|
|
|
ARHEOLOGIA GENERALA. DEFINITIE, DOMENIUL DE CERCETARE SI METODELE DE STUDIU
Arheologia este o discilplina istorica autonoma, avand ca obiect depistarea, sistematizarea si interpretarea vestigiilor materiale aflate in pamant sau sub apa, in scopul unei reconstituiri independente (pentru epocile mai vechi, lipsite de izvoare scrise- preistorie) sau prin coroborarea cu datele literare (pentru perioadele mai noi) a proceselor economico-sociale si politice sau a fenomenelor culturale care au avut loc in etapele timpurii ale istoriei omenirii. Metodele de lucru in arheologie sunt determinate de specificul categoriei de documente ce intra in campul ei de investigatie. Fiecare perioada istorica este reprezentata intr-un spatiu dat prin asezari, necropole, depozite (tezaure) si descoperiri izolate, iar la randul lor aceste monumente livreaza diferite tipuri de obiecte: olarie, unelte si ustensile, arme si echipament militar, podoabe si piese de port, obiecte de arta (din lut, piatra, corn, os, metal si doar foarte rar, in conditii speciale de conservare, din materii speciale: lemn, textile, piele etc.). Cercetarea arheologica presupune, ca punct de pornire, cautarea si identificarea monumentelor in teren, prin metode diferite de prospectiune (ancheta, periegheza, aeorofotogrametrie, metode geofizice). Adesea se porneste de la descoperirile intamplatoare prilejuite de lucrarile agricole, industriale sau edilitare. In sapatura sistematica arheologul urmareste dezvelirea monumentelor fixe si recoltarea inventarului mobil, inregistrand cu precizie dispozitia diferitelor complexe si obiecte in plan si in succesiunea de straturi. Prin aplicarea metodei stratigrafice, combinata cu studiul planimetriei (asa-numita "stratigrafie orizontala"), se dobandesc observatii esentiale pentru reconstituirea evolutiei unei asezari sau necropole. Aceasta metoda este completata, in activitatea de cabinet, de metoda tipologica (comparativa) si de cea chorologica, ambele permitand stabilirea cronologiei relative si absolute a monumentelor sau obiectelor si urmarirea difuzarii lor in spatiu. In ultima instanta, studiul documentelor arheologice duce la definirea unor aspecte culturale (grupe, faciesuri, culturi), ce pot fi atribuite anumitor comunitati umane, eventual chiar unor populatii mentionate de izvoarele literare. Pe aceasta baza, arheologia ajunge chiar la reconstituirea istoriei evenimentiale, constatand formarea, evolutia si dizolvarea (disparitia) unor comunitati etno-culturale, urmarindu-le miscarile in spatiu si relatiile dintre ele. Prin studiul sistematic al asezarilor si necropolelor si al diferitelor categorii functionale de obiecte, arheologia aduce de asemenea o contributie insemnata la cunoasterea demografiei, economiei, structurilor sociale si politice, organizarii militare, a modului de viata, obiceiurilor si credintelor, in ansamblu, a civilizatiei materiale si spirituale a populatiilor vechi. In atingerea acestor obiective, demersul arheologic se imbina strans cu cercetarile de epigrafie, numismatica, istoria artei si arhitecturii, care isi dobandesc materialul de studiu, in principal, tot din sapaturile arheologice. In ultimele decenii s-au dezvoltat si cercetarile interdisciplinare care angajeaza stiintele "de contact" (paleoantropologia, arheozoologia, paleobotanica, cu ramura ei moderna palinologia), aducand date esentiale cu privire la antropologia si demografia populatiilor stravechi, la mediul natural si modul de procurare a hranei in diferitele perioade. Stiintele tehnice, cu metodele lor specifice de analiza si determinare, contribuie in special la datarea obiectelor cu o varsta foarte mare, la identificarea surselor de materii prime si la cunoasterea tehnologiilor antichitatii. Prin colaborarea dintre arheologie si matematica s-au dezvoltat metode noi de stocare, analiza si interpretare a informatiei arheologice, inclusiv cu ajutorul calculatorului.
Obiectul de studiu al arheologiei este situl arheologic, prin care intelegem monumente fixe, sau inventarul mobil, adica artefactele. Vestigiile materiale se pot afla la suprafata, in pesteri sau sub apa. Intregul demers are in vedere reconstituirea evolutiei tehnologice, economice, a structurilor sociale, a elementelor de structura politica, militara, o istorie evenimentiala.
Izvoarele istorice sunt izvoare scrise, care se impart in izvoare narative cu caracter istoric (Herodot, Polybios, Cassius Dio), etnografic (Strabo), geografic (Ptolemeu), memorii militare (Caesar), literare (Horatiu, Ovidiu), impresii de calatorie (Pausanias); izvoare epigrafice, cu caracter narativ (monumentul de la Anciranum- Ankara, referitor la Augustus), inscriptii onorifice (decretul in cinstea lui Acornion), cele care consemneaza tratate (ca cel incheiat intre Roma si Callatis), sau cele funerare (ca inscriptia de pe piatra de mormant a lui T.C. Maximus, din care aflam evenimente legate de Decebal); izvoare papirologice (paprusul Hunt, despre dispunerea trupelor in Moesia in perioada stapanirii romane in Dacia).
Arheologia si istoria au o finalitate comuna, doar izvoarele sunt de natura diferita. Metoda de lucru optima este cea enuntata de savantul german H.J. Eggers, conform careia o cercetare trebuie sa porneasca cu teza arheologica, sa cunoasca antiteza literara si rezulata sinteza istorica. In foarte multe cazuri datele arheologice concorda cu cele istorice, asa cum se intampla in analiza problematicii legate de prezenta scitilor, sau a bastarnilor pe teritoriul Daciei. Alteori, datele arheologice sunt in discordanta cu cele istorice. Astfel, conform informatiilor oferite de Strabo, la gurile Dunarii, in insula Peuce este localizat un trib bastran, cel al peucinilor. Dar, din punct de vedere arheologic, prezenta bastarnilor in aceasta regiune este documentata la cel mult 150 km de bratul nordic al Dunarii.
Arheologia beneficiaza de concursul unor discipline, cum ar fi epigrafia, numismatica, istoria arhitecturii, istoria artei, paleoantropologia, arheologia, arheobotanica, lingvistica, geografia istorica, etnografia, studiul tehnologiei, analiza circulatiei produselor etc.
Termenul de cultura este de origine latina. In antichitatea romana, cultura insemna cultura pamantului. Cicero este cel care introduce termenul de cultura animi, adica ideea de cultivare a spiritului. In epoca moderna, incepand cu sec. al XVIII-lea, Voltaire readuce in atentie termenul de culture. De atunci, termenul de cultura a constituit obiectul a numeroase analize, acesta circuland in paralel cu cel de civilizatie, intre cei doi termeni existand uneori suprapuneri sau confuzii. Definirea termenului de cultura a oscilat intre doua extreme: in sens restrans, are in vedere valorile culturale rafinate ale mintii umane, iar in sens extins s-a propus si termenul de civilizatie, prin care se intelege intreaga creatie materiala si spirituala a omului. In functie de optiune, exista si o clasificare a popoarelor, intalnita la sfarsitul sec. al XVIII-lea la I. Herder, care imparte poapoarele in cele fara cultura si popoare ale naturii cu cultura. Abia la jumatatea sec. al XIX-lea, datorita progreselor inregistrate in antropologie, etnologie si arheologia preistorica, s-a putut stabili ca toate popoarele au de la inceput o cultura (E.B. Taylor, Primitive Culture, 1871) si ca nu exista popoare fara cultura (E.B. Taylor si J. Lubbock, Prehistoric themes, 1961). Tot atunci s-a aratat ca in sens larg, cultura se manifesta prin culturi particulare. Aceasta idee, dezvoltata in etnologie de Scoala cultural-istorica de la Viena, al carei reprezentant de seama a fost Frobenius. Acesta arata ca prin cultura se intelege tot ceea ce nu este material, incluzand atat creatiile noi (limbaj si religie), cat si acele componente ale naturii valorificate prin actiune umana (animale domestice, materii prime naturale prelucrate de om). E.B. Taylor arata ca prin cultura se intelege acel complex ce cuprinde cunostintele, credintele si reprezentarile religioase, artele, reguli de drept si acele abilitati de durata pe care omul le dobandeste, pe scurt, sansamblul caracterelor unor societati pe un spatiu anume.
Cultura are o serie de subsfere: mediul geografic modificat de om; subsfera materiala, ce cuprinde artefactele; subsfera relatiilor si organizarii sociale; normele - obiceiuri, cutume, morala, legislatia; mentalitatile, subsfera activitptilor si actiunilor, care tin in pricipal de schimbarile in rit si ritual religios. Cultura in general si culturile prin care ea se exprima au doua trasaturi principale: variabilitate si dinamism. Cultura se exprima prin culturi speciale. In general, o cultura are spatiu propriu de manifestare, iar in acest spatiu pot convietui culturi diferite. Pe un fond de stabilitate si continuitate culturala, se produc schimbari: evolutie, difuziune, aculturatie.
O cultura arheologica presupune existenta unor vestigii materiale fixe: resturile vietuirii in context spatial originar si monumente - asezari, necropole, monumente izolate - centre de productie, monumente de cult, elemente de fortificatii (brazda lui Novac, drumuri, poduri din epoca romana) si descoperiri izolate (obiecte singulare sau descoperiri colective - depozite, tezaure).
Spatiul de raspandire al unei culturi se poate delimita prin metoda chorologica (cartarea artefactelor sau monumentelor specifice acelei culturi). De asemenea, cadrul cronologic trebuie bine delimitat (stabilirea unei date de inceput, a fazelor de evolutie si a momentului disparitiei sale).
Cultura arheologica este rezultatul unei selectii, care poate fi obiectiva si naturala, datorita perisabilitatii materiilor organice (cu unele exceptii, in conditii naturale deosebite - inghet permanent, turbarii) sau o selectie subiectiva, cum se intampla in asezari, care de obicei sunt pararsite si in acest caz mai gasim lucrurile abandonate sau pierdute, aceasta fiind o selectie negativa. In schimb, in cazul necropolelor, selectia este una pozitiva.
Culturile arheologice au diferite denumiri conventionale, dupa numele asezarii cele mai importante, uneori chiar numele este compus, datorita atestarii a doua culturi in aceeasi asezare (de ex. Poienesti-Vartescoi - cultura carpica si Poienesti-Lukasevka - cultura bastarna). Mai pot fi denumite dupa manifestarile sale caracteristice (c. ceramicii liniare, c. campurilor cu urne), dupa ipoteticii lor purtatori (c. celtica, c. geto-dacica).
Cercetarea arheologica porneste adesea de la un singur monument. Astfel, O. Almgren a pornit de la fibulele romane din spatiul barbar. Prima etapa presupune constituirea unei baze documentare (o banca de date), adica adunarea datelor existente in circulatia stiintifica si in cea muzeistica. Ulterior, se depun eforturi pentru dobandirea de date noi din situri, inclusiv prin sapaturi arheologice sistematice. Datele astfel obtinute urmeaza a fi prelucrate si sistematizate, ceea ce presupune o activitate de cabinet (fisarea, desenarea, fotografierea obiectelor, urmata de clasificarea acestora). Din aceasta faza se nasc colectiile de fise, cataloage, liste, table, lista de date computerizata, ceea ce asigura o stocare nelimitata cantitativ. Ulterior, se trece la publicarea sistematica a materialului arheologic, sub forma rapoartelor sau a monografiilor arheologice. Analiza, sistematizarea si identificarea istorica a documentelor arheologice este urmata de interpretarea istorica, concluzia, care permite surprinderea evolutiei in timp a unui fenomen, a populatiei purtatoare sau stabilirea eventualei concordante cu izvoarele scrise.
Cercetarea arheologica are loc in teren (prospectiunea, sapatura) si in laborator si cabinet. Sapatura arheologica propriu-zisa este precedata de identificarea sitului, localizarea sa precisa in teren, pe o harta, repertorierea siturilor dintr-o anumita zona geografica. Principalele metode de prospectare sunt:
- Periegheza, actiune practica de teren, care se bazeaza pe date obtinute in urma unor descoperiri intamplatoare (tezaurul de la Rogozen, Bulgaria), chestionare (ca cele inaintate de I.Odobescu in 1871) sau harti (toponimia antica);
- Aerofotogrametria, care poate surprinde, prin nuantele de culoare de pe fotografii;
- Metode geo- fizice, care pot pune in evidenta anomalii de structuri ascunse in pamant;
- Folosirea detectoarelor de metale.
Sapatura arheologica sistematica urmareste recolatrea obiectelor (ecofacte), inventarierea mobilierului dintr-un sit, dezvelirea structurilor imobile. Recoltarea si dezvelirea se fac in ordine inversa depunerii. Sapatura arheologica este una distructiva si irepetabila, de aceea fiecare monument arheologic este un unicat. Sapatura poate fi una de salvare (prilejuita de descoperiri fortuite sau de distrugeri), de prevenire (in fata unui pericol previzibil), un sondaj de informare sau de verificare (pentru lamurirea stratigrafiei si a dimensiunilor unui monument fix) sau una tematica.
Analiza, sistematizarea, determinarea identitatii etnice, culturale a descoperirilor arheologice constituie interpretarea informatiilor arheologice. Scopurile acestei interpretari sunt stabilirea cronologiei (relative si absolute); determinarea raspandirii geografice (chorologia); determinarea identitatii culturale si etnice a obiectelor; determinarea functionala si tehnica a obiectelor.
Metoda stratigrafica sau studiul straturilor arheologice porneste de la principiul ca depunerile sunt inregistrate succesiv si se citesc de sus in jos. Primul strat este reprezentat de solul actual (numit si solul vegetal), de obicei cultivat de-a lungul timpului, ceea ce determina o structura neomogena si, in general, este irelevant din punct de vedere cronologic. In stratul de cultura propriu-zis sunt gazduite artefactele. Exista si straturi sterile din punt de vedere arheologic, care se afla fie la baza depunerilor, fie sunt intermediare. Unul sau mai multe niveluri (faze) alcatuiesc un strat de cultura. Un nivel poate fi determinat de un nivel de calcare (marcat de o vatra, de un pavaj sau de o amenajare) sau de constructie. Metoda stratigrafica a fost introdusa in cercetarea arheologica in secolul al XVII si este imprumutata din geologie. Cele mai spectaculoase rezultate au fost obtinute la sfarsitul sec. XIX de catre W. Dorpfeld la Troia, care a identificat in mod corect stratul homeric (stratul VI), corectand observatiile facute aterior de catre H. Schliemann (care identificase stratul II ca fiind cel homeric). Principiul stratigrafiei este acela ca, intr-o succesiune verticala, stratul de jos este mai vechi decat cel de sus (stratigrafie relativa); un complex, o groapa, care suprapune sau taie o alta este mai noua. Exista si situatii de rasturnare a situatiilor, in care, stratul de deasupra este mai vechi decat cel de dedesubt (in cazul remanierilor antropice sau a alunecarilor de teren). Stratigrafia comparata poate permite reconstituirea evolutiei culturale in mod integral. Stratigrafia orizontala permite surprinderea evolutiei in timp a unei asezari si cu deosebire a unei necropole. Acestea se pot extinde radial sau liniar.
Metoda tipologica permite ierarhizarea artefactelor in tipuri si subtipuri. Tipul este grup omogen de artefacte ce au in comun un set de trasaturi definitorii si prin acestea de deosebesc de alte grupe definite pe criterii similare. Tipologia este studiul formelor de artefacte in vederea clasificarii lor in clase ilustrate prin tipuri. Criteriile de clasificare pot fi functionale (strang la un loc variabilele determinate functional) si in urma lor obtinem categorii sau morfologice, determinate de fenomenul modei. In acest ultim caz, criteriile folosite pot fi: forma, ornamentele, dimensiunile, tehnica realizarii obiectelor. Obiectele evolueaza continuu, iar o succesiune de tipuri duce la o serie tipologica. Tipologia se aplica si la studiul complexelor. Rezultatele sunt de natura cronologica, in varianta cronologiei relative.
Metode moderne de reconstituire a mediului inconjurator si de datare:
1.Palinologia, sau geopalinologia sau analiza sporo-polinica propiu-zisa (termen de origine greaca, folosit din 1945 de catre H.A. Hyde si D.A. Williams. Este stiinta polenului si a sporilor). Are ca obiect de studiu polenul si sporii fosili. In asezarile preistorice contribuie esential la reconstituirea vegetatiei si climei din diverse etape si la fixarea in timp a diferitelor perioade climatice in care s-au desfasurat culturile paleolitice.
Este o disciplina de origine biologica si se bazeaza pe morfologia specifica a sporilor si polenului, pe stabilitatea lor genetica, pe rezistenta acestora fata de factorii distructivi si pe propietatea lor de a se disemina relativ uniform in jurul genitorilor respectivi (prin actiunea curentilor de aer, a animalelor, insectelor, sau apei). Conservarea optima necesita un mediu cu umiditate mare, anaerob si reducator si o ingropare rapida a sedimentelor care le includ (turbarii, mlastini carbogeneratoare).
Metoda a fost aplicata prima oara in anul 1916 in Suedia, iar in 1955 A. Leroi-Gourhan a datat pentru prima data unele sedimente preistorice din pesteri.
Principalele aplicatii ale palinologie sunt:
n trasarea evolutiei taxonilor vegetali - reconstituirea istoriei vegetatiei si a locuirii umane (rezultate bune s-au obtinut mai ales in regiunile cu altitudine medie din Europa temperata;
n trasarea evolutiei comunitatilor de plante;
n datarea unor sedimente;
n studierea evolutiei climatice (cronoclimatologia) si a derivei continentelor;
n stabilirea influentelor omului asupra mediului inconjurator- efectuarea de defrisari, pricese de modernizare;
n studierea continutului sporo-polinic al atmosferei si actiunea acestuia asupra sanatatii omului etc.;
n observatii asupra sincronismelor culturale (in straturi de cultura din zone diferite se surprind aceleasi oscilatii climatice);
Metoda opereaza cu urmatoarle notiuni:
1. spectrul sporo-polinic= aspectul vegetatei din timpul sedimentarii fiecarui strat; se realizeaza calcule procentuale pentru fiecare specie identificata;
2. diagrama sporo-polinica, care inregistreaza sucesiunea pe verticala a spectrelor polinice;
Prelevarea esantioanelor presupune mai multe regului:
n precizarea uni profil de referinta care sa cuprinda, pe cit posibil, intreaga succesiune stratigrafica a asezarii;
n precizarea, impreuna cu arheologul, a secventelor de importanta majora pentru studiul succesiunii culturale;
n insotirea fiecarei probe de catre toate informatiile de stratigrafie geologica, pedologica si arheologica ce pot fi culese de pe teren;
n corelarea probelor palinologice cu cele necesare celorlalte discipline care mai studiaza asezarea;
2. Procese naturale ritmice
a) Dendrocronologia
Metoda a fost pusa la punct de catre americanul A.E. Douglass la inceputul sec. XX si se bazeaza pe observatiile facute asupra proceselor de crestere sezoniera a arborilor, proces care se manifesta prin cercuri concentrice succesive numite inele anuale de crestere. S-a observat ca largimea si forma inelelor anuale de crestere variaza de la un an la altul si in functie de locul unde a crescut arborele respectiv, variatii pe care Douglass le pune pe seama diferentelor climatice de-a lungul timpului intr-o anumita regiune, diferentieri care sint inregistrate in mod asemanator de toti copacii unei anumite specii.
Secventele anuale imprimate pe bucati de lemn provenite de la exemplare diferite ale unei anumite specii de copac pot fi racordate, luind nastere serii conventionale pentru mai multi ani, cu caracteristici distincte. Exemplarele izolate pot fi racordate la aceste serii, care sint regionale. Pentru Europa exista mai multe scari de referinta (una pentru zona dintre Irlanda si Elvetia (trecind prin N Germaniei si Germania renano-danubiana) si una pentru SV Grmaniei). Critica metodei consta tocmai in caracterul regional de valabilitate al unei scari si dificultatile care apar in precizarea ariei in care se circumscrie fiecare scara. De asemenea, trebuie notat si modul diferit de reactie a arborilor la stimulii climatici, la care se pot adauga unele cauze biologice (maladii, insecte) care pot modifica ritmul de crestere al inelelor anuale. De aceea, este importanta corectia metodei cu ajutorul metodei carbonului radioactiv (ceea ce se numeste C 14 calibrat).
De ex. : 5000 a.Chr. (C14) = 4300 a.Chr. (dendro)
b) Metoda varvelor
A fost prima metoda riguroasa pentru elaborarea unei serii cronologice absolute ce a premers metodele izotopice. Cel care a pus la punct principiile de baza ale metodei a fost Gerard de Geer (Suedia) in anul 1880.
Varvele sunt straturi sedimentate regulat, formate din argile de culori diferite (inchise sau deschise la culoare), adesea nisipoase, depuse de-a lungul unui an, intr-un ciclu de vara si altul de iarna. Aceste varve se formeaza in vechile lacuri glaciare, iar metoda este imprumutata din geologie.
Pentru nordul Europei, prin corelarea metodei varvelor cu cea palinologica si a carbonului radioactiv s-a obtinut o schema de evolutie cuprinsa intre 7350 a.Chr. (data C 14) si 1000 (1100 C 14).
Critica metodei consta in dificultatea definirii anului 0 , care difera de la un autor la altul (anul 0 a fost precizat in general intr-o varva din N Sudiei).
3. Antracologia (sau studiul carbunilor de lemn)
Antracologia studiaza resturile vegetale carbonizate, contribuind astfel la reconstituirea mediului vegetal. Cu ajutorul microscopului optic cu reflexie se pot reconstitui structura materialului vegetal, imaginile obtinute putand fi comparate cu cele din atlase sau cu cele ale esantioanelor anterior determinate, pana la determinarea cu exactitate a speciei careia ii apartine esantionul. Dupa studierea tuturor esantioanelor prelevate dintr-un strat arheologic, se realizeaza diagrame antracologice, care permit reconstituirea relativ cuprinzatoare a mediului vegetal al momentului si pot fi surprinse fenomenele de antropizare, cu deosebire cele petrecute la inceputul neoliticului.
4. Metode fizice de datare cu ajutorul izotopilor radioactivi
a) Metoda carbonului radioactiv ( C 14 )
Metoda se bazeaza pe faptul ca, orice organism viu contine o anumita cantitate de C 14 (ca o componenta de baza a tesuturilor organice), care dupa moartea organismului se diminueaza progresiv, in functie de timpul scurs.
Metoda a fost pusa la punct in anul 1947 de catre Williard F. Libby, de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago.
Rata specifica de descrestere este de 1 % la 83 de ani. Acest proces continua pina la epuizarea totala a C 14. Comparind concentratia din mostra cu cea a organismului viu, se poate determina virsta fosilei respective.
O caracteristica a C 14 este perioada sa de injumatatire, care este de 5710 (+- 40 ani) sau de 5568 ani, data adoptata din anul 1951. Datorita timpului de injumatatire, datarea prin metoda dozajului radiocarbonului nu este aplicabila in prezent mostrelor de virsta superioara celei de 50 000 ani.
Pentru a se obtine rezultate cit mai apropiate de realitate, trebuie alese esantioane necontaminate de carbonul vechi, provenit din acizii humusului din sol, sau este necesara tratarea lor speciala cu alcali sau acizi.
Metoda se preteaza cel mai bine la datarea carbunilor de lemn sau a lemnului bine conservat, dar se aplica si pentru datarea cochiliilor sau a oaselor (arse sau nu).
Resturile organice continute in ceramica si carbonul asociat cu fierul pot fi astfel datate, dar trebuie tratate in prealabil si se folosesc esantioane mari.
Eroarea in datare poate fi de +- 1 % pentru virste de pina la 80 de ani; +- 200 ani pentru 20 000 ani; +- 2000 ani pentru 40 000 ani.
Metoda se aplica mai ales in zonele cu stratigrafii rare. Marja de eroare fiind relativ mare, metoda se foloseste pentru datarea ansamblurilor si mai putin pentru situri.
Pentru a obtine rezultate corecte, probele trebuie colectate in folie de staniol sterilizat, oasele sau carbunii pastrind un start de sediment pe ele.
De obicei, metoda se combina cu datele dendrocronologice sau cu cele obtinute prin metoda varvelor.
Desi studiul unei mostre dureaza numai 6 minute, costul cercetarilor ramine destul de ridicat.
De retinut faptul ca o cronologie C 14 este diferita de cea in ani solari. Regula oficiala este de a exprima datele C 14 in BP, iar obtinerea datei BC se face prin raportare a datei BP la anul de referinta 1950.
Ex.: data 2370 +- 70 BP = 420 +- BC.
b) Metoda potasiu- argon ( K - Ar )
In anul 1930 Weizsacker a emis ipoteza ca originea Ar 40 este legata de declinul radioactiv al K 40 prin capturarea unui electron. In anul 1950 W. Gentner pune la punct metoda, iar in 1960 este aplicata pentru prima data in arheologie.
Principiul metodei pleaca de la faptul ca K se gaseste in cantitate relativ mare in mineralele din scoarta terestra (aprox. 2,8 %). Izotopul radioactiv al K (K 40) este cel mai abundent. Dezintegrarea sa are ca rezultat o emisie de particule beta, iar concentratia sa este redusa gradat odata cu cresterea concentratiei in argon.
Perioada de injumatatire a K 40 este de 1,25 x 109 ani, ceea ce permite o datare cuprinsa intre 3,8 mil. ani si 800 000 ani.
Metoda se aplica pentru datarea siturilor arheologice din depozitele vulcanice si are avantajul ca dezintegrarea K 40 este independenta de mediul fizic sau chimic.
Aplicata la Koobi Fora, s-a obtinut o datare cuprinsa intre 1,82 si 1,6 mil ani.
c) Termoluminiscenta (TL)
TL reprezinta lumina emisa de anumite minerale cristaline fosforescente prin cresterea temperaturii si prezinta avantajul ca poate fi masurata.
Minerale termoluminiscente sunt: cuartul, feldspatul, argila, silexul etc. Matricea cristalina a acestora este alcatuita din ioni pozitivi si negativi. In timpul cristalogenezei apar cavitati in retea, pozitive din punct de vedere electrostatic, care atrag electronii care circula liber prin solid.
Mediul inconjurator este slab radioactiv, continand radioelemente care emit proiectile sub forma particulelor alfa si raze gama, care patrund in cristal, abandonand aici o parte din energia sa si dand nastere unor ionizari, prin despartirea electronilor de atomii parinti. O parte din acesti electroni se recombina, iar altii raman blocati in capcane sau lacune in cristale. La o temperatura suficient de mare (300-500 grade celsius) acestia pot fi eliberati, moment in care este emisa si o unda luminoasa masurabila. Intensitatea luminiscentei este proportionala cu numarul electronilor eliberati, care este proportional cu doza de iradiere administrata cristalului.
Metoda a fost initiata in anul 1953 de catre F. Daniel de la Universitatea din Wisconsin, care a avut ideea ca varsta mostrei ar putea fi stabilita in urma raportului dintre doza arheologica si doza anuala de iradiere.
Frecvent, metoda se foloseste pentru datarea ceramicii arse, a cuptoarelor, a materialelor de constructie: caramizi, tigle, structuri de pereti arsi, vetre, opere de arta din pamant ars, pietre arse.
Metoda se poate aplica pentru stabilirea de varste cuprinse intre 550 si 40000 ani. Eroarea in datare este de 8-12 %.
d) Datarea bazata pe dezechilibrele radioactive din familia uraniului
Uraniul are trei izotopi radioactivi - U 238, U 235 si U 234. Dintre acestia, U 238 si U 235 se intalnesc in structura primara a Pamantului, iar prin procese specifice de dezintegrare, inainte de a forma izotopi stabili de Pb 206 si Pb 207, trec printr-o succesiune de elemente chimice, succesiune care sta la originea metodei reactiei in lant a uraniului.
Metoda se aplica pentru datarea coralilor (care prezinta dezavantajul ca se intalnesc doar in marile calde) cu varste de pana la 120.000 ani, a cochiajului marin si a stalagmitelor (datate prin masurarea raportului Th 230 / U 234 ).
Critica metodei consta in faptul ca se pot data doar structuri care dupa formarea lor au continuat sa existe in sisteme chimice inchise.
Durata de viata a U 235 este de 7,13 x 10 8 iar a U 238 de 4,49 x 10 9 ani.
e) Paleomagnetismul
Metoda se bazeaza pe propietatea anumitor roci vulcanice sau sedimentare care contin hematita (Fe2 O3) sau magnetita (Fe3 O4) de a se comporta ca busole fosile, adica de a fixa in structura lor directia si sensul campului magnetic terestru al momentului formarii lor (magnetism remanent).
Paleomagnetismul nu este o metoda de datare directa, completandu-se cu alte metode radioactive, cum ar fi cea potasiu-argon.
Metoda se bazeaza pe fenomene geofizice - variatia campului magnetic terestru in directie si intensitate. S-a stabilit ca in ultimele patru milioane de ani polul magnetic s-a deplasat de 5 ori.
f) Arheomagnetismul
Arheomagnetismul se bazeaza pe fenomene de natura fizico-chimice- propietatea unor minerale incluse argilelor (hematita si magnetita) de a dobandi, atunci cand un ciclu termic depaseste anumite praguri, un magnetism remanent sau termoremanent. Bazele teoretice si experimentale ale metodei au fost puse de E. Thellier in 1934. Cu ajutorul acestei metode se pot data exclusiv structuri fixe: ceramica, zgura, elemente de constructie, monede etc.
MONUMENTE FIXE SI INVENTAR MOBIL
Monumentele fixe sunt reprezentate de asezari si de necropole. Asezarile reprezinta spatiul de habitat, de obicei un loc srabil, dar nu intotdeauna. Din punct de vedere arheologic, acestea sunt sesizabile prin raspandirea de fragmente ceramice, sau prin prezenta unor movile (de tip tell), constituite ca urmare a unei vietuiri permanente intr-o perioada mai lunga. Asezarile se pot clasifica in functie de mai multe criterii. Astfel, din punct de vedere topografic, se disting: a) asezari in pesteri, adaposturi sub stanca (in zone cu relief carstic, folosite de oamenii in perioada preistorica, dar si in antichitate - pestera Hotilor, Devetaki s.a.);
b) asezari pe inaltimi, preferate in anumite epoci istorice, datorita avantajelor oferite pentru aparare (in epoca bronzului, la Sarata Monteoru, Naieni, Jigodin; in epoca dacica clasica, la Piatra Rosie, Polovragi, Gradistea Muncelului);
c) asezari pe malurile unor cursuri de ape importante, care traseaza cai de comunicatie. Riul ofera sursa de apa, alimentatie si aparare naturala;
d) asezari in zone de podis sau de campie, in general zone deschise, cu relief relativ lin, care ofera resurse pentru subzistenta. S-a constatat ca locuitorii antici preferau pantele moi orientate spre sud.
Alegerea locului de constituire a asezarilor s-a facut si in functie de conditiile geo-climatice. Astfel, importante sunt sursele se apa si de hrana, resursele de materii prime, accesul la caile de comunicatie, protectia care i se ofera in fata catastrofelor naturale sau unor posibil dusmani. Societatile primitive reactioneaza fata de aceste conditii in functie de cultura si de modelul lor cultural.
Un alt criteriu de clasificare a asezarilor este cel functional, determinat din nou de modelul cultural al comunitatilor respective. Astfel, putem distinge:
a) locuri de tabara si popas, ca locuri de vietuire temporara, in conditiile unui mod de viata nomad. Urmele acestor halte de nomazi sunt mai mult sau mai putin evidente (pentru populatiile scitice si sarmatice, caracteristice sunt exclusiv formele de inmormantare, nu si cele de habitat).
b) Asezari structurate, stabile, autarhice, care corespund sedentarizarii, ideii de locuire stabila intr-un punct. In mod normal, o gospodarie cuprindea locuinta si anexele gospodaresti, la care se pot adauga curtea si ogorul.
c) Asezari de mari dimensiuni si asezari fortificate, ca forme pre- sau protourbane de locuire. In lumea celtica, acestea poarta denumirea de oppidum (a), iar in lumea dacica de dava(ae) . Aceste tipuri de asezari se caracterizeaza prin locuire intensa, productie locala si comert. Aici apar si constructii deosebite, "palate", case cu mai multe incaperi, situate pe o pozitie dominanta, centrala.
d) Complexe fortificate, cetati, burguri. Pot avea destinatie militara sau defensiv de garnizoana si pot reprezenta o resedinta aristocratica, princiara sau loc de refugiu. Cetatile-complex din Muntii Orastiei, Piatra Rosie, Blidaru, Capalna, au avut original un scop militar, destinate sa serveasca drept resedinta princiara si ca cetate de refugiu. Cetatile de refugiu apartin fazei timpurii a culturii geto-dace (sec. V-III a.Chr) si pot avea suprafete de pana la 30 ha, fiind fortificate cu val, sant si palisada si au fost construite in special in momente de criza.
Orasele reprezinta dovada unei asezari de lunga durata si care includea o populatie amestecata, diferentiata din punctul de vedere al meseriilor (activitatilor economice) si statutului social. Orasul depinde de spatiul rural, centrat pe productia agricola, dar el insusi reprezinta, pe langa un centru cultural si politic, si un centru de productie si comert. In interiorul sau se afla palatul, inconjurat de citadela. Formele pre- sau protourbane dacice ar fi putut evolua spre oras, daca nu intervenea momentul 101-106. Cert este ca prin dezvoltarea locala nu se ajunsese la dezvoltare urbana in Dacia. In mod normal, un oras ia nastere printr-un proces economic. Exista insa orase care s-au nascut in urma unei decizii politice (Seuthopolis, la sfarsitul sec. IV a.Chr., la decizia regelui odriz Seuthes III), sau in jurul unor centre culturale (Delphi).
Din punct de vedere arhitectonic, cele mai vechi forme de locuinte sunt cele din pesteri (sau de tip paravan sub stanca). Astfel, omul a cautat sa inchida cumva intrarea in pestera si sa construiasca un paravan impotriva vantului. Mai tarziu, acestia isi vor amenaja locuinte de tipul colibelor usoare (tip corturi, din ramuri de copaci si acoperite cu piei de animale), apoi locuinte adancite in pamant (locuinte de tip bordei) sau locuinte de suprafata. Locuintele de tip bordei (sau locuinte semiingropate) au de obicei o singura incapere, intrarea este in trepte, iar inaltimea de circa 1 m. Locuintele de suprafata aveau una sau mai multe incaperi si uneori aveau instalatii de caldura, fie ca este vorba de un cuptor (amenajat in mijlocul locuintei, fie sapat in exteriorul casei, pentru a o proteja de posibilele incendii), fie ca este vorba despre o vatra, amenajata direct pe podea. Locuintele de suprafata erau in legatura cu o serie de anexe gospodaresti, cum ar fi grajdurile, hambarele (gropi lutuite sau nu). Ca material de constructie se folosea lutul, lemnul, piatra, chirpicii, caramida, in functie de resursele avute la indemana sau de traditiile populatiilor respective.
S-a constatat faptul ca edificiile de cult din zona asezarilor cunosc aceeasi tehnica de constructie. In Dacia preromana, pentru amenajarea sanctuarelor (ca cele de la Gradistea Muncelului, Costesti, Piatra Rosie), pe langa piatra s-a folosit si marmura.
Unele asezari pot fi fortificate. Cea mai simpla forma de intarire a unei asezari este folosirea palisadei (o imprejmuire facuta din stalpi si care inconjoara o asezare). Aceasta insa nu rezista asediului, ci este destinata sa apere asezarea de animale sau de hoti ocazionali.
O alta modalitate de fortificare a unei asezari, care este o forma de marcare a teritoriului aferent unei zone de habitat, este santul dublat de valul de pamant. Pe alocuri, valul care poate ajunge pana la 3 m inaltime, poate fi dublat de o palisada, de obicei in locurile vulnerabile. Valurile de pamant aveau un nucleu solid, care sa ofere coeziune pamantului, de obicei cel care provenea din excavarea santului dar nu numai, dar si duritate in vederea preantampinarii unui atac extern.
Cea mai evoluata forma de fortificare este zidul, care era alcatuit din paramente ridicate pe o baza de piatra (acestea puteau fin din lemn, piatra, caramida) si umplutura (emplectonul). Pe traseul zidurilor de incinta se aflau turnurile, de obicei plasate la portile principale de acces, sau in colturile incintei, care puteau fi incluse in zid sau sunt alipite zidului. Inglobate in zid se aflau bastioanele, care sunt in general consatructii pline. Portiunea de zid dintre doua turnuri sau doua bastioane se numeste berma.
Cea mai timpurie forma de organizare a asezarilor a fost aceea a caselor individuale, separate, inconjurate de curti si anexe. Acestea puteau fi organizate in cercuri sau linii, cel mai evoluat tip fiind acela de fagure, in care casele se leaga una de alta.
In interiorul unei asezari exista mai multe zone functionale. Zona cea mai inalta din punct de vedere topografic este ocupata de citadela sau acropola, locul unde se afla palatul liderului politic. In zona extramurala se afla atelierele, zonele sacre si necropolele. In ceea ce priveste dinamica asezarilor (dezvoltarea asezarilor in timp si spatiu), s-a constatat ca cele mai timpurii dintre acestea sunt extrem de mobile si aflate in directa legatura cu exploatarea terenului agricol. In schimb, necropola este stabila, incluzand morminte ale mai multor comunitati.
O necropola poate fi identificata in conditiile in care esxista resturi osteologice umane, un inventar funerar mobil, depus in mormant si urme ale unei arhitecturi funerare. Exista insa si morminte cenotafe, care sunt morminte simbolice, din care lipsesc resturile osteologice umane, in conditiile in care defunctul nu a putut fi adus pentru a fi inmormantat in necropola comunitatii din care facea parte.
Inmormantarea reprezinta o actiune de protejare a resturilor pamantesti ale unui individ decedat, actiune care se petrece dupa anumite reguli sau conventii, exprimand totodata actiunea societatii (solidaritatea familiei si a comunitatii) fata de membrii defuncti.
Atestata arheologic de la nivelul paleoliticului mijlociu (musterian), fenomenul inmormantarii tine seama de evolutia si de nivelul cultural al unei societati. In general, cultura funerara, exprimata prin reguli specifice de manifestare, variabile in timp si spatiu, are cele mai conservatoare trasaturi.
Ritul reprezinta modul fundamental de tratare a cadavrului - inhumare (depunerea corpului in pamant) sau incinerare (arderea corpului defunctului). Inhumatia presupune depunerea cadavrului direct pe fundul gropii funerare, sau in sicriu, iar din punct de vedere arheologic, acest rit se traduce prin descoperirea de schelete umane in conexiune anatomica. Incinerarea avea drept scop eliberarea sufletului din invelisul perisabil reprezentat de trup. In general, incinerarea cadavrelor se facea la temperaturi de 700 - 900 °C. In Europa, ritul incineratiei este atestat prima data in neoliticul tarziu, apogeul folosirii acestuia inregistrandu-se in epoca bronzului. De notat faptul ca populatiile nomade nu cunosc incineratia.
Activitatile de tip religios reprezinta o complexitate de actiuni ce permit pastrarea contactelor cu zeitatea prin arderea de ofrande sau consultarea oracolelor. Aceste activitati puteau avea un caracter public, limitat la un numarrestrans de alesi (de ex. Cultul zalmoxian) sau unul larg, organizat de catre stat. Cultul se desfasoara dupa reguli propovaduite de preoti, druizi; are un cadru fizic, anume sanctuarul si presupune existenta unor obiecte de cult (zeitatea, obiecte simbolice, auxiliare).
Sanctuarele au fost localizate in interiorul asezarilor (sanctuarul de la Parta, epoca neolitica; cel de la Salacea, cultura Otomani; la Histria, in zona sacra din NV cetatii exista mai multe altare si azi vizibile); intr-o zona sacra adiacenta asezarii, sau complet in afara asezarii, in teritoriul liber (sanctuarele din pesterile de la Altamira, Lascaux; menhirii de la Carnac, cromlech-urile de la Stonehenge).
Locurile sacre nu sunt alese intamplator, ci in functie de anumiti factori: in legatura cu un fapt mitologic (in acel loc a trait un zeu important - v. sanctuarul de la Delfi, unde Apollo a omorat sarpele Python); in functie de anumite date geografice care-I confera un caracter special - izvorul unui riu important, intre stanci. Locul de cult poate fi deschis, neamenajat, dar si delimitat. El poate sa contina obiecte de cult; este locul unde se depun ofrande (alimente, obiecte de uz comun, unelte, ustensile, arme, obiecte de podoaba din metal pretios etc.) si tot aici se pot face si sacrificii sangeroase de animale sau oameni.
Din punct de vedere topografic, sanctuarele pot fi amplasate pe inaltimi izolate, vizibile de la mare distanta (ca in Alpii Germaniei, Creta, Carpatii Slovaciei, Muntii Orastiei). Sanctuare au mai fost identificate si intr-o serie de pesteri din Franta si Africa, iar desenele scrijelite pe sanci (arta rupestra din N Africii, N Italiei, Elvetia, Scandinavia, eventual Muntii Bargaului) pot defini existenta unor locuri legate de adorarea unor zeitati. Exista si o categorie a sanctuarelor (inchise sau deschise) amplasate in teritoriu deschis. Un tip special de incinte sacre sunt cele de tip Viereckschanzen (incinte patrulatere, inconjurate de un sant ingrijit amenajat si intretinut, aparat de o palisada, fara urme de locuire, in interiorul incintei regasindu-se un mic templu si o groapa- put care contine sacrificiile --obiecte, animale sau oameni (Gournay sur Aronde si Ribemont sur Ancre). Ca locuri sacre se mai cunosc in antichitate, in special in lumea celtica, cele de la izvoarele unor cursuri de apa, in iazuri sau mlastini. Cel mai celebru caz in acest sens este statiunea de la La Tene, de pe marginea lacului Neuchatel (Elvetia). Aici, pe locul vechii albii a raului Thiell (Ziel) au fost identificate doua poduri de lemn care se opreau in mijlocul apei, unde aveau sa se faca depunerile de ofrande (obiecte de port si podoaba, ustensile, arme, monede, oase de animale si oameni). In nordul Germaniei sunt cunoscute depuneri in mlastini (Illerup, Hjortspring, Tholbjerg). In Dacia preromana, la Lozna (jud. Dorohoi), in apa s-au depus obiecte de fier (prese) invelite in material textil.
O alta categorie de monumente sunt cele comemorative (Tropaeum Traiani - Adamclisi, jud. Constanta). In categoria monumentelor lineare sunt incluse: zidul lui Hadrian din nordul Angliei si brazda lui Novac, care se intinde de la Sendreni la Barbosi (Galati)
Descoperirile izolate pot include obiecte izolate, depozite sau tezaure. Depozitul este un complex inchis, care poate include arme, podoabe, obiecte de cult s.a. concentrate intr-un loc, de obicei izolat, cu scopul de a fi ascunse sau protejate, descoperite intamplator si mai rar prin sapaturi sistematice
Tezaurul are drept specific caracterul pretios al obiectelor. Astfel, se pot inregistra urmatoarele situatii:
1. ascunderea unor obiecte pretioase prin materialul sau prelucrarea lor artistica (Apa- jud. Satu Mare, descoperit in anul 1939 si incadrat in epoca bronzului mijlociu- sec. 16-15a.Chr. si care continea 2 spade cu maner masiv, un topor de lupta cu disc cu buton, alte 2 topoare, aparatoare de brat. Piesele sunt din bronz si sunt decorate, mai putin aparatoarea, cu motive spiralice realizate prin gravura fina).
2. inventarul unui atelier de bronzuri (piese uzate, turte de bronz, piese noi, nefinisate, deseuri, unelte, ca depozitul de la Uioara- Cluj din epoca Hallstattiana si care continea doua spade , cu maner cu disc si buton decorat, decorat prin gravare; fragmente de centuri cu decor gravat cu simboluri solare (roate cu spite), pasari de apa, motive geometrice, tuburi de saltaleone, garnituri si aplice metalice; cel de la Spalnaca- Alba, descoperit in 1887, cu o geutate de 1200 kg si care continea unelte (celturi, seceri, cutit, dalti, foarfeci, lame de fierastrau, topoare-ciocan), arme (topoare, sabii, una intreaga, varfuri de lance) si podoabe (bratari decorate, centuri din placa de bronz, ace de cap cu capat romboidal, verigi, butoni discoidali cu umbo, spirale de sarma, tuburi de saltaleone, aplice. Incadrat cronologic in Hallstattul timpuriu.
3. Piese destinate schimbului si ascunse cu intentie de provizorat, dar nerecuperate, in imprejurari de insecuritate pentru circulatia bunurilor (ca tezaurul de la Dragosloveni, jud. Vrancea descoperit in 1963 si care continea unelte si arme- 65 piese-nicovale, ciocane, clesti de fierar, brazdare de plug, cutite de plug, sapaligi, rame de harlet, seceri, coasa, cercuri de caldari de lemn, torti de caldari, topoare de lupta, un varf de lance, 2 zabale, 2 scarite de sa, o veriga, incadrat cronologic in sec. X p.Chr; cel de la Birlogul, care continea unelte de fier, brazdare de plug, topoare, harlet, datat in sec. X p.Chr. sau cel de la Radovanu, care este un depozit de unelte de fier datat in sec.10 p.Chr.)
4. Obiecte folosite ca mijloace de schimb (ca cel descoperit la Drajna de Jos)
5. Cu caracter sacru, de imagini de cult profanate sau degradate, adunate si ascunse pentru a nu fi supuse sacrilegiului- intr-o groapa special amenajata in incinta unui sanctuar-favissa (Tomis).
Pentru ca o descoperire sa poata fi catalogata drept un depozit, sunt necesare o serie de conditii: depunerea acestora in mod evident impreuna, spre pastrare si intentionat.
Constituirea depozitelor si tezaurelor este inregistrata incepand cu epoca neolitica (in Europa Centrala si Nordica) si pana in epoca migratiilor (Pietroasa, Simleul Silvaniei). Pentru spatiul Daciei preromane, epoca cea mai spectaculoasa este cea cuprinsa intre sec. IV si I a.Chr., perioada din care dateaza tezaurele de la Agighiol, Peretu, Baiceni, Herastrau, Surcea, Lupus, Sancraieni s.a.
IT ARHEOLOGIC: o suprafata variabila, care contine resturi arheologice, care apartin unei singure unitati de instalare umana; reprezinta unitatea de baza a studiilor stratigrafice. Schimbarile culturale rezulta din trecerea timpului.
COMPONENTA: material arheologic gasit pe un singur nivel al unui singur sit; manifestarea unei faze stabilite pentru un singur sit.
FAZA: o unitate care poseda suficiente trasaturi pentru a o distinge de celelalte unitati similare ale aceleiasi sau ale altei culturi sau civilizatie, limitate spatial la o localitate sau regiune si cronologic la un interval scurt de timp.
SECVENTA LOCALA: o serie cronologica a componentelor sau a fazelor din limitele geografice ale unei localitati
SECVENTA REGIONALA: serii sau faze cronologice intr-o regiune.
TIP: o clasa de artefacte arheologice definite printr-un numar de atribute.
TIP MORFOLOGIC: o grupare descriptiva si abstracta de artefacte individuale care se centreaza pe o similaritate si mai putin pe forma sau functia specifica.
TIPOLOGIE: aranjarea sistematica a culturii materiale in tipuri.
ATRIBUT: caracteristica individuala care distinge un artefact de altul pe baza marimii, texturii, formei, materialului, metodei de fabricare sau design.
TIP TEMPORAL: un tip morfologic, care are o semnificatie temporala; time-marker sau index fosil
SERIERE: o ordonare temporala a artefactelor pe baza faptului ca stilurile culturale se schimba si ca popularitatea unui anumit stil sau decoratie poate fi asociat cu o anumita perioada de timp.
STRATIGRAFIE: interpretarea analitica a structurii produse de o depunere geologica si-sau culturala de sedimente in straturi sau strata.
LEGEA SUPRAPUNERII: principiul geologic conform caruia in orice sediment nederanjat ulterior, cel de jos este mai vechi.
FOSILA: ramasita, impresiune sau urma a unui organism din trecut si care s-a pastrat in crusta pamantului.
STRAT: material mai mult sau mai putin omogen vizibil separat de alte niveluri printr-o schimbare discreta in caracteristicile materialului sau schimbare brusca in depunere (sau amandoua)
FAZA: o constructie arheologica, care are suficiente caracteristici pentru a o distinge de alte astfel de unitati; spatial limitata la o localitate sau regiune, iar cronologic la o perioada de timp relativ scurta.
TERMINUS POST-QUEM : data dupa care un strat sau o depunere s-a produs.
