|
|
|
SISTEME POLITICE SUPRANATIONALE
Formarea realtiilor supranationale este rezultatul principal al impartirii lumii intr-un numar de entitati nationale separate, sau STATE, ce au contact unele cu celelalte, impartasesc teluri si nevoi si infrunta amenintari comune. In unele cazuri, cum ar fi cele mai multe aliante, aceste relatii sunt de scurta durata si esueaza in procesul de dezvoltare semnificativa la nivel institutional. In alte cazuri, acestea conduc la organizatii interstatale si sisteme supranationale. Textul care urmeaza examineaza cateva tipuri de sisteme politice supranationale, alaturand exemple din fiecare tip din istorie si contemporaneitate.
IMPERII
Deoarece sunt alcatuite din persoane apartinand unor culturi si origini etnice diferite, toate imperiile sunt in esenta conservate prin coercitie si amenintarea cu recucerirea in forta. Impunandu-si legile in diverse structuri politice, imperiile sunt caracterizate prin centralizarea puterii si absenta unei reprezentari efective a partilor lor componente. Desi FORTA este astfel principalul instrument al guvernarii imperiale, este adevarat totusi ca-n istorie s-au intalnit multe cazuri de imperii multietnice ce-au fost carmuite in pace de-al lungul unor perioade de timp considerabile, inregistrand adesea reale succese in mentinerea ordinii in interiorul granitelor lor. Istoria lumii antice este istoria marilor imperii - egiptean, chinez, persan, roman - ale caror regimuri autocratice au produs un guvernamant relativ stabil pentru multi subiecti imprastiati pe teritorii imense, de-a lungul multor secole. Fundamentate pe forta militara si credinta religioasa, regimurile despotice ale antichitatii si-au plasmuit legitimitatea de asemena prin reusita construirii unor mari structuri birocratice si legale, prin dezvoltarea unor irigatii vaste si a retelelor de drumuri, si prin asigurarea condiitilor necesare unei civilizatii avansate. Hranind si depasind totate celelalte structuri politice in sfera lor, imperiile pot avea pretentia ca functioneaza ca scheme efective de ordine planetara.
In contrast cu cu imperiile lumii antice, imperiile coloniale ale timpurilor moderne au putut pretinde statut universal pentru o perioada mult prea scurta de timp. In parte, aceste imperii europene moderne erau compuse din COLONII, in sensul grec (vechi) al termenului populate de imigranti veniti din tara-mama, coloniile au stabilit de cele mai multe ori structuri politice similare celor apartinand centrului metropolitan si erau adesea capabile sa exercite masuri substantiale de auto-guvernare. De asemenea, imperiile europene erau alcatuite din teritorii locuite de populatii bastinase si erau administrate de birocratii imperiale. Guvernamantul acestor teritorii era in general mai coercitiv decat in coloniile europene si mai preocupat cu protectia si supravegherea intereselor comerciale, industriale si a altor interese exploatative ale puterii imperiale. Dezintegrarea acestor imperii s-a produs cu o viteza uluitoare. Cele doua razboaie mondiale ale secolului XX au slabit puterea centrelor metropolitane, in timp ce propriile lor doctrine despre democratie, egalitate si auto-determinare au erodat principiul guvernarii imperiale. Puteri ca Marea Britanie si Franta s-au confruntat cu dificultatea rezistarii in fata pretentiilor de independenta exprimata prin concepte dupa care erau guvernate ele insele, si de asemenea n-au dispus de forta militara si economica necesara conservarii guvernarii populatiilor native rebele. In cele doua decade ce-au urmat anului 1945, aproape toate marile teritorii coloniale si-au castigat independenta marile imperii coloniale ce-au guvernat candva peste mai mult de jumatate de planeta erau in cele din urma dezmembrate.
LIGI
Una dintre cele mai comune forme de organizare supranationala in istorie este LIGA, de cele mai multe ori alcatuita din state ce urmaresc sa reziste unor amenintari economice sau militare unindu-si fortele. Acesta a fost cazul primelor ligi ale oraselor-state, cum au fost ligile Aechene sau Aetoliene in Grecia antica si ligile Hanseatice si Swabiene in Europa; si, la un nivel extins, cazul Ligii Natiunilor. Alte trasaturi comune ale ligilor presupun existenta unor forme de intelegere intre statele membre, o adunare reprezentativa a membrilor constituenti, un organ executiv insarcinat cu implementarea deciziilor adunarii reprezentative, si un corp judecatoresc care sa judece disputele.
Liga Natiunilor a fost unul din cele mai mari experimente de organizare supranationala din secolul XX si predecesoarea catorva importanate aspecte ale O.N.U. Acordul Ligii a fost proiectat de o comisie speciala a conferintei de pace de dupa Primul Razboi Mondial, cu presedintele SUA Woodrow Wilson ca principal sustinator si aprobat de o conferinta plenara a puterilor invingatoare in 1919. Forma initiala a Ligii aduna 20 de state. SUA a esuat in tentativa de-a se alatura Ligii, dar in 1928 organizatia avea un numar total de membrii de 54 de tari. Mecanismul de functionare al Ligii era consttuit dinntr-o Adunare a tuturor natiunilor membre, ce functiona prin actiunile unor agenti ale statelor acestor membrii, un Consiliu in care puterea suprema era in permanenta reprezentata de membrii alesi de Adunare pentru o perioada de trei ani, un Secretariat care administra afacerile interne ale Ligii si un numar de institutii specializate, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, responsabile cu implementarea unor diverse programe umanitare si economice la nivel international. Acordul prevedea ca disputele internationale sa fie examinate de catre Curtea Permanenta de Justitie Internationala sau supuse interventiei Consiliului Ligii. Acordul de asemenea veghea aplicarea penalitatilor economice si financiare, cum ar fi embargourile, intarea deciziile Ligii si sustinea aliantele militare impotriva agresorilor. In practica insa, Liga a esuat in cele mai importante demersuri, nefiind capabila sa faca fata crizelor ce-au condus la cel de-al doilea Razboi Mondial si la propriul colaps.
CONFEDERATII
Confederatiile sunt asociatii voluntare de state independente care, in vederea protejarii unor scopuri comune, decid sa-si limiteze intr-o oarecare masura propria libertate de actiune si stabilesc sa construiasca un corp comun de consultare si deliberare. Limitarile libertatii de actiune ale statelor membre poate constitui un aspect firesc, neinsemnat, ca o recunoastere a datoriei lor de-a se consulta reciproc inainte de-a intreprinde o actiune independenta sau un aspect crucial ca obligatie de-a ceda in fata deciziei majoritatii statelor membre. Confederatiile esueaza de obicei in tentativa de-a asigura o autoritate executiva efectiva si nu dispun de-un guvernamant central viabil. Statele membre adopta aceeasi formula a organizarii militare si a reprezentarii diplomatice separate iar membrilor le este de obicei acordat un status egalitar cu o recunoastere a dreptului la succesiune din partea confederatiei. Din punct de vedere istoric, confederatiile s-au dovedit adesea a fi un prim sau secund pas spre stabilirea unui stat-national, de obicei ca uniune federala. In acest sens, uniunea federala a Elvetiei moderne a fost precedata de o confederatie a cantoanelor elvetiene. Aranjamentul Germaniei federale moderne s-a dezvoltat din Confederatia Germana din secolul XIX (Deutche Bund-ul). In fine, constitutia federala a SUA este succesoarea guvernamantului Articolelor Confederatiei. In alte cazuri, confederatiile au inlocuit aranjamente ceva mai centralizate, cum ar fi exemplul imperiilor dezintegrate inlocuite de asociatii voluntare de foste colonii. Commonwealth-ul Britanic, sau Commonwealth-ul natiunilor, sau Comunitatea Franceza sunt exemple relevante in acest sens.
Un exemplu de aranjament confederal care a dat nastere unei uniuni federale sunt Articolele Confederatiei (1781-1789) ce-au precedat Constitutia Statelor Unite. Articolele au stabilit un Congres al confederatiei ca adunare unicamerala a ambasadorilor din 13 state, fiecare posedand un sngur vot. Congresul era autorizat sa infiinteze un comitet executiv al statelor "care sa execute, in forul interior al Congresului, astfel de puteri ale Congresului ca State Unite, adunate in Congres, prin consimtamantul a 9 state", si sa desemneze un membru al comitetului care sa prezideze pe timp de-un an. De asemenea, Congresul poate desemna alte asemenea comitete si "functionari civili necesari dirijarii afacerilor generale ale Statelor Unite" si de asemenea are autoritatea sa serveasca drept "ultim resort sau apel in toate disputele si diferendele, prezente sau posibile sa apara intre doua sau mai multe state". Desi Congresului i se daduse o mare autoritate in sfere importante precum reglementarea afacerilor externe si stabilirea sistemului monetar, numirea functionarilor in fortele teritoriale si navale ale confederatiei si tiparirea scrisorilor de credit, toate puterile sale erau de fapt dependente fata de aplicarea lor la nivelul statelor. Congresul era lacunar atat la nivelul unei surse independente de venituri cat si in ce priveste capacitatea lui de a-si impune vointa in fata indivizilor. Iata cum schiteaza aceasta situatie limbajul insasi al Articolelor: "fiecare stat isi pastreaza suveranitatea, libertatea si independenta si fiecare putere, jurisdictie si drept, care nu este delegata Statelor Unite expres de aceasta Confederatie in adunarea Congresului."
Commonwealth-ul Natiunilor este un exemplu de confederatie nascuta ca rezultat al descentralizarii si in cele din urma dezintegrarii unui imperiu. Membrii originari erau Regatul Unit al Marii Britanii, Australia, Canada, Statul Liber Irlandez, Newfoundland-ul, Noua Zeelanda si Uniunea Sud-Africana. In 1949, Newfoundland devine provincie a Canadei, si Statul Liber Irlandez devine republica independenta. Africa de Sud devine republica independenta in 1961. Noii membrii ai commonwealth-ului in cea de-a doua jumatate a secolului XX erau proaspete foste colonii britanice ce-si cucerisera independenta, ca Malaesia (1957), Cipru (1961) si Kiribati (1979), numarand mai bine de 40 de state.
Statutul de la Westminster (1931) a stabilit ca toti membrii sa aiba un status egalitar, desi toate recunosteau in monarhul britanic capul commonwealth-ului. Guvernamantele Commonwealth-ului erau reprezentate in capitalele celorlalte state membre de inalti comisari cu statut de ambasadori. In 1965 commonwealth-ul si-a insarcinat Secretariatul cu stabilirea intalnirilor, perpetua informare a membrilor, si implementarea deciziilor colective. Fondul Commonwealth-ului pt. Cooperare Tehnica, finantat de toate statele membre, a fost implementat sa asigure asistenta tehnica statelor mai putin dezvoltate. Membrii commonwealth-ului rareori au actionat sincron pe scena internationala si, in ciuda intalnirilor regulate ale prim-ministrilor commonwealth-ului, au existat frecvente tensiuni inte membrii statelor componente. Utilizarea idiomului si a dreptului cutumiar englez, impreuna cu un calup de simboluri comune si afinitati culturale au parut a fi legaturile majore ce tineau impreuna aceasta asociatie slabita.
Doua razboaie mondiale, purtate si suportate in decursul a patru decenii, au decimat visele de pace ale omenirii si au produs suferinte incredibile si pierderi umane si materiale semnificative.
Cum pot fi evitate astfel de catastrofe ? Ce masuri trebuiesc luate pentru a preveni astfel de conflicte? Cineva trebuie sa ia initiativa unei organizari internationele pentru instalarea si mentinerea unei paci durabile in lume!
Discutata in marile conferinte internationale inca din timpul razboiului, ideea unei organizari interntionale pentru pace va prinde viata in 1945 cand ia fiinta Organizatia Natiunilor Unite.
Pe 25 aprilie 1945, in cadrul conferintei de la San Francisco, este elaborata Charta 'Natiunilor Unite', al carei Text va fi semnat pe 25 iunie de catre reprezentantii celor 51 de state fondatoare. Acest Text contine 19 capitole si 112 articole stabilind regulile unei organizatii care se doreste a fi eficienta in indeplinirea scopului pentru care a fost creata. Astfel, prin crearea O.N. U, s-au pus bazele unei noi ordini politice internationale. Aceasta organizatie are ca obiective nu doar evitarea unor noi razboaie pe plan mondial ci mai ales mentinerea pacii si securitatii internationale, precum si alte obiective menite sa duca la modificarea raporturilor intre oameni si grupuri sociale, cum ar fi: apararea 'drepturilor omului', afirmarea egalitatii intre natiuni, favorizarea progresului tehnic, economic si social, toleranta, respectul justitie, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, etc. Astfel, Charta 'Natiunilor Unite' da posibilitatea statelor membre de a se opune oricarui razboi si totodata, impune tarilor membre sa participe la actiunile decisive ale O.N.U, in special pentru crearea unei forte militare formate din contingente ale diferitelor tari membre ale organizatiei.
Principiile O.N.U., sunt ridicate la rang de legi international valabile pentru toti, singurele care ies de sub competenta lor fiind ' afacerile interne ale statului'. In ceea ce priveste mecanismul de organizare si functionare, O.N.U. comporta trei mari organe cu sediul la New York.
Primul organ il constituie Adunarea Generala, care reuneste in sesiuni ordinare (in fiecare an in septembrie si decembrie) sau extraordinare, delegatii tuturor statelor membre, care dispun fiecare de un vot. Ea functioneaza, fie in sedinta plenara, fie in cadrul a sase comisii specializate iar deciziile se iau cu o majoritate de doua treimi in toate problemele de fond (pace si securitate, admiterea de noi membrii, etc.).
Al doilea organ este Consiliul de Securitate, organ executiv responsabil cu mentinerea pacii.
Consiliul de Securitate are cinci membrii permanenti (S.U.A, U.R.S.S, Marea Britanie, China nationalista, Franta), care dispun de dreptul de veto. Astfel, egalitatea intre tarile membre ale organizatiei este serios stirbita de rolul pe care si-i atribuie marile puteri victorioase decise sa nu renunte la responsabilitatile pe care le-au exercitat pe timpul razboiului. U.R.S.S, se teme dealtfel sa nu fie utilizata impotriva ei o majoritate alcatuita din mici state, cliente ale S.U.A. La Yalta, Stalin declarase ca era gata sa se alature S.U.A. si Marii Britanii pentru a salvgarda drepturile micilor state, dar ca nu ar accepta niciodata sa vada supuse judecatii celor mici actiunile marilor puteri.
Membrii nepermanenti, in numar de sase, sunt alesi pentru doi ani de Adunare Generala. Consiliul pote interveni prin recomandari in reglementarea diferendelor dintre state. In caz de conflict sau agresiune, el poate lua masuri care sa implice sau nu utilizarea fortei armate.
Secretariatul constituie o vasta masina administrativa (5000 de functionari internationali) a carei finantare este asigurata de statele membre, in fruntea sa, secretarul general este un personaj important, ales de Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate.
Din 1946 in 1953, functia a fost detinuta de norvegianul Trygve Lie.
Celelalte mecanisme centrale sunt Consiliul Economic si Social, care tine doua sesiuni pe an si asigura legatura cu organismele specializate, Consiliul de tutela, insarcinat sa controleze administrarea teritoriilor foste colonii care nu dispun inca de suveranitate si Curtea Internationala de Justitiei carei 15 judecatori, alesi pentru noua ani, au sediul la Haga si decid prin sentinte obligatorii asupra conflictelor juridice intre state.
La ON.U. sunt afiliate, prin intermediul Consiliului Economic si Social, o serie de institutii specializate de cooperare interguvernamentala in domenii extrapolitice. Cele mai importante sunt Fondul Monetar International (F. M. Il.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), insarcinate in principal sa favorizeze cooperarea economica si monetara intre state, fiind in realitate dominate deS.U.A.
FAO (Food and Agricultural Organization) trebuie, printre altele, sa ajute statele membre sa ridice nivelul de trai al locuitorilor lor.
La randul sau, UNESCO intelege sa 'contribuie la mentinerea pacii si securitatii, consolidand prin educatie, stiinta si cultura, colaborarea intre natiuni cu scopul de a asigura respectul universal al justitiei, legii, drepturilor omului si al libertatilor fundamentale ale tuturor.'
Printre alte organizatii afiliate la ONU, se numara Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Mondiala a Sanatatii, etc.
O.N.U. s-a dovedit a fi, inca din 1945, de la infiintarea sa, un organism international in a carui Consiliu de Securitate s-au dezbatut si finalizat decizii importante cu privire la solutionarea unor probleme de pace, iar prin organismele afiliate ei, s-au rezolvat o serie de probleme economice, sociale, de crestere a nivelului de trai al populatiei lumii, de respectare a drepturilor omului, etc.
Implicarea O.N.U. in problemele ce au marcat secolul XX de la infiintarea sa, a cuprins mai multe domenii.
Unul din domeniile cu implicatii profunde si eficiente din partea O.N.U. l-a constituit problema coloniilor. O.N.U. este un organism care sustine anticolonialismul si care devine 'tribuna dezbaterii situatiei coloniilor inca din 1945. Activitatea O.N.U. reflecta un efort constant de a face sa dispara sistemele coloniale. Pactul international cu privire la drepturile omului (decembrie 1948) accelereaza evolutia teritoriilor sub tutela Natiunilor Unite prin intermediul unui control international sporit in scopul favorizarii progresului economic si social al coloniilor, in vederea unei auto-administrari sau catre independenta. Mai mult, O.N.U. se straduieste sa aduca coloniile sub controlul sau pentru a le putea oferi un statut egal celui a teritoriilor aflate sub tutela. Astfel, O.N.U. militeaza pentru recunoasterea primatului comunitatii internationale in fata tutelei juridice a marilor puteri.
La ONU se elaboreaza cele doua teme principale ale Afro-asiaticului. anticolonialismul si lupta pentru pace.
Datorita presiunilor ONU, Franta, prin generalul de Gaulle, recunoaste pe 16 septembrie 1959, dreptul algerienilor la autodeterminare.
In 1960, 12 foste colonii franceze din Africa si Madagascar devin independente si intra in ONU.
In Africa, problema Congoleza rezuma ea singura dificultatile trecerii la independenta. Aici se fac simtite din plin sechelele colonialismului, oglindite, pe de o parte, in tulburarile ce au loc datorita confruntarilor dintre triburi, confruntarilor etnice, iar pe de alta parte, datorita intereselor economice europene (ale Belgiei in special). Interventia ONU in Katanga, in 1962 este astfel destinata sa puna capat secesiunii si plaseaza continentul african in centrul scenei internationale, ajutand la cristalizarea unor noi grupuri de solidaritate.
In domeniul asiatic lucreaza Comisia Economica pentru Asia si Extremul Orient (CEAEO), operand in cadrul ONU, care nu este o organizatie proprie continentului asiatic.
Un alt domeniu de implicare a ONU, il constituie problema politica si de aderare a diferitelor tari la aceasta organizatie, precum si modul de raportare a acestor tari membre la activitatea ONU.
Prin atributele pe care le are si prin activitatea pe care o desfasoara, ca organism international, ONU se comporta ca un 'dictator' al marilor puteri. Pe de o parte, dotat cu putere executiva pentru a mentine pacea si intelegerea intre aliati, ONU poate constituii un factor de stabilitate pe plan mondial. Pe de alta parte insa, rolul ONU de 'dictator' al marilor puteri poate deveni o maniera prin care aceste puteri sa-si impuna hegemonia si sa-si vada realizate propriile interese. Astfel, ONU va trebui sa-si limiteze atributiile la reglarea de conflicte minore, lasand pe seama marilor puteri preocuparea de a evita o confruntare generala.
Dupa cel de-al 11 lea Razboi Mondial, intre sistemul politic si economic a celor doi mari invingatori, SUA si URSS, exista o incompatibilitate care nu ridica probleme majore din partea SUA, dar care ii preocupa in mod evident pe rusi.
Functionarea ONU este, astfel blocata prin numeroasele veto-uri ale URSS ( cum ar fi cel care a blocat intentia organizatiei internationale in 1946 in Grecia, unde un razboi civil opunea guvernul de drept comunistilor).
Sub drapelul ONU vor avea loc o serie de actiuni politice si economice impotriva instalarii si dominatiei comunismului in Europa si in lume. Astfel, razboiul din Coreea de Sud din 1950 provoaca interventia directa a SUA sub egida ONU, alaturi de Coreea de Sud, atacata de comunistii din Coreea de Nord care astfel isi va pastra independenta.
In 1947 ONU adopta un plan de impartire a Palestinei, proiectul este acceptat de evrei insa respins de palestinieni si de tarile arabe care pretind crearea unui stat independent unitar.
La 14 mai 1948 este proclamata independenta Israelului, imediat recunoscuta de SUA si URSS. Arabii refuza insa sa recunoasca statul evreu si israelienii nu accepta internationalizarea Ierusalimului decisa de ONU. Acest conflict nu a putut fi solutionat nici pana astazi.
in 1956 ONU se implica in Criza Suezului, unde Franta si Marea Britanic, puse sub acuzare si sub presiunea conjugata a SUA si URSS sunt constanse sa evacueze rapid zona Canalului Suez.
Spania si Portugalia intra in ONU in 1955.
In 1962, Kennedy, practicand o politica 'pe muchie de cutit', genereaza asa numita 'criza a rachetelor' in Cuba. Astfel, in 22 octombrie 1962, Kennedy cere reuniunea Consiliului de Securitate a ONU. Lumea a fost, timp de cateva zile, la un pas de o catastrofa nucleara. Imediat dupa aceasta criza, rusii si americanii se vor stradui sa puna la punct mijloace pentru a evita o asemenea confruntare la varf.
Japonia (dupa ce isi normalizeaza relatiile cu URSS, in octombrie 1956) va intra in ONU in decembrie 1956.
ONU se implica si in problema integrarii rasiale. Ralph Bunche, diplomat si secretar adjunct la ONU, reuseste in perioada 1955-1971 sa avanseze ideea integrarii negrilor in comunitatile de albi dar actiunea si demersurile tacute nu au avut un succes total.
China , din 1970 realizeaza o noua deschidere spre exterior si intreprinde o apropiere spectaculoasa de SUA. in octombrie 1971, Republica Populara Chineza isi face intrarea in ONU unde inlocuieste Taiwanul nu numai in calitate de reprezentant al Chinei ci si ca membru permanent al Consiliului de Securitate, in ciuda reticientelor SUA (care a votat impotriva admiterii sale), guvernul de la Beijing este oficial recunoscut ca unul dintre cei cinci membrii ai organizatiei internationale unde totusi declara ca doreste sa fie considerat drept reprezentantul unei tari din lumea a treia si nu al unei supraputeri.
In septembrie 1973, sunt admise la ONU cele doua state germane (RDG si RFG).
Implicatiile ONU au fost extinse, prin organizatiile sale specifice afiliate, si in domeniile economice si sociale.
Strategiile de industrializare adoptate in lumea a treia neavand decat rezultate limitate si inegale, Adunarea Generala a ONU in care reprezentantii lumii a treia au devenit majoritari, recunoaste responsabilitatea comunitatii internationale cu privire la subdezvoltare si afirma, in 1974, principiile unei 'noi ordini economice internationale' (MOEI). Impactul crezei economice internationale duce nepunerea acesteia in aplicare.
Catre sfarsitul anilor '60, analiza unei multitudini de anchete si rapoarte, intreprinse la nivel ONU, a permis sa se degajeze cinci trasaturi caracteristice subdezvoltarii venituri industriale scazute, malnutritia, analfabetismul, o demografie galopanta si excesiva, oexcesiva concentrare a populatiei active in agricultura.
Saracia ramane o realitate atat de apasatoare a lumii a treia intre 1950-1980, incat organismele oficiale (ONU, Banca Mondiala) nu au nici o problema in a-i constata valoarea prin exprimari statistice. Studiile ONU conduc la concluzia deteriorarii termenilor de schimb pentru tarile in curs de dezvoltare; intre anii 1950-1970, numai 15 tari din 100 reusind totusiu sa-si imbunatateasca pozitia ca urmare a puternicii cresteri a pretului petrolului brut incepand din 1973.
Incepand cu anii '60, lumea a treia incepe o miscare revendicativa ca urmare a situatiei rele in care se afla , miscare care se va exprima in mod privilegiat in cadrul Adunarii Generale a ONU. Reluata odata cu presiunea primului soc petrolier in 1973, aceasta miscare de contestare reuseste sa obtina cateva promisiuni care, cel putin Ia nivelul principiilor, traseaza marile linii ale unei ordini intermationale mai echilibrate. Adunarea ONU a recunoscut validitatea revendicarilor lumii a treia, adoptand in 1974 o declaratie si un program de actiune care constitue o veritabila charta a drepturilor si indatoririlor statelor.
In 1976 la Lima in Peru are loc a doua conferinta a ONU (ONU pentru dezvoltare industriala), unde se stabileste obiectivul ca un sfert din productia industriala mondiala sa fie asigurata de lumea a treia in anul 2000. Acest obiectiv nu a fost insa realizat datorita reticientelor tarilor industrializate fata de revizuirea ordinii internationale existente.
Totusi scopul sau obiectivul fundamental al Organizatei Natiunilor Unite ramane mentinerea pacii si securitatii internationale, scop in care colaboreza si cu alte organisme internationale. Astfel, in 04 aprilie 1949 are loc semnarea tratatului Atlanticului de Nord. Pactul are ca obiectiv securitatea statelor semnatare. Referirea la Charta ONU este constanta. Ca si aceasta, textul tratatului evoca marile principii pe care trebuie sa se bazeze ordinea internationala, principii apartinand spiritului Societatii Natiunilor, in plus se afirma necesitatea promovarii unei politici comune, garantie a pacii intre natiuni.
In 1965, Papa Paul al VI lea, reprezentand Vaticanul, se prezinta la ONU drept 'expert in omenire', pronuntand un patetic discurs in favoarea pacii.
In concluzie, majoritatea obiectivelor propuse de ONU si a implicarilor sale au fost indeplinite si solutionate eficient, insa, ca orice organism international cu participare mixta, ONU nu a avut finalitate si rezultatul scontat in chiar toate actiunile sale.
FEDERATII
Termenul de FEDERATIE desemneaza grupari de state, adesea fundamentate pe criterii regionale, ce-si impun un mecanism executiv central necesar implementarii unor politici sau supravegherii si dirijarii activitatilor comune. In unele cazuri acest gen de grupari sunt motivate in primul rand de interese politice sau economice. In alte cazuri, obiectivele militare primeaza. Exemple din prima categorie sunt Comunitatea Eurpoeana a Carbunelui si Otelului (1952), Comunitatea Economica Europeana (1958) si Euroatomul (1958). Aceste comunitati europene si-au dezvoltat rapid macanisme executive exercitand o semnificanta autoritate reglementativa si directiva asupra guvernelor si asupra firmelor cu afaceri private din tarile membre. Desi fiecare guvern al statelor membre isi pastra o substantiala mostra de suveranitate si efortul sistematic al unui sau mai multora guverne ale acestor state de-a slabi autoritatea comunitatilor a amenintat adesea mecanismul cooperarii la acest nivel, aceste comunitati europene si-au dezvoltat importante particularitati supranationale. Acestea s-au conturat prin numirea in staff-ul executiv al unor persoane exterioare guvernelor membrilor, luarea deciziilor comune in probleme importante s-a convenit a fi desfasurata sub forma votului majoritar si prin capacitatea institutiilor comunitatilor de-a trata direct si influent cu indivizi si companii de pe teritoriile statelor membre. Spre exemplu, Inalta Autoritate a CECO actiona prin votul majoritar al membrilor sai, fara ingerinte din partea guvernelor, pentru "a asigura indeplinirea scopurilor postulate de Tratat", si pentru a-si indeplini aceasta functie se implica masiv in economiile fiecarui stat membru.
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), infiintata in aprilie 1949, este un exemplu de alianta militara moderna dotata cu un complex si pDeermanent mecanism executiv, realizand proceduri multilaterale si implicandu-se intr-o perpetua elaborare de planuri pentru supravegherea actiunilor militare comune ale statelor membre (Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Turcia, Ungaria, Regatul Unit al Marii Britanii si SUA). Asa cum e postulat in tratat, obiectivul NATO este mentinerea securitatii zonei nord-atlantice prin exercitarea dreptului la securitate colectiva recunoscut in Carta Natiunilor Unite. O impresionanta serie de mecanisme institutionale a fost organizata incluzand un Secretariat General si un staff permanent, un Consiliu, un Comandament Militar si un staff pentru relatii interstatale. De asemenea a fost infiintat un sistem performant de colaborare la nivelul planificarii si realizarii unor exercitii militare comune. Dezvoltandu-si continuu acest mecanism de organizare, NATO a adaugat treptat sferei sale de activitati un numar de manevre culturale si economice, ajungand sa posede cateva din trasaturile unei organizatii supranationale cu obiective multiple.
