|
|
|
DEFINITIA SI CRITERIILE DE INDIVIDUALIZARE A ORASULUI
O intrebare fireasca pe care si-o pune orice locuitor al unui spatiu este legata de definirea orasului. Populatia recunoaste usor caracterele unui oras, dar este dificil in a-l defini in termeni precisi si comparabili la nivel national, continental sau planetar. In ciuda recunoasterii sale intuitive de catre majoritatea locuitorilor acestei planete, orasul ramane unul dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept dovada, exista nenumarate tratate, manuale si cursuri de geografie urbana, care evita in a se pronunta transant asupra definitiei orasului si in care autorii trec direct la analiza procesului de urbanizare.
Aceasta ezitare evidenta apare, pe de o parte, datorita dinamicii extraordinare a orasului de la o etapa la alta (cel de acum 100 de ani se deosebeste mult de cel de astazi!), iar pe de alta parte, datorita deosebirilor existente de la o tara la alta, de la un continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniaza absenta criteriilor universale susceptibile de a defini orasul, de a vedea in acesta un loc de interactiuni foarte diverse care-l fac sa se nasca si sa se dezvolte.
Orasul desemneaza un spatiu urban de extensiune limitata in raport cu spatiul rural, care il inconjoara, detasandu-se prin caracteristicile morfologice si demografice, prin functiile si rolul sau economic, social si cultural. Prin morfologie se deosebeste fata de sat datorita modului de distributie a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens si extins pe verticala (prin strazi si nu drumuri, ca in cazul satului), prin cladiri monumentale inserate intr-un peisaj deosebit de cel rural, prin existenta unui spatiu de tranzitie spre periferie
Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizarii sI a periurbanizarii a modificat limitele dintre oras si sat. Din punct de vedere demografic se distinge printr-un anumit volum de populatie, prin densitati ale populatiei superioare satului, printr-o participare slaba a populatiei la munca in sectorul primar. Prin traditie, orasul presteaza servicii si functii specifice pentru o arie vasta din jurul sau, in care isi manifesta rolul coordonator al vietii economico-sociale si culturale.
Spre deosebire de sat, orasul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate, care tin de segregare sociala si etnica, de circulatie, de poluare, de nivelul si gradul de echipare edilitara, de modul in care este conectat atat cu orasele de rang superior, cat si cu asezarile rurale aflate sub influenta sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar intalnite in cazul satelor si numai ca aspecte individuale.
Definirea in termeni precisi a orasului a reprezentat o preocupare permanenta a geografilor, chiar inainte de aparitia geografiei urbane. Astfel, este cunoscuta definitia pe care a dat-o Fr. Ratzel, inca de la sfarsitul sec.XIX, considerand orasul ca fiind determinat de trei criterii esentiale: "o anumita forma de activitate profesionala (definitia fiind data in perioada preindustriala, aceasta activitate era considerata a fi comertul s.n.), o anumita concentrare a cladirilor si un numar minim de locuitori" (Garnier J.B., Chabot, Geografie urbana, Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1971, p.34).
In totalitate, aceste criterii se regasesc si astazi ca fiind valabile, demonstrand profunzimea ideilor exprimate in urma cu 100 de ani. Alti autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller, M.Aurousseau si R. Dickinson, in esenta, exclud din definitia orasului activitatile legate de cultura plantelor (uneori activitatile agricole, in ansamblul lor), aratand importanta celor comerciale si industriale.
O interesanta definitie o da oraselor Simion Mehedinti, care le considera "grupari de cladiri si de oameni, provocate de circumstante regionale in legatura cu circulatia marfurilor si a oamenilor" (Mehedinti S., Terra. Introducere in geografie ca stiinta, Edit. Enciclopedica, Bucuresti, 1994, p.309). Desigur ca aceasta definitie este mult mai complexa, fiind vorba pe de o parte de concentrare de populatie si o anumita densitate de cladiri, iar pe de alta parte de rolul circumstantelor regionale, care le-au generat, respectiv al fluxurilor materiale si de populatie.
Toate definitiile date orasului pana in prezent nu au reusit sa intruneasca unanimitatea. Loc de productie, de schimburi, de consum, spatiul urban amenajat si supraincarcat de un ansamblu de astfel de activitati se constituie intr-o unitate extrem de complexa. Intre componentele sale exista nenumarate interactiuni si interrelatii, care fac interpretabil spatiul pe care se proiecteaza acestea. In plus, satul a evoluat asa de mult incat diferentierile traditionale intre acesta si oras au disparut, iar noile tipuri de activitati creaza diferentieri mai mari chiar intre orase, decat intre acestea si sate.
Criterii de individualizare a orasului. Teoretic, aceasta individualizare este simpla, intrucat exista foarte multi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o asezare rurala poate fi considerata ca indeplinind atributele necesare unui oras. Printre acesti indicatori cei mai folositi sunt marimea si densitatea populatiei, numarul si ponderea serviciilor sau profilul populatiei ocupate.
Cu toata existenta acestor indicatori, diferentierea dintre rural si urban ramane descriptiva. Utilizarea acestor indicatori permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente intr-un anumit spatiu, dar nu sunt in masura sa identifice si sa defineasca orasul propriu-zis. Aceasta deoarece in nenumarate cazuri statutul de oras este unul administrativ, care se capata in baza unei legi. Selectia localitatilor rurale capabile de a transla in categoria urbanului este deseori arbitrara, ramanand la aprecierea decidentilor politici sau legislativi, care in anumite situatii se abat de la realitatea teritoriala.
In multe tari dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai exista deosebiri de fond intre mediul urban si rural. Tipurile de servicii sunt aceleasi, ponderea populatiei ocupate in servicii este dominanta in ambele situatii, densitatea populatiei poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea in cele doua categorii se face pe diferentierea gradului de dotare in servicii si nu dupa tipul de servicii, care de regula sunt prezente in totalitate. Aceasta inseamna ca doar printr-o decizie umana se poate conferi statutul de oras, decizie, care sa recunoastem este in fond o opinie umana luata la un moment dat, pe baza unor informatii mai mult sau mai putin complete si relevante.
Ceea ce frapeaza la o analiza chiar sumara este variatia complexitatii definitiilor si apoi modul in care sunt folosite criteriile enuntate prin definitie. In general se pot distinge patru tipuri de criterii.
A. Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populatie. In definirea orasului, documentele ONU, arata o mare variatie a numarului minim de locuitori de la o tara la alta, pe un ecart care se intinde intre 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca) si 50.000 locuitori (Japonia). Natiunile Unite au incercat sa introduca o standardizare in domeniu si au cerut guvernelor sa furnizeze date pe baza unor ranguri de marime comune. In acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca prag minim. La acest prag minim se mai adauga in unele tari criteriul densitatii sau (si) al distantei dintre cladiri (care nu trebuie sa depaseasca 200 m). Cele mai multe tari au ca limita acet prag de 2.000 de locuitori (Franta, Israel, Argentina, Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). In alte tari, in afara criteriului minim demografic sunt introduse in mod obligatoriu si alte cerinte. Spre exemplu in India, pragul minim este de 15.000 locuitori, dar densitatea minima trebuie sa fie mai mare de 1000 persoane/mila patrata (390 loc/kmp), pronuntate caracteristici urbane (aici intervine din nou factorul subiectiv!) si cel putin ¾ din populatia adulta masculina sa lucreze in alte domenii decat agricultura.
In Guatemala si Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (in primul caz, s-a vazut ca cifra minima generala este de 2.000 locuitori) daca localitatea dispune de alimentare cu apa sau, respectiv daca localitatea prezinta caractere urbane. In SUA si Thailanda cifra minima este de 2.500, iar in Malaysia, Canada si Scotia numai 1.000 locuitori. Numeroase tari europene au pragul minim destul de ridicat, depasind 10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elvetia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda).
B. Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care tine cont de hotararile legislativului din fiecare tara, privind trecerea unei asezari rurale in categoria oraselor. Acest criteriu este foarte raspandit in mai multe tari: Romania, Anglia, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelanda, Republica Sud-Africana, Sri Lanka s.a.m.d. In alte tari din America Latina toate localitatile cu functii administrative devin automat orase (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua s.a.).
C. Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populatiei ocupate in agricultura. In unele cazuri aceasta trebuie sa nu depaseasca 50% (Ucraina, Republica Moldova), in altele mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federatia Rusa).
D. Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu masurabil, fiind reprezentat de facilitatile si functiile urbane. Un astfel de criteriu este foarte clar definit in Cehia, dar destul de vag in cazul altor state, ca de exemplu Honduras (in afara numarului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectiva trebuie sa aiba in mod "esential caracteristici urbane" (Carter H., Urban and rural settlements, Longman, London and New York, 1991, p.7).
Orasul de astazi este pe de o parte o sursa de sperante, iar pe de alta parte un focar de amenintari. In antichitate, cand se vorbea de oras, se intelegea democratie si cultura, pentru ca revolutia industriala sa-l transforme in purtator de progres tehnic si dezvoltare economica. A doua jumatate a secolului XX ii adauga la mostenirile istorice valori universale. Schimbarile care au avut loc in Europa de Est, precum si cele din tarile in curs de dezvoltare transforma orasul intr-o matrice a progresului si a libertatii. Fara a-si fi pierdut capacitatea productiva, orasul o multiplica prin resursele de inovatii, informationale si de comunicatie, regasindu-si virtutile initiale, reprezentate de activitatile politice si de cultura, pe care perioada industriala le estompase. Orasul redevine un mic univers al valorilor umane (Burgel G., La ville aujourd'hui, Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul intregii istorii a umanitatii s-a dezvoltat o idee de baza: orasul este civilizatie, respectiv sursa bogatiilor materiale si culturale ale omenirii.
