Clasificarea si prezentarea izvoarelor dreptului roman

Clasificarea si prezentarea izvoarelor dreptului roman

a) Generalitati

O analiza a izvoarelor dreptului facuta in contextul geografic si istoric, evidentiaza gruparea lor in cadrul sistemului de izvoare si chiar o ierarhizare care semnifica diversitatea lor si diferentierile care sunt de la un stat la altul, intr-o anumita perioada de timp, dupa cum urmeaza:

Dupa aparitia statului, o anumita durata de timp care se intinde si cuprinde inclusiv evul mediu, cel mai important si utilizat izvor de drept era obiceiul juridic, denumit si cutuma;

epoca moderna este dominata de legea scrisa, care reprezenta vointa reprezentantei nationale (parlament);

in perioada contemporana se contureaza mai multe categorii de sisteme de drept a unor state care au elemente comune.

Literatura de specialitate prezinta urmatoarele mari sisteme de drept din lume:

A. sistemul romano-germanic din care face parte si sistemul de drept roman;

B. marile sisteme de common law;

C. sistemele juridice traditionale, formate din: hindus, musulman, al extremului orient;

D. sistemul socialist cu o sfera de cuprindere redusa si in curs de restrangere treptata[1]

Un alt izvor de drept il constituia precedentul judiciar sau practica judecatoreasca, alcatuit din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele, pe baza interpretarii si aplicarii legii.

Cu toate ca o hotarare judecatoreasca este un act individual, un act de aplicare a dreptului, in care judecatorul da o solutie intr-un litigiu pe baza normelor juridice in vigoare, activitatea jurisdictionara are o importanta foarte mare. Aceasta activitate se manifesta in mod necesar de indata ce viata sociala a iesit din faza pur instinctiva, cerand adoptarea unor decizii.

In acelasi timp, activitatea jurisdictionala poate sugera noi idei, impuse de dezvoltarea si complexitatea raporturilor sociale. Dreptul sclavagist roman, asa numitul drept pretorian cuprindea norme create de pretori, pentru corectarea, adoptarea sau completarea dreptului civil roman (ius civile). De asemenea, in dreptul feudal, practica judiciara a capatat o deosebita insemnatate, mai ales in secolele al XV-lea - al XVII-lea, odata cu receptionarea dreptului roman.

Insa, deindata ce legea devine principalul izvor de drept, cele mai importante relatii sociale fiind reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzatoare, precedentul judiciar decade sau chiar este interzis in unele tari. De pilda, Codul civil francez de la 1804 interzicea tribunalelor sa se pronunte pe baza de dispozitii generale.

In prezent, in conceptia dreptului roman, ca si a altor sisteme de drept, precedentul judiciar nu mai este acceptat ca izvor de drept. Hotararile judecatoresti sunt acte care nu contin reguli juridice ci solutii concrete date pe baza unor acte normative si in vederea aplicarii lor. Asemenea acte de jurisdictie trebuie deosebite de actele jurisdictionale ale unor organe de stat interne sau ale organelor internationale care isi formeaza propria practica, ce nu poate fi cuprinsa in sfera notiunii de jurisprudenta.

Odata cu revolutiile burgheze, problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem la altul. Daca in tarile europene continentale precedentul nu a fost inclus printre izvoarele de drept, in Anglia, SUA, Canada el si-a pastrat un loc si rol deosebit de important.

In Anglia, de exemplu, si in tarile care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun este alcatuit din hotarari judecatoresti si cutumele consfintite de ele. In acest sistem, judecatorul nu este apreciat a fi doar un interpret al legii, ci o autoritate care creeaza regula de drept. Conceptia ce domina aici este ca "intelesul dreptului este acela pe care i-l dau instantele judecatoresti"[2] Insa nu orice hotarare judecatoreasca are valoare de precedent judiciar. In Anglia, de exemplu si in tarile care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun (common law) este alcatuit din hotarari judecatoresti si cutumele consfintite de ele.[3] Precedentele judiciare sunt considerate izvoare de drept si in statele cu un alt sistem de drept, cum se intampla in Elvetia unde exista opinia ca unele hotarari ale Tribunalului Federal constituie adevarate izvoare de drept.

In tara noastra, desi practicii judiciare i se acorda o atentie sporita, ea, de regula nu este considerata ca un izvor de drept, cum am spus si mai sus. Cu unele rezerve si inainte de revizuirea Constitutiei din 8 decembrie 1991 se accepta de a fi recunoscute ca izvor de drept hotararile judecatoresti ce tin de unele ramuri ale dreptului pronuntate de Curtea Suprema de Justitie in solutionarea recursului in interesul legii, in vederea interpretarii si aplicarii unitare a normelor juridice pe intreg teritoriul tarii.

Principiile generale ale dreptului au forta si semnificatia unor norme superioare generale, pe care instanta le are in vedere atunci cand nu exista reglementari de detaliu intr-o anumita problema.

Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, in special cele formulate inca in dreptul roman. Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie sa se tina seama atat in elaborarea dreptului, dar mai ales in aplicarea sa. Ele pot fi de inspiratie filozofica, politica, sociala. Unele principii au insa un caracter exclusiv juridic. Multe dintre principiile fundamentale sunt inscrise in Constitutie capatand astfel o forta juridica superioara fata de toate celelalte reglementari.

Doctrina (sau literatura juridica) cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care autorii de specialitate le dau fenomenului juridic si are o importanta majora, ea contribuie la explicarea fenomenului juridic, la cunoasterea realitatilor social-politice si economice, a relatiilor sociale supuse reglementarii juridice, interpretarea si aplicarea corecta a legii, la dezvoltarea si perfectionarea dreptului.

Ca izvor de drept, stiinta juridica a fost recunoscuta mai mult in epoca antica si cea medievala, unde imparatul romanilor, Hadrian, a decis ca judecatorii sunt obligati sa tina seama de parerea unanima a celor ce cerceteaza dreptul.

Ulterior, in epoca din urma a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva chestiunile de drept, citindu-se parerile vechilor jurisconsulti, incat nu se mai recurgea la textul legii. Mai mult de atat, s-a stabilit un fel de clasament intre jurisconsulti, astfel ca parerile a patru dintre ei, Papinion, Paul, Alpren, Modestin erau considerate drept lege. Si in Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecatorii apeland la operele stiintifice spre a gasi solutii potrivite pentru cauzele aduse in fata lor. Treptat insa rolul doctrinei a inceput sa scada, in prezent nemaifiind considerata ca izvor al dreptului.[4]

b) Actul normativ (legea in sensul larg al termenului)

Dupa formarea statelor au aparut norme juridice noi, acte normative care ocupa locul principal in ierarhia izvoarelor dreptului.

Forta lor juridica este sustinuta de faptul ca provin de la autoritatea publica competenta sa normativeze cele mai importante relatii sociale.

• Actul normativ sau legea in sensul larg se mai numeste, in teoria si practica dreptului, actul juridic normativ. Actul cu  cu forta juridica superioara este actul normativ sau legea in sensul strict al termenului, elaborat de organul suprem si "unica autoritate legiuitoare" care este Parlamentul.

In mod curent, utilizarea cuvantului "lege" (in sensul larg) desemneaza orice act normativ, indiferent de organul de stat de la care provine.

A. Actele juridice (normative) ale Parlamentului (art. 73 Constitutie) sunt:

Legile (cu forta juridica deosebita in ierarhia izvoarelor dreptului, ordonate in sistemul izvoarelor dreptului, intr-o anumita ordine), sunt prezentate in Constitutie, art. 73, sub urmatoarele trei categorii:

I. legi constitutionale care revizuiesc Constitutia, dupa o anumita procedura, reglementata expres in art. 150-152 din Titlul VI al Legii fundamentale ( aprobata prin referendumul din 18-19 octombrie 2003 si intrata in vigoare la data de 29 octombrie 2003);

II. legi organice care reglementeaza cele mai importante domenii de activitate umana si relatiile create in cadrul lor.

In art. 73 al Constitutiei (revizuit prin Legea Constitutionala nr. 429/2002) prevede urmatoarele domenii de reglementare ale legilor organice:

a.     sistemul electoral: organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;

b.     organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice

c.      statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora;

d.     organizarea si desfasurarea referendumului;

e.     organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii;

f.      regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi

g.     regimul starii de asediu si al celei de urgenta;

h.     infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora;

i.       acordarea amnistiei sau a gratierii colective;

j.       statutul functionarilor publici;

k.     contenciosul administrativ;

l.       organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi;

m.   regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii;

n.     organizarea generala a invatamantului

o.     organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala;

p.     regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala;;

r. statutul minoritatilor nationale ale Romaniei ;

s. regimul general al cultelor;

t celelalte domenii pentru care in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice (un exemplu in acest sens il constitue legea de organizare si functionare a avocatului poporului; art. 58, alin.3 din Legea fundamentala).

III. legi ordinare care sunt acela mai numeroase acte normative emise de Parlament, si cuprind toate actele autoritatii supreme, altele decat legile constitutionale si legile organice. Din aceasta categorie fac parte intre multe alte legi :. Legea 31/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 21/1996; Legea nr. 18/1991, Legea nr. 119/1996 etc.

Parlamentul mai adopta:

hotarari;

motiuni.

In conformitate cu prevederile art. 73 Constitutie, putem ierarhiza izvoarele dreptului pe baza acestor trei categorii de legi, iar legea organica are valoare juridica deosebita, ocupand locul doi dupa Constitutie, urmata de legea ordinara.

Structura izvoarelor dreptului roman cuprinde numeroase acte normative emise anterior evenimentelor din decembrie 1989,[5]incat este necesar sa le examinam in concordanta cu litera si spiritul disp. Art. 154 Constitutie, conform caruia: "(1) Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii".

In concordanta si cu dispozitiile alin 5 din acelasi articol, rezulta ca, in termen de 12 luni de la momentul intrarii in vigoare a legii de organizare a Consiliului Legislativ[6], acesta va examina daca actele normative la care ne-am referit, sunt in concordanta cu actuala Constitutie. In caz de nonconformitate acest organ va propune Parlamentului, sau dupa caz Guvernului, sa actioneze corespunzator, dispunand:

abrogarea;

modificarea;

completarea actelor normative in cauza.

Scopul asigurarii consitutionalitatii legilor este de a realiza armonizarea sistemului izvoarelor dreptului, determinat de schimbarea sistemului politic si juridic din tara noastra, ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989.[7]

B. Actele Presedintelui tarii: decretele (art. 100 Constitutie)

In exercitarea atributiilor sale, Presedintele tarii poate emite decrete ce sunt publicate in Monitorul Oficial al Romaniei. In caz de nepublicare decretul este considerat inexistent.

C. Actele Guvernului (art. 108 Constitutie) poarta denumirea de:

hotarari;

ordonante.

I. Hotararile Guvernului sunt emise in vederea organizarii executarii legilor (ex. Hotararea nr. 495 din 12 septembrie 1997 privind continutul, eliberarea si actualizarea livretului de familie).

Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei pentru a produce efectele izvorului de drept. In caz de nepublicare, hotararea respectiva este considerata inexistenta.

Alin. 4 teza finala din art. 108 Constitutie, excepteaza de la publicare hotararile care prezinta caracter militar si care "se comunica numai institutiilor interesate".

II. Ordonantele si Ordonantele de urgenta sunt prevazute in art. 108 Constitutie iar ultima categorie in art. 115 alin. 4 Constitutie. Parlamentul este "unica autoritate legiuitoare a tarii", iar aceasta functie legislativa nu este divizata, incat sa o realizeze impreuna cu autoritatea executiva sau Guvern.

Pentru a intelege activitatea legislativa a Guvernului, prezentata de art. 108 Constitutie trebuie sa coroboram acest articol din legea fundamentala cu dispozitiile art. 115 din acelasi act normativ, conform caruia: "Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Legea de abilitare va stabili, in mod obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante". Ordonantele sunt emise numai in limitele si in conditiile prevazute de legea speciala de abilitare. Acest act normativ intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial.

In termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizata trebuie sa se pronunte asupra ordonantei, iar in cazul in care nu dispune asupra ei, Ordonanta este considerata adoptata si se trimite celeilalte camere care decide in procedura de urgenta.

In situatia in care Ordonanta de Urgenta a Guvernului cuprinde norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta la art. 76 alin. 1.[8]

Limitarea domeniilor de reglementare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului rezulta din corelarea prevederilor art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:

nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale;

nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului;

nu pot atinge drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie;

nu pot afecta drepturile electorale;

nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica.

Parlamentul aproba sau dupa caz respinge printr-o lege, ordonantele cu care a fost sesizat dispunand, daca este necesar, masuri cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare aordonantei.

In sistemul actual al izvoarelor dreptului roman sunt cuprinse numeroase ordonante (cum ar fi: Ordonanta Guvernului Nr. 21 / 1992 privind protectia consumatorului, Ordonanta Guvernului nr. 26/ 2000 privind asociatiile si fundatiile etc.)

Totodata, dupa revizuire s-a introdus inca doua aliniate (5 si 6) care se refera la data intrarii in vigoare o Ordonantei de Urgenta la limitele de reglementare a acestor acte normative.

Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la camera competenta sa fie sesizata si publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele daca nu se afla in sesiune se convoaca obligatoriu in cinci zile de la depunere sau dupa caz de la trimitere. Daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei, aceasta este considerata adoptata imediat si se trimite celeilalte Camere, care decide deasemenea in procedura de urgenta. Ordonantele de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta in art. 76 alin. 1. Exemplu de ordonante de urgenta: nr. 25 din 12 iunie 1997 completata si aprobata prin Legea nr. 87/1998 privind regimul juridic al adoptiei, publicata in Monitorul Oficial nr. 120 / 1997; nr. 26 din 12 iunie 1997 aprobata prin Legea nr. 108/1998 cu privire la protectia copilului aflat in dificultate.

c) Contractul normativ constituie un izvor de drept cu o activitate mai restransa, in comparatie cu alte izvoare.[9]

Totusi, in epoca feudala contractul a reprezentat un important izvor de drept si a reglementat diferite raporturi dintre paturi sau stari sociale, ori intre acestea si seful statului (monarh), fiind caracterizate ca raporturi de forta intre cei care-l semnau. Intre aceste contracte cu valoare juridica deosebita, sistemul dreptului englez cuprindea Magna Charta Libertatum (15 iunie 1215).

O importanta majora are contractul normativ si in situatia formarii, din unirea mai multor state, a unor confederatii sau federatii, care prevedea principiile fundamentale acceptate de tarile semnatare.

In dreptul intern, contractul normativ este inclus in categoria izvoarelor dreptului. Am putea mentiona contractul colectiv care este apreciat de specialisti ca un semnificativ izvor al dreptului muncii, daca ne referim la dispozitiile generale pe care le contine. Aceste prevederi constituie forma unor norme juridice, de natura conventionala.

In prezent, se manifesta o tendinta de standardizare a tuturor operatiunilor juridice, fiind elaborate unele "contracte tip", denumite si "contracte de adeziune", in cadrul carora semnatarii au libertatea doar sa accepte aceste prevederi si sa le semneze.[10]

Cel mai important loc il ocupa contractul normativ intre izvoarele dreptului international, unde este cunoscut sub denumirea de: tratat; acord; conventie; contract etc.

Este de retinut faptul ca, in comparatie cu actul juridic al partilor (contractul care este manifestarea de vointa a acestora pe baza careia se creeaza drepturi si obligatii pentru ele), contractul normativ - ca izvor de drept reprezinta "forma conventionala a crearii normelor juridice, caz in care drepturile si obligatiile apar ca regula de conduita obligatorii pentru semnatarii lui".[11]

d) Cutuma (obiceiul juridic)

Obiceiul reprezinta o regula de conduita ce se formeaza spontan ca rezultat a aplicarii ei repetate intr-un interval de timp relativ indelungat, intr-o colectivitate umana.[12]

Modalitatea principala de ordonare a relatiilor sociale si influentare a actiunii umane in comuna primitiva este constituita din:

diferite datini;

traditii;

practici cu caracter moral sau religios.

In epocile istorice care au urmat comunei primitive, obiceiul a avut in continuare un rol social important, diferit insa de la o epoca la alta.

Puterea de stat poate adopta fata de obiceiuri, dupa caz una  din urmatoarele atitudini:

de recunoastere, conservarea ori, dupa caz sanctionare, acordandu-le forta judiciara celor care sunt in acea perioada istorica, necesare pentru intarirea ordinii de drept;

de acceptare si tolerare a obiceiurilor care insa nu necesita transformarea lor in norme cu caracter juridic;

de interzicere a obiceiurilor care sunt contrare ordinii de stat.

Obiceiurile din prima categorie, respectiv cele care se bucura de recunoastere din partea puterii de stat care le acorda forta juridica, se transforma in obiceiuri juridice. Acestea se mai numesc cutume, care fac parte dintre izvoarele dreptului roman. De regula, modul de sanctionare al obiceiului si transformare a lor in obiceiuri juridice, s-a realizat in practica aplicarii dreptului, prin recunoasterea lor de catre instantele judecatoresti, cu prilejul solutionarii cauzelor supuse judecatii acestora.

Cutuma (obiceiul juridic) a avut si continua sa manifeste un rol important ca izvor al dreptului international, cu toate ca in perioada actuala, s-a extins practica de reglementare scrisa si de codificare a acesteia. In dreptul intern, cutuma este izvor al dreptului civil si comercial.[13]

Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic sau cutumei constituie o problema controversata in teoria si practica dreptului[14], conturandu-se mai multe opinii, si anume:

cutuma este izvor de drept in situatia in care in legea scrisa nu exista reglementari pentru anumite relatii sociale dar se afla reguli nescrise, recunoscute si practicate constant, o perioada mare de timp;

obiceiul juridic are valoare de izvor de drept cand normele juridice existente acorda obligativitate acestuia ori practica judiciara (jurisprudenta) il impune, acordandu-i o consacrare oficiala.

Cutuma (obiceiul juridic) nu este definita prin lege ci de catre doctrina judiciara (literatura judiciara) care ii acorda doua acceptiuni sau sensuri si anume:

sens larg care presupune ca obiceiul juridic este constituit din ansamblul regulilor care nu sunt consacrate textual, cum ar fi: principiile generale ale dreptului, traditiile, practicile recunoscute de autoritatile publice, jurisprudenta;

sens restrans, cand obiceiul juridic (cutuma) inseamna regula de conduita creata in practica vietii sociale.

Unele precizari se impun in privinta obiceiului juridic si anume convingerea obligativitatii normelor nescrise care devin cutume, ceea ce inseamna aspectul psihologic; investirea cu autoritate juridica a obiceiului se face doar de catre puterea de stat, singura in masura sa-l recunoasca si sa-i acorde sau nu forta juridica, daca aceasta este in concordanta cu ordinea de stat existenta si contribuie la intarirea ordinii de drept.

Incetarea actiunii obiceiului juridic are loc prin caderea lui treptata, in desuetudine, nemaifiind intrebuintat. In comparatie cu legea scrisa care are forta juridica superioara cutumei si mai mare certitudine si stabilitate, obiceiul juridic are forta juridica inferioara.Cand este recunoscuta de puterea publica, cutuma are aplicabilitate restransa, in dreptul public si anume, dreptul international, cat si in domeniul dreptului privat, in ramura dreptului civil si a dreptului comercial.

Fata de lege, cutuma are un rol subsidiar, subordonat, desi in dreptul comparat intalnim sisteme de izvoare ale dreptului in cadrul carora cutuma este uneori privita asemanator legii (ex. Germania).[15]

Teste de autoevaluare

1) Notiunea de izvor de drept semnifica:

a) izvor material

b) izvor formal (juridic)

c) normele dreptului

2) Care dintre actele normative (legile) din sistemul dreptului roman are valoare juridica suprema:

a) ordonanta si hotararea Guvernului

b) legea organica

c) constitutia

3) Legea organica reglementeaza:

a) organizarea partidelor politice

b) regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii

c) organizarea si desfasurarea referendumului.

4) Care dintre urmatoarele categorii de izvoare ale dreptului a aparut mai intai:

a) actul normativ

b) contractul normativ

c) cutuma (obiceiul juridic)

5) Organizarea punerii in aplicare a legilor este reglementata prin:

a) decretul Presedintelui tarii

b) hotararea Guvernului

c) ordonanta Guvernului

IZVOARELE DREPTULUI

		I