Ceramica attica decorata cu figure negre (secolul VI BC)

Ceramica attica decorata cu figure negre (secolul VI BC)

Vasele ateniene (550-300 BC)

De la inceputul secolului al VI-lea BC, Attica a inceput sa exporte produsele sale ceramice departe si pe o arie larga. De la mijlocul aceluiasi secol, ea si-a stabilit ferm dominatia ca centru ceramic principal in Mediterana. Rivala sa din punct de vedere comercial, Corintul, a fost eliminata si multe alte centre care au inflorit in secolul al VII-lea si la inceputul secolului al VI-lea BC au disparut treptat, continuand numai ca ateliere locale. Mormintele si sanctuarele din tot bazinul mediteranean - si in special cele din Etruria - demonstreaza ca vasele attice au luat locul celorlalte. Aceasta distributie pe scara larga a produselor ateniene intr-o zona care include Grecia propriu-zisa, Insulele egeene, nordul Africii, Asia Minor, Italia, Sicilia, chiar si Franta, Spania si Crimeea, demonstreaza importanta politica si comerciala a Atenei si in egala masura calitatea exceptionala a ceramicii ei.

Dominatia ceramicii ateniene a durat un secol si jumatate. De-a lungul acestei lungi perioade s-a produs o continua evolutie a tehnicii, a formelor si a decoratiei.

1. Tehnicile

Nu exista nimic in perioada moderna care sa corespunda cu tehnica attica a producerii ceramicii. Cunostintele noastre despre aceasta deriva:

a.     de la vasele insesi;

b.     din scenele care ii reprezinta pe olari la lucru;

c.      din practica moderna;

d.     din analizele chimice.

Culoarea neagra utilizata pentru redarea figurilor nu este o glazura in intelesul modern al cuvantului pentru ca contine insuficienti alkali ca sa o faca sa fuzioneze la o temperatura definita. Este mai degraba un lut lichid, din care au fost indepartate particulele de mari dimensiuni, astfel incat sa formeze o emulsie fina, protectoare. Daca lutul astfel obtinut contine fier, culoarea firnisului se va schimba din rosu in negru sau maroniu in functie de natura arderii.

Decoratia era aplicata atunci cand lutul era inca moale ca pielea. Intreaga suprafata era acoperita la inceput cu o solutie fina de lut, care ii dadea o usoara tenta roscat stralucitoare dupa ardere. In tehnica figurilor negre, desenul era pictat sub forma unor siluete negre pe fondul rosu deschis al lutului, cu detaliile incizate, la care se adaugau culori aditionale - in majoritatea cazurilor alb pentru carnatia femeilor si pentru parul si barbile batranilor, rosu in general pentru par, coamele cailor si a unor parti din imbracaminte. In tehnica figurilor rosii, care a inceput din 530 BC, aceasta schema era invers, culorile erau lasate de culoarea lutului, iar fundalul era negru, cu contururi si schite desenate pe firnis si adesea redate usor in relief. Procedura era astfel: o schita preliminara (de multe ori ramasa vizibila) a fost facuta in lut cu un instrument ascutit; figurile erau apoi conturate, la inceput cu o linie subtire, apoi cu o dunga lata; se adaugau liniile interioare; la final, fundalul era pictat cu negru. In perioada de inceput a tehnicii cu figuri rosii, se utiliza ocazional incizia pentru conturul parului, spre exemplu si ici si colo se mai adauga cate o pata alba sau rosie de culoare; dar in curand aceste reminescente ale tehnicii figurilor negre au fost abandonate. Oricum, pentru a diferentia liniile mai nesemnificative de cele mai importante, initial ele au fost desenate cu ajutorul firnisului diluat, avand drept rezultat o culoare maroniu-aurie care contrasta cu conturul total negru.

Dupa ce decoratia era completa si vasele uscate, erau asezate in cuptoare si arse. Procedura era dictata de natura firnisului. Se efectua o singura ardere, dar cu trei etape succesive: prima oxidanta (cu introducerea de aer), apoi reductanta (cu fum introdus) si ultima oxidanta. In prima etapa corpul vaselor si firnisul deveneau rosii, in a doua, amandoua deveneau negre (sau gri), in a treia pasta vaselor redevenea rosie din nou, fiind suficient de poroasa ca sa readmita oxigenul, in timp ce firnisul dens ramanea negru. Imbaierea initiala, aplicatia rosie-ocru si firnisul diluat erau de asemenea destul de poroase ca sa se reoxideze in faza a treia a arderii si astfel devenea maroniu-roscat; la fel, culoarea aditionala rosie, fiind rosie-ocru plus lut diluat, se reoxidau. Culoarea alba aditionala, provenita din solutie diluata fara sau cu un mic adaos de oxizi de fier, nu era afectata de arderea reductanta si ramanea alba in final.

Schimbarile chimice de la rosu la negru sunt exprimate in formula:

3 Fe₂O₃ + Co = 2 Fe₃O₄ + CO₂ (or Fe₂O₃  + CO = 2 FeO + CO₂ adica in arderea oxidanta carbonul din combustibil se combina cu doi atomi de oxigen ca sa formeze dioxid de carbon; in arderea reductanta, monoxidul de carbon extragea oxigenul din oxidul de fier prezent in pasta si il convertea in oxidul de magneziu negru al fierului (sau oxid feros negru).

La sfarsit o aplicatie de ocru rosu a fost facuta (aparent dupa ardere) ca sa se intensifice culoarea rosie a pastei.

In afara de vasele cu figuri negre si rosii, recipientele albe in totalitate, fara nici o decoratie figurata, au fost de asemenea populare. Chiar si pe acestea insa, cateva zone, gura sau piciorul de exemplu, au fost lasate pentru a fi pictate, pentru a pune in evidenta si mai bine efectul de luminozitate.

2. Decorul consta in doua elemente principale - motivele ornamentale si scenele figurate.

Ornamentele, care in perioada anterioara erau raspandite adesea pe intreaga suprafata a vasului, acum devin sistematizate si au fost amplasate in zone bine definite. Ele serveau la accentuarea partilor componente - gura, gatul, umarul, corpul, tortile; ele jucau rolul unor borduri sau rame (cadre) pentru scenele figurate; sau ocupau spatele vaselor; ocazional ele formau decoratia de la partea inferioara. Ele erau reduse la cateva motive standard. Lotusul, palmeta, frunzele de iedera si de dafin, meandre simple sau multiple, uneori alternand cu patrate intersectate, raze, suluri, tongue si benzi orizontale au fost folosite in diferite combinatii. Multe dintre aceste motive au supravietuit din epocile anterioare, dar altele noi au au devenit desene de o eleganta sobra.

Scenele figurate a fost in primul rand cele din mitologie. Zeitatile favorite au fost Zeus, Apollo, Athena, Hermes si Dionysos cu suita sa; eroii preferati au fost Herakles, Theseus si Perseus. Scenele din razboiul troian, luptele dintre amazoane si greci, dintre centauri si lapiti au fost reprezentarile cele mai populare.

Cu trecerea timpului, artistii au devenit tot mai interesati de reprezentarea vietii din jurul lor - tinerii care se antrenau in gymnasium, calarind, inarmandu-se, plecand la batalie, luptand, fiind raniti, murind; banchete vesele cu oameni stand culcati pe canapele, band, cantand, avand cupele reumplute de baieti si ascultand muzica cantata de flautiste; femei ocupate cu indatoririle caminului lor, carand apa, torcand, tesand si supraveghindu-si copiii; copii care se jucau cu jucariile lor; animale domestice; ritualuri, ceremonii de nunta, inmormantare si bocitoare la mormant; actori care jucau piese de teatru comice si tragice. Toate aceste subiecte apar pe vase pe o serie de scene vii si constituie una dintre sursele de inspiratie fundamentale pentru cunoasterea vietii de fiecare zi a grecilor antici.

Modul de redare al figurilor reflecta schimbarile care s-au produs in Grecia in toata aceasta perioada. Pana pe la mijlocul secolului al VI-lea BC, reprezentarile au fost inca pur bi-dimensionale. Figurile fie erau desenate in intregime din profil, fie unui corp redat in intregime din fata i se adaugau din profil brate si picioare; un ochi vazut din fata era desenat pe un cap redat din profil; vesmintele erau tepene si fara pliuri. Adancimea a fost sugerata numai prin modul de constituire al formelor ceramice. Acelasi lucru era valabil si in mobilier si in arhitectura, unde numai planurile frontale erau indicate.

In jurul anului 550 BC, se produce o schimbare. De atunci s-a incercat redarea figurii umane nu prin combinatia dintre vederea total frontala si cea din profil, ci redarea pe trei sferturi a figurii. Partea mai indepartata a abdomenului, a pieptului si a spatelui contractate; la fel partea indepartata a claviculei, a umarului, a piciorului si a mainii. Cutele vesmintelor au fost la inceput pictate ca si portiuni diferit colorate, respectiv prin linii oblice terminate cu zig-zaguri. Initial asemenea inovatii au aparut izolate, dar treptat ele au devenit tot mai frecvente. Din al doilea sfert al secolului al V-lea BC, simtul pentru spatiu devine pronuntat. Vederea pe trei sferturi a corpului devine tot mai frecventa. In redarea din profil a ochiului, irisul etse mutat la inceput la coltul interior, respectv coltul interior este desenat deschis. Vesmintele schematice sunt abandonate; faldurile capata forme naturale si merg in mai multe directii. Vechea traditie de a pune toate personajele de-a lungul unei linii intr-un plan frontal nu mai este urmata intotdeauna; uneori unele figuri sunt plasate mai sus decat altele pentru a sugera un plan indepartat si picioarele nu mai sunt puse de-a lungul uneia si aceleiasi linii. Muschii si faldurile sunt desenate ocazional cu un firnis subtire pentru a fi in contrast cu conturile negre ale figurilor, sugerand astfel adancime.

Din a doua jumatate a secolului al V-lea BC, redarea figurii din profil pe trei sferturi nu mai prezinta nici o dificultate in realizare. Reprezentarea ochiului in profil este cunoscuta si flosita. Parul nu mai este desenat ca o masa neagra compacta, ci ii sunt redate diferentiat suvitele. Vesmintele sunt desenate cu linii curgatoare care merg in directii diferite, sugerand formele rotunde ale corpului de dedesubt. Folosirea discreta a albului, a rosului (adesea pe alb) si aurirea da varietate paletei cromatice. Isi fac aparitia liniile de pespectiva. Altarele, mormintele si mobilierul sunt desenate nu numai din fata, ci prin reprezentarea laturilor lor (fig. 429).

Catre secolul al IV-lea BC, sugerarea adancimii a fost realizata in intregime. Cu toate ca vasele pictate nu mai ocupa locul proeminent pe care l-au avut candva, tehnica pictarii reflecta unele imbunatatiri. Vederea pe trei sferturi a figurilor este tehnica principala. Liniile cu firnis negru devin mai fine si sunt mai atenuate. Culorile alb, roz, auriul ca frunza si ocazional chiar verde si albastru sunt folosite cu mult mai multa atentie pentru a imbogati paleta coloristica in care erau pictate vasele.

2.     Inscriptiile

Inscriptiile pictate pe vase sunt de tipuri variate:

1. Ele dau nume figurilor reprezentate, in general in nominativ (Ajax, Herakles) sau in genitiv, cu subanteles. Uneori este redat numele unui cal (Xanthos) sau este descris un obiect (un scaun, un ulcior pentru adus apa, o fantana).
2. Explica subiectul reprezentat («Jocuri in onoarea lui Patrokles») or actiunea figurii redate («el urmeaza sa sara»).
3. Ceea ce un personaj vrea sa spuna, care este desenat ca iesindu-i din gura ('Uite o randunica!').
4. Cateodata o fraza este adresata persoanei care priveste vasul ('Te salut!').
5. Un obicei foarte intalnit a fost acela de a evoca un baiat sau o fata care sunt foarte frumosi - care nu sunt neaparat reprezentati in pictura, dar care erau frumuseti ale momentului respectiv. De regula formula era «El sau ea este frumos/frumoasa (kalos, kale). In general baietii mai degraba decat fetele sunt evidentiati in acest mod. Deoarece acelasi nume apare uneori pe mai multe vase, informatiile de natura cronologica sunt in acest fel alimentate.
6. Exista multe inscriptii fara interes - litere scrise impreuna, care aparent nu au nici un sens. Ele sunt adaugate evident cu rol decorativ.
7. Pe cealalta parte a piciorului vasului, rar in alta parte, apar cateodata cateva litere sau marci sau ligaturi sau numere, unele pictate sau incizate, in general inainte de ardere. Ele au fost, in cateva cazuri, marturii (memoranda) ale tranzatiilor dintre vanzator si cumparator.
8. Fragmente de vase au fost folosie ca ostraka, cu numele celui care urma sa fie ostracizat incizat pe el.
9. Cele mai importante inscriptii sunt semnaturile artistilor - ale olarilor si ale pictorilor care au facut si decorat vasele. Ele apar in doua forme: epoiesen or epoiei (cel care a modelat vasul), egraphsen sau egraphe (cel care l-a pictat). Uneori unul si acelasi mester a realizat si a si pictat vasul si a semnat: 'X a pictat si a facut (vasul)'. In unele cazuri apare o dubla semnatura: 'X si Y au facut si U si V au pictat (vasul)'. 'A facut' este cea mai comuna formula. Cateodata acelasi nume apare pe diferite vase, uneori cu 'epoiesen (a facut'), alteori cu egraphsen ('a pictat'). Pe doua cupe cu figuri negre apartinand stilului Micilor mesteri, doi artizani semneaza cu epoiesen. In unele cazuri acelasi nume apare cu verbul egraphsen pe vase care sunt diferite ca stil, asta din cauza faptului ca erau de fapt doi aritsti care aveau acelasi nume.

Comparativ cu numarul mare de vase pastrate, sematurile sunt rare. Majoritatea celor pastrate apartin celei de-a doua jumatati a secolului al VI-lea si inceputului secolului al V-le BC. Obiceiul inscriptionarii continua pe tot parcursul secolului al V-lea pana la inceputul secolului al IV-lea BC. Catre sfarsitul secolului al IV-lea BC, practic ele au disparut; exceptie o constituie semnaturile mesterilor atenieni pe amforele panatenaice.

Pana in jurul anului 490 BC, literele sunt scrise in alfabet attic, dupa 480 BC incep sa apara literele ionice. Evident ca alfabetul ionic a fost folosit pe scara larga in scrierile neoficiale cu mult inainte de a fi adoptat de stat.

Multe semnaturi sunt pictate in zona decorata a vaselor inainte de ardere; ocazional sunt plasate pe torti, picior/baza sau pe buze. Rar sunt incizate.

3.     Artistii vaselor attice cu figuri negre si figuri rosii

Chiar daca se cunosc numai cateva nume de pictori ai vaselor attice, au fost recunoscute mai multe stiluri. Ca urmare a studiilor de specialitate din ultimii 50 de ani - intreprinse de multi arheologi, dar in special de Sir John Beazley - cele mai importante personalitati ale ceramicii attice cu figuri negre si rosii au devenit cunoscute. Pentru stilurile ale caror mesteri nu au fost cunoscuti prin prezenta numelui, au fost inventate alte nume, derivate dupa subiect sau dupa locatia in care a fost descoperit sau in care este expus vasul (Nekyia Painter, Berliner Painter) sau dupa un nume kalos pe care l-a folosit (Euaion Painter) sau dupa numele mesterului olar cu care a colaborat (Brygos Painter).

Diferentierea atator stiluri diferite s-a facut pe baza particularitatior fiecarui artist, asa cum s-a facut pentru incadrarea picturilor Renasterii spre exemplu.