Revizuirea Constitutiei. Puterea constituanta originara si puterea constituanta derivata. Modalitati si tehnici de revizuire

Revizuirea Constitutiei. Puterea constituanta originara si puterea constituanta derivata. Modalitati si tehnici de revizuire

1.1.1. Conceptul de suprematie a Constitutiei

Principiul suprematiei Constitutiei reprezinta - asa cum s-a aratat mai sus - una dintre cuceririle cele mai importante ale Dreptului constitutional modern, reflectand o indelunga traditie si experienta, oferind totodata o garantie a functionarii normale a institutiilor statului, a apararii drepturilor si libertatilor cetatenilor.

Dupa cum arata profesorul Ion Deleanu, 'Poate fi considerat ca precept sacru si intangibil principiul ca, in sistemul juridic al unui stat constitutia este legea suprema. Ea se afla in varful piramidei tuturor actelor juridice'^[1]

In lucrarile autorilor de specialitate s-a relevat in mod constant ideea ca in raport cu toate celelalte acte normative Constitutia are caracter de lege suprema, exercitand o influenta hotaratoare asupra elaborarii si fundamentarii intregului sistem legislativ.    

1.1.2. Consecintele juridice ale suprematiei constitutiei

Data fiind valoarea cu totul deosebita a constitutiei si pozitia sa in sistemul juridic al oricarei tari este firesc ca, pe plan juridic, sa decurga anumite consecinte, care sunt de natura tocmai sa puna in lumina si mai bine importanta constitutiei ca lege fundamentala a statului.

Tinand seama de valoarea si importanta prevederilor constitutionale, ce sunt chemate sa directioneze pentru o perioada mai mare de timp raporturile politice si organizarea de stat a tarilor, procedurile de adoptare a constitutiilor au fost in general diferite de acelea ale legilor ordinare.

In primul rand, trebuie remarcat faptul ca initiativa constitutionala apartine, de regula, unor organisme statale care detin pozitia cea mai inalta in sistemul politic al unei societati (ex.seful statului, guvern, Parlament etc.). De asemenea, in cele mai multe state se admite posibilitatea unei initiative populare, cetatenesti, drept cale prin care se poate adopta o constitutie.

Profesorul Ioan Muraru constata ca, studiind constitutiile actuale, putem constata doua situatii: situatia in care in constitutie se specifica cine poate avea initiativa adoptarii constitutiei, precum si situatia in care nu exista nici un fel de prevederi in aceasta privinta, imprejurare in care se va recurge la prevederile generale ce reglementeaza procedura de adoptare a legilor.

In ceea ce priveste modalitatea propriu zisa de adoptare a constitutiei trebuie subliniat faptul ca in legatura cu acest aspect a fost fundamentata teoria puterii constitutante. Dupa cum subliniaza profesorul Ioan Muraru, prin putere constituanta se intelege de fapt 'organul care, beneficiind de o autoritate politica speciala, are dreptul de a adopta constitutia'. Puterea constituanta apare sub doua forme si anume: putere constituanta originara si putere constituanta instituita. Puterea constituanta originara intervine atunci cand nu exista sau nu mai exista o constitutie in vigoare (state noi, revolutii), in timp ce puterea constituanta instituita este prevazuta de constitutia in vigoare (sau anterioara), atat in ce priveste organizarea si functionarea ei^[2]

Profesorul Ion Deleanu diferentiaza si el puterea constituanta 'originara' de puterea constitutionala 'derivata'. Referindu-se la puterea constitutionala 'derivata' sau 'instituita', el mentioneaza ca o astfel de putere nu va avea  posibilitatea de a adopta o noua constitutie, ci numai de a o revizui pe cea existenta. 'Ea este deci o putere conditionata, prin reguli constitutionale prestabilite, cat priveste atat organizarea ei, cat si prerogativele: puterea de a revizui'^[3]

Este cat se poate de evident faptul ca reflectand in toate cazurile realitatile sociale si politice - care, evident sunt in continua schimbare - constitutiile vor trebui sa fie si ele adaptate schimbarilor, anumite prevederi ale lor fiind inlocuite sau modificate in mod necesar, ori recurgandu-se la adoptarea unor noi constitutii.

Date fiind consideratiile care au fost deja aratate mai sus, operatiunea de modificare, suspendare sau abrogare a constitutiei va trebui efectuata potrivit unor proceduri care se deosebesc de cele aplicabile in situatia legilor ordinare.

1.1.3. Modalitati si tehnici de revizuire

Legile fundamentale ale statelor consacra, deci, proceduri si modalitati specifice pentru amendarea prevederilor lor. Aceste modalitati se refera fie la subiectul initiativei revizuirii Constitutiei - cine are dreptul de a o revizui -, la procedura ce trebuie urmata in acest caz, dar si, in unele cazuri, chiar la limitele revizuirii.

Este drept ca exista si sisteme de drept in care modificarea Constitutiei se poate face dupa aceeasi procedura prin care se modifica toate celelalte legi. Aceste sisteme sunt, in marea lor majoritate, cele care au consacrat constitutii nescrise, cutumiare, care se remarca prin elasticitatea lor. Cunoscute in doctrina sub numele de constitutii flexibile sau suple, acestea opereaza cu o mare varietate de norme scrise si obiceiuri care, practic, fac inaplicabil principiul rigiditatii in materie de revizuire.

Regula in materie o constituie insa constitutiile rigide. De principiu, dreptul de revizuire trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o, iar procedura de modificare este asemanatoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei^[4]

Pentru realizarea stabilitatii de-a lungul timpului, s-a incercat acreditarea ideii potrivit careia odata adoptata o constitutie ea nu mai poate fi modificata. Aceasta idee s-a exprimat juridic in cadrul legii fundamentale franceze din 1884 si din 1958, precum si al celei italiene din 1948. O asemenea incercare de 'rigidizare' a constitutiei a fost insa criticata in doctrina, considerandu-se ca valoarea juridica a unor atari prevederi este nula, caci puterea constituanta de astazi nu are nici o putere limitativa asupra puterii constituante viitoare.

O alta solutie juridica a fost cea a imposibilitatii modificarii constitutiei pe o perioada de timp prestabilita, fie prin consacrarea unui termen precis (de ex. Constitutia americana din 1787 prevedea ca nici o modificare nu poate fi adusa anumitor prevederi decat dupa o perioada de 21 de ani), fie prin stabilirea unei proceduri care nu se poate realiza decat dupa trecerea unei perioade de timp, cum a fost cazul Constitutiei franceze din 1791, care interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor doua legislaturi, urmand ca propunerea sa fie reinnoita in trei legislaturi consecutive, iar abia cea de-a patra legislatura, sporita cu 250 de membri, putea proceda la modificare.

A fost consacrata, de asemenea, si solutia stabilirii unei proceduri extrem de greoaie de modificare. Un exemplu in acest sens il constituie Constitutia Romaniei din 1866, precum si cea din 1923.

Alte reguli de revizuire erau cele potrivit carora o revizuire constitutionala nu se putea produce in caz de ocupatie partiala sau totala a unui stat de catre forte straine. Constitutiile franceze din 1946 si 1958 au stabilit o astfel de procedura, urmarind sa evite situatia din Franta anului 1940 si instituirea regimului de la Vichy^[5]. Exemplul francez a fost urmat si de catre Constitutia romana din 1991, care interzice revizuirea pe durata starii de asediu, a starii de urgenta sau in timp de razboi. Printr-o astfel de prevedere, Constituanta romana a urmarit ca revizuirea constitutiei sa se poata face in conditii de calm politic in tara, cu excluderea posibilitatii amestecului sau a interventiei straine. Din rationamente similare, dispozitii privind interzicerea revizuirii constitutiei pe durata starii de urgenta sau in timp de razboi au fost inscrise si in Constitutia belgiana (art.131 bis), cea spaniola (art.168), cea portugheza (art.289) sau cea albaneza (art.178).

In fine, Constitutia Romaniei adoptata in 1991 stabileste unele domenii in care nici o initiativa de revizuire nu poate fi acceptata. Astfel, potrivit art.152 nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala. Nu pot, de asemenea, sa fie primite nici initiativele de revizuire care urmaresc suprimarea drepturilor si libertatilor politice sau a garantiilor lor.

In opinia specialistilor, unul din elementele ce nu pot forma obiect al revizuirii, si anume caracterul suveran (independent) al statului, va ridica unele dificultati in procesul de integrare in Uniunea Europeana, deoarece o astfel de integrare presupune, lucru deja cunoscut, renuntarea la anumite prerogative ale statului, care exprima aspecte ale suveranitatii sale, in favoarea deciziilor structurilor de la nivelul Uniunii Europene, in limitele asa-numitei Constitutii europene. Instituind aceasta formula de organizare politica a Europei, statele membre au inteles sa incredinteze o parte a suveranitatii lor unor organisme suprastatale, renuntand la, sau transferand, o serie de atribute nationale specifice, care nu pot fi redobandite oricum, ci doar in conditii de exceptie. De aceea, se considera ca transferul de putere catre institutiile comunitare are caracter ireversibil^[6]

Faptul renuntarii la unele atribute ale suveranitatii este prevazut expressis verbis in chiar constitutiile nationale ale unor state. De pilda, Constitutia franceza prevede ca 'Republica participa la Comunitatile Europene si la Uniunea Europeana, constituita din state care au optat liber, in virtutea tratatelor care le-au instituit, sa exercite in comun unele din competentele lor' (art.88 par.1). 'Sub rezerva reciprocitatii si potrivit modalitatilor prevazute de Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, Franta consimte la transferurile de comeptente necesare instituirii Uniunii Economice si Monetare Europene' (art.88 par.2). Prevederi asemanatoare, in sensul posibilitatii transferurilor de suveranitate, pot fi intalnite si in art.23 al Constitutiei germane.

Este evident ca, atata vreme cat statele membre ale Uniunii Europene accepta sa renunte in acelasi grad la atributele in cauza, nu se poate vorbi de crearea unor pozitii de subordonare sau de inegalitate intre state, care ar putea aparea in conditiile in care doar unul sau mai multe state membre ar renunta intr-un grad mai mare sau mai mic decat alte state la atribute ale suveranitatii nationale.

Revenind la Constitutia romana, trebuie precizat ca problema inscrierii printre limitele revizuirii a caracterului suveran al statului nu trebuie desprinsa de contextul international actual si de modalitatile evolutiei procesului de integrare. Desigur, atunci cand se va pune problema ingtegrarii in structurile politice ale Europei de maine si in situatia in care prevederile constitutionale nu se armonizeaza cu cele europene, este pe deplin posibil ca elemente ale art.148 sa constituie puncte de plecare pentru o noua Adunare Constituanta, derivata din cea primara si originara.

In cadrul Adunarii Constituante din 1991, numeroase dezbateri a produs si inscrierea intre limitele revizuirii a formei de guvernamant. Este de mentionat faptul ca, initial, interdictia viza 'forma democratica de guvernamant', iar nu 'forma republicana de guvernamant'^[7]. Au fost nu putine voci care, pronuntandu-se in favoarea republicii, au facut si precizarea, extrem de importanta din punct de vedere juridic, ca, de fapt, alegerea uneia din formele de guvernamant o va face natiunea, prin exprimarea votului popular in cadrul referendumului asupra Constitutiei, ceea ce s-a si intamplat la 8 decembrie 1991. Si aceasta optiune, ca si toate celelalte optiuni majore facute cu acest prilej, a exprimat opinia poporului roman la un anumit moment istoric, in conditiile date.

De altfel, chiar si Constitutia franceza din 1958 prevede ca forma de guvernamant nu poate constitui obiectul unei revizuiri (art.89 alin.5), ca si Constitutia italiana din 1948 (art.139), Constitutia portugheza (art.288), Constitutia greaca (art.110) sau Constitutia rusa (art.1).

Constitutia portugheza, de care am mai amintit in cateva randuri, cuprinde un numar de 14 conditii care trebuie respectate in privinta limitelor materiale ale revizuirii (art.288), si anume: independenta nationala si unitatea statului, forma republicana de guvernamant, separarea bisericii de stat; drepturile, libertatile si garantiile cetatenilor; drepturile muncitorilor, ale comitetelor de muncitori si asociatiilor sindicale; coexistenta sectorului public, a sectorului privat si a sectorului cooperatist si social de proprietate asupra mijloacelor de productie; existenta planurilor economice in cadrul unei economii mixte; sufragiul universal, egal, direct si periodic pentru desemnarea membrilor organelor ce exprima suveranitatea; pluralismul de expresie si de organizare politica; separarea si interdependenta organelor de suveranitate; controlul de constitutionalitate; independenta tribunalelor; autonomia colectivitatilor locale si autonomia politica si administrativa a arhipelagurilor Azore si Madera. Intre constitutiile lumii, Constitutia portugheza inscrie cel mai mare numar de limite ale revizuirii, desigur, in conditiile in care Constitutia, in ansamblul sau, cuprinde un mare numar de texte.

In Romania, initiativa revizuirii Constitutiei apartine - dupa cum rezulta din continutul sau - unor subiecte expres si limitativ aratate. Astfel, ea apartine Presedintelui Romaniei, la propunerea Guvernului, la a cel putin o patrime din numarul deputatilor sau senatorilor, sau a cel putin 500.000 de cetateni cu drept de vot provenind din cel putin jumatate din judetele tarii, in fiecare din aceste judete sau municipiul Bucuresti urmand sa fie inregistrate cel putin 20.000 de semnaturi in sprijinul initiativei. Procedura de revizuire cuprinde dezbaterea si adoptarea proiectului de revizuire in cele doua Camere ale Parlamentului, care urmeaza sa intruneasca in sprijinul propunerii o majoritate de doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere, iar in cazul in care aceasta majoritate este obtinuta, urmeaza a se organiza un referendum, in termen de 30 de zile de la data adoptarii de catre Parlament a proiectului sau propunerii de revizuire.

Este de semnalat faptul ca cele doua faze de dezbatere ale revizuirii Constitutiei comporta majoritati diferite. Mai intai, este nevoie ca proiectul sau propunerea de revizuire sa fie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere. In situatia in care procedura de mediere nu ajunge la un acord, in sedinta comuna, Camera Deputatilor si Senatul vor hotari prin votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. Este de remarcat ca aceasta prevedere confera o pondere mult mai mare deputatilor decat senatorilor, in conditiile in care exista divergente asupra unor probleme ce formeaza obiectul revizuirii Constitutiei.

Dupa dezbaterea parlamentara a proiectului (sau a propunerii) de revizuire, acesta urmeaza sa fie supus unui referendum ce va fi organizat in cel mult 30 de zile de la data adoptarii sale. Dupa aprobarea modificarii prin referendum, revizuirea ramane definitiva.