|
|
|
Controlul conturilor
Controlul conturilor este o etapa succesiva sau concomitenta cu controlul intern, functie de experienta auditorului.
Concluziile rezonabile pe care se bazeaza opinia trebuie sa fie fundamentate cu probe de audit suficiente, prin combinarea testelor de control si a procedurilor de fond.
Testele de control privind modul de functionare a cadrului contabil conceptual si a controlului intern, precum si a testelor efectuate cu scopul de a depista erori semnificative din situatiile financiare contribuie la ansamblul probelor de audit.
Sistemul contabil si cel de control intern au ca scop prevenirea, detectarea si corectarea erorilor semnificative.
Etapa precedenta, privind obiectivele si evaluarea controlului intern, riscurile acestuia, reprezinta pentru auditor un pas important in controlul conturilor.
Probele de audit trebuie realizate pentru fiecare asertiune a conducerii cu privire la situatiile financiare.
Ansamblul de asertiuni ale conducerii inglobate in situatiile financiare sunt clasificate astfel: existenta, drepturi si obligatii, aparitie, exhaustivitate, evaluare, comensurare si prezentarea informatiilor.
Auditorul trebuie sa se asigure ca ii sunt confirmate exigentele cu privire la credibilitatea unei asertiuni a conducerii, prezentata in situatiile financiare.
Credibilitatea probelor de audit depinde de provenienta sursei , interna sau externa, si de natura sa: documentara, orala, constatarea efectiva prin vizualizare de catre auditor. Atunci cand sistemul contabil si controlul intern sunt functionale, probele de audit intern sunt mai credibile decat cele externe; dupa cum confirmarea primita de la un tert ca sursa externa este mai credibila decat cea interna.
Obiectul principal al auditorului pentru "Controlul conturilor" il constituie obtinerea elementelor probante adecvate pentru a emite opinia motivata si responsabila asupra modului de reflectare a situatiilor financiare.
Aceasta etapa are ca obiect reunirea elementelor probante suficiente si juste pentru a putea exprima o opinie motivata asupra situatiilor financiare, ceea ce presupune asigurarea respectarii regulilor legale si reglementare de catre intreprindere.
Pentru a imprima acestei etapea auditului un caracter organizat, pentru prevenirea suprapunerilor si a repetarilor inutile intre etapele auditului, pentru evitarea emisiunilor se intocmeste "Programul de control al conturilor". Acest program are la baza informatii cuprinse in "Planul de audit" si in "Sinteza aprecierii controlului intern".
Intre eficienta controlului intern intr-o intreprindere si marimea efortului depus de catre auditor cu ocazia controlului conturilor exista o relatie invers proportionala. De aceea, programele de control al conturilor pot sa varieze intre o limita minima si una maxima.
Programele minime sau restranse de control al conturilor se elaboreaza atunci cand, in urma aprecierii controlului intern, se ajunge la concluzia ca exista un grad rezonabil de asigurare ca inregistrarile contabile sunt fiabile. In aceasta situatie se pot limita sondajele numai la soldul conturilor deoarece functionarea controlului intern asupra rulajelor a fost urmarita in etapa precedenta auditului. Totusi, pentru asigurarea coerentei cu etapele precedente ale auditului, rulajele conturilor vor fi verificate cu ocazia examinarilor analitice.
Programele extinse de control ale conturilor se elaboreaza in situatiia in care, in urma parcurgerii etapelor precedente, se ajunge la concluzia ca auditul nu se poate sprijini pe controlul intern din intreprindere. In acest caz, volumul sondajelor este mai mare, intrucat se cuprind in sondaj atat soldurile, cat si rulajele conturilor. Aceste sondaje stabilesc, in functie de punctele slabe, si riscurile de eroare depistate cu ocazia cunoasterii caracteristicilor proprii ale intreprinderii si cu ocazia evaluarii controlului intern.
Programul de control al conturilor se intocmeste, de regula, separat de planul de audit si foaia de sinteza a aprecierii controlului intern, fiind o continuare a acestora.
Inspectia are ca obiectiv validarea inregistrarilor pe baza documentelor sau a capitalului fix ca activ imobilizat. Aceasta procedura are grade de credibilitate variate, functie de natura lor, sursa lor si de functionarea conturilor in timpul prelucrarii datelor.
Probele de audit cu caracter documentar care furnizeaza grade diferite de credibilitate pentru auditor sunt cele: elaborate si pastrate de terte parti, elaborate de terti si pastrate de intreprindere, elaborate si pastrate de catre unitate.
Observatia consta in exminarea unor proceduri efectuate de personalul unitatii: inventarierea activelor fixe si circulante, modul de evidentiere si control asupra corespondentei conturilor.
Investigatia are ca obiectiv obtinerea de catre investigatii in scris din interior sau exterior cu privire la existenta unor achizitii, continutul inregistrarilor, evaluarea lor.
Confirmarea consta in raspunsul primit la o investigatie pentru a putea compara investigatiile continute in inregistrarile contabile, confirmarea, de exemplu, a creantelor prin colaborarea cu debitorii.
Calculul are ca obiectiv verificarea acuratetei matematice a documentelor primare, a ecuatiilor contabile, precum si a unor calcule extracontabile ce urmeaza a fi prinse in conturi.
Proceduri analitice se refera la analiza indicatorilor bilantului functional, a ratelor de structura activ pasiv, analiza fluxurilor nete, precum si a lipsei corelatii fata de alte informatii relevante care se abat de la previziunile intreprinderii.
Standardul de audit nr.501 prevede informatii suplimentare probelor de audit pentru acele valori semnificative cuprinse in situatiile financiare: participarea la inventarierea stocurilor , confirmarea creantelor, informatii cu privire la litigii si revendicari, evaluarea si prezentarea investitiilor pe termen lung.
Conducerea firmei stabileste procedurile prin care stocurile sunt inventariate cel putin odata pe an, deoarece rezultatele sale influenteaza situatiile financiare nu numai asupra existentei cantitativ-valorice, respectiv plusuri si/sau minusuri constatate, dar si in ceea ce priveste evaluarea lor pe baza valorii de piata.
Prin inventariere se evalueaza credibilitatea asupra sistemului continuu de control si gestiune a elementelor patrimoniale. In situatia in care stocurile sunt semnificative pentru activul bilantier, auditorul trebuie sa obtina un grad rezonabil de incredere in ceea ce priveste existenta si valoarea lor reala. O participare a auditorului la inventariere ii permite sa constate existenta lor, daca operatiunile sunt conforme cu procedurile stabilite de conducere asupre inregistrarii sicontrolului rezultatelor inventariate.
Exista situatii cand stocurile se afla in custodia unei terte parti. Auditorul trebuie sa obtina confirmarea directa de la terti privind cantitatea si evaluarea lor, cu scopul de a verifica prin conturi iesirile de stocuri in custodie. Pragul de semnificatie pentru aceste stocuri aflate in custodie trebuie sa tina cont de valoarea lor, de existenta lor prin inventariere.
Atunci cand creantele sunt semnificative in situatiile financiare, verificarea soldurilor contului de creante se obtine prin confirmarea de la debitori, precum si inregistrarile in conturi corespunzatoare.
Confirmarile directe reprezinta probe de audit credibile dupa existenta creantelor si acuratetea soldurilor inregistrate in conturi.
In situatia in care debitorii nu raspund cererii de confirmare, auditorul trebuie sa apeleze la proceduri alternative: examinarea incasarilor de numerar ulterioare aferente unui client si a inregistrarilor contabile efectuate in conturi la sfarsitul exercitiului financiar, precum si examinarea documentelor intocmite la vanzari si expedieri.
Controlul conturilor de clienti semnificativi care trebuie confirmat de debitor trebuie selectati incat auditorul sa poata ajunge la concluzia adecvata despre existenta si acuratetea creantelor, avand in vedere riscurile de audit identificate.
"Confirmarile pozitive ofera probe de audit mai credibile decat confirmarile negative". Aceasta forma pozitiva este adecvata atunci cand riscul inerent este evaluat ca ridicat.
Exista situatii cand conducerea firmei ii solicita auditorului sa nu confirme anumite solduri ale conturilor de creante. Auditorul trebuie sa analizeze daca exista motivatii justificate la o astfel de solicitare. Auditorul are obligatia sa examineze probele disponibile obtinute in sprijinul motivarii conducerii.
Investigatiile cu privire la litigii si/sau revendicari se fac atunci cand valoarea acestora este semnificativa in situatiile financiare. Aceste investigatii cuprind: obtinerea de declaratii, procesele-verbale ale Consiliului de Administratie, actele incheiate cu avocatii firmei, verificarea conturilor de cheltuieli privind taxele de timbru si judiciare.
Comunicarea directa cu avocatii firmei atunci cand auditorul constata litigii si revendicarii semnificative este necesara, pentru verificarea evaluarii de catre conducere a acestora, conturile aferente costurilor pe care le implica. Refuzul avocatilor de a da lista litigilor si revendicarilor poate constitui o limitare a ariei de aplicabilitate prin imposibilitatea de a obtine probe de audit asupra conturilor.Un astfel de demers poate conduce auditorul la o opinie cu rezerve sau la imposibilitatea de a exprima o opinie.
Probele de audit privind conturile de investitii pe termen lung se obtin de la conducerea firmei asupra pastrarii acestora si efectul lor asupra situatiilor financiare. Conturile de investitii prezentate in situatiile financiare pot fi validate de auditor prin informatiile date, prin conotatiile de piata, valoarea acestora si compararea cu valoarea contabila a investitilor la data raportului.
Daca valorile cotate pe piata nu depasesc valorile investigate in conturi el va estima daca este cazul sa reduca valoarea contabila a acestora. Este important sa se verifice de catre auditor ajustarile facute in conturi in valorile de piata si valorile contabile de intrare.
