|
|
|
NULITATEA SAU ANULAREA RECUNOASTERII DE PATERNITATE
1. Nulitatea absoluta
Recunoasterea de paternitate, care nu este facuta cu respectarea prevederilor art. 57 C. fam., este lovita de nulitate absoluta.
Asadar, recunoasterea care nu este facuta prin una din formele in care se poate efectua (act autentic, testament, recunoastere la interogatoriu), recunoasterea unui copil din casatorie, recunoasterea unui copil mort, dar care nu a lasat descendenti firesti, recunoasterea care nu a fost facuta de catre tata, personal sau prin mandatar special si prin procura autentica, sunt lovite de nulitate absoluta.
2. Nulitatea relativa
In ceea ce priveste faptul daca recunoasterea de paternitate poate fi anulata pentru vicii de consimtamant exista discutii.
Intr-o parere [1], recunoasterea de paternitate nu poate fi anulata pentru vicii de consimtamant, ea putand fi numai contestata daca nu corespunde adevarului.
Se sustine ca este absolut clar ca recunoasterea unui copil din afara casatoriei, fiind marturisirea unui fapt, este irevocabila ca orice marturisire. Odata facuta, ea nu mai poate fi retrasa de autorul ei in mod unilateral si arbitrar.
Acest principiu este consacrat in termeni deosebit de clari de art. 57 ultimul alineat, care pentru a curma orice discutii posibile, precizeaza ca, chiar atunci cand
recunoasterea ar fi facuta intr-un testament - act unilateral, revocabil prin excelenta - o asemenea recunoastere este irevocabila.
Irevocabilitatea recunoasterii prevazuta expres de art. 57 C. fam. nu inseamna ca recunoasterea nu ar putea fi atacata - contestata, cum se exprima art. 58 C. fam. - in cazul in care ea nu corespunde adevarului.
In adevar, dreptul de a ataca recunoasterea este acordat de lege oricarei persoane interesate. Articolul 58 alin. 1 nu distinge dupa cum interesul este patrimonial sau nepatrimonial.
Va fi indestulator ca respectiva persoana interesata sa dovedeasca inexactitatea filiatiei declarate, avand, bineinteles, putinta sa foloseasca toate mijloacele de dovada admise de lege.
Aceasta solutie este impusa de necesitatea stabilirii adevarului material, care este un principiu fundamental in activitatea instantelor.
Problema care se pune este insa daca in expresia "orice persoana interesata" poate sa fie inclus insusi autorul recunoasterii.
In primul rand, acel care contesta o recunoastere emanand de la el insusi, nu pretinde nicidecum sa stearga in mod arbitrar o marturisire pe care el n-o poate suprima, adevarul obiectiv odata descoperit, nemaiputand fi ascuns.
Dimpotriva, autorul recunoasterii pretinde tocmai ca faptul pe care l-a marturisit nu este conform adevarului obiectiv. Or, o marturisire, desi irevocabila in principiu, poate fi retractata pentru eroare de fapt.
Se pune intrebarea daca reclamantul, care nu neaga ca respectivul copil este al sau, poate sa ceara anularea recunoasterii ca fiind facuta sub imperiul constrangerii?
Intr-adevar, recunoasterea poate rezulta din orice declaratie data in fata instantei si consemnata in procesul-verbal de sedinta al acesteia.
Iata de ce, nu se poate fi de acord cu punctul de vedere ca in aceasta materie se aplica dreptul comun privind anularea actelor juridice pentru vicii de consimtamant.
Intr-o alta parere [2] se sustine ca pentru a da o solutie corecta problemei, daca o recunoastere poate fi atacata pentru vicii de consimtamant sau pentru incapacitate, nu trebuie sa neglijam adevarata natura juridica a recunoasterii, in sensul ca in acelasi timp este si un mijloc de proba si un act juridic.
Recunoasterea este un mijloc de proba, fiindca prin ea se marturiseste un fapt material, faptul nasterii copilului, cu efect declarativ din momentul conceptiunii, insa numai daca copilul se naste viu.
Dar, recunoasterea este, in acelasi timp si un act juridic, un act unilateral de vointa, generator de obligatii, prin care se creaza legatura de filiatiune dintre parinte si copil si se introduce copilul recunoscut in familia autorului recunoasterii.
Numai astfel privita, natura juridica a recunoasterii, se poate explica de ce ea produce efecte retroactive si de ce ea nu poate fi anulata pentru incapacitate si pentru vicii de consimtamant.
De obicei, in aceasta chestiune se rationeaza, tinandu-se seama de doua situatii diferite: cand recunoasterea corespunde realitatii - recunoasterea reala, si, cand nu corespunde realitatii - recunoasterea falsa.
Trebuie precizate obiectul si cauza actiunii in anularea recunoasterii pentru incapacitate si pentru vicii de consimtamant.
Obiectul actiunii este anularea recunoasterii, iar cauza ei este incapacitatea sau viciul de consimtamant invocat.
Astfel fiind, autorul recunoasterii - reclamant in actiune - nu poate fi obligat sa se angajeze pe terenul dificil al realitatii sau falsitatii recunoasterii.
In ipoteza cand recunoasterea este reala, insa actul juridic este lovit de nulitate relativa, pe de o parte, nu se poate nega ca, in principiu, existenta viciului de consimtamant sau incapacitatea, dau dreptul la introducerea actiunii in anulare, iar, pe de alta parte, nu se poate trece cu vederea asupra noii recunoasteri care se face cu aceasta ocazie in instanta.
Prin faptul ca se face o noua recunoastere in instanta apare ca fiind fara interes actiunea in anularea recunoasterii anterioare, de vreme ce este confirmata prin noua recunoastere facuta in mod liber.
Astfel ca, daca atunci cand recunoasterea corespunde realitatii, actiunea in anulare e in principal admisibila, deoarece recunoasterea este si act juridic, ea apare fara interes fata de recunoasterea facuta liber in instanta, pentru ca recunoasterea este si un mijloc de proba.
Noua recunoastere, care ca si prima corespunde realitatii, constituie un obstacol care se opune introducerii actiunii in anulare si, de aceea, actiunea nu mai are rost a fi introdusa.
In cazul in care recunoasterea este falsa nu trebuie sa se refuze actiunea in anulare pe motiv ca fiind vorba de inexactitatea recunoasterii, ea se poate contesta prin actiunea respectiva.
Se adauga ca a refuza actiunea in anulare inseamna a se contraveni caracterului recunoasterii de a fi facultativa. Nu exista obligatie de a recunoaste un copil: recunoasterea este prin esenta voluntara si, deci, ca orice manifestare de vointa, poate sa fie viciata.
Or, in cazul cand vointa celui care o face nu este libera, recunoasterea inceteaza de a fi facultativa.
Repararea se face numai printr-o actiune in anulare.
Legea nu a interzis formal anularea recunoasterii, astfel ca materia ramane sa fie guvernata de principiile dreptului comun.
De aceea, se sustine existenta actiunii in anulare si in cazul in care recunoasterea nu corespunde realitatii. Nu se poate cere reclamantului sa dovedeasca "in ultima instanta, ca s-a practicat impotriva sa dolul sau violenta, pentru a recunoaste un copil ce nu este al sau." Se va dovedi numai existenta viciului, pentru ca daca s-ar face si dovada falsitatii recunoasterii, dovada viciului ar fi inutila. A cere insa reclamantului sa faca o dubla dovada, aceea a existentei viciului de consimtamant si a falsitatii recunoasterii, inseamna a-i crea o situatie si mai grea. Reclamantul nu are interesul si este nedrept sa i se pretinda sa conteste recunoasterea. Incapacitatea sau viciul de consimtamant invocat sunt realitati si in cazul cand ele exista, actul juridic astfel incheiat in acest mod trebuie sa-si primeasca sanctiunea, adica anularea lui.
Este adevarat ca exista un interes deosebit pentru copil de a avea un copil care sa-l fi recunoscut, insa acest lucru nu poate justifica inadmisibilitatea actiunii in anulare, ca urmare a existentei unei cauze de nulitate relativa. Este adevarat ca interesul copilului trebuie sa primeze; dar tot atat de adevarat este ca incapacitatea si viciile de
consimtamant sunt realitati cu rezonanta negativa in lumea sociala, ca si in lumea juridica si, ca atare, trebuie sa-si primeasca sanctiunea, lucru care se face numai printr-o actiune in anulare. A refuza actiunea in anulare inseamna a recunoaste ca actele antisociale si antijuridice pot produce efecte juridice.
In concluzie deci recunoasterea poate fi lovita de o nulitate relativa pentru incapacitate sau vicii de consimtamant si, in consecinta, ea poate fi anulata.
Recunoasterea unui copil poate fi facuta numai personal de catre parinte, singurul in masura, daca are vointa constienta la data actului de recunoastere, de a face marturisirea de paternitate sau maternitate. Aceasta se explica prin faptul ca astfel de acte sunt incompatibile cu ideea reprezentarii.
Minorul deci, poate ataca recunoasterea daca nu a lucrat cu vointa constienta.
Interzisul judecatoresc va ataca recunoasterea facuta dupa ramanerea definitiva a hotararii de punere sub interdictie, afara daca se face dovada ca a lucrat intr-un moment de luciditate, dar nu va putea ataca recunoasterea facuta inainte de interdictie, afara daca se face dovada ca a lucrat intr-un moment de alineatie.
Interzisul legal este capabil sa faca o recunoastere fiindca incapacitatea care-l loveste este numai juridico-sociala si se refera numai la actele intre vii cu caracter patrimonial.
In privinta viciilor trebuie sa se faca diferenta intre dol si violenta, pe de o parte si eroare, pe de alta parte.
Dolul si violenta pot fi cauze care indreptatesc fara nici o rezerva o actiune in anulare.
Cat despre eroare, trebuie sa deosebim cazul cand ea priveste filiatiunea copilului recunoscut, de cazul cand priveste identitatea acestuia. Asadar, eroarea se poate manifesta in 2 feluri: ea poate privi filiatiunea, de exemplu tatal a recunoscut pe copilul A, in credinta eronata ca este al sau, cand in realitate el este procreat de altcineva; eroarea poate privi identitatea de exemplu, tatal a vrut sa recunoasca pe copilul A, dar in act a recunoscut, din eroare, pe copilul B.
In cazul cand eroarea priveste filiatiunea, acest lucru, duce la contestarea ca falsa a recunoasterii si, de aceea, in aces caz, actiunea in anulare nu este altceva decat o actiune in contestare. Eroarea purtand asupra filiatiunii are ca efect stabilirea filiatiunii neadevarate, iar recunoasterea apare ca falsa. Cine ataca o astfel de recunoastere vizeaza
insasi realitatea filiatiunii, si de aceea atacarea recunoasterii pe acest motiv constituie o chestiune de contestare, motiv pentru care se sustine ca eroarea asupra filiatiunii nu da dreptul la exercitatea actiunii in anulare.
Cand, insa, eroarea priveste identitatea persoanei recunoscute, ea ramane un veritabil viciu de consimtamant care indrituieste pe autorul recunoasterii, victima a acestei erori, sa exercite actiunea in anulare. De aceasta data, autorul recunoasterii nu s-a mai inselat asupra filiatiunii, pentru ca anularea sa se confunde cu contestarea, ci s-a inselat asupra identitatii persoanei recunoscute.
Asadar, posibilitatea actiunii in anulare decurge din figura juridica a recunoasterii, care nu este numai o marturisire, ci si un act juridic, supus dreptului comun, in masura in care nu se prevede in lege altfel.
Dovada viciilor de consimtamant se face potrivit dreptului comun.
Dupa cum s-a aratat, pentru efectuarea recunoasterii de paternitate nu se cere capacitatea de exercitiu necesara savarsirii actelor juridice, ci numai discernamantul necesar pentru a face o marturisire. De aceea nu se pune problema nulitatii relative a recunoasterii pentru incapacitate de exrcitiu. Trebuie insa precizat ca este posibila actiunea in anulare a recunoasterii de paternitate in cazul in care autorul acesteia nu a avut o vointa constienta cand a facut-o.
3. Efectele nulitatii si anularii recunoasterii de paternitate
Ambele feluri de nulitati produc aceleasi efecte. Aceste efecte au loc nu numai pentru viitor (ex nunc), ci si pentru trecut (ex tunc) pana la data cand recunoasterea s-a produs. In consecinta, recunoasterea lovita de nulitatea absoluta ori relativa se considera ca nu a avut loc, copilul avand aceeasi situatie juridica pe care a avut-o inainte de data recunoasterii, adica fara paternitate stabilita. In conditiile legii, se pot produce consecinte cu privire la numele copilului, ocrotirea parinteasca, obligatia de intretinere, succesiunea, etc.
