|
|
|
Integrarea Dobrogei statului roman si locuitorii sai
Dobrogea revine in hotarele firesti ale tarii la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobata Legea pentru organizarea Dobrogei cu doua judete (Tulcea si Constanta). In scurt timp creste numarul de locuitori (100.000 in 1878 si 380.000 in 1913), se mareste suprafata cultivata si productia agricola.
In 1913, al doilea razboi balcanic se incheie cu incorporarea teritoriului din sudul Dobrogei. Pana in 1940, acest teritoriu numit Dobrogea Noua sau Cadrilater si format din doua judete, Durostor si Caliacra, s-a dezvoltat in cadrul statului roman si a generat, atat in plan local, cat si in relatia cu Bulgaria, numeroase tensiuni. Intr-o situatie dificila si un context international nefavorabil, Romania semneaza Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care se stabilea cedarea catre Bulgaria a Cadrilaterului si sa procedeze la schimbul de populatie intre judetele cedate si cele din Dobrogea Veche.
Al doilea Razboi Mondial si perioada de sovietizare urmatoare lui, au provocat mari distrugeri, indeosebi in Constanta, dar si in alte localitati, Sulina, Tulcea, Cernavoda.
Dupa etapa de instaurare a noului regim totalitar si inscrierea intr-un proces evolutiv de dezvoltare economica si relaxare a vietii social-culturale, prin anii 1960 incep sa se indrepte importante fonduri si sa se creeze mari proiecte de dezvoltare a regiunii.
Dobrogea devine o regiune prioritara pentru investitii care modifica intre anii 1960-1990 radical structurile sociala, economica, demografica si habitatul uman. Chiar mediul natural sufera modificari insemnate prin: construirea imensului complex portuar Constanta - Constanta Sud Agigea, Canalul Dunare - Marea Neagra si ramificatia Poarta Alba - Midia Navodari, amenajarea hidropiscicola a complexului lagunar Razim, porturile maritime Mangalia si Mida, lucrari de protectie a tarmurilor si construirea statiunilor turistice.
In aceasta perioada talia demografica a unor orase creste puternic, in special Constanta, dar si Navodari, Medgidia, Cernavoda si Tulcea; apar noi orase - Navodari, Basarabi, Ovidiu, iar unele asezari rurale capata dimensiuni functionale si fizionomii urbane: M. Kogalniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Tuzla, Valu lui Traian. Scade in schimb populatia din mediul rural cu deosebire din zona deltei, a podisurilor Casimcei si Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desfiintarea unor sate, iar altele sunt in pragul disparitiei. (Nicoara Vasile - Teza de doctorat, 2004).
Procesele economice de mare anvergura au generat in afara unei dinamici demografice aparte, cu un ritm anual de crestere foarte ridicat, si o modificare radicala a structurii etnice a populatiei.
1. Romanii
Societatea romaneasca din Dobrogea a cunoscut in timpul dominatiei otomane o mare stabilitate. (Adrian Radulescu - Istoria Dobrogei, 1998).
Datele ocazionale sau cele comandate surprind fie realitati limitate in spatiu, fie la scara intregii provincii, dar intotdeauna romanii fiind semnalati pretutindeni, de la Tulcea pana la Constanta si Silistra.
Ofiterul finlandez din armata rusa in razboiul din Turcia (1828-1829), Gustav Adolf Ramsay mentiona, de exemplu, pe moldovenii din satul Niculitel si ogoarele fertile din nordul Dobrogei. Confirmandu-l la o scara mai larga, ieromonahul rus Partenie relata in 1838 ca a calatorit timp de noua zile, de-a lungul malului dobrogean al Dunarii numai prin sate locuite de "acesti tarani numiti romani., cu vorba valaha". Doi ani mai tarziu, faimosul povestitor danez Andersan remarca, in drumul sau de la Constanta la Cernavoda, pe valea Carasu, pe "pastorii romani", si "taranii romani in cojoace de oaie, cu palarii de pasla neagra". La aceiasi vreme a facut cercetari temeinice in Dobrogea si polonezul Mihail Czajkowski (Sadac Pasa). La nord de linia Cernavoda-Constanta el estima la 25000-30000 numarul romanilor agricultori ce locuiau in sate temeinic asezate. Conationalul sau Korsak a elaborat in 1849 o statistica din care rezulta ca romanii populau un numar mare de sate dobrogene, desi unele purtau denumiri turcesti. Ambii autori relevau ca sporirea populatiei acestor sate s-au facut si pe seama taranilor alungati din Moldova de povara birului si altor silnicii.
Relatii de certa valoare furnizeaza francezul Camille Allard, participant la operatiunile militare in timpul razboiului Crimeii, iar mai apoi ca medic al misiunii tehnice franceze pentru studierea traseului soselei Rasova-Constanta. El releva ca romanii locuiau "aproape exclusiv pe tot malul Dunarii" si alcatuiau o parte considerabila a populatiei din toata partea de nord a provinciei. Romanii locuiau nu numai satele, dar erau prezenti si in toate targurile si orasele provinciei. Calatorul moldovean M. Harret relata ca aproape jumatate din populatia oraselor Isaccea si Tulcea era formata din romani. Unii din locuitorii ce aveau de suferit din pricina operatiunilor militare in timpul razboiului amintit, precum si mai apoi, pe vremea operatiunlor din 1854-1856 s-au adapostit in asezarile dobrogene invecinate ferite; la Tulcea apar, spre pilda, doua cartiere noi ale "prislavenilor" si "bestepenilor", dupa numele localitatilor Prislava si Bestepe.
In anii 1873-1874 institutorul dobrogean Costache Petrescu a intocmit o statistica pentru romanii din partile Silistrei, potrivit careia in acest important oras si in satele din apropiere: Beilic, Bugeac, Casla, Oltina si Ostrov locuiau peste 4000 de romani.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea se constata o stabilitate numerica in ceea ce priveste densitatea populatiei romanesti stabile (avand conditia de raya), situatie ce se mentine si dupa razboiul Crimeii inregistrandu-se chiar o crestere intre anii 1870-1878.
In 1854, in memoriul adresat imparatului Napoleon al III-lea, Cezar Bolliac avansa cifra de 40000 de romani dobrogeni.
Numit in 1871 director al scolilor romane din Dobrogea, carturarul ardelean Nifor Balasescu, a inaintat in 1871 lui Ismail Bey, mutesarif al sangeacului Tulcea un raport din care rezulta ca la acea data in Dobrogea se aflau 8000 de familii de romani, numarand cel putin 60000 de suflete raspandite in 72 de localitati. In sfarsit, in 1877, din ratiuni administrative si fiscale, guvernatorul rus din timpul ocuparii provizorie a Dobrogei, Belotercovici, fost consul al Rusiei la Tulcea inainte de razboi, si deci bun cunoscator al lucrurilor, a intocmit o statistica ramasa neterminata (din pacate tocmai pentru partile cu cea mai numeroasa populatie romaneasca), privind situatia demografica din patru cazale ale provinciei: Tulcea, Macin, Harsova si Babadag. Statistica lui Belotercovici inregistra 5542 familii de romani; admitand ca o familie putea cuprinde, in medie 5-6 membri, s-ar putea ajunge la o cifra rotunjita de 30000 de suflete.
Asadar, plecand de la cifra inscrisa de Ion Ionescu de la Brad in lucrarea sa (28000 de romani numai in anumite cazale), carora li se adaugau cei aproximativ 6000 de macani despre care vorbea acelasi autor, cat si numerosi muncitori sezonieri veniti din tarile romane, rezulta ca la mijlocul secolului al XIX-lea, socotind cu cea mai mare prudenta, numarul romanilor din Dobrogea se situa intre 35000-40000 de oameni. Toate aceste surse de informare ajung astfel la consensul ca dintre grupurile etnice romanii se situau, numericeste, pe primul loc.
Romanii dobrogeni gaseau, in perioadele grele pentru tinutul lor, o solutie relativ simpla: trecerea in Tarile Romane invecinate, in mediul etnic comun, de unde se reintorceau atunci cand incetau cauzele presiunii. Cand spre pilda, in 1811 Divanul Moldovei a efectuat un recensamant pentru calcularea veniturilor visteriei, din 2487 familii de "bajenarii de peste Dunare", se constata ca mai mult de o mie erau "romani veniti mai ales din satele dobrogene".
Dupa retragera trupelor rusesti din Dobrogea, mase mari de locuitori s-au refugiat in Tara Romaneasca si Moldova, dinspre Turtucaia, Harsova si Macin, spre Braila si Galati. In vara anului 1854 o mare multime de crestini, evaluata la 2000 de oameni, a trecut de la Silistra in stanga Dunarii. In scurta vreme de la incheiera razboiului cei mai multi s-au reintors la asezarile lor, autoritatile otomane facand chiar demersuri directe in acest sens pe langa cele ale Principatelor.
In 1822, ca urmare a vechimii sale care i-a permis sa se dezvolte fara incetare, un firman imperial al imperiului Mahmud al II-lea a declarat oras satul Mahmudia. Timp de cateva decenii la Harsova a continuat sa creasca, in aceeasi perioada, situatie specifica porturilor cu pozitie excentrica, exista un numar apreciabil de romani. In 1866 ei isi ridicau o biserica proprie separandu-se de greci, carora le cedau biserica veche ortodoxa. Un puternic cartier romanesc s-a construit si la Tulcea, in imprejurarile evacuarii populatiei din zona bratelor Dunarii, dupa 1830.
In urma razboiului ruso-turc din 1806-1812, turcii au retras o parte a populatiei din Delta dincoace de fluviu, in cotul Dunavatului. In felul acesta romanii din Chilie au pus temeliile satului Bestepe. In 1830, cu prilejul delimitarii frontierelor dintre Rusia si Turcia s-a incheiat un protocol care stabilea ca, din locul de unde bratul Sf. Gheorghe se desparte de bratul Sulina pe o distanta de doua ore adancime spre sud, nu erau ingaduite asezari in afara posturilor de carantina. Pentru aducerea la implinire a acestei hotarari, comisia insarcinata cu fixarea granitelor a convocat, in acelasi an, pe fruntasii satelor cuprinse in triunghiul format de Dunare, lacul Razim si linia Tulcea-Babadag cerandu-le evacuarea localitatilor.
Executand aceasta dispozitie, o parte insemnata a locuitorilor satelor stabilite, ridicandu-si gospodariile, iar cei din Bestepe chiar biserica cu tot mobilierul si odoarele ei, s-au asezat la Tulcea, ocupand dealul Babadagului, dincolo de laguna, de-a lungul liniei Dunarii. Adaugandu-se populatiei vechi romanesti de aici, ei au fondat, astfel, un cartier numeros, cel mai vechi din noua dispunere a orasului.
In ceea ce priveste regiunea evacuata (in 1850 satele apar intr-adevar, ca pustii in harta lui Ion Ionescu de la Brad), ea s-a repopulat prin 1856-1857 ca urmare, de buna seama, a faptului ca cele trei judete din sudul Basarabiei au fost integrate Moldovei facand sa dispara "zona neutra" care aplica arbitraliul in viata oamenilor ce traiau acolo de sute de ani.
Din punct de vedere al originii lor romanii dobrogeni proveneau din toate tinuturile romanesti, putand fi intalniti in orase cat si in marea majoritate a asezarilor rurale. Intr-o statistica din 1849, care reda componenta etnica a 53 de sate de-a lungul Dunarii si din interiorul Dobrogei, pana la Constanta, 40 dintre acestea apar ca fiind locuite de romani.
In felul acesta, ca parte a procesului de maturizare a natiunii moderne, in Dobrogea a continuat omogenizarea sintezei etnice romanesti care dadea tinutului dintre Dunare si Mare "o infatisare in minima a tuturor romanilor de prin celelalte provincii", asa cum scria Ion Ionescu de la Brad vizitand tara in 1850.
Trecerea populatiei romanesti din Principate in Dobrogea si de aici in sens contrar este dovedita si de existenta dubletelor de sate de pe ambele maluri ale Dunarii.
Numele topice din Dobrogea au fost cele initiale (Coslugea-Coslugeni, Vlahchioi-Vlaheni, Satul Nou -Satnoieni), cele terminate in eni situate pe bratul Borcea fiind derivate din originalele dobrogene, dintre care unele apartin toponimiei otomane. Vechile nume topice de sate romanesti: Oltina, Marleanu si Cochirleni au, de asemenea omonime mai tarzii pe malul stang al aceluiasi brat si sunt create de romanii pribegiti din Dobrogea in timpul razboaielor ruso-turce. Acest fenomen ilustreaza atat forta elementului romanesc dobrogean, ale carui asezarii au roit in Campia munteana, cat si legaturile permanente dintre romanii de pe cele doua laturi ale Dunarii. Din studierea celor 3776 topice din judetul Constanta si Tulcea dupa revenirea Dobrogei la Romania rezulta ca 2338 (61,89%) apartineau toponimiei turcesti, 1260 (33,34%) celei romanesti, iar restul (4,77%) avand alte origini.
2. Comunitatea turco-tatara
In secolul al XIX-lea turcii au ramas categoria de musulmani cea mai privilegiata, constituita din varfurile feudale ale provinciei, demnitari si functionari, clerici, armatori, negustori si camatari, locuind cu precadere in orasele centre administrative, economice si culturale dar si pe domenii proprii, in sate. Desi mai putin numerosi decat alte comunitati de musulmani, turcii au reprezentat grupul islamic cel mai stabil, pentru ca intruchipau insasi ordinea statala otomana, fiind si principalul sau beneficiar. Insa de la inceputul secolului al XVII-lea turcii locuiau in 64 asezari, de la Kiustenge (Constanta), Carasu (Medgidia), Mangalia si Techirghiol, la sate din zona de sud, centrala si de nord a provinciei: Alakapu (Poarta Alba), Kara Omer (Negru Voda), Ciamurlu (Ciamurlia). In 1841 M. Czajkowski evalua numarul turcilor din nordul Dobrogei la 6000, ramanand mai numerosi in partea de miazazi.
In timpul razboiului din 1877-1878 cand, din factor privilegiat si de dominatie, turcii s-au vazut dintr-o data sub administratia militara a unei puteri crestine aflata de multa vreme in ireconciliabila adversitate cu tara lor, cel mai multi au preferat sa-si paraseasca bunurile imobiliare, refugiindu-se in provinciile ramase inca sub stapanirea statului otoman, incat numarul lor s-a redus la aceasta data, abia la 2500 de oameni.
Si in secolul al XIX-lea populatia musulmana a crescut pe seama colonizarii cu alte grupuri etnice, cum ar fi tatarii si cerchezii.
Dupa anexarea in 1783 a Hanatului Crimeii la Imperiul rus, mii de tatari au pribegit spre Rumelia si Anatolia, unii oprindu-se in Dobrogea. Dupa 1800 s-au inregistrat alte valuri de tatari, fugiti din teritoriile anexate de Rusia. In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812 ei proveneau mai cu seama din triburile Orak Oglu si Orumdat Oglu din Bugeac. Convinsi de rusi in 1829 sa se inapoieze in Basarabia, cei mai multi au revenit apoi in Dobrogea. Cei mai multi duceau o viata aproape normala, dar unii s-au statornicit in zona de stepa a vaii Carasu, unde au infiintat initial 9 sate de colibe.
In timpul razboiului Crimeii (1853-1856) si in ani urmatori, Poarta a colonizat un numar insemnat de tatari din sudul Crimeii in Dobrogea si Bulgaria. Ei au intemeiat sate noi, dar cei mai multi s-au stabilit in asezari deja existente, in special la nord de linia Rasova-Caraharman, ocupand bazinul raului Casimcea, pana la capul Midia, cat si regiunea vaii Carasu. Aici tatarii au reinfiintat vechiul targ cu acelasi nume, distrus in 1828 si caruia i s-a dat acum denumirea de Medgidia, in cinstea sultanului Abdul-Medjid.
Recunoscand autoritatea guvernului otoman, tatarii din Dobrogea s-au bucurat, in aceasta perioada, de un regim special, justificat si de serviciile aduse Portii intr-o epoca de mari eforturi militare; ei aveau in frunte un "han"-Marza Bey-, cu resedinta in satul Alcapu (azi Poarta Alba, jud. Constanta) distrus de rusi, si apoi la Cetal-Orman, distrus la randul sau in 1877. Mai apoi aceleasi autoritati au dispus stramutarea lor in regiunea Vidinului. Intervalul scurt al sederii in Dobrogea, cat si vremurile potrivnice pe care le-au apucat, i-au dizlocat pe tatari cu o forta irezistibila din aceasta regiune; in 1877 putini dintre ei au mai ramas in interiorul provinciei devastata de razboi, pe care au parasit-o ca belegineranti invinsi, desi o parte insemnata s-a reintors sub regimul tolerant al Romaniei intregite spre Marea Neagra.
In deceniul al saptelea populatia musulmana a crescut pe seama a catorva mii de cerchezi refugiati din Caucazul de nord dupa victoria deplina a Rusiei in 1864. Cunoscand insusirile lor militare, guvernul otoman le-a favorizat imigrarea in regiunile paduroase din cazaua Babadag, acordandu-le inlesniri si privilegii chiar fata de ceilalti supusi musulmani. Aflati intr-un stadiu economic primitiv, nedesprinsi cu agricultura, cu noile locuri si neamuri, simtindu-se straini si dezradacinati, acesti intrusi parazitari, cruzi si primitivi, s-au manifestat ca o populatie pradalnica si factor de dezordine, fiind o calamitate pentru locuitori, inclusiv pentru musulmanii stabiliti mai inainte. Cerchezii au disparut aproape cu desavarsire in timpul razboiului din 1877-1878 tot astfel cum au venit, indreptandu-se spre alte parti ale Imperiului otoman.
3. Bulgarii
In secolul al XIX-lea, pana la razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878 populatia bulgareasca a Dobrogei a crescut brusc. Una din sursele care au alimentat acest spor a fost fondat exodul unor pastori din provinciile Bulgariei.
Ogoarele parasite de plugarii locali in urma razboaielor devastatoare, au devenit pasuni naturale imense care au atras, concomitent cu transhumanta de largi proportii a mocanilor din Tarile Romane, un oarecare numar de pastori din regiunea Cotel, care mai inainte se orientasera spre campiile Traciei. Cei mai multi ramaneau in stepa Caliacrei dar unii au urcat pana in nordul Dobrogei, spre Babadag si Silistra, unde intemeiau casle cu o existenta vremelnica intrucat, venind fara familii, se reintorceau in cea mai mare parte in tinuturile Bulgariei.
Intre anii 1801-1812 emigrarea bulgarilor s-a intensificat fie ca o actiune voluntara, fie sub forma unor dizlocari fortate. Un mare numar s-a refugiat acum in sudul Basarabiei si in Tara Romaneasca, dupa ce unii poposisera pentru putina vreme in Dobrogea de nord. In 1809 aproximativ 1200 de tarani bulgari ajunsi langa manastirea Cocosu, iar apoi alti 1500 gasiti la Babadag, dupa ocuparea Tulcei de generalul Bulatov, au fost trecuti peste Dunare de armatele ruse.
Pe masura ce razboiul ruso-turc din 1806-1812 rascolea provinciile sud-dunarene, convoaie de bulgari pornite prin Bulgaria rasariteana si care rataceau fara un tel anume prin tinutul dintre Dunare si Mare au fost trecute de armatele ruse in Basarabia. In 1812 grupuri mari de emigranti s-au stabilit astfel in sudul provinciei anexate, sub ocrotirea tarului Alexandru I care prin decret imperial, le-a acordat in 1819 dreptul de asezare si impropietarire in cele 40 de sate din jurul Cetatii Albe.
Evenimentele provocate de razboiul ruso-turc din 1828-1829 au dezlantuit vremuri de grea cumpana si pribegie pentru locuitorii din Rumelia si Bulgaria rasariteana.
La inceputul verii 1829 unii din bulgari cu familiile si bunurile lor acoperau drumurile ce duceau spre vadurile de la Gura Ialomitei, Braila, Galati, Isaccea si Tulcea pentru a se aseza fie in Tara Romaneasca, unde gasisera un secular si traditional refugiu, fie in Basarabia si Rusia. Unele grupuri s-au desprins din coloana care strabatea Dobrogea spre nord chiar in timpul razboiului; dupa incetarea acestuia, numarul emigrantilor din tinuturile Bulgariei rasaritene a sporit o parte a acestora ocupand satele parasite de musulmani in timpul ocupatiei rusesti, asezari situate in aproprierea lagunelor Marii, de o parte si de alta a marelui drum ce trecea prin Babadag si Isaccea.
La putina vreme insa, neputandu-se adapta naturii stepei, serviciului militar ce li se pretindea si administratiei tariste, o parte din emigrantii asezati in Rusia a hotorat sa paraseasca aceasta tara. Asa se face ca, dupa 1833, a inceput emigrarea in sens invers a bulgarilor, care de aceasta data se indreptau fie spre tinuturile lor de origine fie spre Mutenia sau Dobrogea, unde se stabileau in asezarile parasite de musulmani pe mari intinderi in urma pustiitorului razboi din 1828-1829, intarind, totodata, coloniile bulgare recent create aici.
Emigrarea bulgarilor atat in timpul cat si dupa razboiul Crimeii, pana la razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878. Potrivit datelor existente, in 1854 un numar de 6000 de locuitori bulgari au urmat armatele rusesti in Basarabia, dar dupa revenirea la Moldova a celor trei judete din sud, in baza clauzelor Tratatului din 1856 de la Paris, multe familii au parasit acest teritoriu, trecand din nou in dreapta Dunarii. Dupa aceasta data bulgarii au putut sa ocupe o seama de asezari din nord, parasite mai cu seama de tatarii care se regrupau in regiunea centrala de stepa a Vaii, Carasul, sub presiunea numarului insemnat de cerchezii pe care autoritatile otomane i-a colonizat in Dobrogea. Karl F. Peters ii semnala astfel, locuind alaturi de romani in satele Daieni, Camber, Satul-Nou si de rusi in satele Calica, Parchesi, Taita. De la sud, din Bulgaria, la nord, spre Rusia sau dintr-un sat spre altul din cuprinsul Dobrogei, familii si grupuri de bulgari se indreptau spre destinatii unde le suradea speranta unui viitor mai bun oferind, astfel, imaginea lipsei lor de atasament fata de vreuna din asezarile noilor tinuturi in care se gaseau.
In sfarsit, din documentele vremii rezulta ca evenimentele din Balcani, petrecute in anii 1875-1876 au facut ca inca odata si in numar considerabil, bulgarii sa se afle in plina miscare spre cele doua parti ale Basarabiei, cat si spre diferitele regiuni ale Romaniei. Asadar marea majoritate a bulgarilor aflati in Dobrogea la data unirii sale cu Romania se asezasera in vechea provincie istorica romaneasca in perioada 1829-1876.
Bulgarii mai vechi din Dobrogea erau cunoscuti sub numele particular de grebenci avand ca semn distinctiv podoaba pieptenului. Lj. Miletici releva ca, in timpul ocupatiei otomane ei se refugiau adesea peste Dunare, in Tarile Romane, unde au constituit si unele asezari stabile: satele Ciacu si Ciocanesti, din judetul Ialomita. In partea nordica a Dobrogei grebencii locuiau, uneori amestecati cu alte populatii, mai ales romani, numai cateva sate cum erau Popina, Vaidomir, Kuciuk-Kainargi; in cazaua Constanta acelasi autor ii inregistra in satul Almalau, alaturi de alti bulgari veniti in secolul al XIX-lea.
Acestia din urma, constituind marea majoritate a bulgarilor din Dobrogea, erau emigranti din regiunea Razgard, din satele de langa Sumla si Provadia, cat si munteni din Balcani si Tracia, fiind denumiti cu termenul special de sicoviti. In cazaua Silistra sicovitii locuiau satele Almalau si Esechioi, amestecati cu turci, si Galita, pe malul ezerului Garlita, in apropiera Ostrovului. In cazalele Tulcea si Babadag noii veniti din regiunea Varna si Provadia s-au asezat in satul Congaz (azi Randunica); cei din zona Preslav in satul Cerna; bulgarii din Ceamurlia de Sus erau originari din regiunea de podis Sumla si Provadia; colonistii din Dragoievo-Preslav si din Tracia, de pe Iambol s-au asezat la Ceamurlia de Jos, iar in satele Pasacala (azi Visina), Casapchioi (azi Sinoe) si Sarighiol (azi Valea Nucarilor) s-au stabilit emigrantii proveniti din toate aceste regiuni de origine.
Oricum, in 1878, inaintea unirii Dobrogei cu Romania, potrivit statisticii elaborata din ordinul guvernatorului rus Belotercovici, bulgarii se situau numericeste dupa romani in partea septentrionala a provinciei, corespunzatoare fostului sangeac otoman Tulcea.
Bulgarii stabiliti in Dobrogea au pastrat, prin fruntasii lor, legaturi importante cu miscarea de eliberare din Bulgaria. Unii din ei au participat la razboaiele ruso-turce din perioada 1829-1856, incadrandu-se in armata tarului. In 1854 cand trupele rusesti au intrat in Macin, circa 150 de tineri din acest oras si din satele limitrofe s-au inscris ca voluntari. Prin Stefan Karadja ei au fost reprezentati in legiunea bulgara formata in 1862 la Belgrad. Voluntarii bulgari au luat parte, de asemenea, la razboiul sarbo-turc din 1876 si au sprijinit armatele ruse dupa patrunderea acestora in Dobrogea, in vara anului 1877.
4. Rusii-Lipoveni
Dintre neamurile crestine care au continuat sa se aseze in Dobrogea se cuvin amintite cele venite din tinuturile Rusiei: cazaci, ruteni si lipoveni.
Dupa desfiintarea in 1775 de catre imparateasa Ecaterina a II-a autonomiei lor, cazacii zaporojeni s-au stramutat in zona Gurilor Dunarii unde sunt constatati -prin 1783 si 1786- de austriecii Mihanovici si Wenzel von Brognard. Printr-un tratat incheiat cu Poarta, ei s-au asezat in unghiul cuprins intre bratul Sf. Gheorghe, lacul Razim si Dunavat, unde au intemeiat tabere instarite potrivit traditiei lor. La inceputl secolului al XIX-lea, pe masura cresterii populatiei care coloniza Dobrogea si a presiunii pe care aceasta o exercita pentru a dobandi pamanturile necesare intemeieri satelor, teritoriul atribuit cazacilor s-a redus, tinutul lor fiind delimitat in aceasta faza de o linie care, plecand de la Ghiolul Petrei (dintre Murighiol si Mahmudia) si trecand pe langa lacul Razim, ajungea la Marea Neagra. Chiar si aceasta portiune a inceput la un moment dat sa fie arendata mocanilor, care plateau probabil in animale. Totodata cazacii primeau, prin acelasi tratat, privilegiul pescuitului pe malul drept al Dunarii. Ei se obligau, in schimb sa presteze servicii militare, prin unitatea de cavalerie pe care o puneau la dispozitie armatei otomane, avand in frunte un hatman ce purta rangul de pasa cu doua tuiuri.
Ca urmare, cazacii si-au pastrat si in Dobrogea organizarea lor militara traditionala. Ei au intemeiat aici tabere militare instarite, numite seci rezervate barbatilor care duceau o viata de instructie si austeritate ostaseasca. Cei ce se casatoreau paraseau lagarul si-si intemeiau gospodarii in satele apropiate, dar ramaneau sub incidenta obligatiilor militare in caz de razboi. Aceasta stare de lucruri a durat pana in 1828 cand, in ajunul razboiului ruso-turc, doua regimente cazacesti din secea dobrogeana, conduse de hatmanul Kladki s-au pus in serviciul Rusiei; cei ramasi au pierdut, in urma acestui fapt, avantajele anterioare si au devenit raiale, asemenea celorlalti nemusulmani. Cu toate acestea numarul rusilor din ramura cazaceasca a crescut pe seama unor imigrari individuale, chiar si dupa razboiul Crimeii; in 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad inregistra peste 1000 de familii de cazaci, stabiliti in cazalele Tulcea, Isaccea, Babadag, Macin.
Emigrarea lipovenilor in Dobrogea a inceput inca in vremea lui Petru cel Mare si a continuat sub Ecaterina a II-a. Lipovenii s-au statornicit in regiunea Gurilor Dunarii si lacului Razim, apoi mai spre sud.
Din datele existente rezulta ca lipovenilor veniti direct din Rusia li s-au adaugat, la mijlocul secolului al XIX-lea, comunitati ale sectei popiste emigrate mai inainte in regiunea de la gura fluvilui Marita. In 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad inregistra un numar de aproape 750 de familii lipovenesti, locuind compact in satele Camena, Serichioi, Slava Rusa si Jurilovca sau in asezari cu populatie mixta, in general alaturi de romani cum erau Taita, Calica, si Telita.
In sfarsit, rutenii (ucrainieni proveniti din tinuturile austriace), s-au stabilit in Dobrogea incepand de la sfarsitul deceniului al III-lea. Dupa razboiul ruso-turc din 1828-1829 cand armatele ruse au distrus lagarele unitatilor de cazaci incorporati in armata otomana, rutenii refugiati au intemeiat o prima colonie in Prislav si apoi mai multe asezari si pescarii in Delta. In 1850 numarul rutenilor era de circa 1000 de familii dar, dupa aceasta data statisticile ii prezinta laolalta cu lipovenii incat nu se mai poate cunoaste evolutia lor numerica.
Asezarea recenta, datand abia de cateva decenii, presiunea docmelor religioase asupra spiritualitatii laice cat si conditiile precare ale existentei noilor etnii dobrogene pana la 1877 au facut ca viata culturala a comunitatilor ruse sa fie redusa la mijloace modeste. In aceste imprejurari asezamintele monahale au concentrat o parte insemnata a modalitatilor sale de exprimare. Astfel manastirea Cilic fondata in 1844 de populatia ortodoxa rusa cuprindea in 1878 un numar de 70 de calugarite si 25 de calugari. Ca si monahii manastirii romanesti Cocosu, ei dispuneau prin firman de un domeniu care le permitea practicarea agriculturii, viticulturii, apiculturii, cresterea animalelor, la care s-a adaugat mai apoi mestesugul tesutului de covoare ajuns cu timpul la o autentica si valoroasa exprimare artistica. Cam in aceiasi vreme a fost fondata si manastirea Uspenia din Slava Rusa, resedinta a arhiepiscopului comunitatii lipovenisti din intreaga Dobroge.
5. Germanii
Primii germani s-au asezat in Dobrogea catre sfarsitul secolului al XVII-lea dar cu o frecventa si intr-un numar care nu anuntau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumatate a secolului urmator spre aceasta regiune.
Dupa incorporarea Basarabiei in 1812 autoritatile tariste au incurajat colonizarea partii de sud a noii provincii cu slavi (rusi si bulgari) dar si cu germani, carora le-au fost acordate largi privilegii economice fiscale si confesionale.
In Dobrogea colonizarea germanilor s-a facut timp de 50 de ani, incepand din 1840 si pana in 1891, in trei perioade distincte. In prima dintre acestea (1840-18560) ei au constituit coloniile din Tulcea, Malcoci, Atmagea, Cataloi, si Ciucurova, in partea septentrionala a provinciei; in a doua perioada, (1873-1883) s-au asezat la Cogealac, Tariverde, Faclia, Caramurat, Constanta si Cogealia, mai spre sud; in sfarsit, in 1890-1891 au format coloniile compacte de la Cobadin si Sarighiol si asezari razlete la Mangalia, Osmancea, Osmanfaca si Viile Noi de langa Constanta.
In timpul razboiului ruso-turc din anii 1853-1856, cand au inceput operatiunile militare pe frontul dobrogean, cu exceptia catorva familii, germanii s-au refugiat in Moldova. Dupa incetarea razboiului majoritatea s-a reintors dar a gasit satele ocupate de tatari sau cerchezi recastigandu-si drepturile numai cu concursul autoritatilor otomane care ii preferau pentru contributia lor la progresul vietii economice. Totusi asezarile create dupa aceasta data au fost situate, din prudenta, departe de drumul principal care lega Tulcea de Constanta.
A doua etapa a emigrarii germanilor in Dobrogea a avut la origine masurile adoptate de autoritatile tariste dupa 1871: dizolvarea comitetului pentru administrarea coloniilor din tinuturile rusesti, sub ordonarea institutiilor scolare si religioase, primele recrutari in armata tarista, germanii fiind scutiti pana la aceasta data de obligatiile militare.
Din anul 1872 autoritatile otomane au permis familiilor de pribegi sa se aseze in partile fertile de stepa, din centrul si sudul Dobrogei eliberandu-le tapi-uri pentru pamanturile necesare, cu singura obligatie de a plati statului zeciuiala din recoltele obtinute. Asa s-a constituit, prin 1873 sau 1874 colonia Cogealac, la jumatatea distantei dintre Babadag si Constanta. Aceasta noua asezare a avut la baza 15 familii desprinse din satul Cataloi, carora li s-au adaugat noii veniti din gubernia, Cherson, cei mai multi svabi incat in ajunul razboiului din 1877 se formase aici o comunitate de circa 500 de oameni. Evenimentele care au urmat au marcat puternic aceasta asezare; ea a cunoscut un reviriment al vietii economice si spirituale abia dupa revenirea Dobrogei in cadrul statal romanesc.
In aceiasi ani au fost fondate si coloniile din Tariverde, de emigranti veniti din Rusia, dar originari din Wurtenberg apoi Facria (Faclia) compusa din germani originari din Polonia si Prusia. Dupa 1878 procesul a continuat cu intensitate constituindu-se asezarile de la Caramurat (Negru-Voda), Colilia, Anadalchioi si Cogealia (Lumina). In primii ani dupa instalarea administratiei romanesti in cele doua judete -Constanta si Tulcea- numarul germanilor se ridica la circa 2500 pentru a creste, la inceputul secolului al XX-lea, la peste 8000.
