pe fiecare tronson al corzii sa evolueze (atit la urcare cit si la coborire) cite un speolog. Deci teoretic, pe o coarda de 80 m lungime pe care exista 5 fractionari, ar putea evolua aproximativ simultan 5 speologi, cu conditia ca fiecare sa se afle pe un tronson diferit. Practic insa o asemenea situatie trebuie evitata deoarece in cazul in care ancorajul ultimei fractionari cedeaza, forta-soc rezultata se va transmite in sus amplificata de greutatea speologului aflat pe tronsonul superior, ajungind la valori care pot determina smulgerea ancorajelor sau ruperea corzii. Pentru ca tronsoanele sa poata fi folosite simultan, ancorajele lor trebuie sa fie facute in doua pitoane independente.

Evitarea punctelor de frecare a corzii se poate obtine si fara fractionarii, prin simpla deviere a traseului vertical al acesteia cu ajutorul pieselor ilustrate in figura 104, a unei bucati de cablu de otel (sapan) avind doua orificii pentru atasare, sau a unei cordeline agatate in peretele opus punctului de frecare.

Toate modalitatile de protejare a corzilor trebuiesc folosite cu discernamint, in functie de particularitatile morfologice ale golurilor explorate. Uneori insa fractionarile si devierile nu sint suficiente pentru protejarea acesteia; in acest caz, punctele de frecare vor fi echipate cu bucati de cauciuc ori cu proprii saci de echipament, sau pe coarda se vor introduce teci adecvate de protectie.

In toate situatiile in care ramine un excedent de coarda, aceasta va fi adunata si legata, sau va fi bagata in banana, care va fi depozitata in locuri protejate.

TRECEREA FRACTIONARILOR LA COBORIRE

O coarda care atirna liber sub ancoraj nu pune probleme deosebite la rapel, iar urcarea depinde in special de rezistenta noastra fizica si psihica. Pitonul unei fractionari pe care il vedem la 10-15 m deasupra noastra, este mult mai incurajator decit firul subtire al corzii care se "topeste' undeva in intuneric. Fractionarile ori nodurile de legare a doua corzi si, intr-o masura mult mai mica, devierile, intrerup continuitatea corzii pe care altfel ne-am deplasa mai usor. Pentru a le putea depasi, trebuie sa executam anumite operatiuni intr-o succesiune logica.

200

Coborim in rapel si ne apropiem de o fractionare. Vom proceda in felul urmator: (1) cuplam lonja scurta la carabiniera fractionarii si continuam coborirea pina cind greutatea corpului este preluata de centura sezutului; (2) scoatem cobori torul de pe coarda si il montam sub fractionare, cit mai sus posibil, apoi il blocam, avind astfel ambele miini libere; (3) scoatem lonja scurta din carabiniera fractionarii, dar pentru aceasta ea trebuie scoasa din sarcina, calcind in bucla fractionarii superioare sau folosind o scarita de escalada prinsa la piton; (4) transferam progresiv greutatea corpului in coboritor, il deblocam si reluam rapelul. Coborilorul in forma de opt este contraindicai la trecerea fractionarilor.

TRECEREA FRACTURARILOR LA URCARE

Nu ridica probleme deosebite daca folosim metodele DED sau JUMAR: (1) din prudenta vom cupla una din lonje la carabiniera fractionarii; (2) demontam blocatorul supertor de pe coarda si il montam deasupra pitonului suficient de sus pentru ca sub el sa poata fi introdus al doilea blocator;[2] (3) trecem greutatea corpului in blocatorul superior si mutam al doilea blocator (cel inferior) sub acesta; (4) scoatem lonja din carabiniera si continuam urcarea.

TRECEREA DE LA URCAREA PE COARDAA LA COBORIRE SI INVERS

Schimbarea sistemului de urcare in cel de coborire nu prezinta nici o dificultate; (1) se instaleaza coboritorul pe coarda sub blocatorul inferior, dupa care se blocheaza (coboritorul); (2) sprijinind piciorul in bucla blocatorului superior, degajam blocatorul inferior si transferam greutatea corpului pe coboritor; (3) desprindem si blocatorul superior, dupa care putem incepe coborirea. Cele trei dispozitive trebuie sa fie insa suficient de apropiate unul de altul, pentru a evita riscul de a ramine suspendati de blocatorul superior.

Trecerea de la coborire la urcare se face dupa cum urmeaza: (1) se vor lasa l-2 metri de coarda inainte de a ajunge la ancorajul fractionarii; (2) atasind un blocator deasupra coboritorului, continuam coborirea pina ce greutatea corpului este preluata de blocator; (3) inainte de a scoate coboritorul atasam un al doilea blocator sub primul, pentru auto-asigurare, apoi se racordeaza blocatorul la centura de piept sau sezut, in functie de metoda de urcare pe care intentionam sa o folosim si incepem urcarea. Succesiunea manevrelor este identica si pentru trecerea de pe o coarda pe alta.

DEPASIREA NODURILOR LA COBORIRE

Atunci cind nodurile pe coarda nu apar accidental (situatie nedorita) sint practicate pentru innadirea a doua corzi intr-o verticala prea lunga, dar in acest caz vom face si o bucla suplimentara cu capatul corzii superioare (vezi fig.90e). Pentru a trece coboritorul sub acest nod trebuie efectuate urmatoarele manevre: (1) oprim coborirea in rapel cu 0,8-1 m deasupra nodului si blocam coboritorul; (2) cu ajutorul unei bucle de cordelina (7 mmΦ) executam nodul Obendorf pe coarda, deasupra coboritorului, cuplind bucla la centura sezutului; (3) deblocam coboritorul si coborim pina cind greutatea corpului este preluata de centura; (4) scoatem coboritorul de pe coarda si il montam imediat sub nod, apoi il blocam; (5) actxionind nodul Obendorf la partea lui superioara, acesta va culisa lent in jos, iar greutatea corpului este preluata de coboritor; (6) desfacem cordelina, deblocam coboritorul si reluam rapelul. Nodul Obendorf poate fi inlocuit cu un blocator Shunt sau cu doua blocatoare, din care unul cuplat la o pedala sau la o scarita de escalada, dar ultimul caz presupune manevre delicate pentru depasirea nodului precum si un consum suplimentar de energie.

TRECEREA SURPLOMBELOR LA URCAREA PE COARDA CU DISPOZITIVE

Surplombele constituie obstacole redutabile la urcarea pe o coarda nefractionata, deoarece aceasta se intinde sub greutatea corpului proprie iar blocatorul nu mai poate fi deplasat intre ea si suprafata peretelui. Dificultatea pasajelor surplombate variaza pentru diferitele sisteme de urcare, dar metoda de trecere ramine in sine aceeasi. Pentru a putea urca usor, cind in timpul coboririi se ajunge deasupra surplombei, se bate un piton la care se ataseaza o bucata de coarda suficient de lunga pentru a depasi cu l -2 m zona dificila. Pe capatul care atirna liber se va face un nod de siguranta. La urcare, blocatorul superior de pe coarda principala se muta pe coarda scurta si se impinge cit mai sus, apoi se transfera greutatea corpului pe acesta. In acest mod, blocatorul inferior poate fi deplasat in sus pe coarda principalai Folosind alternativ cele doua blocatoare aflate pe.corzi diferite, obstacolul poate fi depasit.

FOLOSIREA BLOCATOARELOR SI COBORITOARELOR IN ALTE SCOPURI

Create initial pentru urcarea si coborirea pe coarda, blocatoarele si coboritoarele s-au dovedit cu timpul potrivite si altor scopuri fiind folosite individual, sau in combinatie cu unele accesorii din bagajul speologului.

Fig. 105. Modalitati de folosire a blocatoarelor: a) pentru asigurarea de sus; b) pentru autoasigurare la urcarea pe scara speologica.

Cu ajutorul unui blocator si a unei role cuplate la un piton prin intermediul unei carabiniere, putem face asigurarea unui coechipier care urca (fig. 105 a). Acelasi montaj este adecvat si in situatia in care ridicam bagajele cu ajutorul corzii.

Daca pentru urcare se foloseste scara speologica iar in paralel cu aceasta exista si o coarda, un blocator cuplat intre centuri sau lateral la centura sezutului va constitui o buna posibilitate de autoasigurare (fig. 105 b).

Coborirea cu blocatoare. Lent, foarte obositor pentru brate si uneori periculos, acest procedeu trebuie practicat numai cind nu exista alta posibilitate. Blocarea sau accidentarea unui coechipier pe coarda determina necesitatea de-a cobori la acesta, chiar daca echipa nu dispune de o coarda de rezerva, intr-o astfel de situatie coarda fiind sub sarcina, folosirea unui coboritor nu este posibila. Uneori, cind in timpul urcarii cu blocatoare trebuie sa coborim o distanta redusa pentru un motiv anumit, este mai obositor sa trecem la rapel pentru citiva metri, iar apoi sa remontam blocatoarele, decit sa coborim folosindu-le pe acestea, derulind operatiile de urcare in sens invers. Pentru a putea deplasa un blocator in jos pe coarda, mai intii il scoatem de sub sarcina, apoi il impingem foarte putin in sus pentru a elibera clinchetul; acesta va fi mentinut departat de coarda, fiind eliberat numai in momentul in care blocatorul ajunge in pozitia dorita. Manevrele trebuie executate separat pentru, fiecare blocator.

Fig. 106. Traversare pe tiroliana a unor verticale ample: a) coarda de sarcina ; b) coarda pentru asigurare si tractiune.

Traversari pe balustrade si tiroliene.* in speologie sint foarte frecvente balustradele amenajate in apropierea peretilor, la intrare intr-un put si deasupra unor lacuri adinci sau la partea superioara a cascadelor. Deplasarea pe aceste balustrade este relativ simpla, speologul realizind o autoasigurare cu ajutorul lonjelor, pe care le trece succesiv peste punctele de ancorare. Evolutia pe tiroliana este mai dificila, intinsa si ancorata corect intre doi pereti, coarda va avea (la mijloc) o sageata cu un unghi de 120°. Unghiurile mai apropiate de 180° solicita exagerat punctele de ancorare, iar cele mai mici creaza probleme suplimentare la inaintare.

Parcurgerea in deplina siguranta a unei tiroliene, indiferent de sens, se poate realiza folosind doua corzi, ambele ancorate, individual la cele doua capete, deci in total patru ancoraje (fig. 106). Speologul coboara pe ramura descendenta a corzii de asigurare folosind coboritorul, iar lonja lunga (montata la centura sezutului) culiseaza pe coarda de sarcina prin intermediul unei carabiniere. Aproape de zona mediana a tirolienei se renunta la coboritor, iar inaintarea se va face prin tractiune manuala pe coarda. In momentul in care tractiunea libera este obositoare, se vor monta blocatoarele pe coarda de asigurare, parcurgind astfel ramura ascendenta.[3]

Unele traversari simple se pot rezolva in modul ilustrat de figura 94.

Sisteme de tractiune. Intrati adinc in inima muntelui, la kilometri distanta sau sute de metri adincime[4], bagajele, usoare la inceput, apasa tot mai greu pe umeri, oboseala instalindu-se treptat. Oricit de eficiente ar fi, metodele de urcare pe coarda storc constant rezervele de energie. Ce facem insa cu bagajele, sau ce facem cu un coechipier mai putin rezistent, uneori epuizat fizic sau - se mai intimpla - accidentat. Intre noi si lumea exterioara sint galerii nesfirsit de lungi, puturi parca nefiresc de adinci pe care trebuie sa le urcam. Nici unul dintre mijloacele tehnice moderne de interventie de la suprafata nu ne poate ajuta, caci putine sint pesterile lumii in care masina poate parcurge abia citeva sute de metri, iar cariera speologica a elicopterului n-a inceput inca. Nu motoarele cu zeci de cai putere ne vor scoate din dilema, ci proprii nostri muschi a caror forta poate fi multiplicata. Cu ce si cum?

Materialul folosit curent intr-o actiune de explorare este suficient pentru a realiza un sistem de scripeti, deci: coarda, cordelina, blocatoare, role de scripeti, carabiniere si pitoane. Un scripete va crea un avantaj mecanic (AM), care poate fi definit ca raportul dintre o sarcina si forta necesara pentru ridicarea acesteia. Daca pentru ridicarea unui coechipier de 80 kg, folosim o forta de 40 kg, am realizat un avantaj mecanic (teoretic) cu valoarea 2; deci AMT=2. Frecarile inerente ale corzii prin dispozitivele scripetelui vor face insa ca forta necesara sa fie mai mare de 40 kg, deci avantajul mecanic practic (AMP) va fi mai mic decit 2.

Se cunosc in prezent citeva zeci de sisteme de scripeti, care creaza avantaje mecanice intre 1,6 si 9, ele putind fi realizate cu blocatoare sau cu noduri, putind fi montate la baza unui put ori la partea lor superioara. Toate presupun folosirea unei lungimi de coarda de 3-6 ori mai mare decit distanta de ridicare a sarcinei.

Sistemul in forma de "Z' (AM=3). Aranjamentul "Z' si-a primit numele de la forma luata de coarda trecuta prin sistem. Accentuam ca linia corzii principale si linia corzii de tractiune sint de fapt parti ale aceleiasi corzi. Acesta este cel mai simplu sistem care asigura avantaje mecanice rezonabile, folosind o singura coarda. Imaginati-va sistemul din figura 107 a in actiune: scripetii se apropie tot mai mult pe masura ce actionam asupra corzii de tractiune; in momentul in care scripetii se alatura, primul ciclu ia sfirsit. Sarcina se transfera pe blocatorul-frinaa Roblo (care devine automat blocatorul de securitate), iar sistemul de tractiune Trablo se monteaza in pozitia initiala pentru ciclul urmator. Toate avantajele mecanice s-ar pierde fara forma "Z" a sistemului.

Fig. 107. Sisteme de scripeti: a) in forma de "Z'; b) autoelevator. Ro=Roblo: Tr=Trablo

Fig. 108. Scripetele Garda.

Sistemul autoelevator. Este, de fapt, sistemul "Z" rasturnat si constituie cea mai buna metoda de ridicare a unui accidentat (fig. 107 b). Atunci cind exista un singur salvator, acesta va prelua automat si sarcinile unui insotitor. Salvatorul urca (folosind propriul lui sistem) la citiva metri deasupra accidentatului, deplasind simultan combinatia Trablo. Dupa ce ataseaza la aceasta cele doua pedale, ridica accidentatul cit mai aproape de el, dupa care poate relua ciclul urmator de urcare.

Sistemul Garda (AM=2,2). Daca este necesar sa realizam un scripete si nu avem blocatoare, dar dispunem de 4 carabiniere si o bucata de cordelina, se poate monta scripctele din figura 108. Doua carabiniere vor fi folosite pentru realizarea nodului Garda, iar alte doua, pentru cuplarea unui nod Prusik pe coarda si pentru asamblarea sistemului.

Din cele prezentate in acest capitol, se desprinde o concluzie importanta. Speologul explorator trebuie sa detina cunostinte temeinice despre mediul subteran, sa stapineasca perfect echipamentul si metodele cu ajutorul carora va putea depasi orice obstacol, fiind totodata constient de riscurile pe care le infrunta.