R. Filipescu si colegii lui de inchisoare politica

R. Filipescu si colegii lui de inchisoare politica

Discutiile de mai jos au avut loc cu ocazia lansarii cartii 'Jogging cu Securitatea', scrisa de Herma Kennel Kopernic, in care sunt descrise evenimentele ce-au dus la arestarea si urmarirea ulterioara de catre Securitate, a lui Radu Filipescu. Titlul cartii vine de la faptul ca dupa eliberarea din inchisoare un grup de securisti a fost insarcinat cu urmarirea permanenta a subiectului, R. Filipescu, iar acesta, ca modalitate de razbunare, s-a apucat de jogging, alergand prin Bucuresti cu securistii dupa el.

RADU FILIPESCU (fost detinut politic): S-a pomenit foarte des numele meu. S-a intimplat sa fie cineva cu numele meu personajul cel mai cunoscut, dar nu neaparat cel mai important. Actiunile propriu-zise de lupta au fost ale unei echipe sau ale mai multor echipe.
Unii au avut norocul sa fie cunoscuti si sa fie sustinuti. Desi in cartea asta e vorba mai mult despre mine, eu am stat o perioada mult mai scurta la inchisoare decit alti colegi de la Aiud. Unii dintre ei, chiar avind condamnari mai mici decit mine, au stat mai mult la inchisoare. Eu, pentru ca am fost sustinut si ajutat in principal de familie, de prieteni, care au avut relatii in strainatate, am fost eliberat mai devreme, de fapt, pe nedrept. E o mare placere pentru mine faptul ca astazi am reusit sa ne adunam mai multi colegi de la Aiud. Cu citiva dintre ei am impartit citeva celule. As vrea sa-mi aduc aminte si de alti oameni care mi-au fost alaturi in acea perioada. Ei au transmis informatii despre mine in strainatate, lucru care m-a ajutat foarte mult. O foarte buna prietena a parintilor a fost cea care a reusit impreuna cu sotul ei sa trimita o scrisoare la Europa Libera. Astfel de mesaje (dupa ce am fost eliberat am incercat si eu sa transmit informatii despre ceilalti colegi) au facut ca, pina la urma, conditiile de inchisoare sa fie, foarte curios, pe de o parte, severe, dar, pe de alta parte, perioadele de detentie au fost mai scurte decit condamnarile, in general, regimul nu a avut nici un fel de regula cu privire la aplicarea pedepselor. Pentru fapte similare, condamnarile puteau sa varieze foarte mult. De exemplu, in '83 au fost condamnari de 10 ani, in '87 au fost condamnari care au fost pur si simplu uitate, pentru ca reactia din strainatate era mult mai agresiva si regimul a recurs la un fel de inchisoare la domiciliu. Sistemul de urmarire era mult mai strict, atit direct, cit si prin telefon. A fost o perioada in care doamna Mariana Celac, doamna Doina Cornea si altii am fost inchisi pentru perioade scurte, urmate de anchete violente si supraveghere foarte stricta. Va prezint pe citiva colegi de la Aiud, ale caror cazuri, daca ar fi fost cunoscute, ar fi fost considerate la fel de 'nobile' si de 'curate'. Ilie Ion a fost condamnat pentru manifeste raspindite in Pitesti. Dinsul era contabil-sef la un trust de constructii, pe o pozitie destul de 'comoda'. Si a stat 4 ani la inchisoare.

Proverbul 'sa nu dea Dumnezeu omului cit poate sa duca' l-am inteles pe pielea mea

ILIE ION (fost detinut politic): Am fost condamnat la sase ani pentru propaganda impotriva orinduirii socialiste. Am raspindit manifeste in trei orase din tara: Bucuresti, Pitesti, Tirgoviste, in 1982, august, am fost depistat si condamnat. Nu stiam atunci de Radu, nici el de mine. Fenomenul era izolat, dar nu era singular.
Un proverb spune: 'sa nu dea Dumnezeu omului cit poate sa duca'. L-am inteles pe pielea mea. Eram in 1985 in inchisoare la Aiud. Sufeream de o infectie renala si am solicitat de mai multe ori sa fiu dus la un medic ca sa pot cere de acasa medicamentele minime. Am solicitat o data, de doua, de trei si nu mi s-a dat nici o atentie. Atunci am solicitat mai insistent, dar cu cuvinte decente. Am fost bagat din nou in celula. Si a venit gardianul: 'Cine e Ilie? Repede bagajul si iesi afara!' Mi-am facut traista, am iesit afara, citeva bastoane pe spinare: 'Ce-ai facut, ma?' 'N-am facut nimic.' 'Las' ca stiu eu!' si da-i injuraturi. M-a dus la izolare. Acolo m-au intrebat: 'Ce-ai facut, ma?' 'N-am facut nimic' 'A, nu vrei sa spui, crezi ca noi nu stim?' 'N-am facut nimic, poate e o confuzie.' 'Daca tu crezi ca e confuzie, o sa-ti aratam noi.' Si mi-au aratat: m-au pus intii in lanturi cu zaua mai groasa decit bara care sustine acest microfon, iar bratarile erau prinse direct pe piele. Mi s-au dat alte haine, papuci fara talpi si catuse la miini, care au intrat i-mediat in carne, a crapat pielea, a tisnit singele si am facut si infectie. Aveam sa aflu mai tirziu ca am capatat 5 zile de izolare si, pentru ca am spus ca 'este o confuzie', mi s-au mai dat 7 zile. in total am facut 12 zile de izolare in luna februarie, cu picioarele pe ciment si imbracat in haine de doc, fara foc, cu infectie la rinichi. De la 5 dimineata pina seara la 22, nu aveai voie sa stai jos, nici nu aveai pe ce, pentru ca dormeai pe o scindura care ziua se suspenda si se lipea de perete. Si trebuia sa mergi. Am mers tot timpul in jurul peretilor. Cind am terminat cele 12 zile de izolator, se frecase atit de mult lantul de ciment, incit zalele lantului erau lustruite, iar pe podea, nisipul de la ciment era sa-l stringi cu mina. Mincarea insemna, o data la doua zile, 100 gr de piine si o ciorba pe care trebuia sa o maninc cu miinile legate in catuse, cu o lingura care avea numai caus. Pentru ca se intimpla ca cei care lucrau in conditii rele sa rupa coada lingurii si s-o inghita, pentru a fi dusi la spital. Am reusit sa ne mentinem moralul si sa scapam - altii s-au prapadit, saracii, prin inchisori -datorita faptului ca nu ne simteam vinovati fata de patrie, fata de popor. Ma simteam putin vinovat fata de familie, pentru ca familia asteapta de la capul ei - sau accepta, daca e vorba sa se sacrifice - rezultat imediat, in toate clipele din detentie, cautam sa ma gindesc la lucruri frumoase si-mi faceam fel de fel de planuri, imi placea sa merg pe munte. Si ma gindeam cum am sa merg pe munte cu fetita, care atunci avea 12 ani. Refaceam in minte trasee mai grele, mai usoare, sau inchipuiam trasee pe care nu le-am facut niciodata. Vazusem ca se poate trai si cu putin si-mi spuneam ca o sa incerc sa traiesc asa. Eram convins, atit din ratiune, cit si din al nu stiu citelea simt, ca tara e intr-o infundatura si ca trebuie sa iasa de acolo. Am trait mereu cu aceasta convingere si am avut fericirea ca istoria sa imi dea dreptate, mie si colegilor. Stiti, exista un soc al arestarii. Eu n-am citit asta din carti. Pentru mine socul a fost foarte mare pentru ca sint economist si fusesem director la un trust de constructii industriale si, evident, aveam un cistig bun. Aceasta ii si exaspera pe baietii cu ochi albastri. 'Cum tocmai tu, care aveai?' Aveam. Si atunci, ce voiam? Ce voia toata lumea Dar exista si un soc al intoarcerii. Ai fixate pe retina niste imagini care asa ingheata, in inchisoare, nu vezi altceva decit ziduri. Cind te intorci, imaginile ingheata pe retina, nu mai sint aceleasi si suferi un soc. Nici tu nu mai esti acelasi, esti schimbat. Am avut prieteni si colegi care, cind m-am intilnit cu ei, au trecut ca pe linga oricine altcineva, asta se intimpla in 1987, dar am avut si prieteni si colegi care in mijlocul strazii m-au imbratisat si m-au sarutat. Pe aceia ii consider mai departe oameni. Socul intoarcerii poate fi uneori mai greu decit cel al arestarii. Unul dintre colegii nostri, actor din Tirgu Mures, Arpad, s-a sinucis dupa intoarcere. Acest soc a fost amplificat de baietii cu ochi albastri, care ne-au supus haituielii dupa intoarcere. Aveam prieteni, colegi, avusesem o functie Intr-un oras destul de mare, resedinta de judet, si gaseam in mai multe locuri sa lucrez. Dupa ce umblam, dupa ce mi se promitea, dupa ce eram chemat de unii dintre ei, mi se spunea 'nu se mai poate'. Am fost chemat de baietii cu ochi albastri, care mi-au spus: 'Nu mai cauta. Cind o sa vrem noi si unde o sa vrem noi o sa lucrezi'. Si am lucrat, plecind de la salariul de baza, unde au vrut ei si cum au vrut ei. Mi-au pus si microfoane in casa. Mai amintesc un singur, episod. Un coleg care nu se afla de fata, care a stat in conditii de izolare restrictiva un an de zile. Cind a venit, era numai pielea si osul. Sa-l fi vazut cum minca turtoiul si mizeria de mincare Minca tot-tot ce-i dadeau si-i dadeam noi, atit de infometat era Vasile Parvu.

Logodnica lui Ferrike a venit la inchisoare ca sa-l ceara in casatorie

RADU FILIPESCU: Mi-am adus acum aminte de ce a fost condamnat Vasile Parvu. El si-a facut un plan sa-l rapeasca pe Ceausescu cind venea in vizita in Ploiesti. Sa faca rost de o arma si sa se duca linga el sa-l ameninte si sa obtina drepturi politice pentru toata lumea. A fost foarte framintat de planul a-cesta si s-a gindit sa-i spuna unui 'prieten'. Ei, lucrul asta i-a fost fatal, ca prietenul era un 'baiat bun', militar, ceva in genul acesta. Tot Vasile, care era foarte simpatic si foarte naiv, povestea cum in momentul in care a fost arestat n-a vrut sa vorbeasca, a zis ca el nu vorbeste decit in prezenta unui avocat L-au 'lamurit' foarte repede ca nu e cazul sa astepte un avocat.
Cu alti doi colegi, fratii Barabás Janos si Barabás Francisc, am stat in aceeasi celula, o data cu Ferrike, o data cu Janos. Cind eram cu Ferrike, cred ca in camera 61, la un moment dat a batut paznicul la usa, a deschis usa destul de repede, l-a gasit pe Ferrike la fereastra, unde n-avea voie, si era gata sa fie pedepsit. Paznicul i-a spus ca trebuie sa mearga la comandant pentru ca logodnica lui a venit la inchisoare sa-l ceara in casatorie. Si el a trebuit sa raspunda ce hotarire ia. Noi i-am spus sa nu se lase prea usor momit cu propuneri de astea in situatiile dificile in care eram noi acolo, dar pina la urma a acceptat si dupa doua saptamini a avut loc casatoria intre Ferrike si Piroska. Ei impreuna au impartit manifeste in Miercurea Ciuc, exact acum 15 ani.

BARABÁS JÁNOS (fost detinut politic): Intr-adevar, acum 15 ani, am raspindit manifeste impreuna cu fratele si cu nevasta sa in Miercurea Ciuc, la o adunare religioasa, intre 1960-70, am avut mari probleme cu Securitatea si stiam ca acesti oameni, asa-zisi 'buni', care ei insisi isi ziceau 'buni', erau niste lepadaturi, in frunte cu Ceausescu. Meseria mea este mecanic agricol, tractorist, de fapt. Eu nu prea sint omul care stie sa vorbeasca, mai mult sint omul faptei. Eu am facut masinaria cu care am confectionat stampilele sculptate in lemn. Cu aceste stampile scriam manifeste, multe-multe, pe care le-am raspindit. Am fost divulgat, cu toate ca facusem treaba asa de bine, incit nu credeam vreodata ca o sa ne prinda. Prietenii mei v-au povestit clipe triste si a-mare, eu vreau sa spun citeva lucruri mai 'placute' din puscarie. La puscarie, eu am mincat mai mult salam de Sibiu cum multi dintre dumneavoastra nu cred ca ati mincat in vremea aia. Sa vedeti de ce. Eu eram mai linistit, nu prea vorbeam, si pachetul meu venea regulat, de fiecare data. Am impartit cu Radu pachetul, iar dupa ce a trecut pedeapsa lui, el a primit numai salam de Sibiu si I-a impartit cu mine frateste. O data a aparut ceva mai multa carne in mincare si ne-am spus ca probabil a venit timpul sa plecam acasa si vor sa ne ingrase putin. Eu si cu Radu am facut la geam o gaurica, ca sa vedem curtea penitenciarului. Acolo erau doi cai frumosi cu care ne carau mincarea, dimineata, la prinz si seara. Dupa citeva zile, apare un singur cal la caruta. Celalalt

Unicul caz de disidenta in Militie

RADU FILIPESCU: Domnul Iancu Marin a fost si el inchis la Aiud. Pe linga tot ce a avut de indurat in inchisoare, in decembrie 1989, in timpul revolutiei, fata lui, care era printre demonstranti, a fost impuscata.

IANCU MARIN (fost detinut politic): Un magistrat ma intreba ieri cum de mi-a venit ideea sa fac scrisori la Europa Libera, pentru ca eram un om cu o pozitie si cu un salariu deosebit. 'Eu consider ca erai nebun.' Daca eram, insa, mai multi nebuni ca mine, poate reuseam mai demult sa obtinem ceea ce am obtinut, pentru ca nebunia mea a fost o dovada - e adevarat, unicul caz de disidenta din cadrul Militiei, din Ministerul de Interne - ca ea a avut rost. Durerea mare e ca la revolutie, la Sala Dalles, la baricada, mi-a fost impuscata fata. in perioada detentiei, am strins o ura mare impotriva regimului totalitar si sigur ca in decembrie '89 am iesit pe strada. Moartea fetitei este o tragedie a vietii mele. Dat fiind faptul ca eram cadru MI am fost chinuit pe masura. Am fost spinzurat in forma de cruce si schingiuit ca sa se razbune ca eram ofiter si ca indraznisem sa ma opun regimului. La noi, erau trei rinduri de puscarii. Una era cotetul care n-avea deschidere, tara in care traia tot poporul; a doua erau puscariile unde eram noi, si a treia, cea unde cei mai curajosi se manifestau chiar in interiorul puscariei, asa cum erau Radu si altii dintre noi, la izo-jare, unde te tinea nemincat si fara apa. imi aduceam aminte, cind s-a infiintat SRI, domnul Astalos István - cum il cheama pe domnul Magureanu - m-a luat in SRI si si-a facut fotografie cu mine, ca eu fusesem opozant. Dupa un an, sigur ca nu i-a convenit si m-a ras de acolo. Scrie: 'Colonel lancu, care a luptat pe baricade, a fost detinut politic, i-a murit copilul', facea o poliloghie, cu care isi cosmetiza SRI. Dar era, de fapt, aceeasi Securitate. Cind m-a scos dupa un an din SRI, scria: 'A tradat cauza lui Ceausescu'. Era normal sa iau atitudine, atita timp cit mie, ca om echilibrat, imi impui sa cumpar brinza cite 100 de grame. Indiferent ca. la vremea aceea, eu aveam un statut bun, bani. Dar nu poti sa accepti, trebuie sa te gindesti si la cei din jurul tau.
La un moment dat, ne-au scos intr-una din zile, ne-au dezbracat, absolut asa cum ne-am nascut, si ne-au tinut acolo, goi, in februarie, pe ciment, numai cu un cearceaf, patru ore si ceva. Ziceau ca ne controleaza, dar nu aveau in cap decit sa ne umileasca, intr-o seara, Radu (eu am stat cu el in celula) a scris acasa, cinstit: 'Mama, ma culc la ora cutare, maninc arpacasul la ora cutare'. Care a fost urmarea pentru Radu, saracul? L-au bagat la izolare, pentru ca a divulgat 'secrete' din inchisoare.
RADU FILIPESCU: Si mi-au taiat pachetele.
IANCU MARIN: Mie mi s-a facut un raport ca am stat pe pat. Eu eram disciplinat, prin natura profesiei mele, stateam numai pe banca, dar trebuiau sa gaseasca un motiv. Cind a venit sotia mea - 8 luni de zile n-am stiut de familie - a zis: 'Nu mai plec, va dau foc la puscarie L-ati omorit? Dati-mi-l aici!'. Si cind au vazut ca n-au alta solutie, au tras vizeta si m-au aratat doar la figura. Dar, pentru asta, m-au sanctionat pe mine ca am stat pe pat. Ati vazut ca aici sint niste colegi ai nostri de suferinta maghiari. Noi am fost prieteni si am ramas si dupa aceea. Erno stie. Aveam pachetele si masuram cu rigla, imparteam totdeauna frateste totul. Am fost frati si nu mincam unul fara altul. Hrana era o nenorocire. Spanac, taiat cu coasa, in care gaseai cozi de sopirla, de gusteri, melci, nisip. Au fost unii, saracii, pe care nu-i mai vad acum, cum a fost Gheorghe Stanciu, pe care l-au si omorit. Nu te scoteau niciodata cind cereai, puteai sa bati in usa, puteai sa te omori. Ei urmareau sa te distruga, in sfirsit, am revenit in libertate in '86, unde a fost chiar mai rau. Acum un an, Jurnalul national scria: 'in perioada ceausista, a totalitarismului, in Romania n-a existat o rezistenta'. Treaba asta m-a scos din fire. in '88, am fost a doua oara arestat, pentru ca incercasem sa punem pe picioare o organizatie impotriva regimului, 'Sindicatul Libertatea'. M-au schingiuit pe un fel de cruce, iar, dupa eliberare, trei masini ma urmareau. Ma repartizasera sa lucrez la demolari si, Radule, ti-aduci aminte cum ne-am intilnit la Biserica Sf. Vineri? Darimau biserica, iar eu, care eram cu santierul, am fost dus acolo sa car molozul. M-am vazut cu Radu care venise acolo sa protesteze sa nu se demoleze bisericile. Eu apaream intr-o postura ingrata. Radu ma intreaba: 'Ce faci, domne, aici?' 'Am venit sa caram molozul de la biserica, ce sa fac?'. Asta era!
RADU FILIPESCU: Si m-am suparat! IANCU MARIN: Te-ai suparat! Sa nu credeti ca numai eu am suferit, intreaga familie.

7 ani de puscarie pentru ca am vrut sa infiintam o asociatie pentru drepturile omului

RADU FILIPESCU: La inchisoare, se intimpla sa vina un pachet si atunci paznicul intreba in camera: 'Un pachet pentru Borbely'. Raspunsul era: 'Care Borbely ?' 'Borbely Erno' ' Care Borbely Erno?'. Continuarea era: 'Din judetul Harghita' si raspunsul: 'Care Borbely Erno din Harghita?', pentru ca am avut doi colegi, Borbely Erno din Harghita, unul condamnat pentru complot, altul pentru propaganda impotriva orinduirii socialiste.
BORBELY ERNO (normator, fost detinut politic): Am fost condamnat pentru propaganda 7 ani, impreuna cu doi colegi, pentru ca am vrut sa infiintam o asociatie pentru drepturile omului. Asta era marea fapta. Cu decretul din '84 am ramas la 4 ani si 8 luni. Am executat 3 ani si 7 zile, iar cum am iesit din penitenciar, precum copiii mici, a trebuit sa invat sa merg, ca altfel cadeam in nas. Am iesit din puscarie singur, am mers catre centru sa cumpar o palarie, ca eram chel. De fapt n-avea de ce sa-mi fie rusine, dar se uita toata lumea ca la un hot. Dupa eliberare am mers acasa, am fost la minele de cupru, unde Securitatea aranjase sa lucrez, ca sa nu fac propaganda Am lucrat in subteran, la lopata, un an, dupa care am mers la director si i-am spus: 'Domnule director, eu n-am avut nimic cu intreprinderea, eu n-am furat si va rog sa-mi dati postul meu.' 'Nu se poate. Te duci la seful de sector cu care ai lucrat.' Ma duc la seful de sector. 'Du-te la secretarul de partid.' Ma duc la secretarul de partid. Ne cunosteam foarte bine, ca el fusese locomotivist de subteran, un om cu sapte clase si cu 'Stefan Gheorghiu'. 'Mai Vasile, directorul a zis sa merg la seful de sector, seful de sector a zis sa vin ia tine, daca esti de acord sa-mi reiau locul de normator.' 'Du-te si-l intreaba pe se-curistul intreprinderii, daca el este de acord' Ma duc la securist - de fapt. in fiecare luna am mers sa spun unde am fost, ce-am facut, daca am parasit localitatea etc. -, zice: 'Daca secretarul de partid e de acord, eu nu mai am nimic impotriva.' 'Multumesc, nu mai am nevoie.' A venit revolutia si i-mediat am gasit, prin curier, numirea mea la postul vechi de normator, numai ca eu deja iesisem la pensie.

RADU FILIPESCU: Cel care era cel mai tinar dintre noi, dar si cu pedeapsa cea mai mare, era Litoiu Nicolae. A fost condamnat la 15 ani inchisoare la virsta de 22 de ani. Litoiu, impreuna cu alti patru prieteni, au raspindit manifeste de pe terasa rnagazinului universal 'Omnia' si au pus petarde la Casa Partidului din Ploiesti.

Detentia mea a inceput la 22 de ani si s-a terminat la 29

NICOLAE LITOIU (fost detinut politic): Detentia mea a inceput la 22 de ani si s-a terminat la 29 - 7 ani si 3 luni am fost inchis. Am fost condamnat initial la 20 de ani pentru complot si propaganda impotriva orinduirii sociale, in realitate, faptele au fost umflate. Am fost un grup, doi au reusit sa scape, trei am fost arestati, unul a primit 5 ani, celalalt, Manu Gheorghe, 8. Manu a fost arestat fiind in Garda Nationala a raposatului. Eu sint piesa cea mai grea, am primit 20 de ani, mi-a fost comutata pedeapsa, la recurs, in 15 ani. Am facut 7 ani si 3 luni, impartita pedeapsa in Penitenciar-Cercetari Rahovei, tranzit Rahovei, Aiud si Jilava. Ajunsesem sub 60 de kilograme. Dupa o perioada de verificare pe care o facea Securitatea - fiindca, in timpul detentiei, verificarea continua - am fost scosi la munca, la asa-zisa Sectie Bugetara, intr-o camera de 2,5 pe 5, neincalzita, pe timp de iarna, peticeam saci; ni se dadeau 11 bani de sac. Unii, de-a dreptul ciuruiti. Sacii continusera faina, zahar, malai, uneori am avut sansa sa culegem citeva boabe de cafea din sacii de import din Cuba. Daca vreti sa ma credeti, ne era foame si culegeam urmele acelea de zahar si, cu firele de cinepa, le inghiteam. Am avut in acea perioada niste migrene grozave si ceream doctorului sa ma scoata la munca, unde era totusi aer. Ginditi-va ca se intimpla uneori sa avem o necesitate fizica, o durere, o suferinta. Dantura, datorita vestitului 'turtoi' - malai inmuiat cu apa si pus intr-o tava care a fost unsa cu putina grasime, nu ca sa iasa mai bun, ci ca sa nu se lipeasca de tava - facea ravagii in dantura, fiindca malaiul era necernut, cu nisip mult in el. Celularul propriu-zis de la Aiud este sub forma literei 'T', cu 365 de camere, si pentru noi, fiind la parter, detentia era mai grea, intrucit aveam pe jos ciment, incalzirea se facea cu abur si era o simpla amagire, dupa care incepea frigul, incercam sa ne incalzim cu paturi, care erau foarte uzate, cele care cadeau de la armata, in perioada respectiva am contractat o rinita. De cite ori suflam nasul, iesea singe, datorita prafului de la sacii de faina, si am facut complicatii.
Cum vasul de la WC era probabil fisurat, apa curgea pe perete, acoperindu-l de mucegai. Simteam izul acela nenorocit si boala cum intra in oase. In conditiile astea am stat acolo - asta s-a intimplat inainte de a veni Radu. Eram scosi 'la aer' intr-o curte micuta, cu plasa sus, vedeai doar cerul, te plimbai 15 minute, sub supraveghere, apoi intrai in camera. La inceput regimul a fost mai sever, in sensul ca nu eram lasati sa stam pe paturi. Cartile postale erau controlate si aveau un continut stas: sa spui strict ce iti trebuie, fara comentam asupra detentiei sau asupra starii de sanatate, pentru ca aveai sansa sa nu mai ajunga mesajul acasa, in ce ma priveste, as vrea sa spun ca detentia aceasta m-a apropiat de Dumnezeu, de Cristos, suferinta mi-a dat o stare deosebita. Am inceput sa inteleg multe lucruri pe care pina la virsta respectiva nu le intelesesem. Am fost marcat fizic de reumatism, pe care nu stiu daca il voi mai scoate vreodata, in libertate, am avut si un accident; reumatismul s-a extins si la genunchiul accidentat, dreptul - am gonartroza, doctorii imi dau sanse mai mult ca incurajare, dar s-ar putea ca, la un moment dat, genunchiul sa se blocheze si sa fie nevoie de o proteza, care nu costa decit vreo 30.000 DM. N-as vrea sa dau vina pe detentie pentru lucrul acesta. Dar, daca nu era afectiunea aceasta a piciorului, ar fi fost, poate, mai usor de dus.
Intr-o zi, in castronul unui detinut, printre resturile de carne care ni se dadeau, a aparut un mat de oaie, asa cum era, umplut, 'natur'. Tatu Victor, care l-a primit, bineinteles, s-a revoltat. Si nu stiu cum a facut, dar a reusit sa ia castronul, sa-l treaca prin filtru, la atelier, cerind sa vina seful de sectie, capitanul Latiu, si a insistat foarte mult sa-i arate ce are in castron. Dupa un timp, a aparut Latiu, i-a vorbit foarte urit, l-a injurat mizerabil si l-a amenintat cu raport daca nu tace: 'Ce credeti voi, ca aici e pension?'. Dupa iradierea de la Cernobil, in vara aia ne-au indopat bine cu spanac. Credeti-ma ca spanacul devenise, pur si simplu, o structura lemnoasa. Poate unii cred ca exagerez, dar e purul adevar si cred ca toate lucrurile astea merita sa fie scrise si publicate pentru ca copiii nostri sa stie cum am trait si cum am incercat sa facem sa le fie mai bine.

RADU FILIPESCU: As vrea sa amintesc de Olaeru Dragos, un profesor de matematica din zona Radautilor, care a murit in 1987 la Jilava, in timp ce executa o pedeapsa de 8 ani, condamnat pentru complot impotriva orinduirii socialiste; Baicu Dumitru, pe care nu l-am cunoscut, am ajuns in camera chiar pe un loc pe care l-a eliberat el. Un coleg din Tg. Mures, Arpad Viski, a murit dupa ce a fost eliberat, in niste conditii care nu sint deloc clarificate. Am auzit acum si de Stanciu Dumitru, minerul, care si el a murit la Jilava. Tot din lotul nostru au mai fost citiva care acum sint plecati in strainatate. Toti am format o echipa si a fost o prietenie frumoasa intre noi. Vreau sa mai amintesc pe: Bugan Ion, din Tecuci, prins in 1983. El a venit cu o masina la Bucuresti, cu poza tov. Ceausescu pe care scrisese 'Jos calaul, jos tradatorul'. Din Piata Unirii a fost imediat izolat, dus la Cercetari Penale, la colonelul Gheorghe Vasile - a-celasi care a condus serviciul in timpul arestarilor noastre -, a fost condamnat la 9 ani si eliberat in 1986. A plecat din tara si este acum in SUA; Nastasescu Ion, plecat in SUA, a raspindit manifeste de pe o schela de pe Lipscani. N-am auzit nimic de dinsul pina am ajuns la Aiud. Avea o condamnare de 9-10 ani, cred ca a fost eliberat in 1988; Draghici Ion, absolvent al ASE si al Facultatii de Matematica sau Electronica - condamnare de 10 ani; Purcaru Constantin, un baiat foarte tinar, avea atunci 21 de ani, din Pitesti, a raspindit manifeste si a avut o condamnare de 8 ani. Mai este un coleg care nu a venit, imi pare foarte rau, si care este si acum mai activ si cunoscut - Dumitru Iuga, de la Televiziune.

De rezistenta in anii '80 nu se ocupa nimeni, pentru ca tortionarii sint printre noi si in functii

BORBELY ERNO (profesor, fost detinut politic): Am terminat filosofia la Cluj. inainte de a ajunge in inchisoare, am fost profesor de stiinte sociale. Am fost condamnati doi colegi, in fapt eram mai multi, pentru complot impotriva orinduirii de stat si sociale. Am primit 7 ani, din care am executat 4 ani si 8 luni. V-as povesti despre cea mai fericita zi a mea din penitenciar. Dupa aproape doi ani de detentie, a venit un gardian, a deschis usa si a zis: 'Cine stie desen tehnic?'. Eu m-am prezentat: 'Stiu ceva, ma pricep''Hai cu mine' si asa am fost dus la lucru, Intr-un birou. In detentie, nu am avut drept la creion, la stilou, la hirtie si, deodata, ajungind acolo, ca intelectual, aveam hirtie cit voiam, pixuri, tragatoare de tus, creioane, tot. Era sa pling de fericire. Multi m-au intrebat si m-am intrebat si eu: cum am rezistat asa? Nu am avut sentimentul de vinovatie niciodata. Am zis ca ori Ceausescu este cel mai destept om din lume si atunci noi sintem nebuni, ori tot Occidentul e nebun, ceea ce era imposibil. Un alt aspect: am fost arestat in '82, in toamna, si m-am eliberat in '87, in vara. Am inceput ca muncitor necalificat s.a.m.d. Dupa doi ani, m-au dat afara din tara. M-am stabilit la Budapesta si a-colo m-am integrat in politica care se schimba, in anul '89, anul revolutiei ('o revolutie de catifea', nu cu singe, cum s-a intimplat la noi), si am inceput sa activez in cadrul, atunci infiripatului, Secretariat de Stat pentru Minoritati. Cum s-a schimbat regimul in Romania, m-am adunat cu doi colegi, amindoi disidenti, unul este cunoscutul poet disident Szocs Geza, celalalt Buzas Laszlo, care a fost condamnat odata cu mine pentru aceeasi fapta si a fost si el dat afara din tara. Si am zis, intr-o circiuma: 'Ce facem, baieti?' 'Mergem acasa, ce sa facem? Acolo ne este locul'. Intr-adevar, ca minoritar, ca maghiar, asta e tara mea si aici vreau sa fac ce pot, cu conceptia pe care o am. Am devenit deputat in Parlamentul Romaniei in prima legislatura, dupa aceea nu am mai candidat. Acum lucrez pentru delegatia CE in cadrul Programului Phare pentru examinarea sistemului de detentie in Romania. Am avut ocazia a-cum, ca controlor, sa-mi revad fosta celula de la Aiud si deja am fost solicitat sa fac un proiect si pentru anul viitor. L-am si predat si sper sa fie aprobat si finantat. Va fi un experiment de probatiune. Sint citeva probleme la care intelectualitatea de azi trebuie sa fie foarte atenta (oamenii politici se pare ca nu prea sint) ca aceste probleme sa nu se repete. Cind eram in Parlament, intr-o zi ni se prezinta listele pentru componenta Tribunalului Suprem. La Sectia Militara il gasesc pe colonelul Sitaru Valeriu, care ne-a condamnat cam pe 90% dintre fostii detinuti politici de la Aiud, el fiind presedintele completului de judecata. Am urlat acolo in vreo cinci rinduri, cum nu am urlat in viata mea, nu-mi sta in obicei: 'Domnilor, sintem multe victime, nu se poate numi un astfel de om!'. El fusese avansat intre timp, era general si a fost votat ca presedinte al Sectiei Militare. Acum trei ani ma cauta un reporter de la TVR ca sa facem o serie de emisiuni cu fostii detinuti politici de la Aiud. De anii '80 nu se ocupa nimeni, exista o tacere mare, pentru ca tortionarii sint printre noi si sint in functii. Acest reporter a facut interviul, l-a dat pe post, spunind ca va merge la fiecare si va culege marturii. Dupa prezentarea interviului pe post, a fost chemat la Presedintie, era domnul Iliescu, si i s-a cerut sa termine imediat ca zboara de la Televiziune.

IANCU MARIN: in momentul cind ajung la Aiud, gasesc in celula trei insi, inclusiv un tinar de la Pitesti, Ivanescu. Asta 'facuse' niste bani, pentru ca omul n-avea de piine, pur si simplu. Acolo era si Nicolae Ion. Cind eram capitan in Militie, fusesem chemati la Bucuresti din toate partile, de prin Securitate, Pompieri, tot ce era, pentru ca se raspindi-sera manifeste in oras. N-am gasit nimic. Cind ajung la Aiud, acolo ma imprietenesc cu Nicolae Ion, care imi spune ca pe el il tradase fiul lui, infractor de drept comun. Ce spune Nicolae? 'Aveam o masina galbena, un Fiat 600. Am facut o gaura in podea si am raspindit manifeste din masina.' 'Domne, ii zic, ce te-am cautat!' Eu, care fusesem ofiter activ, primisem ordin impreuna cu echipele care se formasera sa gasim pe cei care raspindj-sera manifeste. Si uite ca-l gasisem, in aceeasi celula cu mine, la Aiud.

BORBELY ERNO (normator): Intr-o zi a venit gardianul: 'Toata celula facem un campionat la sah'. Un pretext, caci, in fapt, era vorba de un control. Cit s-a desfasurat campionatul de sah, ei au intors pe dos toate celulele. Cind am revenit in celula, domnul Iuga, alb ca varul, s-a dus drept la pat, unde avea ascunse niste insemnari. Tocmai atunci urma sa se elibereze Gherghina. Eu, domnul Iuga si Gherghina ne tot framintam cum am putea ca, odata cu Gherghina, sa iasa afara si numele a 36 de oameni, citi eram in celula. Stiam de cind eram copil ca daca pui lapte pe hirtie, la caldura isi schimba culoarea. Si le-am spus si lor ca ne trebuie lapte. Stanciu, minerul, avea in regim 100 de grame de lapte in fiecare dimineata si cu acest lapte, pe chilotii domnului Gherghina, am scris 36 de nume. Cu aceiasi chiloti a iesit el afara. Domnul luga i-a spus sa treaca peste chiloti un fier de calcat ca sa devina vizibile numele si sa se duca cu ele la Ambasada Americii. Acum, nu stiu ce s-a intimplat. A reusit Gherghina, n-a reusit? Voiam atunci sa razbata afara o informatie despre noi.