|
|
|
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Cheltuielile publice sunt un concept financiar al carui continut il
reprezinta exprimarea in forma baneasca a relatiilor economico-sociale aparute intre stat (pe de o parte) si persoane fizice si juridice (pe de alta parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului si in scopul exercitarii functiilor si atributiilor acestuia.
Conceptul de cheltuieli publice este legat de indeplinirea functiei de
alocare a finantelor publice si anume de componenta ei privind repartizarea si utilizarea resurselor financiare ale statului.
In sfera de cuprindere a acestor cheltuieli se includ, dupa criteriul
institutiei care le efectueaza
1. cheltuieli publice efectuate de administratiile publice centrale de stat
care pot fi particularizate dupa sursa de finantare in:
a. finantate din bugetul de stat (bugetul central de stat, in cazul statelor
federative),
b. finantate din bugetul asigurarilor sociale de stat,
c. finantate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare);
cheltuieli publice efectuate de administratiile publice locale, care, in
cazul statelor federative, se regasesc pe doua niveluri ale ierarhiei
structurii administrativ-teritoriale:
a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state,
provincii, regiuni s.a.),
b. efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (orase, comune
etc.);
3. cheltuieli publice efectuate de organisme/administratii internationale/
supranationale.
Sistemul cheltuielilor publice
Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri intre componentele
sistemului national de bugete. Daca luam drept criteriu includerea sau nu a
acestor transferuri in cheltuielile publice, acestea se clasifica in:
1. cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind
deci totalul cheltuielilor publice din sistemul national de bugete:
TCP = Cc + Ci + Cl, (1.1)
unde:
TCP = total cheltuieli publice,
Cc = cheltuielile publice ale administratiilor publice centrale,
Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare,
Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale;
cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri:
CPC = TCP - T, (1.2)
unde:
CPC = cheltuieli publice consolidate,
T = transferuri intre administratiile publice centrale si cele intermediare
si locale.
Destinatia cheltuielilor publice genereaza o structura a lor pe doua
componente:
1. avans de produs intern brut, reprezentand cheltuieli ale institutiilor
publice pentru formarea bruta de capital;
consum definitiv de produs intern brut, reprezentand orice alte
cheltuieli ale institutiilor publice, numite in mod obisnuit si curente
sau de functionare.
Cheltuielile publice pot fi structurate si dupa criteriul sursei formale de
finantare
1. cheltuieli bugetare, finantate din bugetul de stat, din bugetul
asigurarilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din
bugetele institutiilor publice autonome;
cheltuieli finantate din fonduri cu destinatie speciala
3. cheltuieli extrabugetare, finantate din resurse financiare neincluse in
bugetele administratiilor/institutiilor publice; veniturile care se pot
constitui ca extrabugetare sunt mentionate sau decurg din prevederi
legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite in mod
autonom de administratia/institutia publica ce a realizat venituri
extrabugetare; atat veniturile, cat si cheltuielile respective sunt definite
intr-un plan de venituri si cheltuieli extrabugetare si sunt supuse
controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizarii lor;
4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (in statele in care
legea prevede executia bugetului de stat prin Trezoreria publica).
Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor publice au in
vedere continutul lor. Din acest continut rezulta evident deosebirea intre
cheltuielile publice si cheltuielile bugetare:
1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare,
adica acestea din urma sunt parte a celor dintai si le includ numai pe
cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare si
din bugetul asigurarilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ
pe acestea si, in plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din
fondurile autoritatilor/institutiilor internationale/supranationale sau din
veniturile proprii obtinute de institutiile publice.
Cheltuielile bugetare se efectueaza strict pe baza creditelor bugetare,
in timp ce cheltuielile publice se efectueaza si pe baza altor surse
financiare decat creditele bugetare. Aceasta inseamna ca efectuarea
cheltuielilor bugetare se poate face strict in limita si pe baza aprobarii
lor de catre Parlament sau de catre autoritatea intermediara/locala
investita de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai inseamna si ca
efectuarea cheltuielilor bugetare este determinata nu numai de
constituirea/existenta resurselor de finantare, ci si, in mod neaparat, de
existenta aprobarii din partea organului legislativ pentru efectuarea
lor.
1 Clasificarea cheltuielilor publice
Varietatea cheltuielilor publice a facut necesara introducerea unor criterii
pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiza ante sau
postfactum, dar si din cerintele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/ planurilor financiare si de definire a indicatorilor bugetari.
Clasificatia cheltuielilor publice se poate face pe baza criteriilor de
continut, deja mentionate, dar si pe baza unora operationale rezultate din practica financiara, in primul rand bugetara, si din practica statistica a diferitelor state. In prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din practica si cerintele unor
organisme cu vocatie internationala sau mondiala.
Principalele criterii de clasificatie operationala sunt:
1. Clasificatia administrativa, bazata pe institutiile prin care se
efectueaza cheltuielile publice: minister, departament, judet etc.
Motivatia acestei clasificatii rezulta din faptul ca asigura o repartizare
a cheltuielilor pe o structura existenta, bine ierarhizata si care permite
identificarea comoda a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor si a
legaturilor lor "pe verticala". Dezavantajul rezida in aceea ca structura
administrativa sufera modificari relativ dese, ceea ce ingreuneaza
analizele comparative in dinamica; de pilda, o comuna/institutie este
arondata "azi" unui judet/minister, iar "maine" altuia, astfel incat
dinamica cheltuielilor trebuie ajustata in cazul unei analize a
evolutiilor plurianuale.
Clasificatia economica presupune doua grupari:
A. dupa natura cheltuielii:
a) cheltuieli curente sau de functionare, adica acelea care asigura
intretinerea activitatii institutiei publice beneficiare, reprezentand
consumuri definitive si care anual trebuie reinoite;
b) cheltuieli de capital, numite si de investitii, care au in vedere
dezvoltarea si modernizarea institutiei beneficiare;
B. dupa tipul de cheltuiala:
c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenta unei
contraprestatii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu
(munca unui functionar, o reparatie efectuata de un depanator), plata
unor furnituri etc.;
d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestatie; ele reprezinta
trecerea unor sume de bani de la buget la dispozitia unor:
persoane fizice (pensionari, studenti, elevi someri etc.), in care caz
cheltuielile au caracter social pentru ca au in vedere sustinerea lor
ca indivizi facand parte din categorii sociale defavorizate sau cu
handicap;
administratii locale (judet, municipiu, oras, comuna), in vederea
completarii resurselor lor financiare, in care caz au caracter mixt
(si social si economic);
altor persoane juridice (institutii, intreprinderi s.a.), sub forma de
subventii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare
financiara etc.), in care caz au caracter economic.
3. Clasificatia functionala, care are in vedere structura de activitate:
domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Aceasta clasificatie este
favorabila realizarii obiectivelor de politica economica si financiara a
statului deoarece permite identificarea unor activitati sau spatii
geografice care sunt cele mai recomandabile pentru
stimulare/descurajare prin parghiile fiscala, vamala, a cheltuielilor
guvernamentale.
4. Clasificatia financiara are in vedere momentul in care este efectuata
cheltuiala si modul in care sunt afectate resursele financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizeaza prin plati la scadente certe,
astfel incat sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit
obiectiv; de pilda, plata salariilor angajatilor unui spital public sau
virarea unei sume in contul unei lucrari de investitie la o primarie;
b) cheltuieli temporare, reprezentand operatiuni de trezorerie, reflectate
in conturi speciale, vizand rambursarea unor imprumuturi publice sau
regularizarea unor avansuri;
c) cheltuieli virtuale, reprezentand cheltuieli care se pot declansa numai
conditionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garantii
de stat (statul va suporta cheltuieli numai in masura in care cel
garantat nu indeplineste anumite clauze/conditii pe care si le-a asumat
fata de cel fata de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din
rezerve (din rezerva bugetara, de exemplu, se acorda ajutor financiar
unor zone calamitate).
5. Clasificatia ONU, folosita inclusiv de insitutiile sale specializate,
poate fi:
a) functionala, identificand cheltuielile dupa destinatia lor:
servicii publice generale (aparatul si administratia celor trei puteri in
stat: legislativ, executiv, jurisdictional),
aparare,
educatie,
sanatate (inclusiv cercetare fundamentala),
securitate sociala si bunastare (asistenta, asigurari, protectie, toate de
natura sociala),
actiuni economice,
locuinte si servicii comunale,
recreatie, cultura, religie,
alte cheltuieli;
b) economica, identificand cheltuielile dupa implicarea produsului intern
brut:
consum final, formarea bruta de capital (investitii in capital fix,
cresterea stocurilor materiale, achizitii de terenuri, active
necorporale, transferuri de capital).
1.1 Structura cheltuielilor bugetare in Romania
In practica bugetara a Romaniei, structura cheltuielilor bugetare, ca parte
a celor publice, a cunoscut modificari pronuntate si alerte mai ales dupa 1990.
Reformarea economiei si a statului a necesitat si o reforma a bugetului in toate componentele procesului bugetar. Se regasesc in aceasta: reforma fiscala, elemente ale reformei administrative si institutionale, aspecte ale reformei legislative etc. In planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, asa cum a fost el elaborate pentru anul 2004, include la cheltuieli o structura pe trei criterii.
Clasificatia economica grupeaza cheltuielile in capitole, subcapitole,
articole si aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publica in masura sa reflecte fidel alocarea fondurilor si executia bugetara.
Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificatii, se prezinta
astfel:
I. Cheltuieli curente, din care:
1. Cheltuieli de personal
Cheltuieli materiale si servicii
3. Subventii
4. Prime
5. Transferuri, din care:
a) consolidabile: de la bugetul de stat catre bugetele locale si
fondurile speciale;
b) neconsolidabile: burse, alocatii, pensii, ajutoare, indemnizatii,
contributii, cotizatii, subventii la unele dobanzi
bancare s.a. pentru studenti si elevi copii,
IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,
organisme internationale etc.
6. Dobanzi aferente datoriei publice
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Imprumuturi acordate
IV. Rambursari de credite si plati de dobanzi si comisioane, din care:
a) privind creditele externe din care:
- rambursari;
- plati de dobanzi si comisioane;
b) privind creditele interne, din care:
- rambursari;
- plati de dobanzi si comisioane.
Clasificatia functionala grupeaza cheltuielile pe parti, ceea ce permite
identificarea sectoarelor de activitate, astfel:
I. Servicii publice generale, in care se include sectorul "Autoritati
publice": Presedintia, autoritatile legislative, cele judecatoresti, cele
executive si alte organe ale autoritatilor publice
II. Aparare, ordine publica si siguranta nationala, in care se includ
armata, politia, protectia si paza contra incendiilor, jandarmeria,
institutiile sigurantei nationale s.a.
III. Cheltuieli social-culturale, in care se includ sectoarele "Invatamant",
"Sanatate", "Cultura, religie si actiuni pentru activitatea si de tineret"
si "Asistenta sociala"
IV. Servicii si dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape
V. Actiuni economice, care includ marile sectoare din economie:
industrie, agricultura si silvicultura, transporturi si comunicatii, alte
sectoare economice
VI. Alte actiuni, in care se includ cercetarea stiintifica s.a.
VII. Actiuni pe baza de Hotarari ale Guvernului, in care se includ fondul
de rezerve bugetare, fondul de interventie pentru calamitati naturale
si sinistrati si fondul la dispozitia Guvernului pentru relatii cu
Republica Moldova.
VIII. Imprumuturi acordate
IX. Transferuri pentru bugetul asigurarilor sociale
Clasificatia administrativa sau institutionala grupeaza cheltuielile pe
institutii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agentiile
guvernamentale s.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care primeste resurse si le defalca pentru nevoi proprii si pentru institutiile care le sunt subordonate (ordonatori de credite secundari, care, in plan bugetar, au atributii similare fata de unitatile care le sunt subordonate - adica ordonatorii de credite tertiari).
In buget, cheltuielile apar intai pe total, conform clasificatiei economice.
In continuare apar cheltuielile defalcate pe parti, conform clasificatiei functionale, prezentate distinct pe sectoare si, in cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole si aliniate, prevazute in clasificatia economica. In final apar cheltuielile defalcate conform clasificatiei administrative, adica pe fiecare minister, in cadrul fiecaruia detaliat pe sectoare, conform clasificatiei functionale, si pe capitole, subcapitole, articole si aliniate, prevazute in clasificatia economica.
Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul "Invatamant" sunt inscrise
toate cheltuielile facute in acest scop, indiferent de ministerul/institutia care le face, defalcat pe capitole de cheltuieli "Curente" (de personal, materiale si servicii si altele, daca este cazul) si "De capital". Practic, celelalte capitole (imprumuturi si rambursari) nu apar, nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli reprezinta totalul cheltuielilor pentru invatamant, prevazute in clasificatia administrativa la fiecare minister in parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentru Ministerul Educatiei si Cercetarii sunt efectuate ca si cheltuieli netipice de catre alte ministere, cum sunt: Ministerul Apararii, Ministerul de Interne, Ministerul
Transporturilor s.a.
2 Analiza structurala si dinamica a cheltuielilor publice
Acest gen de analiza se practica in mod curent pentru a depista tendintele
si orientarile privind evolutia cheltuielilor publice si, in particular, a celor bugetare, precum si pentru efectuarea unor comparatii internationale. Principalele grupe de indicatori utilizati in acest scop sunt:
1. marimea (cuantumul, volumul) cheltuielilor in expresie nominala
si reala;
structura cheltuielilor, ca pondere a componentelor in total;
3. indicii de crestere a cheltuielilor;
4. ponderea cheltuielilor in produsul intern brut;
5. cuantumul per capita.
1. Pentru calculul in expresie reala a cuantumului cheltuielilor este
necesar sa se defineasca anul de referinta, adica cel ale carui preturi sunt
considerate ca etalon intr-o analiza dinamica, preturi numite "constante". Fie 0 (zero) indicele prin care identificam acest an intr-o succesiune temporala pentru care se efectueaza analiza si t indicele prin care identificam un an oarecare in respectiva serie dinamica (t = 1,2,T). Fie Cn cuantumul cheltuielilor in expresie nominala si Cr cuantumul lor in expresie reala. Oricare din acesti doi indicatori sunt indexabili temporal cu indicele t si avem in plus ca:
0 0 Cn Cr (2)
Se defineste indicele de preturi al anului t in raport cu cel de referinta
t / 0 IGP , numit deflator. Cuantumul cheltuielilor in expresie reala in anul t este: t t t / 0 Cr Cn / IGP (3.1)
Pentru informatiile statistice privind bugetul, pe care o tara le furnizeaza,
in baza conventiilor internationale, unor institutii/organizatii internationale, se practica raportarea nu numai in moneda nationala, ci si intr-o moneda straina acceptata in cadrul acestor conventii, de regula USD, iar mai recent EURO.
In acest caz se utilizeaza cursul mediu de schimb al anului la care se refera
informatiile in cauza:
Cm = Cn / cs, (3.2)
unde:
Cm = cheltuiala exprimata in moneda straina convenita,
cs = cursul de schimb exprimat in lei / unitatea straina convenita (lei / USD sau
lei/ EURO).
Aceste ponderi pot fi calculate in dinamica pe orizontul de analiza
t = 1,2,T. Adesea, deflatorul este acelasi pentru toate categoriile de cheltuieli. De aceea, ponderea acestora in total nu este diferita, indiferent de expresia in care cuantificam cheltuielile (reala sau nominala). In analizele mai riguroase se utilizeaza deflatori diferiti pentru diferite categorii de cheltuieli, caz in care ponderile apar diferite pentru expresia nominala si cea reala a cheltuielilor. Astfel, pentru cheltuielile de personal sau pentru achizitii de bunuri de consum se poate utiliza deflatorul pentru bunuri si servicii de consum, pentru cheltuielile de reparatii si de capital se poate utiliza deflatorul pentru bunuri de capital.
4. Ponderea cheltuielilor in produsul intern brut arata ce cota din
acesta revine unei anumite categorii de cheltuiala, fie ea oarecare sau insusi totalul cheltuielilor sau deficitul/excedentul bugetar:
Pentru identificarea tipului de cheltuiala, se poate indexa C si C cu
indicele i = 1,2,n, n+1,n+
3 Caracteristicile principalelor cheltuieli publice
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:
actiuni social-culturale, asigurarile sociale, asigurarile sociale pentru sanatate, actiuni economice si servicii publice (generale, aparare, siguranta nationala, ordine publica).
3.1 Cheltuieli publice pentru actiuni social-culturale
In epoca contemporana (dupa 1950), efectuarea acestor cheltuieli se
bazeaza pe conceptia "statului bunastarii" (welfare state), ale carui principii sunt:
garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
cresterea securitatii sociale in special pentru categoriile defavorizate
(bolnavi, batrani, handicapati, orfani, someri s.a.);
asigurarea unui standard de viata ce evolueaza pozitiv, pe baza unor
servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de traditii, de
nivelul de cultura si civilizatie deja atins s.a.
Realizarea acestei conceptii genereaza cheltuieli social-culturale,
reprezentand servicii gratuite sau partial gratuite de care beneficiaza intreaga
populatie sau o parte a ei. Importanta acestor eforturi sociale rezida in faptul ca ele se finalizeaza intr-un nou nivel, mai ridicat, al culturii si civilizatiei ce
caracterizeaza societatea/statul in cauza si care, la randul lor, contribuie la
dezvoltarea economica a statului respectiv.
In cadrul acestei conceptii s-au individualizat actiuni vizand securitatea
sociala si actiuni vizand protectia sociala.
Securitatea sociala se refera la actiuni cu adresa, directe, de care
beneficiaza cei stabiliti prin lege.
Protectia sociala se refera la actiuni de orice natura, directe sau indirecte,
specifice sau generale, initiate de stat fata de fenomene sau activitati cu efect
negativ asupra populatiei.
De exemplu, cheltuielile in infrastructura scolara (scoli noi, clase noi,
dotari, etc.) sunt incluse in protectia sociala, deoarece au un caracter general, vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetatean al tarii : copil − pentru ca este sau va fi elev, tanar − pentru ca ar putea deveni student, adult - pentru ca ar putea beneficia pentru copiii sai sau chiar pentru sine insusi in contextul educatiei continue. Cheltuielile de invatamant pentru burse sunt incluse in securitatea sociala pentru ca au ca adresa directa numai pe cei care indeplinesc anumite conditii legale: sunt elevi/studenti, au anumite rezultate in pregatire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finantarea cheltuielilor social-culturale
sunt:
fondurile bugetare, care constituie in multe cazuri sursa principala si
care, in Romania, include bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale
de stat, bugete locale si unele fonduri speciale;
cotizatii sau contributii ale persoanelor fizice sau juridice, care
alimenteaza unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurari
sociale, fondul pentru ajutor de somaj, fondul pentru sanatate s.a.;
fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, pentru actiuni
privind protectia muncii, perfectionarea pregatirii profesionale a
angajatilor, actiuni sociale initiate de respectivele firme ;
venituri ale unor institutii social-culturale din propria lor activitate ;
veniturile populatiei, din care aceasta suporta prin tarife/preturi etc.
costul unor servicii/bunuri de factura social-culturala ;
fondurile organizatiilor nelucrative (fundatii, asezaminte, societati
filantropice, organizatii neguvernamentale, institutii de cult s.a.);
surse externe din partea unor organizatii internationale (Banca
Mondiala, Organizatia Mondiala a Sanatatii, UNICEF), organisme
regionale (UNESCO, Uniunea Europeana) sau state.
Intre cheltuielile social-culturale si dezvoltarea economica exista o relatie
de tip feed-back: dezvoltarea economica asigura crearea de resurse (materiale si financiare) pentru sustinerea sau amplificarea sustinerii cheltuielilor socialculturale; aceste cheltuieli asigura un nivel de educatie si de sanatate in crestere, care mareste capacitatea creativa a populatiei si, prin aceasta, perpetueaza dezvoltarea economica. In aceasta relatie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investitie pe termen lung si foarte lung pe care societatea o face pentru a-si asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investitii in resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economica la comportamentul si relatiile umane, dupa care alti mari economisti (Philipe Salomon, Milton Friedman s.a.) au completat cu propriile contributii acest
nou domeniu al cercetarii economice. In prezent, investitiile in resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la cresterea aptitudinilor fizice si intelectuale ale indivizilor, considerati agenti producatori actuali si/sau viitori. In structura acestor investitii se regasesc trei componente principale : investitia intelectuala, investitia de sanatate si investitia culturala.
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umana. Acest concept
defineste un nou domeniu de cercetare economica, ce circmuscrie investitia in resurse umane si pentru care PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru
Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare : indicatorul dezvoltarii umane (IDU):
1. Longevitatea este speranta de viata la nastere exprimata in ani, cu alte
cuvinte durata medie de viata la care poate spera un nou-nascut.
Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar si a
unor estimari privind evolutia mediului economico-social.
Nivelul de educatie este exprimat prin:
1 gradul de alfabetizare (ponderea cunoscatorilor de carte in total
populatie);
2 gradul de cuprindere in invatamant (ponderea celor ce urmeaza
cursuri de educatie/instruire/formare profesionala in total
populatie, intr-un interval de timp dat, de regula un an).
Nivelul de educatie este, asadar, un indicator compus pe baza celor
doi mentionati.
3. Standardul (nivelul) de viata este exprimat prin produsul intern brut
(PIB) pe locuitor, exprimat in USD si corectat anual cu puterea de
cumparare (cota inflatiei pe care o suporta USD).
3.1 1 Cheltuieli publice pentru invatamant
Cheltuielile publice pentru invatamant reflecta politica educationala a
statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata de trei categorii de
factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proportional; in aceasta
categorie de factori se include si strucutra pe varste a populatiei, care
atenueaza impactul direct al numarului populatiei; pe de alta parte, in
multe tari s-a initiat si extins sistemul de educatie/invatare numit "al
formarii continue", care atenueaza impactul invers al acelor structuri
demografice in care predomina contingentele "in varsta";
b) economici, cu impact preponderent direct proportional; dezvoltarea
economica si progresul tehnic necesita munca bine calificata si, prin
aceasta, genereaza cerere pentru activitatea educationala; in acelasi
timp, creaza si posibilitati financiare sporite pentru sustinerea
invatamantului;
c) sociali si politici, incluzand politica educationala, legislatia
referitoare la invatamant (durata invatamantului obligatoriu, gradul
de cuprindere a populatiei de varsta scolara, crearea resurselor de
finantare etc.), normele de dotare pentru invatamant etc.
Dimensiunea finantarii si sursele de provenienta au specificitate in raport
cu nivelul si tipul de invatamant. Clasificatia UNESCO prevede urmatoarele
categorii de invatamant: prescolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic si postliceal), superior si alte tipuri. Practic, in multe state, la toate aceste categorii de invatamant se intalnesc atat sectorul public (invatamant public), cat si sectorul privat (invatamantul privat).
Finantarea invatamantului privat se face din taxe de scolarizare suportate
de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donatii, sponsorizari, contravaloarea unor prestatii efectuate de respectivele unitati).
Finantarea invatamantului public se face, pentru nivelele preuniversitare,
in principal din bani publici: bugetul de stat si bugetele locale, precum si, in mai mica masura, din surse alternative de genul celor mentionate mai sus.
Finantarea invatamantului public universitar este mai diversificata: surse
bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare stiintifica, expertiza, consultanta s.a.), sponsorizari, donatii, burse acordate de unele institutii, fundatii etc. Diversitatea finantarii este determinata in principal de caracterul optional (in toate tarile) pe care il are pregatirea de acest nivel, astfel incat statul se implica in mai mica masura si numai prin bugetul central, nu si prin cele locale.
In organizarea invatamantului universitar actioneaza doua principii care
au impact inclusiv asupra finantarii:
egalitatea de sansa, adica toti aspirantii sa aiba sansa reusitei si toti
studentii sa aiba sansa absolvirii, ambele independent de statutul lor
etnic, rasial, religios, familial etc.;
echitatea, adica toti studentii sa se bucure de efecte similare
decurgand din alocatiile bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru
servicii si pentru materiale generale, dar si specific didactice, burse, subventii) si cele de capital (investitii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori
specifici, cum sunt: contingentul scolar, costul unitar de scolarizare, norme de invatamant etc., precum si indicatori comuni, cum sunt: normele de intretinere si functionare, chetuielile anilor precedenti etc. In tarile dezvoltate, cheltuielile unitare de scolarizare la nivelul invatamantului superior sunt de circa 1500 USD/an∗student (la nivelul anului 1996), iar in Romania circa 900 USD/an ∗student pentru (anul universitar 2000/2001).
Eficienta acestor cheltuieli poate fi evidentiata prin indicatori de mare
sinteza, cum sunt: gradul de cuprindere a populatiei scolare, numarul de studenti la 100.000 de locuitori, durata medie a instructiei scolare s.a. Sunt utilizati si indicatori de natura financiara, cum sunt: costul formarii profesionale (suma actualizata a costurilor unitare anuale de scolarizare), sporul de PIB sau venit national la o unitate monetara de cost s.a.
3.1.2 Cheltuielile publice pentru sanatate
Cheltuielile publice pentru sanatate reflecta politica sanitara a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata, in principal, de factori
cu actiune directa, intre care cei mai importanti sunt:
a) factorii demografici, respectiv numarul populatiei si structura ei pe
varste; tendinta cresterii numerice este qvasigenerala si este insotita de
o crestere a ponderii populatiei de varsta a III-a; intre aceste tendinte
si calitatea actului medical (atat preventiv, cat si curativ) exista o
relatie pozitiva, al carui efect, in plan financiar, este cresterea
cheltuielilor publice pentru sanatate;
b) factorii sociali, in primul rand nivelul de trai si gradul de instruire,
care determina o preocupare mai intensa a individului pentru
conservarea propriei sanatati, dar si exigente sporite fata de actul
medical si de modul in care statul se implica in problemele de
sanatate;
c) cresterea preocuparilor privind prevenirea;
d) cresterea costurilor atat in faza preventiva, cat si in cea curativa,
datorita perfectionarii si modernizarii asistentei medicale si a
tratamentelor, a amplificarii caracterului sofisticat al analizelor
medicale, al aparaturii si al medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sanatatii include un sector public (majoritar sau
puternic majoritar in cele mai multe state) si un sector privat. Finantarea difera intre cele doua sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar si din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnica medicala etc., ca si din donatii sau subventii.
Finantarea sectorului public se face din urmatoarele surse: fonduri alocate
din buget, cotizatii de asigurari de sanatate (platite atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice), resursele populatiei (in special de la cei neasigurati) si ajutoare externe (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala, Semiluna Rosie Internationala, Banca Mondiala s.a.).
Finantarea actiunilor privind sanatatea prezinta o mare varietate de forme
(sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat in mai multe tari din Uniunea Europeana,
in care finantarea publica este secundara si cea prin cotizatii este
predominanta; cotizatiile sunt platite si de salariati si de intreprinderi
si sunt gestionate de case de asigurari de boala; acestea acopera toate
cheltuielile de ingrijiri medicale, indiferent ca sunt prestate de unitati
sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportand
salariile personalului medical angajat in cadrul celui din urma;
exterior sistemului functioneaza asigurarile private de sanatate, a caror
pondere in finantare este redusa;
b) sistemul Beveridge, practicat in Anglia, in care finantarea se face din
impozite, iar gestiunea banilor este in sarcina Ministrului Sanatatii;
finantarea din sursele bugetare este puternic predominanta,
completarile facandu-se din plati efectuate de bolnavi, in special
pentru o cota din contravaloarea medicamentelor;
c) sistemul american, practicat in SUA, bazat in principal pe asigurarile
private de sanatate; statul finanteaza asistenta medicala pentru
persoanele de varsta a III-a (peste 65 de ani) si pentru cele cu venituri
sub pragul saraciei.
In Romania, sistemul de finantare a ocrotirii sanatatii a intrat, incepand cu
anul 1998, intr-un proces de reforma prin instituirea asigurarilor sociale de sanatate (un sistem asemanator celui german).
Cotizatiile sunt suportate de catre salariati (prin impozitul pe salarii) si de
catre persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acopera plata medicamentelor, a serviciilor medicale si cheltuielile
administrative si de functionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si unitatilor similare judetene si a municipiului Bucuresti.
Din bugetul de stat sunt finantate: functionarea unitatilor sanitare publice,
a institutiilor administrative de sanatate, a unitatilor sanitare speciale (TBC,
psihiatrie s.a.), a institutiilor de cercetare pentru sanatate, precum si investitiile in sectorul sanitar public.
In plus, exista cateva fonduri speciale extrabugetare pentru sanatate
(vezi subcapitolul 5.5) dintre care "Fondul de asigurari sociale de sanatate" se utilizeaza in beneficiul unitatilor finantate integral din resurse bugetare, este gestionat de Ministerul Sanatatii si se constituie din :
o taxa de 10% din veniturile obtinute din publicitatea pentru produse
din tutun, tigari si bauturi alcoolice;
o taxa de 1% din veniturile producatorilor de astfel de produse;
cota din veniturile policlinicilor cu plata s.a.
Cheltuielile publice pentru sanatate includ doua mari categorii de
destinatii: organizarea, intretinerea si functionarea institutiilor sanitare (atat
cheltuieli generale, cat si cheltuieli medicale); prevenirea si educatia sanitara.
Eficienta acestor cheltuieli se determina pornind de la principalele
categorii de efecte pe care acestea le genereaza:
efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece
vizeaza refacerea sanatatii, esentiala si mai presus de orice pentru
persoanele bolnave si familiile lor;
efecte sociale, care reflecta starea generala de sanatate a intregii
populatii, cum sunt: speranta medie de viata, morbiditatea,
mortalitatea generala si cea infantila, gradul de asistenta medicala a
populatiei (numar de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondati
unei unitati sanitare etc.);
efecte economice, care reflecta in general "neproductia" datorata starii
nesatisfacatoare a sanatatii: perioada medie de incapacitate de munca,
eradicarea unor boli, cresterea duratei medii a vietii active s.a.
3.1.3 Cheltuieli publice pentru cultura
Cheltuielile publice pentru cultura au in vedere organizarea, functionarea
si intretinerea institutiilor culturale legate de orice arta (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, opera-opereta, patrimoniu cultural), dar si presa, edituri, case de film s.a. Aceste cheltuieli reflecta politica culturala a statului.
Principalele surse de finantare sunt fondurile bugetare, incasarile proprii
ale institutiilor respective, donatii, sponsorizari.
Specificul finantarii este legat de modul in care se finalizeaza activitatea
acestor institutii:
a) in cazul finalizarii in bunuri (carti, librete, partituri, filme, picturi,
sculpturi s.a.), acestea presupun vanzarea in conditii economice, adica
astfel incat preturile practicate sa acopere costurile si sa rezulte chiar
un profit; in acest caz finantarea este de tipul autofinantarii, iar bugetul
intervine numai in masura in care pretul nu acopera costul sau cand
doreste sa subventioneze unele dintre aceste bunuri pentru a incuraja
consumul lor;
b) in cazul finalizarii prin servicii (auditii, vizionari, concerte, spectacole
s.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte
pentru copii) sau cu tarife modice; in acest caz finantarea se face
preponderent prin buget in completarea incasarilor proprii respectivelor
institutii sau prin constituirea acestor incasari in venituri extrabugetare.
Finantarea acestor activitati se face in cea mai mare parte din bugetele
locale. Principala lor destinatie o reprezinta activitatile curente (salarii, materiale, servicii si utilitati generale) si investitii in infrastructura (constructii), iar ca exceptie investitii in opere de arta.
In multe tari (inclusiv Romania) in categoria acestor cheltuieli se includ si
cele pentru culte, activitatea sportiva, actiuni pentru tineret si recreare/divertisment.
Finantarea prin sponsorizare, in tara noastra, este stimulata prin faptul ca
sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului pe profit, in functie de tipul de activitate (culturala, de culte, sportiva, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
3.2 Cheltuieli publice pentru actiuni economice
In cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, in mod frecvent, si
cheltuielile pentru protectia mediului si cele pentru cercetare-dezvoltare.
1. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACTIUNI ECONOMICE
sunt efectuate de stat in contextul functiei sale de reglare a proceselor economice.
Interventia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra
echilibrului intern, deoarece mareste cererea pe piata interna prin
cererea/consumul public, sperand ca prin aceasta sa se produca o relansare
economica ce va avea efecte ulterioare in echilibrul bugetului (prin cresterea
veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public
si, in mai mica masura, sectorul economic mixt si cel privat. Dimensiunea
sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determina marimea acestor cheltuieli, la care se adauga orientarea politica a legislativului si executivului privind necesitatea si eficienta unui sector public. Teoria economica considera, in general, neeficienta functionarea sectorului economic public, deoarece tendinta de a-l sustine prin buget (chiar in pofida unei puternice ineficiente) este o capcana in care guvernantii cad adesea, incercand sa evite nemultumirile sociale consecutive unei atitudini neinterventioniste din partea guvernului. J.K. Galbrith atragea atentia
asupra efectelor negative ale acestei modalitati de interventie, care modifica nefast mecanismul "mainii invizibile" (piata si concurenta), deoarece creeaza un regim inechitabil in tratamentul agentului economic privat in comparatie cu cel public, in pofida faptului ca apartenenta la un sector de proprietate nu trebuie sa devina criteriu de preferentialitate sau discriminare.
In tarile dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu
depaseste 25% din productia ramurilor neagricole, iar in cele din America de Nord, Oceania si Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este pana la 10-15%. In toate aceste tari nu exista practic sector economic public agricol, intrucat proprietatea publica asupra pamantului este de foarte mica intindere. In timp, in toate aceste tari, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferari privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care parlamentele sau guvernele au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri/diminuari a respectivului sector.
Din punct de vedere al continutului economic, cheltuielile publice pentru
actiuni economice includ cheltuieli curente (de intretinere si functionare, subventii, avansuri rambursabile, dobanzi subventionate, cheltuieli financiare) si cheltuieli de capital (investitii pentru infiintare, restructurare, modernizare, amenajari s.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le imbraca, aceste cheltuieli se
constituie in cea mai mare parte in ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subventii, investitii, avansuri
rambursabile, finantarea informarii/publicitatii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garantii.
A. Subventiile reprezinta ajutoare financiare acordate de stat pentru
agenti economici in dificultate (activitate economica ineficienta).
Subventiile se clasifica in trei mari categorii:
a) subventii de functionare/exploatare, care au in vedere acoperirea
diferentei intre pretul de vanzare al unui produs/serviciu (mai mic) si costul
acestuia (mai mare)
Daca pretul de vinzare (mai mic) este rezultatul unei masuri
administrative a statului, atunci de astfel de subventii pot beneficia si agentii
economici privati;
b) subventii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de
export si au ca scop sustinerea puterii competitive a agentilor economici nationali pe piete straine.
Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE pi − pe , (9)
unde:
pi = pretul cel mai mic pe piata interna,
pe = pretul cel mai mare pe piata externa.
Subventiile pentru export pot aparea si sub alte forme: restituirea unor
impozite platite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizata in tarile ce practica aceasta taxa de consum), facilitati la transport, avantaje valutare.
c) subventii pentru dobanzi, care au in vedere diminuarea costurilor
presupuse de apelul la credit al agentilor economici
Acest lucru se poate realiza printr-o conventie cu o banca comerciala sau
un consortiu/grup de banci comerciale privind stabilirea unei dobanzi sub nivelul pietei, urmand ca diferenta sa o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobanzi subventionate poate fi plafonat sau nu, conditionat sau nu, pentru toti agentii economici sau numai pentru cei publici. Pe de alta parte, se mai poate realiza prin deschiderea de catre stat a unor linii de credit cu dobanda sub nivelul pietei, prin constituirea in buget sau intr-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investitiile reprezinta ajutoare financiare acordate de stat pentru
dezvoltarea sectorului public in general sau, mai ales, in ramuri sau
zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investitii pot fi: crearea de
noi unitati economice, extinderea unora existente, modernizari,
restructurari, infrastructura (cai de comunicatie si utilitati).
C. Avansurile rambursabile reprezinta ajutoare financiare pentru
finantarea in coparticipare cu agentul economic organizator a unor
actiuni externe de prospectare a pietei sau de prezentare de produse.
Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vanzarile
rezultate in urma respectivelor actiuni.
D. Finantarea informarii/publicitatii reprezinta ajutoare financiare
destinate difuzarii de informatii, studiilor de marketing sau de
fezabilitate, organizarii de expozitii, targuri, saloane etc. de prezentare
sau participarii la astfel de manifestari.
E. Avantajele fiscale reprezinta obligatii fiscale pe care agentii
economici (publici sau privati) le au fata de stat si la care acesta
renunta in beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea
accelerata, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,
diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investitiile
realizate in ramuri de interes major sau in zone considerate
defavorizate s.a.
F. Garantiile reprezinta obligatii de plata pe care si le asuma statul fata
de creditori si in beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora
un imprumut, in cazul in care acesta din urma nu poate onora sarcinile
de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finantare a tuturor acestor cheltuieli o reprezinta bugetul de stat.
In bugetul Romaniei aceste cheltuieli se regasesc in partea a V-a, "Actiuni
economice", defalcat pe ramuri, si in partea IV-a "Actiuni pentru servicii si
dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape".
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU PROTECTIA
MEDIULUI reflecta politica ecologica
a statului si sunt efectuate de acesta pentru mentinerea parametrilor
ecologici in contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economica
le-ar putea avea asupra mediului natural. Aceasta conceptie,
aparuta la inceputul anilor '70 si mentionata in
lucrarea "Limitele dezvoltarii" (Clubul de
Interventia statului in aceasta chestiune este determinata de caracterul
public al mediului inconjurator si de faptul ca alterarea lui afecteaza intraga
comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil si nici rational ca eforturile de refacere/pastrare a caracteristicilor de mediu natural sa fie suportate de intreaga societate in mod solidar. De aceea, in finantarea acestor actiuni, primeaza principiul "poluatorul plateste".
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/
cheltuite de agentii economici (penalitati pentru pagube produse mediului, investitii pentru protejarea mediului/combaterea poluarii, impozite/taxe/redevente pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protectia mediului/combaterea poluarii, credite/ajutoare de la organisme internationale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investitii in mediu,
avantaje fiscale si subventii pentru agentii economici care se implica in protectia mediului, finantarea cercetarii stiintifice efectuate in beneficiul mediului.
3.CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE
reflecta politica statului in domeniul stiintei si sunt efectuate de acesta pentru a sustine si incuraja inovarea.
Finantarea acestui domeniu se face cu anumite diferentieri, in raport cu
forma pe care o imbraca cercetarea:
a) cercetarea fundamentala, al carei scop este inovarea teoretica,
extinderea limitelor cunoasterii; este finantata in mare masura de catre
stat;
b) cercetarea aplicativa, al carei scop este inovarea practica, respectiv
crearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/retete noi sau
imbunatatite; este finantata in mare masura de agentii economici;
c) cercetarea de dezvoltare, al carei scop este aplicarea cercetarii si/sau
transferul ei in economie si societate si care este finantata in mare
masura de agentii economici.
Principalele surse de finantare sunt: bugetul de stat, fondurile de
cercetare-dezvoltare ale agentilor economici, sursele externe.
O pozitie aparte si un rol deosebit in acest domeniu revine universitatilor,
care efectueaza cercetari pe baza de contract (cu statul sau cu agenti economici) si care isi constituie fonduri proprii pe care, in mare masura, le folosesc pentru finantarea infrastructurii cercetarii universitare (laboratoare, dotari, echipamente, aparatura etc.), pentru intretinerea unui mediu de documentare, de comunicare si de schimb de informatii de inalta operativitate, ca si pentru formarea resursei umane de cea mai inalta calificare pentru desfasurarea cercetarii stiintifice.
Finantarea bugetara (si nu numai) a cercetarii are la baza principiul
selectiei, al competivitatii intre oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasa una pe baza programului propus finantatorului.
3.3 Cheltuieli pentru servicii publice generale, aparare, ordine publica
si siguranta nationala
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existentei unor
organe specializate, rezultate din insasi existenta statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii si administratiei publice, in care se includ:
institutia prezidentiala sau monarhica;
organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul si
camerele sale, consilii locale);
organele puterii judecatoresti; in tara noastra, aici se includ Ministerul
Justitiei si structura sa de tribunale, judecatorii si curtile de apel,
Curtea Suprema de Justitie si Ministerul Public;
organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi,
primarii); in tara noastra, aici se includ si Curtea de Conturi, Curtea
Constitutionala, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Avocatul
Poporului, alte agentii si oficii guvernamentale;
b) organele si organismele militare de aparare;
c) organele de ordine publica, in care se includ
politia;
jandarmeria;
securitatea nationala;
servicii de informatii;
servicii speciale de paza si protectie;
in tara noastra, aici se mai includ granicerii, paza si apararea contra
incendiilor, penitenciarele, arhivele statului s.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: marimea si structura
aparatului de stat (in care un rol important revine birocratiei, regimului politic, aderarii la organisme supranationale sau cu vocatie internationala sau mondiala), nivelul salarizarii functiilor publice, factorii sociali (crima organizata, terorismul, coruptia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) inzestrarea tehnica s.a.
Finantarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donatii
si din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente
(ponderea puternic majoritara), incluzand salarii si cheltuieli administrative si gospodaresti si cele de capital (pondere mica, efectuate si din credite externe), incluzand constructii, dotari informatice, mijloace de transport s.a.
In ce priveste cheltuielile de aparare se face distinctia intre:
cele directe, referitoare la intretinerea fortelor de aparare, dotarea lor,
drepturile de personal, hrana si echipament/cazarmament, cercetare
stiintifica militara si/sau pentru aparare; cheltuielile acestea sunt
prevazute pentru Ministerul Apararii si sunt gestionate de catre el;
cele indirecte, referitoare la initierea unor actiuni militare de forta sau
lichidarea urmarilor acestora, care sunt prevazute distinct in buget sau
in fonduri speciale si sunt gestionate direct de Guvern sau de alte
ministere si organisme guvernamentale.
3.4 Cheltuieli publice privind asigurarile sociale
Asigurarile sociale sunt o forma de protectie si sprijin, organizata de
societate, pentru cazul in care membrii ei sunt in incapacitate temporara sau
permanenta de a-si castiga prin munca existenta lor si a familiilor lor.
In notiunea de "societate" se includ: statul, companiile nationale, regiile
autonome, societatile comerciale, unitatile si organizatiile cooperatiste, asociatiile, intreprinzatorii particulari si insesi persoanele fizice, care, toate, apar in calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurari sociale.
Beneficiarii asigurarilor sociale sunt salariatii si pensionarii, membrii
cooperatiei si asociatiilor agricole, agricultorii, intreprinzatorii particulari si
mestesugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocatii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice si asociatiilor de locatari s.a., unii dintre ei automat, in virtutea legii, altii in masura in care au fost si/sau sunt contribuabili.
In afara lor, beneficiari sunt si membrii familiilor lor, ca si copiii orfani, persoanele fara nici un sprijin, familiile cu multi copii s.a.
Riscurile de incapacitate de munca includ o paleta foarte larga, cum sunt:
accidentarile, bolile, maternitatea, invaliditatea, varsta sub sau peste limita legala de munca, lipsa sustinatorilor legali, alte situatii deosebite.
Multimea si diversitatea contribuabilor, beneficiarilor, riscurilor, surselor
de finantare confera asigurarilor sociale caracterul de sistem.
In tara noastra, sistemul asigurarilor sociale cuprinde urmatoarele
componente:
a) asigurarile sociale de stat, cu caracter general, gestionate in principal
de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale si de Casa Nationala a
Asigurarilor Sociale;
b) asigurarile sociale profesionale, gestionate fie de un organism
guvernamental, fie de unul profesional si care includ:
asigurarile sociale din cooperatia mestesugareasca si ale mestesugarilor
cu ateliere proprii;
asigurarile sociale din asociatiile agricole;
asigurarile sociale ale agricultorilor cu gospodarie proprie;
asigurarile sociale ale avocatilor;
asigurarile sociale ale slujitorilor cultelor;
asigurarile sociale ale artistilor (plasticieni, muzicieni, compozitori,
scriitori).
c) asigurarile sociale pentru sanatate, dedicate exclusiv acestui scop si
care sunt gestionate de Casa Nationala de Asigurari pentru Sanatate si
de casele judetene si a municipiului Bucuresti.
3.4.1 Asigurarile sociale de stat
Organizarea acestei componente a sistemului asigurarilor sociale este
realizata pe baza unor principii care exprima caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora.
1) principiul unicitatii, potrivit caruia sistemul national de asigurari sociale
este unic, expresie a solidaritatii sociale generale si intre generatii, dar si a
minimizarii riscurilor pe care le incumba organizarea unor sisteme private
sau facultative sau delimitate, pe care totusi nu le respinge;
2) principiul obligativitatii, potrivit caruia obligatiile contribuabililor si
drepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
3) principiul generalitatii, potrivit caruia sistemul are drept contribuabili pe
toti realizatorii de venituri din propria activitate si drept beneficiari intreaga
populatie activa a tarii, inclusiv membrii familiilor fiecarui cetatean activ,
pentru toate riscurile si situatiile deosebite ce pot genera incapacitate de
munca si de asigurare a existentei;
4) garantarea de catre stat, ceea ce inseamna ca, in conditiile legii, deficitele
fondurilor de asigurari sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
5) echitatea sociala, potrivit careia sunt contribuabili toti cei ce au
posibilitatea sa contribuie si sunt beneficiari toate personale fizice care au
contribuit si/sau sufera unul din riscurile mentionate de lege;
6) scutirea de taxe si impozite, aplicabila petitionarii pentru dobandirea
drepturilor de asigurarilor sociale, dar si unora dintre veniturile dobandite
in acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizatii);
7) principiul imprescriptibilitatii, potrivit caruia dreptul de asistenta prin
sistem nu se pierde in timp, indiferent cand s-a produs riscul acceptat prin
lege;
8) principiul incesibilitatii, potrivit caruia drepturile dobandite prin sistem
sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzactie
sau cedare, nici macar partial;
9) principiul autonomiei si descentralizarii, potrivit caruia asigurarile sociale
se realizeaza de catre asigurati prin organizatii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare in sistemul asigurarilor sociale de stat se
face din venituri dedicate (afectate), si anume:
i) contributia pentru asigurarile sociale se plateste de catre persoanele
juridice si fizice care au salariati, de regula diferentiat dupa mai multe
criterii, cum sunt grupa de munca, numarul angajatilor s.a. Contributia
se calculeaza dupa relatia:
CAS TFSB ∗ c , (10)
unde:
CAS = contributia pentru asigurari sociale,
TFBS = total fond de salarii brut,
c = cota de asigurari sociale.
In TFBS se includ: fond de salarii brut (inclusiv pentru cei scosi din
activitate pentru perfectionare/specializare sau pentru indeplinirea unor obligatii de stat sau obstesti), de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, munca de noapte, periculozitate, nocivitate, toxicitate etc.), indemnizatii de conducere, participarea salariatilor la profit si prime.
Cota de asigurari sociale este stabilita pentru angajati la 9,5% asupra
venitului salarial lunar, iar pentru angajator la 19% asupra fondului lunar de salarii, cu unele diferentieri pentru grupele de munca I si II.
Grupele de munca I (conditii foarte vatamatoare sau foarte grele) si II
(conditii grele sau vatamatoare) includ activitati pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, imbolnaviri etc.) si care confera unele avantaje la pensionare (varsta de pensie mai mica, vechime in munca minima necesara pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
ii) contributia asiguratilor pentru tratament balnear si odihna se plateste
de catre cei ce beneficiaza de trimiteri la tratament balnear si odihna
prin sistemul asigurarilor sociale. Contributia se stabileste diferentiat pe
tip de trimitere, statiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort,
marimea salariului tarifar/pensiei, costul trimiterii. Pentru anumite
categorii de beneficiari se acorda reduceri ale contributiei, calculata
dupa criteriile de mai sus, astfel:
100% pentru pensionarii IOVR neangajati, beneficiari de ajutor social,
pensionarii de asigurari sociale si pensionarii militari cu pensie
minima;
75% pentru suferinzii de silicoza si fibroza pulmonara;
50% pentru suferinzii de boli profesionale.
iii) contributia pentru somaj se plateste de catre orice persoana fizica sau
juridica avand sediul in Romania si care angajeaza cetateni romani, in
cota de 5% din TFBS, precum si de salariatii si membrii cooperatori, in
cota de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obtinut in cooperativa.
Aceasta contributie este destinata platii ajutorului de somaj, ajutorului
de integrare profesionala si alocatiei de sprijin pentru persoanele ce nu
s-au putut angaja pana la expirarea ajutorului de somaj.
iv) alte venituri, in care se includ lichidari de debite, dobanzi, majorari sau
amenzi pentru neonorarea la timp a obligatiei de contributie, excedentul
anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.
v) contributia pentru pensia suplimentara, care se plateste de catre
salariati in cota de 5% din salariul brut lunar, in care se includ, pe langa
salariul tarifar, orice fel de spor si indemnizatie cu caracter permanent,
precum si salariul de merit. Plata acestei contributii da dreptul ca, la
iesirea la pensie, contribuabilul sa primeasca pe langa pensia de baza si
o pensie suplimentara, calculata in cote procentuale din venitul luat ca
baza de pensionare si diferentiata dupa numarul de ani de contributie.
Drepturile de asigurari sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.
A. PENSIILE se platesc pe toata durata vietii de dupa pensionare
persoanelor care isi inceteaza activitatea datorita atingerii limitei de varsta;
persoanelor invalide si sotului supravietuitor al pensionarului (incepand de la o anumita varsta si daca nu are alt venit); precum si, pana la o anumita varsta, copiilor urmasi ai salariatului sau pensionarului decedat.
A.1 Pensia pentru munca depusa si limita de varsta se acorda
persoanelor care, salariate fiind, au atins varsta de pensionare si au o vechime minima in munca. Derogari de varsta si vechime in munca sunt prevazute pentru grupele de munca I si II, personal didactic universitar si de cercetare, maternitate (mame ce au nascut cel putin 3 copii si i-au crescut pana la cel putin varsta de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevazatori), anumite functii (personal navigant din aviatia civila, dansatori, acrobati, balerini, unii salariati din caile ferate s.a.).
Pensionarea se face la cerere, la 60 de ani pentru barbati si 55 de ani
pentru femei (cu variatiile date prin derogari), sau, din oficiu, la 62 de ani pentru barbati si 57 de ani pentru femei (cu variatiile date de derogari). Cele patru limite de varste sunt in prezent intr-un proces de crestere progresiva de 4 luni pe an, astfel incat intr-un orizont de circa 10 ani sa se mareasca pana la 65, respectiv 60 de ani.
Vechimea in munca minima pentru pensionare este de 30 de ani pentru
barbati si 25 de ani pentru femei (cu variatiile date de derogari) si urmeaza sa creasca treptat in urmatorii 10 ani pana la 35 si, respectiv, 30 de ani. Pentru anii de munca prestati peste vechimea minima se acorda un spor de pensie (calculat la venitul luat ca baza de pensionare) de cate 1% pentru fiecare din primii 5 ani si de cate 0,5% pentru fiecare din anii in plus peste primii cinci.
In cazul in care nu este indeplinita conditia de vechime minima in munca,
dar nu mai putin de 10 ani vechime, pensia se calculeaza proportional cu durata vechimii in munca. Pentru cei cu vechime sub 10 ani se acorda un ajutor social.
A.2 Pensia de invaliditate se acorda pentru pierderea capacitatii de
munca din cauza unui accident de munca sau a unei boli profesionale, precum si celor ce si-au pierdut capacitatea de munca din cauza unor boli/accidente nelegate de munca, insa conditionat de faptul ca au o anumita vechime in munca si o anumita varsta. Cuantumul pensiei se stabileste in raport cu salariul, dar si cu gradul de invaliditate, care poate fi:
I, cand capacitatea de munca este pierduta in totalitate si este necesara
ingrijirea si supravegherea invalidului de catre o alta persoana;
II, cand cpacitatea de munca este total sau in cea mai mare masura
pierduta, dar invalidul nu necesita ingrijire din partea altei persoane;
III, cand capacitatea de munca este pierduta cel putin 50%, dar
invalidul poate presta aceeasi munca sau o munca mai usoara.
Pensia pentru gradul I de invaliditate dobandita din riscuri legate de
munca se calculeaza in raport cu salariul luat ca baza de pensionare, diferentiat pe grupe de munca: 33-85% pentru grupa I de munca (la care se adauga o suma fixa lunara pentru ingrijire); 31-80% pentru grupa a II-a de munca; 29-75% pentru grupa a III-a de munca. Pentru invaliditatea de gradul II se acorda 85%, iar pentru invaliditatea de gradul III se acorda 60% din cuantumul pensiei aferente gradului I de invaliditate.
Gradul de invaliditate se stabileste si se confirma periodic, pana la
implinirea varstei de 60, respectiv 55, de ani, de catre o comisie de expertiza de pe langa Serviciul judetean de expertiza medicala.
Pensia de invaliditate dobandita din riscuri nelegate de munca se acorda
ca si precedenta, numai ca pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, in raport cu grupa de munca, intre 27 si 70% din salariul luat ca baza de pensionare.
A.3 Pensia de urmas se acorda copiilor si sotului supravietuitor, daca
la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau intrunea conditii pentru obtinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmas pana la implinirea varstei de 16 ani
sau pana la terminarea studiilor, dar nu peste varsta de 25 de ani sau 26 de ani (daca durata studiilor superioare este de peste 5 ani).
Sotia supravietuitoare are dreptul la pensie de urmas incepand de la 55 de
ani si daca a convietuit cu sotul minim 15 ani (intre 10 si 15 ani pensia se
calculeaza proportional cu numarul de ani de convietuire).
Cuantumul pensiei de urmas se calculeaza la pensia de care ar fi
beneficiat decedatul, in cota de 50% in cazul unui singur urmas, 75% in cazul a doi urmasi si 100% in cazul a trei sau mai multi urmasi.
A.4 Pensia suplimentara se acorda asiguratilor care au platit contributia
de 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileste in raport cu salariul luat ca baza de pensionare, diferentiat pe ani de contributie: 7% pentru un interval de contributie de [5; 10] ani; 10% pentru (10; 15] ani; 13% pentru (15; 20] de ani;15% pentru (20; 25] de ani; 16% pentru peste 25 de ani. Contribuabililor sub 5 ani li se restituie, la data pensionarii, sumele cu care au contribuit, fructificate cu o anumita dobanda.
B. TRIMITERILE
sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear si odihna, ale caror costuri sunt suportate in proportie de 70% (in medie) de catre asigurarile sociale, restul fiind suportat de catre beneficiar. La aceste costuri se adauga si cele rezultate din reducerile de care se bucura unii beneficiari (vezi ii) de la venituri). Trimiterile se fac pe baza unor prescriptii medicale, cu prioritate pentru cei incadrati in grupele de munca I si II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu multi copii.
C. Indemnizatiile si ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc
beneficiarii pentru mai multe tipuri de imprejurari/riscuri care le afecteaza intr-un fel sau altul capacitatea de munca, punandu-i temporar in situatia de a nu-si putea castiga existenta prin activitatea pe care o desfasoara in mod obisnuit. Aceste indemnizatii si ajutoare pot fi grupate dupa obiectul lor astfel:
privind sanatatea;
privind maternitatea;
privind lipsa locului de munca;
altele.
C.1 Indemnizatiile privind sanatatea sunt drepturi care se acorda fie in
scopul prevenirii, fie in scopul refacerii sanatatii.
a) Indemnizatiile pentru prevenirea imbolnavirii si refacerea/intarirea
sanatatii sunt acordate salariatilor angajati cu contract pe durata nedeterminata si sunt suportate partial de catre cel care a angajat (primele 10 zile) si partial de catre asigurarile sociale de stat. Sunt utilizate astfel urmatoarele forme: trecerea temporara in alta munca, mai usoara, sau reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea in carantina, acordarea unor materiale ajutatoare (proteze, aparate, centuri s.a.).
Pentru prima forma mentionata, indemnizatia o constituie diferenta intre
salariul anterior trimiterii/reducerii si cel ce ar trebui platit dupa aceasta.
Indemnizatia nu poate fi acordata mai mult de 90 de zile, iar marimea ei nu poate depasi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua forma mentionata, indemnizatia o constituie plata zilelor de
tratament ce depasesc durata concediului de odihna si a altor 2-3 zile necesare pentru transportul ulterior tratamentului si pentru readaptare. Trimiterea la tratament se poate face si in cazul in care angajatul este deja in incapacitate de munca (boala, urmarea unui accident). In acest caz, indemnizatia o constituie o cota de 50-85% din salariul tarifar si sporurile legale de care a beneficiat angajatul anterior imbolnavirii/accidentului si se acorda pe toata durata tratamentului balnear.
Pentru a treia forma mentionata, se acorda tuturor angajatilor (inclusiv
celor angajati temporar) pentru care organele medicale autorizate instituie
carantina. Indemnizatia este de 90% din salariul tarifar si se acorda pe toata durata carantinei.
Pentru a patra forma mentionata, se acorda ca indemnizatie costul sau o
parte din costul materialului recomandat de organul medical competent. In cazul materialelelor necesare ulterior unei boli profesionale sau accident de munca indemnizatia este de 100% din costul respectivului material. In cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident in afara muncii, indemnizatia se acorda in functie de marimea salariului in cota de 50-100% din costul respectivului material.
In toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivata prin
stimulentul pe care aceasta il creeaza privind imbunatatirea conditiilor de munca si asigurarea protectiei muncii.
b) Indemnizatia de concediu medical se acorda celor ce primesc un
concediu medical in vederea insanatosirii in urma imbolnavirii sau accidentarii.
Durata acordarii este de maxim 180 de zile, eventual majorata cu inca maxim 90 de zile cu avizul Ministerului Sanatatii.
Dupa trecerea intervalului de 180/270 de zile si in caz ca nu a fost
refacuta capacitatea de munca se recomanda si se avizeaza pensionarea de
invaliditate.
Indemnizatia se acorda tuturor angajatilor (inclusiv cei temporari), cu
conditia (pentru cei cu contract pe durata nedeterminata) sa fi contribuit la
asigurarile sociale cel putin 4 luni in ultimele 12 luni anterioare
imbolnavirii/accidentarii sau cel putin 10 luni in ultimele 24 de luni anterioare imbolnavirii/accidentarii.
Plata acestor indemnizatii este in sarcina celui la care este angajat
salariatul si numai pentru unele exceptii ea revine asigurarilor sociale.
Cuantumul indemnizatiei se stabileste ca o cota din salariul tarifar plus
sporurile legale ale beneficiarului (avute anterior imbolnavirii/accidentarii) si diferentiat dupa vechimea in munca: 50% pentru o vechime pana la inclusiv 2 ani; 65% intre 2 si inclusiv 5 ani; 75% intre 5 si inclusiv 8 ani si 85% peste 8 ani.
Pentru primele trei zile de concediu medical acordate pentru imbonaviri/accidentari nelegate de munca, indemnizatia este de 50% din cea curenta, conform diferentierilor mentionate mai sus. Pentru toate cazurile de imbolnaviri/accidentari legate de munca si pentru bolile infectocontagioase indemnizatia este 100% din chiar prima zi de concediu medical si pentru toate categoriile de salariati.
C.2 Indemnizatiile pentru maternitate sunt drepturi care se acorda
mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizatiei de maternitate,
indemnizatie pentru ingrijirea copilului, indemnizatie pentru cresterea copilului pana la varsta de 2 ani si indemnizatia de nastere.
a) Indemnizatia de maternitate se acorda femeilor insarcinate, salariate,
care beneficiaza prin lege de concediu de maternitate de 112 de zile, in principiu 52 de zile prenatal si 60 de zile postnatal, cu posibilitatea optiunii viitoarei mame pentru scurtarea prenatalului in favoarea postnatalului. De asemenea, se poate acorda, pana la varsta de 9 luni a copilului, un program de munca redus cu 2 ore si fara diminuarea salariului. In acest din urma caz, indemnizatia este egala cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.
In cazul concediului de maternitate indemnizatia se stabileste ca o cota
din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei, cota diferentiata dupa
vechimea in munca: 50% pentru o vechime in munca de pana la 6 luni inclusiv; 65% pentru peste 6 luni pana la 12 luni inclusiv; 85% pentru peste 12 luni; 94% indiferent de vechime incepand cu nasterea celui de-al treilea copil.
Plata indemnizatiei cade in sarcina celui ce a angajat. Legea prevede un
ajutor de maternitate si pentru cazul cand aceasta intervine pe parcursul efectuarii studiilor superioare.
b) Indemnizatia pentru ingrijirea copilului se acorda mamei al carui
copil in varsta de pana la 3 ani s-a imbolnavit. Mama beneficiaza de un concediu medical pe durata bolii copilului si de o indemnizatie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Aceasta indemnizatie se acorda mamelor ce nu mai beneficiaza de indemnizatia de maternitate (conform a) de mai sus) si nu au optat pentru indemnizatia de crestere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade in sarcina celui ce a angajat.
c) Indemnizatia pentru cresterea copilului pana la varsta de 2 ani se
acorda la cerere, dupa expirarea postnatalului, intr-o cota de 85% din salariul
tarifar. In acest context, o forma de sprijin este si posibilitatea mamelor de a lucra cu o jumatate de norma, in scopul cresterii si ingrijirii copilului, pana cand acesta implineste 7 ani.
d) Indemnizatia de nastere se acorda, din bugetele locale, in suma de
100000 lei, indiferent de statutul de salariata sau nu, tuturor femeilor ce au nascut al doilea copil si apoi pentru fiecare nastere ulterioara.
C.3 Ajutorul pentru lipsa locului de munca se acorda persoanelor care
si-au pierdut locul de munca sau celor ce nu au avut inca un loc de munca.
Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculata asupra salariului de incadrare si platibila de fiecare angajat, precum si a unei taxe de 5% asupra fondului lunar de salarii si platibila de fiecare angajator. Sunt uzuale trei forme de ajutor:
a) Ajutorul de somaj se acorda persoanelor care si-au pierdut locul de
munca, dar nu din initiativa lor, si celor ce, terminand studiile, nu-si pot gasi loc de munca. De la prima conditie fac exceptie cazurile in care intreruperea activitatii din proprie initiativa este cauzata de un motiv care nu intrerupe vechimea in munca la momentul reangajarii (ingrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alaturi de aceste conditii de cauzalitate a lipsei locului de munca se mai adauga conditii de evidenta (inregistrarea la oficiile fortei de munca si protectie sociala din raza judetului de domiciliu, confirmarea medicala a unei stari de sanatate care sa-i permita sa munceasca), conditii de inexistenta a unor surse alternative de venit si conditia
de refuz nejustificat a unor propuneri de loc de munca sau recalificare facute de oficiul de munca.
Ajutorul de somaj se acorda ca o cota calculata la media pe ultimele 3
luni (pentru cei care au avut contract de munca pe durata nedeterminata) sau 12 luni (pentru cei care au avut contract de munca pe durata determinata) a salariului brut minus impozitul pe salariu. Marimea cotei depinde de vechimea in munca, in cazul primei categorii, si anume: 50% pentru o vechime in munca de pana la 5 ani, dar nu mai putin de 75% din salariul brut minim pe economie diminuat cu impozitul pe salariu; 55% pentru o vechime in munca de 5 pana la 15 ani, dar nu mai putin de 80%; si 60% pentru o vechime in munca de minim 15 ani, dar nu mai putin de 85%. Pentru cei din a doua categorie mai sus mentionata, marimea cotei depinde de durata contributiei la fondul pentru ajutorul de somaj, si anume: 40%
pentru o contributie de minim unul si pana la 5 ani si 50% pentru o contribuire de minim 5 ani.
Ajutorul de somaj se acorda la cerere, pe o durata de maximum 270 de
zile calendaristice, in care, eventual, se includ si maxim 30 de zile anterioare
inregistrarii cererii.
b) Ajutorul de integrare profesionala se acorda tinerilor care au absolvit
invatamantul preuniversitar sau cel universitar, precum si celor ce au incheiat serviciul militar obligatoriu si care nu si-au putut gasi de lucru potrivit pregatirii lor. Ajutorul se acorda pentru maxim 270 de zile, dupa 30 de zile de la data inregistrarii cererii la oficiul fortei de munca. Cuantumul acestui ajutor se acorda ca o cota calculata la salariul minim brut pe economie, mai putin impozitul pe salariu si diferentiat dupa nivelul de pregatire: 60% pentru cei proveniti din invatamantul preuniversitar si cu varsta peste 16 sau 18 ani dupa caz si 70% pentru cei proveniti din invatamantul universitar.
c) Alocatia de sprijin se acorda, pe o perioada de maxim 18 luni,
persoanelor care, la expirarea perioadei in care au beneficiat de ajutorul de somaj sau de integrarea profesionala, nu si-au gasit totusi de lucru si nu au alte mijloace considerate minime pentru intretinere. Legea formuleaza doua astfel de limite:
persoana in cauza nu detine impreuna cu membrii familiei
terenuri agricole cu o suprafata mai mare de 20 000mē in zonele de
ses si colinare sau mai mare de
persoana in cauza nu realizeaza, impreuna cu membrii familiei, un venit
mediu lunar pe membru de familie mai mare de 60% din salariul minim
brut pe economie, mai putin impozitul pe salariu.
C.4 Ajutorul de deces se acorda in caz de deces al salariatului,
pensionarului sau membrului cooperator, precum si in caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea stabileste o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor in raport cu gradul de rudenie, cu faptul ca beneficiarii acestui ajutor erau sau nu in intretinerea celui disparut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenta sau nu a unor descendenti-copii in intretinerea disparutului, cu vechimea in munca s.a.
3.4.2 Asigurarile sociale pentru sanatate
Organizarea acestei componente a sistemului asigurarilor sociale are
caracter obligatoriu si functioneaza descentralizat. In paralel se pot practica alte forme de asigurari facultative de sanatate si se pot organiza si societati private pentru asigurarea sanatatii.
Asigurarile sociale de stat pentru sanatate sunt organizate pe baza
urmatoarelor principii:
Calitatea de asigurat revine oricarui cetatean roman cu domiciliul in tara
din momentul in care s-a angajat sau a inceput sa plateasca contributia, precum si tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii si care se afla in
1) cuprinderea exhaustiva a tuturor cetatenilor ca beneficiari
2) solidaritatea sociala, care inseamna ca toti cetatenii contribuie conform
salariului/venitului si beneficiaza in masura in care au nevoie de
asistenta/ingrijire/tratament in caz de imbolnavire/accident; contribuie,
totodata, toate persoanele juridice;
3) subsidiaritatea, adica sursele financiare constituite prin contributia
cetatenilor sunt in completarea celor pe care le aloca statul pentru
sanatate si a celor pe care cetatenii asigurati insisi le cheltuiesc pentru
sanatate din propria lor vointa;
4) definirea stricta a serviciilor ce pot fi prestate in limitele sistemului
atunci cand se produce riscul imbolnavirii/accidentarii; aceste servicii
sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau privat;
5) finantarea autonoma, care presupune ca sumele din contributii ale
cetatenilor si ale persoanelor juridice sunt folosite qvasiexclusiv pentru
finantarea serviciilor medico-sanitare; sunt posibile alocatii bugetare
sub forma de subventii din partea statului, al caror obiect il formeaza
realizarea unor programe guvernamentale pentru protectia sanatatii,
cercetare medicala s.a. sau pentru investitii de anvergura;
6) conducerea autonoma, ceea ce inseamna ca exista organe proprii de
conducere a activitatii si de gestionare a fondurilor, care au caracter
nonprofit, sunt independente, cu surse proprii de finantare, au
contabilitate proprie si cont la banca; aceste organe pot colabora cu
organe ale statului si aplica masurile stabilite de Ministerul Sanatatii.
intretinerea sa. Legea prevede in ce masura pot beneficia de aceasta calitate unii cetateni straini sau apatrizi, precum si cetateni romani care nu platesc contributia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce sufera pedepse privative de libertate, beneficiarii de ajutor social s.a.).
Contributia beneficiarilor se stabileste la o cota de 7% din salariul/venitul
brut lunar, se deduce din impozitul pe salariu/venit si se varsa la casa de asigurari de sanatate. La aceasta se adauga o taxa de 7% asupra fondului lunar de salarii, platibila de angajator si varsata pe aceeasi destinatie.
Destinatia fondurilor de asigurari sociale pentru sanatate este stabilita
prin lege:
plata medicamentelor si serviciilor medicale angajate in beneficiul
asiguratilor;
cheltuieli de administrare si functionare, dar nu mai mult de 5% din
incasari;
fond de redistribuire, reprezentand 7% din incasari, varsate de casele
judetene de asigurari sociale de sanatate in beneficiul Casei Nationale
de Asigurari pentru Sanatate si pe care aceasta le poate folosi pentru
acoperirea eventualului deficit la nivelul unor case judetene;
fond de rezerva, in cota de 5% din incasari.
Drepturile asiguratilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de
Casa Nationala de Asigurari pentru Sanatate si Colegiul Medicilor din Romania, cu avizul Ministerului Sanatatii si aprobat prin hotarare de Guvern
Casa Nationala a Asigurarilor pentru Sanatate functioneaza pe baza unui
statut propriu in care se prevad ca organe de conducere: adunarea generala a
reprezentantilor si consiliul de administratie (presedinte, vicepresedinte si
membrii); de asemenea, se prevad limita competentei teritoriale, organizarea
activitatii generale si de specialitate (tehnica, financiar-contabila,
administrativa etc.), atributiile corpului de experti medicali s.a. Casa se supune controlului de gestiune al Curtii de Conturi si exercita, impreuna cu Colegiul Medicilor din Romania, controlul activitatii medicale si a calitatii acesteia.
