Democratia politica si modalitatile sale de infaptuire in diverse sisteme constitutionale

Democratia politica si modalitatile sale de infaptuire in diverse sisteme constitutionale

Constitutiile au exprimat in toate timpurile, si cu atat mai mult in epoca moderna, instrumentul de organizare a puterii statale^[1], de stabilire a unor tipuri de relatii intre institutiile statului, de fundamentare a drepturilor si libertatilor cetatenilor, cu corolarul lor firesc - posibilitatile de actiune ale oamenilor pentru restabilirea drepturilor lor incalcate. Prin insusi acest simplu fapt, constitutiile au avut intotdeauna o incarcatura politica, dictata de prezenta si echilibrul unor forte politice, de fluctuatia raporturilor dintre acestea, de anumite interese economice si sociale si, nu in ultimul rand, in prezenta unor factori internationali care - asa cum se cunoaste prea bine - au avut in toate cazurile o influenta dintre cele mai mari asupra dezvoltarii constitutionale, fie promovand principiile noi, democratice, fie incercand sa le franeze, in conditiile in care dominatia unor tari asupra altora (vadita sau oculta) devenise un fenomen evident. Prin urmare, fenomenul politic este de nedisociat de elaborarea tuturor reglementarilor constitutionale si, din acest punct de vedere, nu se poate spune ca exista vreo constitutie in lume care sa nu aiba un continut sau o semnificatie politica.

Importanta reglementarilor constitutionale este insa un fenomen constant, indiferent de sistemele politice care s-au succedat sau care coexista astazi, deoarece - asa cum arata Aristotel - 'este evident ca cetatea este o realitate naturala si ca omul, prin natura sa, este o fiinta destinata sa traiasca in cetate' (zoon politikon)^[2]

In conditiile in care Constitutia este chemata sa defineasca modul de guvernare, sa stabileasca formele si modalitatile prin care cetatenii isi pot valorifica drepturile lor, dar si modul in care sunt concepute relatiile dintre institutiile statului, Constitutia devine un factor esential nu numai pentru modelarea relatiilor dintre indivizi, dintre acestia si organele statului, dar si pentru buna functionare a statului insusi, constituindu-se astfel intr-un test si o garantie a functionarii institutiilor democratice.

Ceea ce spunea la timpul sau cel de al doilea presedinte al S.U.A., 'un guvernamant al legilor si nu un guvernamant al oamenilor'^[3], vrea sa semnifice ca deasupra reglementarilor sociale si politice, dar izvorand tocmai din acestea, se afla principiile fundmentale de organizare a statului, care constituie norme esentiale de comportament ce garanteaza interactiunea relatiilor dintre stat si societatea civila, functionalitatea tuturor structurilor politice, garantand in acelasi timp suprematia Constitutiei fata de orice alte norme si reglementari pe care oamenii, autoritatile legislative, guvernantii ar putea sa le elaboreze.

O incercare de sinteza, in masura sa ne ajute a identifica principiile si valorile pe care se intemeiaza constitutiile moderne, ne conduce in mod firesc la analiza ideilor directoare pe care le intalnim cel mai adesea in preambulul diverselor constitutii. Este un fapt general recunoscut astazi ca preambulul constitutiilor au aceeasi valoare, din punct de vedere juridic, ca si intregul text al constitutiei respective.

Comparand preambulul unor constitutii, vom constata frecventa unor referiri la drepturile si libertatile cetatenilor, egalitatea cetatenilor, respectul suveranitatii nationale, independenta justitiei. Alaturi de aceste valori structurale, unele constitutii adauga valori sociale, cum ar fi bunastarea oamenilor, satisfacerea cerintelor lor materiale si spirituale, accesul la informatie, respectul pentru familie si numeroase altele.

O trecere in revista a acestor idei esentiale ce se intalnesc in preambulul constitutiilor ne face sa credem ca exista astazi numeroase valori comune pentru toate constitutiile, ce reprezinta rezultatul unei indelungate evolutii si actiunii convergente a statelor pe plan international. La aceasta a contribuit si faptul ca de la Declaratiile fundamentale de drepturi, care au premers in multe cazuri constitutiile actuale, pana la documente internationale cuprinzatoare, ce s-au constituit in adevarate Coduri ale democratiei si libertatii pe plan international, umanitatea a strabatut un drum destul de lung. In perspectiva istorica, anumite obiceiuri sau traditii nationale, chiar daca erau consacrate prin vechi cutume, nu si-au putut mentine credibilitatea si valoarea decat daca s-au adaptat noilor realitati juridice, dar si sociale. Inegalitatea sexelor, ca si inegalitatea rasiala, au fost de mult depasite in contextul evolutiilor care au afirmat egalitatea deplina in drepturi a oamenilor. Nimeni nu mai poate sustine astazi persistenta unor institutii precum sclavia, servitutea pentru datorii, discriminarea fata de tineri si femei, dreptul primului nascut, pedepsele corporale sau care implica suferinte fizice etc., deoarece evolutia constitutiilor moderne a depasit cu mult stadiul incipient in care ideile progresiste erau subordonate unor traditii sau obiceiuri anacronice, la a caror renuntare se parea ca nu se va putea proceda asa de usor.

Nu este mai putin adevarat insa ca promovarea unui numar esential de valori, recunoasterea lor prin documente internationale, iar pe cale de consecinta includerea lor in constitutiile statelor, nu a insemnat si nu poate sa insemne o abolire a traditiilor nationale, a specificitatilor, a elementelor de diferentiere care exista intre un popor si altul.

In actuala editie - a treia - a Dreptului constitutional comparat, am inclus, de aceea si noua Constitutie a Elvetiei, precum si o serie de importante elemente de noutate pe care le aduce practica principalelor state democratice. Mentionam, numai cu titlu de exemplu, reducerea mandatului prezidential in Franta de la 7 la 5 ani, dezbaterile judiciare din S.U.A. asupra sistemului electoral, reforma sistemului parlamentar traditional din Marea Britanie. Totodata am apreciat ca fiind utile cititorului analizele unor constitutii din tari afro-asiatice, din tari care prezinta anumite particularitati specifice, de natura a le determina o anumita orientare in ceea ce priveste structura si mecanismele constitutionale. Este firesc, de pilda, ca pentru tarile arabe respectul pentru traditiile islamice sa fie foarte puternic iar anumite norme si prevederi ale acestei religii multimilenare sa se regaseasca in norme si prevederi constitutionale.

Nu mai putine elemente de specificitate prezinta diversele state noi, care s-au format ca urmare a miscarilor de eliberare nationala (cum ar fi, de pilda, monocameralismul, atributiile foarte largi ale sefului statului, sistemul monopartid, pastrarea unor forme de jurisdictie religioase sau traditionale, organizare administrativa pe criteriile unor entitati traditionale etc.). Realitatile tarilor in curs de dezvoltare, diferite de ale celor dezvoltate, reclama, desigur, anumite institutii si principii de guvernare care trebuie sa dea expresie tocmai cerintei de a se lua in considerare asemenea realitati. Pe drept cuvant, marii juristi romani Paul P.Negulescu si George Alexianu remarcau ca este necesar care toate institutiile sa reflecte 'traditiile nationale ale fiecarui popor'^[4]. Rezulta, astfel, ca marile valori si principii pe care se intemeiaza constitutiile moderne constituie o simbioza intre principiile democratice proiectate la nivel international si traditiile specifice, care difera de la un stat la altul, si ofera de multe ori elemente si formule inedite de guvernare.

1.1.1. Tehnici si modalitati de elaborare a constitutiilor

Daca in ceea ce priveste continutul politic al constitutiilor selectia ideilor pe care acestea le cuprind, modalitatile in care sunt determinate raporturile intre puterile statului, tipul reglementarilor adoptate, reflecta in mod firesc o anumita conceptie, de natura politica, in ce priveste tehnicile si modalitatile prin care se elaboreaza constitutiile constatam, de asemenea, o destul de mare diversitate.

- In primul rand, este de remarcat faptul ca exista o serie de state de traditie sau de influenta britanica, care nu au nici pana in prezent constitutii scrise, structurate in mod unitar, ci un numar mai mare sau mai mic de acte constitutionale care, in totalitatea lor, completate cu normele si uzantele parlamentare, ofera fundamentul unor reglementari cu caracter constitutional. Aceasta practica - desigur, a unui numar redus de state - ridica de la bun inceput problema daca din punctul de vedere al tehnicii de elaborare este sau nu necesar ca statele sa aiba intotdeauna constitutii scrise, sau daca ar fi preferabil sa fie 'generalizata' tehnica unor acte constitutionale (declaratii de drepturi, acte ale Parlamentului etc.).

Dat fiind faptul ca majoritatea covarsitoare a statelor lumii dispun in prezent de constitutii scrise, se poate aprecia ca exista o tendinta quasiunanima de recunoastere a valorii instrumentului scris, sistematic si integrator, fata de vechile practici si cutume. Pe de alta parte, faptul ca exista constitutii scrise permite mai usor ca ele sa fie cunoscute, iar cetatenii statelor sa fie educati in spiritul respectarii normelor constitutionale, sa gaseasca intotdeauna in prevederile lor o pavaza sigura pentru apararea drepturilor, pentru garantarea participarii lor la viata politica, asigurandu-se astfel functionarea corecta a intregii vieti politice a societatii.

Constitutiile 'nescrise' reflecta, desigur, traditii bogate si o experienta dintre cele mai notabile, in special de ordin parlamentar si a organelor justitiei, dar ele nu pot sa suplineasca existenta unui corp de reguli precise, reunite intr-un singur document, de natura sa ofere - sistematic si neechivoc - prezentarea structurii politice a unei tari in ansamblul sau, a drepturilor cetatenesti, a modalitatilor si practicilor prin care se infaptuiesc raporturile dintre puterile statului.

- O a doua problema care se ridica atunci cand este vorba de tehnicile de redactare constitutionala este aceea daca o constitutie trebuie sa fie astfel conceputa, dupa formula lui Thomas P.Paine, 'incat sa incapa intr-un buzunar' sau daca este preferabil ca ea sa cuprinda sute de articole, in care sa fie reglementate minutios, in cele mai mici detalii, toate institutiile si prevederile care au tangenta cu normele constitutionale. Am mentionat, in cuprinsul lucrarii noastre, constitutii care se remarca prin conciziunea lor - cum este, de pilda, Constitutia S.U.A. - dar si constitutii de dimensiuni impresionante, cum este Constitutia Braziliei (245 articole) sau a Indiei, pe care insusi un autor indian o considera ca fiind cea mai cuprinzatoare constitutie existenta, sub aspectul intinderii si dimensiunilor (395 articole).

Optiunea pentru constitutii 'mici' si constitutii 'mari' ridica insa anumite probleme nu numai in ce priveste cunoasterea si insusirea constitutiei, care fiind mai mare necesita un efort indiscutabil mai indelung, dar si in ceea ce priveste valoarea diferentei intre normele constitutionale si normele ce apartin unor alte discipline.

Asa cum s-a recunoscut in literatura de specialitate, exista norme constitutionale care se regasesc si in alte materii unde, pornindu-se tocmai de la acestea, se edifica institutii intregi sau siruri de reglementari si, fara indoiala, norme care nu au o valoare constitutionala, a caror includere in constitutie intrerupe sirul si evolutia logica a reglementarilor de drept constitutional.

Admitand ideea constitutiilor ample si a transformarii tuturor normelor cuprinse in ele in norme constitutionale, ne aflam in situatia in care orice modificare cat de mica a unei prevederi incluse in Constitutie va trebui sa solicite in mod necesar o revizuire constitutionala care, in cele mai multe sisteme, presupune modalitati mai complicate si indelungate decat modificarea legilor ordinare.

- In al treilea rand remarcam, din punctul de vedere al structurii diverselor constitutii, ca nu exista pana in prezent o practica unitara in ceea ce priveste dispunerea diferitelor titluri si capitole in cadrul constitutiei. Daca toata lumea este de acord, desigur, ca o constitutie trebuie sa cuprinda prevederi generale, probleme privind organizarea statului, drepturile cetatenilor, Parlamentul, justitia, organizarea locala, modalitatea de revizuire a Constitutiei etc., in cadrul diverselor tipuri de constitutii, uneori din ratiuni de tehnica legislativa dar alte ori din consideratii politice, anumite problematici au ocupat un rol proeminent in dauna altora. Din acest punct de vedere nu este lipsit de interes sa remarcam ca, daca in ceea ce priveste aproape toate constitutiile 'prevederile generale' ocupa primul capitol in ordinea succesiunii problemelor, unele constitutii incep cu institutia sefului statului, altele cu Parlamentul, iar altele cu drepturile omului.

Constitutia Romaniei, urmand structurile moderne, enunta materiile ce privesc drepturile si libertatile inaintea altor problematici, fundamentand prin aceasta insemnatatea omului - cetatean si alegator - pe al carui consimtamant se intemeiaza insasi legitimitatea autoritatilor politice si a intregului esafodaj al puterilor statului.

- In al patrulea rand observam, tot din punctul de vedere al tehnicilor constitutionale, ca exista in unele situatii si practica includerii unor documente constitutionale mai vechi, pe calea unor norme de trimitere in insusi continutul reglementarilor constitutionale. Exemplul cel mai bine cunoscut este, desigur, al Frantei, care nu are un capitol distinct privind drepturile omului, dar care face trimitere la Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 si la preambulul Constitutiei din 1946, unde sunt incluse drepturi economice si sociale. Explicatia unei asemenea practici - care, desigur, prezinta un element de discontinuitate fata de unitatea textului constitutional - rezida in faptul ca Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 constituie un document de uriasa semnificatie, a carei simpla reproducere in Constitutie ar fi estompat, poate, valoarea perceperii sale integrale ca moment al dezvoltarii constitutionale moderne. Amintim, de altfel, ca si alte state au considerat drept norme constitutionale prevederile cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului si insasi Constitutia tarii noastre, fara a o reproduce expres, mentioneaza in art.20 alin.(1), cerinta interpretarii drepturilor si libertatilor cetatenesti in spiritul prevederilor cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Aceste norme de trimitere se explica, deci, prin valoarea si semnificatia cu totul aparte a unor mari reglementari constitutionale, recunoscute la nivel mondial. Statele care procedeaza la asemenea tehnici doresc sa sublinieze inca odata atasamentul lor fata de marile valori pe care documentele in cauza le cuprind.

- In sfarsit, in al cincilea rand, referitor la tehnicile si modalitatile de elaborare a constitutiilor, dorim sa amintim si problema modificarilor sau revizuirilor constitutionale. In sistemul constitutiilor considerate 'rigide', orice modificare constitutionala cuprinde intotdeauna nu numai o majoritate constitutionala de doua treimi la nivelul intregului Parlament (daca tara in cauza are un sistem bicameral), dar si un referendum popular, in care majoritatea cetatenilor trebuie sa se pronunte in favoarea modificarilor constitutionale.

In sistemul constitutiilor considerate 'flexibile', o simpla lege votata de Parlament este suficienta pentru a produce modificarea constitutionala dorita, cu conditia - evident - ca Parlamentul sa dispuna de o anumita majoritate.

Atat o tehnica, cat si cealalta, prezinta avantaje si inconveniente. Constitutiile 'rigide' subliniaza valoarea si autoritatea suprematiei Constitutiei, promovand un sistem de valori in cadrul caruia o schimbare constitutionala trebuie efectuata intotdeauna in anumite forme si proceduri, diferite de acelea ale legilor ordinare. Aceasta are, desigur, o importanta de netagaduit pe planul valorilor politice si al respectului fata de Constitutie, dar necesita proceduri uneori complicate, care cer timp si desfasurarea unor operatiuni la mai multe nivele. Sistemul constitutiilor 'flexibile' este, desigur, foarte usor, dar - punand pe picior de egalitate constitutiile cu legile ordinare - dilueaza semnificatia constitutiei, a valorii sale de lege juridica fundamentala.

Din acest punct de vedere ne permitem sa semnalam doua exemple de tehnica, evident diferite, in ceea ce priveste modalitatea de efectuare a revizuirilor constitutionale: S.U.A. folosesc - asa cum este foarte bine cunoscut - sistemul amendamentelor la Constitutie, Constitutia S.U.A. avand sapte articole si 27 de amendamente. Venezuela, in schimb, a cunoscut pana in prezent 25 de Constitutii, considerandu-se necesar, ori de cate ori s-a adoptat o modificare constitutionala, ca sa se recurga la tehnica readoptarii intregii Constitutii. Desigur, aici au actionat in decursul timpului si alte elemente, cum ar fi succesiunea unor regimuri politice care au dorit sa-si manifeste, fiecare, individualitatea, legand promulgarea unei constitutii de stabilirea unui nou sistem de guvernare.

- Ultima problema asupra careia dorim sa retinem atentia din punct de vedere al tehnicilor de elaborare si modificare a constitutiilor priveste acele clauze care interzic revizuirea unor capitole sau principii proclamate de Constitutie. Mentionam ca in literatura de specialitate asemenea clauze au fost criticate ca situandu-se in discordanta cu dreptul la autodeterminare ce poate determina, in orice moment, noi optiuni politice ce s-ar putea cere a fi legalizate si pe cale constitutionala⁶.

Existenta unor asemenea clauze in unele constitutii, cum este cea franceza, cea italiana sau cea romana, a fost insa determinata de ratiuni istorice care au fost evaluate - la timpul respectiv - de cei care au pus bazele acestor constitutii. De remarcat insa, pentru a da numai un exemplu, ca problemele apartenentei Frantei la Tratatul de la Maastricht au suscitat probleme constitutionale, ele fiind transate prin modificarea Constitutiei operata in 1992, vizand articolele 88-2 si 88-4, care a permis, astfel, participarea Frantei la formele de integrare mult mai accentuate pe care le reprezinta Tratatul de la Maastricht in noua redactare a unor texte, perfectata la Amsterdam^[5]

1.1.2. Separatia puterilor si limitele sale in constitutiile moderne

Un principiu fundamental al dreptului constitutional, care a fost verificat de intreaga experienta istorica si pe care - cu diverse nuante - il consacra toate constitutiile actuale, este principiul separatiei puterilor. Acest principiu, enuntat pentru prima data de Aristotel in lucrarea sa 'Politica', a fost dezvoltat mai tarziu cu deosebire de scoala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John Locke, gasindu-si incununarea in opera lui Montesquieu.

'Exista in toate constitutiile - scria Aristotel - trei elemente in legatura cu care un bun legiuitor trebuie sa studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare'. Dupa parerea sa, 'una dintre aceste trei parti este aceea care delibereaza cu privire la problemele comune; a doua este aceea care are drept obiect magistratura; a treia este aceea care distribuie justitia'^[6]

In pofida diferentei de redactare fata de terminologia moderna cu privire la separatia puterilor, elaborata de Montesquieu in secolul XVIII, trebuie sa recunoastem astazi ca multe elemente de gandire politica ale filosofului antic premerg principiul care s-a incetatenit ulterior si este recunoscut astazi in toate democratiile moderne: un corp legislativ, o putere executiva si un numar de judecatori independenti, chemati sa imparta justitia, in mod egal, tuturor membrilor cetatii.

In Anglia, o contributie remarcabila la fundamentarea teoretica a principiului separatiei puterilor a adus-o John Locke^[7]. Argumentand ideea separatiei puterilor, filosoful si omul de stiinta englez sublinia ca 'tentatia de a pune mana pe putere ar fi prea mare daca aceleasi persoane care au puterea de a face legile ar avea in maini si puterea de a le pune in executare, deoarece ar putea sa se scuteasca de a se supune legilor pe care ele le fac'. In consecinta, dupa parerea sa, intr-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile sa fie incredintata unei adunari special convocate in acest scop, dar dupa ce legile au fost adoptate, adunarile ar trebui sa se separe si sa se supuna legilor pe care le-au acceptat.

Pronuntandu-se in sprijinul durabilitatii si stabilitatii legilor, John Locke considera ca 'este de trebuinta ca sa existe o putere care sa vegheze la executarea legilor ce sunt in vigoare. Astfel puterea legislativa si puterea executiva trebuie sa fie separate'. El admite totusi, alaturi de cele trei puteri ale statului necesare in orice stat - legislativa, executiva si federativa (relatii externe) - si o a patra putere, denumita 'prerogativa', care ar cuprinde toate atributiile puterilor, lasate la discretia puterii executive, in caz de pericol^[8]

Reluand si dezvoltand ideile lui John Locke, Montesquieu si dupa dansul toti teoreticienii statului liberal au vazut in principiul separatiei puterilor mijlocul eficace de a slabi atotputernicia statului, impartindu-i atributiunile. Pornind de la ideea ca exista o inclinatie naturala a omului care detine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul ca 'puterea trebuie sa fie infranata de putere'. In conceptia sa, separatia puterilor reprezinta singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor intr-un stat in care este posibila existenta unui guvern legal. 'Atunci cand, in mainile aceleiasi persoane sau in ale aceluiasi corp de dregatori se afla intrunite puterea legislativa si puterea executiva, nu exista libertate, deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau acelasi Senat sa intocmeasca legi tiranice, pe care sa le aplice in mod tiranic. Nu exista, de asemenea, libertate daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva. Daca ea ar fi imbinata cu puterea legislativa, puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecatorul ar fi si legiuitor. Daca ar fi imbinata cu puterea executiva, judecatorul ar putea avea forta unui opresor. Totul ar fi pierdut daca acelasi om, sau acelasi corp de fruntasi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la indeplinire hotararile obstesti si pe cea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari'^[9]

Principiul separatiei puterilor a fost dezvoltat ulterior si de Rousseau, dar filosoful francez foloseste o logica diferita, considerand ca puterea legislativa se confunda cu insasi suveranitatea si nu poate fi exercitata decat de intreaga natiune. In opinia sa, puterea executiva este competenta numai sa emita acte particulare, care trebuie sa rezulte din aplicarea masurilor generale adoptate de puterea legislativa. 'El nu poate insa concepe independenta puterii executive, caci aceasta este supusa puterii legislative, ale carei ordine le executa si care o supravegheaza, spre a vedea cum isi indeplineste atributiile fixate de dansa'^[10]

Cat priveste puterea judecatoreasca, Jean Jacques Rousseau considera ca aceasta este o putere distincta de executiv si legislativ, dar mentioneaza ca ea a suferit practic anumite diminuari fata de executiv prin recunoasterea dreptului de gratiere si fata de legislativ prin dreptul de gratiere exercitat de poporul suveran.

Principiul separatiei puterilor si-a gasit o larga aplicatie in practica constitutionala a tarilor occidentale. Cu toate acestea, el a fost criticat de o serie de ganditori si oameni politici, printre care fostul presedinte american Woodrow Wilson, care a estimat ca aplicatiunea acestui principiu face sa dispara, practic, orice idee de raspundere in guvernare. Doctrina germana (Laband, Jellinek) a considerat teoria lui Montesquieu ca fiind nelogica si imposibil de realizat in practica. S-a apreciat ca ea nu ar reprezenta 'decat o metoda de organizare menita sa slabeasca atotputernicia statului pentru a apara individul'. Juristii germani, puternic influentati de ideile etatiste, au estimat ca 'urmarind slabirea puterii politice prin repartizarea atributiunilor la diferite organe juxtapuse, quasi-independente unele de altele, avand fiecare un domeniu de activitate proprie, cu toate ca lucreaza la aceeasi opera generala, s-a ajuns la neputinta Statului de a crea o ordine noua, de a satisface nevoile unei societati in plina transformare'^[11]

Din punct de vedere juridic, principiul separatiei puterilor a fost consacrat in numeroase documente de drept constitutional. Astfel, el se regaseste in cunoscuta Declaratie a drepturilor omului si cetateanului din 1789, precum si in documentele revolutiei americane. Unul dintre parintii actualei Constitutii a Statelor Unite, James Madison, arata ca 'acumularea tuturor puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in aceleasi maini, indiferent daca acestea apartin unei singure persoane, unor putini sau la mai multi, sau daca aceasta (acumularea) este ereditara, autonumita sau electiva, poate fi considerata in mod justificat ca fiind adevarata definitie a tiraniei'^[12]

In multe constitutii moderne principiul separatiei puterilor este consacrat expres, cum ar fi Constitutia Cantonului Jura din Elvetia (art.55), Constitutia Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune in art.6 ca 'puterile legislativa, executiva si judecatoreasca sunt separate si colaboreaza in exercitarea prerogativelor ce le revin'. De asemenea, referiri la puterile statului se regasesc in Constitutiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei si altor state, precum si in Constitutia S.U.A.

Regimurile politice totalitare, de toate nuantele, au criticat principiul separatiei puterilor, sustinand ca puterea ar fi de fapt 'unica', ar apartine poporului si, deci, nu ar putea in nici un caz sa fie divizata. In realitate, prin ignorarea voita a principiului separatiei puterilor si prin eliminarea sa practica din constitutiile fostelor state socialiste, a fost favorizata concentrarea puterii in mainile unor persoane si negarea practica a oricaror mecanisme de conducere colectiva. Principiul 'unicitatii' puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a si subordonat intregul sistem al organizarii politice dominatiei unui singur partid, imprejurare ce a avut ca efect lichidarea opozitiei politice, negarea principiilor pluralismului si, in final, indepartarea de la marile principii democratice ale dreptului consitutional, validate de o intreaga experienta istorica. Revenirea la democratie in tarile Europei de rasarit a impus de aceea 'reabilitarea' principiului separatiei puterilor, recunoasterea utilitatii sale ca un principiu fundamental de organizare politica si premisa a asezarii intregii vieti sociale pe baze umaniste si democratice.

O examinare comparativa a constitutiilor moderne evidentiaza, neindoielnic, o anumita separatie functionala intre puterile statului, chiar si pentru acele tari care nu au prevazut in mod expres principiul separatiei puterilor ca un principiu de organizare constitutionala. Desigur, o separatie absoluta a puterilor statului poate fi intalnita numai in regimul constitutional prezidential, in cadrul caruia prerogativele si raspunderile diferitelor puteri ale statului apar cat se poate de precis delimitate, neexistand posibilitatea unei interferente a unei puteri in treburile celeilalte.

In celelalte sisteme insa - ne referim, desigur, la sistemele semi-prezidential si parlamentar - separatia puterilor este vizibila, dar nu ca o delimitare stricta si riguroasa, inconfundabila, a relatiilor dintre diferitele organe ale statului, ci ca un principiu de colaborare, indispensabil in epoca moderna pentru a se asigura functionalitatea si eficienta deplina a tuturor organelor statului.

Nu intamplator in Tratatul lor de drept constitutional si institutii politice specialistii Ioan Muraru si Simina Tanasescu, tratand acest principiu, se refera la 'separatia/echilibrul si colaborarea puterilor in stat'^[13]. O asemenea optica o gasim intru totul corespunzatoare deoarece releva nu numai ideea de 'separatie', dar si multiplele conexiuni, interdependente, pe care teoria in cauza le implica intre diverse organe si institutii de stat.

In Romania, o asemenea interpretare a separatiei puterilor este acceptata in general, - desi nu apare, ca atare, expressis verbis - prin modul in care au fost definite si fundamentate raporturile dintre diversele puteri ale statului in cadrul reglementarilor stabilite de Constitutia din 1991. Astfel, Curtea Constitutionala se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, a Regulamentelor Parlamentului, si hotaraste asupra exceptiilor ridicate in fata instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor. Parlamentul are dreptul sa-si exprime neincrederea in Guvern si poate declansa procedura suspendarii din functie a Presedintelui Romaniei. Presedintele Romaniei are dreptul de a adresa Parlamentului mesaje si chiar de a dizolva Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului, in termen de 60 de zile de la prima solicitare. Aceste prevederi - ca si numeroase altele existente in Constitutia Romaniei, ca si in constitutiile altor state ce isi regasesc astazi identitatea ca state democratice - denota faptul ca nu se poate vorbi nici pe departe in cadrul sistemului separatiei puterilor de o departajare totala a atributiilor celor trei puteri. Este vorba, in realitate, de o delimitare precisa de competente, interferentele fiind posibile numai in situatii de exceptie, cand anumite probleme de interes major pot fi rezolvate nu in mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci in egala masura cu contributia celorlalte.

Asa cum am mai aratat, principiului separatiei puterilor i s-au adus o serie de critici de catre unii autori, el fiind considerat fie depasit, fie 'imbatranit', fie reflectand numai o anumita etapa - de mult incheiata - a dezvoltarii constitutionale. In fond, insa, toti criticii separatiei puterilor omit - intentionat sau neintentionat - faptul ca separatia puterilor nu a fost niciodata conceputa, nici macar de teoreticienii sai, ca o separare ori o izolare artificiala intre puterile statului. Separatia puterilor a reprezentat si reprezinta o garantie impotriva acapararii puterii de catre forte totalitare si un mijloc de a asigura echilibrul intre puterile statului. Dupa cum observa in mod pe deplin justificat specialistii Ioan Muraru si Simina Tanasescu, 'Manifestandu-se rezerve fata de teoria clasica a separatiei puterilor nu trebuie sa se interpreteze ca ea si-a pierdut din importanta si actualitate si ca deci ramane o teorie a trecutului. Marea forta a teoriei separatiei puterilor consta in fantastica sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat in constiinta multimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficienta reteta contra despotismului si in favoarea libertatii si democratiei. Sintetizand acest paradox, Pierre Pactet arata ca se constata un decalaj important intre declinul unei teorii, care pierde progresiv din forta si valoarea sa explicativa si pentru ca ea nu mai corespunde cu adevarat realitatii si receptionarea sa de catre opinia publica, care continua sa creada in ea, si pentru clasa politica care persista in a o evoca'^[14]

In tratatul sau de Drept constitutional si institutii politice, prof.dr.Cristian Ionescu constata si el ca 'In momentul in care a fost institutionalizat in constitutii, principiului separatiei puterilor i s-au adus multe corective, constand in colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina denumeste 'checks and balances', adica supravegherea reciproca a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului intre ele. Daca concepem principiul separatiei puterilor in mod abstract si rigid, intre cele trei puteri nu exista nici o legatura; aplicat in conditii practice de guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos si dezordine publica, intrucat oricare dintre cele trei puteri ar avea inclinatia sa se manifeste in mod tiranic'^[15]

In concluzie, se poate aprecia ca principiul separatiei puterilor - consacrat explicit sau implicit in majoritatea constitutiilor lumii - ramane un element esential, indispensabil existentei si functionarii statului de drept. Nu intamplator numeroase lucrari teoretice, documentele partidelor politice, opinii ale unor specialisti fac referire la necesitatea separatiei puterilor. Intr-un valoros Dictionar politic romanesc, separatia puterilor este definita ca fiind un 'principiu major al democratiei moderne'. Se subliniaza ideea ca 'Fiecare putere este localizata intr-o institutie separata, iar cei ce o aplica sunt selectati prin diferite proceduri, au diferite termene si sunt independenti unii de altii. Separarea nu inseamna insa izolare, pentru ca fiecare ramura a puterii participa la functionarea celeilalte printr-un sistem de control si echilibrare reciproca a puterilor in stat. Separarea intre cei ce fac legea (puterea legislativa), cei ce o aplica (puterea executiva) si cei ce o interpreteaza (puterea judecatoreasca) este menita sa previna instaurarea unui regim dictatorial'^[16]