|
|
|
SOCRATE
Socrate (470-399 i.Hr.) a fost un mare filozof grec, care a contribuit la formarea filozofiei vestice, desi nu a lasat nici o opera proprie. Elevul sau, Platon, a scris dialoguri pentru a descrie punctele de vedere si actiunile lui Socrate. Acestea sunt principalele surse de informatii referitoare la ideile si influenta lui Socrate. Uneori, Platon i-a atribuit profesorului sau unele din propriile puncte de vedere. Istoricul Xenofon a scris de asemenea dialoguri implicandu-l pe Socrate. El este mentionat si in alte opere grecesti.
Viata sa
Nascut in Atena, tatal lui fiind Sophroniscus, un sculptor, iar mama numindu-se Phaenarete, o sotie din clasa de mijloc, Socrate a fost scund si ne atractiv, dar foarte robust si autocontrolat. El primit o educatie solida in literatura, muzica si gimnastica, familiarizandu-se singur, mai tarziu, cu retorica si filozofia sofista, cu speculatiile filozofilor ionieni si cu cultura generala a Atenei lui Pericle. S-a casatorit cu Xanthippe, din Atena, cu care a avut trei copii.
Initial, Socrate a urmat meseria tatalui sau. De asemenea, a luptat, impreuna cu ceilalti barbati ai Atenei, in razboiul Peloponesiac contra Spartei, fiind un infanterist viteaz in bataliile de la Potidaea intre 432-430 i.Hr., de la Delium in 424 i.Hr. si de la Amphipolis in 422 i.Hr.
In conformitate cu Apologia lui Platon, "viata" lui Socrate a inceput atunci cand un prieten a intrebat oracolul din Delphi daca exista cineva mai destept decat Socrate, la care oracolul a raspuns "nu". De atunci, Socrate si-a dedicat viata oratoriei in locuri publice din Atena, oferind cunostinte tuturor si incercand sa-i ajute pe oameni sa inteleaga ignoranta lor, dupa ce a inteles-o pe a sa.
Desi el sustinea doar ca isi cunoaste ignoranta, in argumente, el a dezvoltat niste puncte de vedere etice distincte, sub forma de paradoxuri. Acestea includ ideile conform carora virtutea este cunostinta; ca nimeni nu face rau din propria vointa, ci doar din ignoranta; si ca este mai bine sa fi gresit tu insuti decat sa repeti greselile altora. Aceste idei, in special ultima, care presupunea interzicerea pedepselor, erau straine culturii publice conventionale a Atenei din acele timpuri. Socrate s-a concentrat asupra argumentelor rationale privind sufletul si asupra gasirii definitiilor ideilor etice. La fel de importanta ca ideile sale a fost metoda sa de argumentare care, de obicei, presupunea si o postura ironica asupra afirmatiilor interlocutorilor sai, cunoscuta ca ironia socratica.
Aceste puncte de vedere au influentat profund urmatorele generatii de filozofi. Elevul lui Socrate, Platon si elevul acestuia, Aristotel, au cautat sa extinda dialogurile socratice in timp ce cautau definitii pe care Socrate nu le-a gasit niciodata care sa permita admiterea elementelor irationale ale sufletului, pe care el le-a exclus.
Antisthenes, un prieten a lui Socrate a fondat scoala de filozofie Cynic, care preda viata referindu-se la natura si nu conventional.
Un alt elev al lui Socrate, Aristippus, a fondat filozofia Cyrenaica a experientei si placerii din care s-a dezvoltat filozofia lui Epictetus. Pentru stoicisti, ca filozoful roman Seneca cel Batran si imparatului roman Marcus Aurelius, Socrate era flozoful si ghidul catre o viata in concordanta, mai degraba cu intelepciunea de cat cu pasiunea.
Rolul lui Socrate in viata publica a Atenei si mai ales felul sau de a critica, la facut nedorit de multi cetateni. Probabil ca a fost considerat responsabil intr-un fel de revolta aristocratilor impotriva democratiei in 404 i.Hr., care a condus la un regim de teroare la care au participat cativa dintre studentii si prietenii sai. Cu siguranta a fost ridiculizat ca unul dintre sofisti de comicul Aristophan, in piesa sa "Norii", de si chiar Socrate ia numit pe sofisti inamici periculosi, care doreau sa invete orice pentru bani si discutau fara sinceritate.
De aceea a fost acuzat in 399 i.Hr. de neglijarea bunurilor si introducerea unor divinitati noi, referindu-se la vocea interioara demonica despre care el spunea adesea ca ii indruma actiunile; si de coruperea tinerilor.
Apologia lui Platon prezinta apararea lui Socrate in cadrul propriei judecati, care i-a prezentat meritele in rolul pe care l-a avut in oras si devotamentul lui fata de filozofie. A fost gasit vinovat doar de o mica majoritate si, in concordanta cu legile ateniene, i s-a dat sansa sa-si propuna propria alternativa la pedeapsa cu moartea ceruta de persecutorii sai. In orice caz, propunerea sa de a fi vazut in oras ca un filozof, a deranjat juratii, care au votat in majoritate pedeapsa cu moartea.
Prietenii lui Socrate au vrut sa-l scoata din inchisoare. In lucrarea lui Platon, Crito, acesta il contrazice pe unul dintre ei, spunand ca devotamentul sau catre filozofie si propriile principii il fac sa prefere greseala judecatii decat greseala orasului. Opera lui Platon, Phaedo, descrie ultima sa zi si calmul cu care a baut otrava, care era procedura de executie. Viata si moartea lui Socrate l-au facut, pentru generatiile viitoare, modelul filozofului rational si neinfricat.
