|
|
|
INVATAMANTUL PUBLIC DIN ROMANIA IN SECOLUL AL XIX-LEA - EVOLUTIE SI CONSECINTE SOCIALE
PREAMBUL
Conditiile prielnice, determinate de fenomenele si evenimentele innoitoare circumscrise iluminismului european, au cuprins, incepand cu sfarsitul veacului al XVIII-lea, si spatiul romanesc, intr-un proces de modernizare, in toate domeniile vietii sociale. In studiul de fata sunt urmarite modalitatile in care factorii decidenti din Romania au actionat pentru organizarea si operationalizarea unei retele de invatamant public, la scara intregii tari, in veacul al XIX-lea, si in ce masura s-au realizat scopurile specifice propuse, respectiv implementarea accesului la educatie prin scolarizarea integrala a populatiei de varsta scolara, lichidarea analfabetismului si, mai ales, pregatirea corespunzatoare pentru munca si viata. In acest fel, se urmareste evaluarea influentei exercitate de politicile de promovare a accesului la educatie asupra modernizarii, in parametri europeni, a Romaniei, in cursul perioadei studiate (sec. XIX).
Sunt utilizate, in vederea documentarii, atat lucrarile romanesti mai importante dedicate subiectului, cat si informatiile statistice necesare completarii si definirii evaluarilor de profil.
Pentru intregirea imaginii, sunt incluse in text unele evenimente si fenomene consumate in sfera invatamantului anterior secolului XIX, dar care au produs efecte importante in timp.
ACUMULARI INREGISTRATE DE INVATAMANTUL DIN ROMANIA, INAINTE DE SECOLUL AL XIX-LEA
De la inceput trebuie precizat ca invatamantul inregistrase, asemenea restului Europei, si in epocile premoderne evolutii semnificative, ce si-au adus contributia la dezvoltarea si optimizarea organismului social, in spatiul romanesc. Cercetarile istorice de specialitate evidentiaza, din acest punct de vedere, existenta in tinuturile romanesti, in consonanta cu evolutiile similare europene specifice comunei primitive si sclavagismului, a unor forme si proceduri orale de pregatire a copiilor si tinerilor de catre adultii si batranii cu experienta, in cadrul comunitatii sau direct in familie, prin care erau deprinse cunostinte practice si norme comportamentale, eticomorale si ocupationale.Ulterior, instalarea pe tarmul dobrogean a unor infloritoare colonii grecesti - Histria, Tomis, Callatis, Olbia, Apollonia (sec. VIII-VI i.H.), dar mai ales, cucerirea de catre romani a Dobrogei (sec.I i.H.) si unor parti din Transilvania, Crisana, Banat si Oltenia (sec. I d.H.) au determinat, pe fondul general al accelerarii progresului social si cultural al zonei, constituirea si inflorirea unor forme de invaatamant profesionist si institutionalizat de diferite niveluri, mai ales in localitatile urbane, fie ca era vorba de profesori particulari angajati de familiile bogate, fie chiar de scoli publice.Dupa constituirea statelor romanesti de sine statatoare (Muntenia, Moldova, Dobrogea) (sec. XIV), intalnim, pe masura trecerii timpului, din ce in ce mai multe atestari privind existenta, in secolele XV, XVI, a unor scoli de diferite grade, in principal bisericesti.
Putem deci concluziona ca, la sfarsitul secolului XVIII, invatamantul romanesc, in baza acumularilor anterioare, era apt sa demareze un important proces de dezvoltare si modernizare. Totusi, in continuare, accesul la educatie ramanea ingradit, in special pentru tinerii apartinand categoriilor modeste ale populatiei, in special din lumea satelor.
INCEPUTURILE INVATAMANTULUI PUBLIC MODERN IN ROMANIA
Ca atare, in noul context istoric innoitor, de dupa 1800, pentru invatamantul national erau urmarite, in principal, doua scopuri, definite de N. Iorga astfel: ".pregatirea omului complet, care sa nu se incurce in viata, ci s-o inteleaga si s-o domine si s-o sporeasca si, al doilea, pregatirea omului nobil, bun, energic, dar drept, luptator, dar milos".
Concret, imperativele momentului reclamau cuprinderea, fara discriminare, a tuturor copiilor in invatamantul primar, lichidarea, cat mai grabnica, a analfabetismului in randul populatiei active, tocmai pentru emanciparea civica si profesionala a acesteia, in conditiile in care nestiinta de carte reprezenta, alaturi de saracie si igiena precara, un element inhibator in calea progresului general al societatii romanesti. Revolutia lui Horea, in Transilvania, apoi Revolutia lui Tudor Vladimirescu, in Muntenia, au catalizat energiile nationale pe calea modernizarii, deschisa deja, dupa 1789, in vestul Europei, de Revolutia franceza.
Pasi inainte, in acest sens, sunt obtinuti dupa 1831, prin aplicarea, relativ unitara, in Muntenia si Moldova, a prescriptiilor de ordin scolar continute de Regulamentul Organic, adevarat asezamant constitutional intocmit de boierimea progresista, si aplicat pana in anul 1849. Concret, sunt avute in vedere Regulamentele Scolare edictate in Muntenia, in 1833, si in Moldova, in 1834.
Cele doua reglementari prevedeau organizarea, in teritoriu, a unei retele scolare complete, in limba romana si deschisa tuturor copiilor de varsta scolara, si cuprindea scoli primare, secundare, profesionale si superioare (universitare).
Urmarile practice ale materializarii continutului Regulamentului Scolar au fost mai evidente in Muntenia unde, deja, in 1835 s-au infiintat o scoala de meserii si o scoala de agricultura la Bucuresti, pe langa extinderea retelei scolilor primare si secundare, in teritoriu.In timp, in Muntenia, reteaua scolilor primare organizate in localitatile urbane, dar si rurale s-a extins, numarand, spre exemplu, in 1847, 2 162 scoli.
In Moldova insa, au fost inregistrate progrese mai reduse, in ceea ce priveste organizarea unei retele de scoli primare, mai ales la sate. S-a reusit, in schimb, o mai buna dezvoltare a invatamantului universitar, prin infiintarea, in 1834, a Academiei Mihailene, la Iasi si a Conservatorului de Muzica si Arta Dramatica, in 1836, ca si a invamantului secundar, materializat prin organizarea de gimnazii si licee la Iasi, Botosani, Bacau, Galati.
INVATAMANTUL PUBLIC DIN ROMANIA, IN PERIOADA DE CONSOLIDARE A EPOCII MODERNE: 1848-1900
Progresele inregistrate pe linia invatamantului au continuat, dupa 1848, cunoscand chiar o evidenta accelerare, dupa Unirea Moldovei si Munteniei de la 1859, ce marca in materializarea proiectului romanesc modernizator o prima izbanda, nasterea statului national unitar modern roman.
Nu intamplator, mai ales dupa 1859, s-a actionat pe linia accesului la educatie, prin extinderea retelei scolare de nivel primar, mai ales in mediul rural, prin sporirea numarului si a capacitatilor de scolarizare pentru scolile de nivel secundar, profesional si superior, ca si prin cresterea efectivelor personalului didactic calificat, de toate nivelurile.
De notat, in ceea ce priveste infiintarea de institutii scolare de toate gradele ca, dupa Unirea din 1859, Romania se doteaza cu doua universitati, la Iasi (1860) si la Bucuresti (1864), iar in resedintle de judetsi i marile oras apar, sau se dezvolta gimnazii, licee, seminarii teologice, soli militare, scoli profesionale, scoli normale, scoli superioare, tehnice, medicale si artistice.
Rezultatele cele mai semnificative, inregistrate in cursul perioadei 1848- 1900 in domeniul invatamantului, sunt legate de constituirea unui organism central, care sa coordoneze politicile de promovare a accesului neingradit la educatie, respectiv Ministerul Invatamantului, constituit la 4 iunie 1862, cu titulatura de Ministerul Cultelor si Instructiunii (titulatura ce a cunoscut numeroase modificari, de-a lungul timpului). Un altul este promulgarea, de catre Alexandru Ioan Cuza, la 25 noiembrie 1864, a Legii Instructiunii Publice, cea dintai lege organica scolara moderna romaneasca, ce prevedea un singur sistem de invatamant, la scara intregii tari.
Romania se dotase, astfel, la doar cativa ani de la constituirea sa ca stat national unitar modern (1859), cu principalele elemente institutionale apte sa impulsioneze dezvoltarea ulterioara a invatamantului public. Evident, eforturile in acest sens trebuiau continuate si accelerate, intrucat, in ciuda unor progrese inregistrate anterior in ceea ce priveste infiintarea si functionarea de institutii scolare de toate gradele, majoritatea populatiei traia, inca in mediul rural, in conditii de saracie, promiscuitate, ignoranta si analfabetism.
Era evident ca o astfel de populatie nu ar fi putut acoperi necesitatile, in materie de forta de munca calificata, atat in administratia de stat, cat si in sfera serviciilor publice, industriilor, mestesugurilor si comertului, a caror dezvoltare accelerata era prognozata, in urma declansarii reformelor corespunzatoare, de dupa 1859.
In consecinta, aveau loc progrese constante si notabile din partea Ministerului Instructiunii, ca organ central de resort insarcinat cu evaluarea si aplicarea politicilor de profil, ce aveau ca punct de plecare tocmai prescriptiile Legii Instructiunii Publice, din 1864.Din acest motiv, se impune o analiza, fie si succinta, a continutului si consecintelor Legii Instructiunii, din 1864.
Legea Instructiunii Publice din Romania, promulgata in 1864, consacra, in conformitate cu ideile novatoare ale Revolutiei Romane de la 1848, principiile separarii invatamantului de biserica si constituirea unui invatamant primar public de patru ani, general, gratuit si obligatoriu pentru elevii si elevele intre 7 si 12 ani, locuitori ai tuturor satelor si oraselor Romaniei si care aveau cetatenia romana. Trebuie remarcat ca, prin prescriptiile sale privind caracterul general obligatoriu si gratuit al invatamantului public primar, legea scolara romana din 1864 se situa in avangarda planului european in domeniul invatamantului. De exemplu, obligativitatea si gratuitatea prin lege a inavtamantului primar s-a realizat, in Italia, abia in 1877 (desi proclamata in 1859), in Franta, in 1882, in Anglia, in 1870, in Elvetia, in 1874, in Bulgaria, in 1879, in Serbia, in 1882, iar in Ungaria Dualista, in 1868.De remarcat faptul ca, prin lege, invatamantul primar capata un caracter unitar - scoli primare de patru ani, atat in sate cat si in orase. Modificarile ulterioare, legate de structura organizatorica a scolilor primare consacrate, apoi, legea de organizare si functionare a invatamantului primar si normal primar, data in 1896, in timpul ministeriatului lui Petru Poni, stabileau principii discriminatorii intre scolile primare rurale de cinci ani, incadrate cu invatatori, si scolile primare urbane de patru ani, asigurate cu institutori, ce se vor mentine in practica pana in 1924.
De asemenea, legea din 1864, instituia, ca forme de invatamant secundar,gimnaziile si liceele clasice de baieti de patru ani si respectiv de sapte ani, scolile secundare de fete, seminariile teologice, iar, in ceea ce priveste structura invatamantului profesional, erau prevazute scoli de meserii, scoli agricole, scoli de menaj pentru fete si scoli comerciale.
Invatamantul secundar si cel profesional au cunoscut, in plan legislativ, unele modificari, dupa 1864, incununate de amplele restructurari si optimizari continute de legile date de Spiru Haret, in 1889, pentru invatamantul secundar si universitar si respectiv, in 1899, pentru invatamantul profesional. Acestea au ramas, in vigoare pana in anii dintre cele doua razboaie mondiale.
De mentionat pentru legea din 1898: organizarea liceului de la sapte la opt ani, suprimarea bacalaureatului instituit la 1864, si organizarea liceului pe trei sectii: clasic, uman si real (anterior, liceele functionau dupa o programa unica). Invatamantul universitar cuprindea, in 1864, cele doua universitati, cu sapte facultati, a caror principala misiune era asigurarea de profesori calificati pentru invatamantul secundar si superior, ca si a inaltilor functionari administrativi.
Dupa 1864, au fost infiintate alte facultati si scoli tehnice si artistice speciale, de nivel universitar.
Invatatorii, atat de necesari functionarii scolilor primare urbane si rurale, erau recrutati, potrivit legii din 1864, dintre absolventii de scoli primare si gimnazii si pregatiti prin cursuri practice si teoretice organizate pe langa scolile primare existente in resedintele de judet - asa numitele "scoli centrale".Ulterior, pentru pregatirea invatatorilor si institutorilor au fost infiintate scoli normale de patru ani, consacrate, ca structura si functionare, de legea de organizare si functionare a invatamantului primar si normal primar, din 1896. Acestea sunt, in linii mari, principiile functionale ale Legii Instructiunii Publice, din 1864, din Romania.Trebuie evidentiat faptul ca, desi in aplicarea sa in practica, legea a creat unele neclaritati de interpretare, fapt ce a determinat circa 34 de modificari ulterioare21, importanta legii scolare romane din 1864 a constat in statuarea unor generoase si novatoare principii pedagogice - caracterul general, gratuit si obligatoriu al invatamantului primar public - ca si in structurarea mai riguroasa si mai unitara a unitatilor scolare, evident, in functie de cerintele acelei etape istorice, si, totodata, in initierea unor reguli mai articulate si mai eficiente, in ceea ce priveste recrutarea, pregatirea si functionarea cadrelor didactice.
Lipsa fondurilor bugetare si a unei baze materiale adecvate - localuri de scoala suficiente si corespunzatoare, echipamente si logistica adecvate -, in ciuda eforturilor reale de imbunatatire pe acest plan, alaturi de insemnatele deficite inregistrate, mai ales la inceputul perioadei 1848-1900, in materie de invatatori si profesori calificati, si-au pus amprenta asupra rezultatelor practice ale aplicarii legii din 1864.
Totusi, in intregul sau, perioada 1848-1900 a reusit sa inregistreze, gratie existentei Ministerului Instructiunii ca organ central ordonator de credite bugetare, si, respectiv, a aplicarii prescriptiilor Legii Instructiunii din 1864, si unele rezultate pozitive, in ceea ce priveste dezvoltarea si perfectionarea invatamantului romanesc. Spre exemplu, daca la 1847, bugetul Eforiei Scolilor din Muntenia se cifra la suma de 300 000 lei vechi, in anul 1860 (anterior unificarii administrative) erau alocati invatamantului muntean aproape 6 000 000 lei. Aceste sporuri bugetare inregistrate, an de an, au permis ca in Muntenia sa functioneze, in anul scolar 1859/1860, un numar de 2 129 scoli primare satesti, frecventate de 53 580 elevi, iar, un an mai tarziu, numarul scolilor primare rurale sporeste la 2 157, si al elevilor, la 56 460.
Totusi, invatamantul primar rural inregistra, in continuare, lipsuri, neexistand, in multe sate, cladiri scolare corespunzatoare si invatatori calificati suficienti, fapt ce influenta negativ aplicarea in practica a politicilor de promovare a accesului la educatie pentru aceste categorii de populatie.
In consecinta, dupa unificarea administrativa din 1862, proaspat creatul Minister al Cultelor si Instructiunii (4 iunie 1862) a trebuit sa se ocupe de infiintarea de noi scoli, in principal in mediul rural, unde se simtea urgent nevoia lor (mai ales in judetele moldovene), de dotarea si incadrarea lor corespunzatoare cu cadre didactice calificate, cu mobilier, rechizite, manuale si echipamente de profil.
Pentru exemplificare, dam mai jos cateva informatii si date statistice privind evolutia invatamantului romanesc, in perioada 1848-1900. Intrucat anterior anului 1862 (infiintarea Ministerului Cultelor si Instructiunii) nu a existat o preocupare statornica de recoltare de informatii si date statistice, doar perioada de dupa anul 1862 este acoperita, mai bine, din acest punct de vedere.
Invatamantul primar rural si urban cunoaste, spre exemplu, o evolutie, in general, ascendenta. Numarul institutiilor scolare de profil sporeste de la 1988 scoli primare rurale si 165 scoli primare urbane (95 de baieti si 70 de fete), existente in anul scolar 1864/1965, la un numar de 3 575 scoli primare rurale si, respectiv, 392 scoli primare urbane (198 de baieti si 194 de fete), in anul scolar 1897/1989, deci, practic, la sfarsitul perioadei 1848-1900.
Corespunzator, numarul elevilor, care frecventau scolile primare creste, de la 85 237 (61 977 rural si 23 269 urban), in anul scolar 1864/1865, la 299 083 (228 476 rural, 70 607 urban), in anul scolar 1897/1898.
De asemenea, personalul didactic din invatamantul primar sporeste, de la2 504 (2 288 barbati, 216 femei) in anul scolar 1864/1865, la 5 693 (4 069 barbati si 1 624 femei), in anul scolar 1897/1898.Sporuri insemnate inregistreaza si alocatiile bugetare destinate invatamantului primar, care cresc de la 1 788 000 lei (23% din bugetul ministerului), in anul scolar 1864-1865, la 9 922 000 lei (35% din bugetul ministerului), in anul scolar 1897/1898. In ciuda cresterii numarului de elevi, cadre didactice si a localurilor de scoala, in perioada 1848-1900, totusi, in anul scolar 1898/1899, dintr-un numar de 685 450 copii de varsta scolara (7-12 ani), recenzati in comunele rurale din Romania, reteaua scolara existenta putea scolariza doar 619 824 copii de varsta scolara, ramanand astfel nescolarizati un numar de 65 626 copii de varsta scolara (aproximativ 10%). Dar, in realitate, in anul scolar 1898/1899, in scolile primare rurale erau inscrisi doar 228 476 copii de varsta scolara, dintre care terminau scoala 180 156, si promovau la examenele anuale 121 482. Ingrijorator de mic era numarul absolventilor scolii primare din Romania, in 1898/1899 (doar 9 118 in rural si 8 871 in urban).
Cauzele faptului ca un numar mic de copii de varsta scolara nu erau cuprinsi in procesul de invatamant, in anul scolar 1898/1899, erau: incapacitatea localurilor de scoala existente de a-i cuprinde pe toti copiii de varsta scolara, mai ales din mediul rural, lipsa unui numar suficient de cadre didactice calificate, in special in localitatile mici si izolate (catune, sate), dintre care, unele erau lipsite total de cladiri scolare sau beneficiau de asezaminte vechi si improprii. In plus, saracia extrema in care traiau majoritatea familiilor taranesti, incuraja, alaturi de ignoranta si precaritate igienica, si absenteismul scolar. Drept urmare, cu toate eforturile intreprinse, dupa 1848, analfabetismul se mentinea in Romania la cote ingrijorator de inalte, cu precumpanire in mediul rural, dar si in cel urban. Conform unor estimari pe deplin credibile, in 1899, in Romania, 84% din populatia rurala era analfabeta (aproximativ 80% din totalul populatiei).
Deci, informatiile statistice valideaza, in mare masura, concluziile enuntate deja anterior, chiar limitate la nivelul invatamantului primar din mediul rural. Anume, ca intre 1848-1900, in ciuda eforturilor legislative si functionale, invatamantul romanesc nu si-a realizat, in intregime, una dintre principalele sale sarcini, adica lichidarea analfabetismului, menita sa contribuie la aducerea societatii romanesti pe orbita modernitatii. Totusi, nu trebuie omis faptul ca si in alte state vecine Romaniei, dintre care unele erau mari puteri (Rusia, Austro Ungaria), analfabetismul se pastra inca la cote asemanator de inalte cu Romania, in pragul anului 1900.
Mai trebuie adaugat ca, desi masa populatiei din lumea satului continua sa fie, si dupa 1848, dependenta de traditionalismul premodern si caracterizata de analfabetism si saracie, totusi procesele initiate mai ales dupa 1831 si 1848 reusisera sa apropie scoala si educatia, intr-o masura, mai mare de segmentul urban al populatiei, fapt ce a permis, in perioada 1848-1900, sa poata fi acoperite din acest segment, mai bine, nevoile de functionare, cadre didactice, specialisti si oameni politici, reclamate de evolutia generala accelerata a statului roman. Au existat, evident, si in acesti ani, valorosi specialisti si carturari proveniti din mediul rural, dar numarul lor era redus. Cateva informatii statistice, in acest sens, sunt edificatoare. In anul scolar 1861/1862, in Romania existau opt unitati de invatamant secundar (gimnazii inferioare, gimnazii superioare) si o singura institutie de invatamant superior (Universitatea din Iasi).
In anul scolar 1864/1865 functionau, deja, 26 scoli de nivel secundar (22 de baieti, patru de fete), la care se adaugau doua scoli de arte frumoase (Bucuresti, Iasi), doua conservatoare de muzica si arta dramatica (Iasi, Bucuresti), avand statut de scoli speciale post liceale si, deja, doua universitati (Iasi, Bucuresti). In anul scolar 1876/1877 existau in Romania sapte licee clasice, optsprezece gimnazii clasice, noua seminarii teologice, sapte scoli normale, opt scoli secundare de fete, sase scoli speciale (la cele patru scoli speciale se adaugasera, intre timp, o scoala de medicina si una de farmacie la Bucuresti) si cele doua universitati ce compuneau invatamantul superior, la care, din 1881, s-a adaugat Scoala Politehnica din Bucuresti.
Prin mari eforturi financiare, reteaua scolilor secundare si speciale (profesionale si postliceale) a ajuns sa cuprinda, in anul scolar 1898-1899, un numar de saisesprezece licee clasice, nouasprezece licee si gimnazii moderne, saptesprezece gimnazii clasice, sase seminarii teologice, sase scoli normale de institutori si invatatori, patru scoli normale de institutoare si invatatoare, treisprezece scoli profesionale de fete, doua conservatoare, doua scoli de arte frumoase si o scoala politehnica, adica un total de 70 de astfel de institutii. In aproape 35 de ani fusesera finantate peste 40 de scoli secundare si speciale, fata de cele circa 30 existente in 1864.
In plus, efectivele profesorilor secundari crescusera de la 315, in 1864, la 1 220, in 189936, in timp ce numarul elevilor sporise de la 3 396 (3 142 baieti, 254 fete), in 1864, la 21 021 (16 916 baieti, 4 104 fete), in 1898.
Bugetul alocat invatamantului secundar si special a reprezentat, intre 1864- 1900, in medie, 25% din bugetul ministerului .Trebuie precizat ca admiterea, frecventarea, ca si absolvirea liceelor, gimnaziilor si scolilor speciale erau, in epoca, apreciate de specialisti ca fiind extrem de exigente. Spre exemplu, in 1898/1899, dintr-un total de 22 481 elevi inmatriculati in invatamantul secundar si special, 19 570 s-au prezentat la examenele de absolvire si doar, 14 681 le-au promovat.
Necesarul de functionari si specialisti era partial completat, pentru palierele superioare, de absolventii invatamantului superior din Romania, la care, fatalmente, trebuiau sa se adauge specialisti romani si chiar straini pregatiti in universitatile din strainatate, datorita structurii si capacitatilor limitate de profil existente in tara. In acest sens, sunt de remarcat, totusi, unele progrese inregistrate in evolutia institutiilor de invatamant superior romanesc, intre1848-1900.
Spre exemplu, Universitatea din Iasi, fondata in 1860, cu trei facultati (Drept, Litere, Stiinte) functiona, in anul scolar 1864/1865 cu patruspreceze catedre (14 profesori) si cu 50 studenti la Drept, 23 studenti la Litere si 10 studenti la Stiinte, pentru a asigura, in anul scolar 1898/1899 patru facultati (Drept, Litere, Stiinte, Medicina), cu 58 catedre (58 profesori) si respectiv 129 studenti la Drept, 117 studenti la Litere, 82 studenti la Stiinte si 95 studenti la Medicina.
Cu toate ca Universitatea din Iasi a fost frecventata intre 1864 si 1899 de un numar de 6 712 studenti, doar 496 dintre acestia au dobandit un titlu academic la capatul studiilor, ceea ce reprezinta un rezultat cu totul nesatisfacator, daca tinem seama de eforturile intreprinse de societate in vederea pregatirii lor, dar, mai ales, de insemnatele si urgentele nevoi de specialisti calificati (mai ales medici, ingineri, profesori, arhitecti s.a.m.d.), reclamate de modernizarea statului roman. O situatie similara se intalnea si la Universitatea Bucuresti, fondata in 1864,cu trei facultati (Drept, Litere, Stiinte) unde, in anul scolar 1864/1865, erau incadrati 21 profesori si 123 studenti (90 la Drept, 21 la Litere, 12 la Stiinte), pentru ca, in anul scolar 1898/1899 sa existe cinci facultati (Drept, Stiinte, Litere, Medicina, Teologie), 76 profesori si 2 141 studenti (815 Drept, 394 Litere, 380 Stiinte, 148 Teologie, 404 Medicina).
Insa, si aici, dintr-un total de 12 397 studenti care au frecventat Universitatea Bucuresti, intre 1864-1899, doar 2 166 au absolvit-o (dintre care 1 182 absolva Dreptul si doar 518, Medicina).
Rezultatele practice obtinute de invatamantul universitar romanesc, sunt, deci, mai putin satisfacatoare, in special in ceea ce priveste promovarea accesului la educatie, in ciuda eforturilor bugetare dedicate acestui gen de invatamant, care au reprezentat, in medie, cam 6,4%, din bugetul total anual alocat invatamantului. La cele doua universitati se mai adaugau doua conservatoare, doua scoli de arte frumoase, o scoala de farmacie si Scoala de Drumuri si Poduri (1881 viitoarea Scoala Politehnica din Bucuresti, frecventate insa de efective relativ reduse de studenti, care au contribuit totusi, intr-o anumita masura, la acoperirea necesarului de personal superior calificat, pentru administratia de stat, invatamant si economia nationala.
CONCLUZII
Prin comparatie cu perioada anterioara lui 1800, in care, in Romania, practic, nu existau specialisti calificati recrutati dintre romani, se poate trage concluzia ca perioada secolului al XIX-lea a reprezentat, pentru invatamantul romanesc, o etapa importanta, in care s-au consolidat bazele pentru o educatie si formare profesionala si civica autentic moderne, in raport cu standardele europene.
In jurul anului 1900, sub raport educational, Romania se afla deja instalata pe o directie pozitiva, in ceea ce priveste evolutia generala a invatamantului sau public.
Intr-adevar, in Romania s-a inteles, inca de la inceputul secolului al XIX-lea, semnificatia si importanta invatamantului public in derularea cu succes a marelui proiect modernizator, emancipator si reformator romanesc si, in consecinta, in cursul aceluiasi secol s-a actionat suficient de articulat si coerent in aceasta directie, astfel ca, in ciuda unor neimpliniri si minusuri, politicile corespunzatoare de accesibilizare a educatiei pentru intreaga populatie scolara incepeau sa inregistreze unele rezultate incurajatoare.
