|
|
|
Istoricul familiei: Evul Mediu si aparitia familiei nucleare
Daca Antichitatea a cunoscut familia ca grup de sustinere si promovare a suprematiei moralei patriarhale, Evul Mediu promoveaza familia ca unitate politica de baza.
Caracterizarea evolutiei familiei europene pe parcursul Evului Mediu.
feuda, feudalism, senorie, vasalitate, privat, rudenie spirituala, asceza familiala.
Doua au fost fenomenele cu cea mai mare influenta asupra evolutiei familiei si societatii: aparitia si raspandirea crestinismului si inlocuirea domeniului familial inteles ca loc al originii neamului cu domeniul-feuda, castigat prin forta armelor sau ca rasplata a loialitatii fata de un senior-protector. Consecvent acestor doua fenomene, are loc afirmarea, mai intai in randul populatiilor germanice, apoi in majoritatea societatilor vest si nord europene a distinctiei intre public si privat.[1][1]
Biserica a intervenit decisiv in reglementarea casatoriilor si in impunerea exogamiei. Dac Cel mai direct mod in care Biserica a intervenit in reglementarea si controlul vietii familiale a fost, pe de o parte, limitarea importantei pe care o avea descendenta prin impunerea modelului celibatului si castitatii si, pe de alta parte, controlul aliantelor matrimoniale prin obtinerea exclusivitatii dreptului de oficiere a casatoriilor. Promovand idealul castitatii si al celibatului - conditie pentru dobandirea puterii in ierarhiile ecleziastice - Biserica reusea reducerea numarului casatoriilor si al descendentilor si, prin urmare, slabirea puterii marilor organizari familiale. Familia a fost transformata, din grup extins, exercitand o puternica autoritate sociala, in unitate nucleara, deposedata de multe din functiile sale. De asemenea, odata cu impunerea modelului familiei nucleare, a crescut importanta legaturii conjugale. Pentru prima data in istoria familiei, biserica a impus consimtamantul ambilor soti la oficierea casatoriilor si a interziv divortul..
Pe langa reglementarile crestinismului, cea mai importanta directie de evolutie a grupului familial in epoca medievala consta in afirmarea neamului ca unitate politica elementara. In Evul Mediu se afirma puternic familia-neam sau stirpea, unitati cvasi-politice guvernate de interese politice sau militare. Structura sa complementara in plan social este vasalitatea ca sistem de dependenta filiala de un senior-parinte, a carui indatorire este ocrotirea si formarea tinerilor incredintati autoritatii sale, iar organizarea sociala in care principiile familiale sunt continuate este nobilimea.
Oragnizarea pe criteriile patriarhatului militar al familiei medievale europene este ilustrata si in modelul familiei sud-balcanice (zadruga[2][2]) si in acela al familiei traditionale chineze[3][3]. Pornind de la acest model al societatii europene, patriarhalismul familial a devenit forma initiala de manifestare si organizare a puterii politice.
Conceptia sfintilor parinti ai Bisericii crestine asupra unor aspecte ale vietii familiale. Sterilitatea si fertilitatea. In scrierile patristice, sterilitatea nu este privita ca o problema de natura medicala, in primul rand, ci ca una de natura spirituala. In Vechiul Testament, ea apare ca o nenorocire, la fel ca in cele mai multe societati traditionale. Adesea, proorocii o invoca ca forma de blestem impotriva celor care nu implinesc poruncile divine sau ca o consecinta a perseverentei in pacat. Dimpotriva, fecunditatea, atribuita naturii umane odata cu alungarea din rai, este darul lui Dumnezeu, care recompenseaza astfel durerea aflarii mortii, consecinta a pacatului originar. Vointa divina poate aduce fertilitatea acolo unde firea (natura) s-a dovedit stearpa. Sarra si Elisabeta, care nu mai putea naste caci erau batrane, au redevenit fertile si i-au adus la viata pe Isaac, cel care va incheia legamantul cel vesnic cu Dumnezeu, si pe Ioan, cel care va vesti nasterea Mantuitorului. Aceste minuni ale fertilitatii ca revarsare a gratiei divine vor atinge apogeul odata cu nasterea cea casta, din fecioara, a lui Iisus, fiul lui Dumnezeu. Castitatea este apogeul starii de puritate, in vreme ce sterilitatea este conditia neintentionala a acesteia. Ambele, insa, pot determina, in planul inrudirii mitice, o fertilitate sporita. Binefacerea fertilitatii depaseste, asadar, dimensiunea familiala, in sens restrans, si pe cea strict biologica; cei care se nasc sub zodia miracolului, in pofida - sau poate tocmai prin conditia - sterilitatii initiale a parintilor lor, vor fi cei care isi vor salva neamul in plan transcendent, adica cei care se inrudesc, mitic, cu divinitatea care intervine direct in nasterea lor.[4][4] Salvarea inseamna refacerea rudeniei initiale, uman-divin. Simetric, raul pe care il reprezinta sterilitatea depaseste nivelul cuplului, amenintand viitorul unui neam ales. Ea reprezinta atat intreruperea continuitatii neamului, cat si a legaturii cu Dumnezeu.
Sexualitatea, contraceptia si avortul. Sfintii parinti arata ca unicul scop al relatiilor sexuale este procrearea. Cultivarea placerii care insoteste aceste relatii duce la aparitia poftelor, si la socotirea semenului (femeii) ca un instrument al acestei placeri, deci ca un obiect. Chiar si in cadrul casatoriei, sotii nu trebuie sa se apropie decat la timpul si in modul cuvenit pentru a zamisli. Sexualitatea, in cadrul cuplului, este "o realitate survenita ulterior, nu innascuta, ci adaugata, netinand de natura esentiala a omului, ci de natura sa secunda, cazuta"[5][5]. Este condamnata casatoria, chiar trainica si fidela, in care barbatul si femeia nu vor copii, ci doar "sa-si implineasca poftele", ferindu-se de zamislire. Anticonceptia este asimilata, ca vina, avortului si omuciderii. Conform opiniilor comentatorilor sfintilor parinti, condamnarea avorturilor se leaga de contextul social si religios in care se practica acesta: practicarea lui de catre prostituate, de cele care au avut legaturi nelegitime (fecioare necasatorite sau femei adulterine) sau legatura frecventa dintre practicile abortive si vrajitorie. In cea mai mare si mai importanta masura, acesta se leaga, insa de statutul embrionului, o disputa care mai anima si astazi mediile teologice, stiintifice si juridice.
Pozitia sfintilor parinti asupra naturii si persoanei umane. Natura umana tine de obarsia comuna, comuniunea spirituala sau materiala care este chiar principiul rudeniei mitice si spiriuale. Sfintii parinti leaga aceasta identitate esentiala de Dumnezeu, de originea divina a omului. Cei mai multi dintre parintii bisericii cred ca chipul lui Dumnezeu i-a fost omului model pentru calitatile sale spirituale, virtutile si bunurile fiindu-i sadite de la inceput in fiinta si incredintate capacitatii sale de autodeterminare. Scopul spre care acesta trebuie sa tinda este intoarcerea spre obarsie, spre unirea cu Dumnezeu, Parintele Absolut, inceputul si finalul oricarei identitati. Aceasta viziune, care suprapune obarsia cu finalitatea existentei, este chiar desavarsirea modelului inrudirii care transcende separatia dintre uman si divin.
Conceptia sfintilor parinti ai Bisericii crestine asupra procreatiei
