Obiectivele si rolul agrotehnicii in dezvoltarea agriculturii

OBIECTIVELE SI ROLUL AGROTEHNICII IN DEZVOLTAREA AGRICULTURII

1.1.ISTORICUL SI ROLUL AGROTEHNICII IN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

Stiintele agricole romanesti, agronomia, au izvorat din practica agricola perpetua de-a lungul secolelor si mileniilor. Pentru satisfacerea necesitatilor de hrana, omul a parcurs si a acumulat treptat cunostinte, a invatat de la natura, a studiat si aplicat, dezvoltand o adevarata stiinta de a cultiva terenurile, denumita agricultura. Pe masura dezvoltarii societatii umane, a cresterii nevoilor de hrana si imbracaminte, agricultura s-a dezvoltat trecand prin diverse oranduiri sociale si etape istorice, adaptandu-se si perfectionandu-se permanent prin sistemele proprii aplicate.

In cadrul stiintelor agricole AGROTEHNICA ocupa un loc important avand ca rol obtinerea unor productii agricole mari si eficiente, in conditiile mentinerii si sporirii potentialului productiv al solului.

Agrotehnica este stiinta care se ocupa cu studiul modului de dirijare, a relatiilor dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate, in scopul elaborarii procedeelor tehnice de cultivare a plantelor in conditiile exploatarii rationale a solului si conservarii mediului inconjurator.

Agrotehnica este tehnica ogoarelor. Denumirea provine de la cuvintele "agros", de origine greaca, sau "ager", de origine latina, care inseamna ogor sau pamant care se cultiva si "techne", de origine greaca, cu sensul de mestesug sau arta. Agrotehnica reprezinta astfel "tehnica" sau "mestesugul" prin care cuceririle unor stiinte ca: pedologie, agrochimie, microbiologie, meteorologie, fizica, chimie, fiziologia plantelor, masinile agricole, ecologia, protectia plantelor, fitotehnie etc. sunt aplicate in practica si integrate in agroecosistemele agricole, printr-un ansamblu de elemente ca: sistem de agricultura, sistem de lucrare a solului, asolamente, sisteme integrate de protectie a plantelor, agrotehnica diferentiata etc. Agrotehnica este principala stiinta aplicata care este chemata sa rezolve problema fundamentala a unei agriculturi durabile si anume optimizarea relatiei dintre tehnologia aplicata si conservarea resurselor utilizate in procesul de productie.

Tratate despre agricultura ne-au ramas din cele mai vechi timpuri, de la invatatii timpurilor: din roma antica Collumela ("De rustica"), Pietre de Crescentus ("Despre produsele agriculturii", 1233-1321), Oliviers de Serres ("Theatre de l'agriculture", 1539-1619), Albrecht Thaer (1752-1828), Mathieu de Dombasle (1777-1843), Jean Baptiste Boussingault (1802-1887), Just von Liebig (1803-1873), Charles Darwin (1809-1882) etc.

Scrierile despre agricultura sau referiri in documentele vremurilor, sunt vechi si pe teritoriul tarii noastre: Arrianus (335 i.e.n.), Plinius cel Batran (24-79 e.n.) etc. Primele scrieri cu continut direct agricol au aparut in tara noastra la sfarsitul secolului al XVIII si au continuat apoi, fie cu traduceri ale unor carti straine, fie sfaturi practice pentru agricultori. Pot fi mentionate, astfel: Ion Molnar ("Economia stupilor", 1785), Ion Ionescu de la Brad ("Manualul de agricultura", Calendarul bunului cultivator", 1818-1891), Vlad Carnu Munteanu (1859-1903), Gheorghe Maior (1855-1935), Haralab Vasiliu (1880-1953), Marin Chiritescu Arva (1889-1935), Constantin Sandu Aldea (1874-1927), Gheorghe Ionescu Sisesti (1895-1967), Nicolae Zamfirescu (1899-1977), Nicolae Saulescu (1898-1977), Amilicar Vasiliu (1900-1994), Irimie Staicu (1905-1989) etc.  

La inceput agrotehnica avea un continut mult mai larg si era denumita "Agrologie" sau "Agricultura generala" si a fost adoptata, pe plan mondial, de F.A.Fallou, in 1862.

In tara noastra primul tratat de agrologie a fost publicat in 1897 de Gheorghe Maior, iar in 1925 Marin Chiritescu Arva publica un nou tratat de agrologie, mai dezvoltat. Din agrologie s-au desprins treptat discipline noi ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului etc.

Agrotehnica - este denumirea acordata, pentru prima data la noi in tara, de catre Gheorghe Ionescu Sisesti in tratatul - manual "AGROTEHNICA", publicat in anul 1942. Asa cum se precizeaza in introducerea acesteia, autorul a inlocuit termenul de agrologie, prin cel de agrotehnica, deoarece, odata cu progresul tehnic, a aparut necesitatea "de a da o dezvoltare mai mare aplicatiilor practice pe ogoare". Ulterior au aparut noi manuale de "Agrotehnica" cu scopul de a servi studentilor, cercetatorilor si practicienilor, astfel: Gheorghe Ionescu Sisesti, 1947; Gh.I.Sisesti, I.Staicu, 1958; I.Staicu, V.Stratula, L.Pop, B.Kovacs, N.Oprisan, Ghe.Timariu, 1967; I.Staicu, 1969; C.Pintilie, Ghe.Budoi, St.Romosan, L.Pop, Ghe.Timariu, B.Kovacs, 1980; C.Pintilie, St.Romosan, L.Pop, Ghe.Timariu, P.Sebok, P.Gus, 1985; A.Lazureanu, 1994; Ghe.Budoi, A.Penescu, 1996; P.Gus, A.Lazureanu, D.Sandoiu, G.Jitareanu, I.Stancu, 1998 etc.

Agrotehnica este similara, in limba engleza cu "Soil management", in limba germana "Ackerbau", in rusa "Zemledelie", in ungara "Földmuvelestan" etc. si este consacrata in stiinta si practica agricola in tarii ca SUA, Anglia, Rusia, Germania, Ungaria, Canada etc.

In cadrul stiintelor agricole, agrotehnica ocupa un loc central in privinta aportului la cresterea productiei si mentinerea fertilitatii solului, loc rezultat din rolul acesteia in abordarea sistemica a cunostintelor acumulate in timp si integrarea acestora intr-un tot unitar, format din elemente in interdependenta.

Datorita diversitatii conditiilor pedoclimatice, economice, sociale etc. agrotehnica trebuie sa elaboreze cele mai bune metode pentru fiecare situatie aparuta, indeosebi in legatura cu sistemele de lucrari ale solului, cu aplicarea corecta a erbicidelor, cu intocmirea unor asolamente rationale, inclusiv pentru noile structuri asociative din agricultura Romaniei.

La dezvoltarea sistemului de AGRICULTURA DURABILA participa un mare numar de stiinte. Agrotehnica, prin continutul sau, reprezinta pivotul central al acestei activitati. Ea selecteaza, sistematizeaza si ordoneaza masuri agrofitotehnice, in mod diferentiat in functie de conditiile concrete, locale ale fiecarei zone agricole, unitate sau exploatatie agricola.

Restabilirea, conservarea si mentinerea echilibrului ecologic specific fiecarui agroecosistem in parte, printr-o agrotehnica diferentiata, constituie un deziderat important pentru agrotehnica dintr-un motiv simplu: asigurarea hranei unei populatii in continua crestere, ca si a materiilor prime pentru diferite industrii, se va face multa vreme de aici inainte, pe baza resurselor regenerabile din agricultura. Aplicarea tehnologiilor moderne, integrate in sistemul de organizare teritorial, economic si social sta la baza dezvoltarii rurale durabile prin asigurarea necesitatilor alimentare, a capacitatii de conservare a terenurilor si cresterea calitatii vietii.

1.2. obiectivele agrotehnicii

Manualul de agrotehnica este alcatuit pe baza programei de invatamant pentru facultatile de profil, cuprinzand urmatoarele obiective:

analiza bazelor agrotehnice ale productiei agricole;

analiza evolutiei si fundamentarea stiintifica a principalelor sisteme de agricultura in relatie cu factorii de vegetatie si dezvoltarea socio-economica;

cunoasterea mediului de viata al plantelor; caracterizarea tehnologica a terenurilor arabile;

studiul factorilor de vegetatie, relatiile dintre ei si plantele cultivate, dirijarea acestor factori in vederea sporirii recoltelor si a fertilitatii solului;

monitorizarea fertilitatii terenurilor arabile si reglarea indicatorilor agrofizici, agrochimici si agrobiologici in relatie cu conditiile culturale;

lucrarile solului si sistemele de lucrari, rolul acestora asupra insusirilor fizice, chimice, biologice si ale cresterii productiei plantelor cultivate;

elaborarea sistemelor conventionale si neconventionale de lucrare a solului ca mijloace de optimizare a insusirilor solului, conservarea resurselor si eficientizarea procesului de productie agricola;

studiul particularitatilor biologice ale buruienilor si a pagubelor produse de acestea;

combaterea integrata a buruienilor din culturile agricole prin metode agrotehnice, chimice, fizice si biologice;

descrierea si cunoasterea erbicidelor, spectrul de combatere, particularitatile aplicarii la principalele culturi agricole;

elaborarea asolamentelor si analiza rotatiei culturilor in conditiile unei agriculturi private;

elaborarea agrotehnicii diferentiate privind sporirea productiei agricole pe zone de cultura, precum si ridicarea potentialului productiv al solului pe terenurile slab productive.

1.3. LEGATURA agrotehnicii cu alte stiinte

Ca stiinta agrotehnica are legaturi cu multe stiinte naturale si aplicative. Astfel, activitatea ei se bazeaza in primul rand pe cuceririle unor stiinte ca: pedologia, agrochimia, fitotehnia, protectia plantelor (entomologia, fitopatologia), ameliorarea plantelor, agrometorologia si climatologia, fizica, chimia, matematica, fiziologia plantelor, microbiologia, masinile agricole, imbunatatirile funciare, stiintele economico-organizatorice etc.

Pedologia, agrochimia, ofera cunostinte despre insusirile solului (textura, porozitate, continut de humus, insusiri agrochimice, hidrice etc.) si modul cum evolueaza acestea, pe baza carora agrotehnica stabileste sistemul de lucrare a solului, amplasarea culturilor si asolamentul etc.

Fitotehnia elaboreaza tehnologia specifica fiecarei culturi pe care agrotehnica o diferentiaza in raport cu conditiile pedoclimatice diferite, integrand-o in agroecosistem.

Agrometeorologia si climatologia, ofera suportul considerarii factorilor de vegetatie ca baze stiintifice pentru productia vegetala si stabilirea metodelor de reglare a acestora.

Fizica, chimia, matematica, fitopatologia, entomologia, fiziologia plantelor si microbiologia, sprijina agrotehnica prin cercetarile proprii si produsele pe care le pun la dispozitie (ingrasaminte, pesticide, unde electromagnetice etc.), prin descifrarea proceselor biologice care se petrec in sol si planta, prin posibilitatea prelucrarii si interpretarii datelor care se obtin in cercetare si productie.

Masinile agricole pun la dispozitia agrotehnicii mijloacele tehnice necesare prin care se realizeaza la timpul optim si in cele mai bune conditii elementele de tehnologie.

Imbunatatirile funciare ofera agrotehnicii posibilitatea de valorificare in conditii optime a unor terenuri si soluri slab fertile, potentarea fertilitatii acestora prin eliminarea factorilor limitativi.

Stiintele economico-organizatorice dau posibilitatea aprecierii sub aspect economic a tuturor masurilor pe care le aplica agrotehnica si stabilirea masurilor de raspuns, astfel, ca agroecosistemul sa constituie un tot unitar, durabil si eficient.

Prin complexitatea problemelor care le studiaza (in cercetare si productie) agrotehnica reprezinta o stiinta cu profund caracter aplicativ. Prin obiectivele sale agrotehnica trebuie sa aplice in practica cunostintele teoretice agricole, pe baza carora sa se obtina o cantitate suficienta de productie vegetala in conditii de conservare a resurselor si eficienta a procesului de productie agricola.

1.4. metodele de cercetare ale agrotehnicii

Pentru rezolvarea obiectivelor proprii agrotehnica foloseste urmatoarele metode: observatia, cercetarea in laborator, case de vegetatie si fitotroane, cercetarea in camp, loturi demonstrative si activitatea de productie, prelucrarea statistica a datelor.

A.Observatia este cea mai veche metoda, simpla, expeditiva si foarte accesibila (nu necesita aparatura, reactivi) dar, este subiectiva si putin precisa. Cu ajutorul observatiei se urmareste cresterea si dezvoltarea plantelor in diferite conditii, se stabilesc metode prin care cresterea si dezvoltarea pot fi dirijate si se trag concluzii cu privire la eficacitatea metodei folosite. Observatiile facute de agricultori in activitatea practica pe ogoare au fost transmise din generatie in generatie, la inceput pe cale orala, apoi in scris si au avut un rol important in selectia celor mai valoroase plante si in perfectionarea tehnologiilor agricole.

Observatia ramane o metoda la indemana oricui, ca prim indiciu pentru o activitate de cercetare precisa.

B.Cercetarea in laborator ofera posibilitatea aprofundarii observatiilor facute in teren; urmarind determinarea principalelor proprietati ale solului, compozitia chimica a plantelor, elementele de productivitate, calitatea recoltelor gradul de poluare a mediului inconjurator etc., la un moment dat sau in dinamica.

C.Cercetarea in case de vegetatie si fitotroane consta in cultivarea unor plante - test (ovaz, orz, iarba de Sudan etc.) in vase de vegetatie cu cantitati de sol cunoscute. Graduarea factorilor de vegetatie, in special apa si elemente nutritive, se face cu precizie. Fiecare vas de vegetatie cu acelasi tratament, reprezinta o repetitie.

Fitotroanele sunt dotate cu instalatii complexe, moderne, cu ajutorul carora se pot doza cu mare precizie lumina, temperatura, umiditatea, hrana. Ele necesita importante investitii, mai ales la infiintare.

D.Cercetarea in camp este o metoda specifica si se face in campul experimental, in experiente monofactoriale si polifactoriale, organizate dupa regulile tehnicii experimentale.

Avantajul acestor cercetari consta in posibilitatea de a urmari efectul fiecarui factor experimental si a interactiunii factorilor, in conditii naturale, ceea ce asigura apoi extensia. Se poate cerceta o diversitate mare de probleme. Astfel in cazul araturilor se experimenteaza adancimi, epoci de executare etc., la ingrasaminte si erbicide, sortimente, doze de aplicare etc., la semanat, desimi, epoci si adancimi de semanat, soiuri sau hibrizi etc. Este necesara, de asemenea, o imbinare judicioasa a tuturor metodelor de cercetare si prelucrare a datelor experimentale obtinute pentru a desprinde cele mai juste concluzii si a formula cele mai corecte recomandari pentru productia din zonele cu conditii pedoclimatice similare.

In productie si, indeosebi, in cercetarea din domeniul agricol, este necesara o buna documentare de specialitate atat in domeniul agrotehnicii cat si al disciplinelor inrudite. Cercetarea stiintifica are la baza elaborarea unor proiecte prin care sunt planificate obiectivele, metodologia de lucru si rezultatele preconizate. Agrotehnica, prin obiectivele care le are, ofera posibilitati de rezolvare a numeroase probleme agricole, prin intermediul unor proiecte de cercetare fundamentala, aplicativa, de extensie si consultanta, de modernizare si dotare tehnica etc.

Directiile de cercetare, in domeniul agrotehnicii, sunt urmatoarele:

optimizarea insusirilor solului si a altor factori de vegetatie care favorizeaza recolta; stabilirea unui sistem de indicatori pentru aprecierea marimii recoltei si a evolutiei stratului arabil;

stabilirea alternativelor agrotehnice si in acord cu acestea a masurilor de prevenire, ameliorare, inclusiv recuperare si reducere a pagubelor aduse productiei vegetale de procesele de degradare a solului;

cercetarea pretabilitatii solurilor la diferite sisteme tehnologice; perfectionarea sistemului de lucrare a solului pentru diferite conditii pedoclimatice si recomandari pentru agricultori;

elaborarea sistemelor de lucrare pentru conservarea solului prin masuri de agrotehnica diferentiata;

influentarea activitatii biologice din sol si a schimburilor lichide si gazoase cu atmosfera si subsolul prin lucrarea solului si fertilizarea cu materie organica;

managementul integrat al buruienilor; folosirea judicioasa a erbicidelor; studierea si combaterea unor buruieni foarte daunatoare; cunoasterea evolutiei imburuienarii terenurilor in noile conditii socio-economice;

masurile de crestere a potentialului productiv al solurilor slab productive si neproductive (nisipoase, saraturoase, erodate, cu exces de umiditate s.a.); introducerea in circuitul agricol de noi terenuri (terenuri degradate, halde de steril, de cenusa etc.);

monitorizarea activitatii de evolutie nefavorabila a terenurilor arabile si avertizarea factorilor de decizie in situatiile in care apar extinderi si/sau intensificari puternice ale proceselor degradarii solurilor (compactare, destructurare, exces de apa, eroziune etc.), pentru prevenirea si limitarea efectelor nocive asupra solului (poluare, imburuienare excesiva etc.), altor resurse (apa freatica, atmosfera, biomasa vegetala etc.) si conditiilor de viata in ansamblu;

asigurarea documentatiei necesare fundamentarii programelor nationale de protectie si conservare a solului, pentru promovarea si dezvoltarea unei agriculturi durabile prin asolamente si rotatii adecvate de culturi.

Modul de valorificare a cercetarilor agrotehnice

A.Loturile demonstrative sau culturile demonstrative, reprezinta in esenta experiente ce se executa pe suprafete mai mari, dupa o tehnica adecvata, cu scopul de a scoate in evidenta rezultatele obtinute de cercetare in campurile experimentale (pe parcele mici) si de a fi demonstrate pentru toti cei care lucreaza in productie.

Necesitatea loturilor demonstrative este determinata in primul rand de nesiguranta pe care o manifesta fermierii fata de rezultatele obtinute in campurile experimentale pe parcele mici, presupunand ca plantele cresc aici in conditii diferite, artificializate fata de cele din productie. Loturile demonstrative fac deci legatura dintre cercetare si productie. In acelasi timp loturile demonstrative reprezinta un mijloc pretios prin care cercetatorii si specialistii care lucreaza in agricultura si domeniile furnizoare de inputuri (mecanizare, pesticide, fertilizanti etc.) au posibilitatea sa-si clarifice anumite probleme cu caracter strict local, sa stabileasca o agrotehnica diferentiata adaptata conditiilor locale, sa aleaga cele mai bune elemente de tehnologie, inputuri si masini.

Loturile demonstrative au scopul de a face cunoscute si de a extinde in productie soiuri si hibrizi noi, sisteme noi de lucrare a solului, sisteme noi de agricultura, tipuri si doze de ingrasaminte, diferite tratamente (erbicide, insecticide, fungicide, fitoregulatori etc.), a caror valoare a fost stabilita prin experiente sistematice anterioare.

B.Poligoane demonstrative si ferme private. Cele mai bune variante, tehnologiile noi sau perfectionate se verifica mai intai in poligoane demonstrative si ferme private, in conditii de productie si apoi sunt recomandate pentru extensie catre producatorii agricoli.

Productia agricola, la randul ei, ofera noi teme de cercetare pentru solutionarea problemelor care apar in procesul de productie, inclusiv in exploatatiile familiale. In acest fel se mentine unitatea indestructibila dintre stiinta si practica agricola, avand ca obiectiv comun sporirea cantitatii si calitatii productiei agricole, in conditiile cresterii sau cel putin mentinerii potentialului agroproductiv al solurilor.

Fondatorul stiintelor agricole romanesti, Ion Ionescu de la Brad, sublinia, in 1870, legatura dintre stiinta si practica agricola: "Oamenii numai de teorie si oamenii numai de practica nu pot sa ne invete cu folos agricultura. Cei dintai se amagesc adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalti nu vor putea spune pentru ce fac un lucru intr-un fel si nu in altul", sau "Unind teoria cu practica, vom sti cum sa facem si pentru ce sa facem".

C.Comunicari la manifestari stiintifice si publicatii de specialitate. Exista convingerea ca inovatiile nu mai pot fi promovate doar in cadrul unor cluburi exclusiviste de cercetatori. Intr-o societate legata global la mass-media, un numar foarte mare de factori de decizie isi exprima opiniile ferme asupra rezultatelor cercetarilor, iar finalizarea noutatilor tehnologice prin implementarea in productie este foarte importanta pentru succesul cercetarilor agricole.

1.5. bazele agrotehnice ale productiei agricole

Cresterea productiei plantelor de camp, obtinerea unor productii stabile in timp si in conditii de eficienta economica se poate realiza numai prin imbinarea judicioasa a trei factori importanti:

T      resursa naturala utilizata (conditiile de mediu: relieful, roca, solul etc. si factorii de vegetatie: lumina, apa, aerul, caldura, elementele nutritive si activitatea biologica din sol), adica capacitatea de utilizare optima, in conditii de conservare si ameliorare a cantitatii si calitatii acesteia;

T      factorul biologic, adica soiul sau hibridul cultivat si amplasarea acestuia in relatie cu "oferta locului";

T      tehnologia de cultivare, adica rotatia, asolamentul, sistemul de lucrare a solului, semanatul, fertilizarea, lucrarile de ingrijire etc.

Gestiunea resurselor naturale prin corelarea factorilor de mediu cu factorul biologic si tehnologic, optimizarea acestora prin intermediul agrotehnicii aplicate constituie o prioritate in conditiile practicarii unei agriculturi durabile si comerciale.

1.5.1. agrotehnica in relatia sistem si agroecosistem

Universul nostru, ca sursa a tuturor componentelor sale este guvernat de o serie de legi naturale care se gasesc, aparent, intr-un anumit echilibru: legea conservarii materiei, energiei si a entropiei. Spatiul geografic planetar reprezinta un tot unitar continuu ce cuprinde in diversitate sa, urmele spatiale ale tuturor evenimentelor paleogeografice care au contribuit la formarea lui, ale timpurilor, care sunt proprii succesiuni de cicluri, ce au dus la formarea Terrei.

La randul sau pamantul ca parte a "intregului" sistem solar este constituit si el din geosfere (litosfera, hidrosfera, biosfera, atmosfera) ca parti ale intregului sau, sub diferite stari ale materiei (solid, lichid, gazos) ce se gasesc in relatii de stricta vecinatate. Transformarea energie solare in energie termica si energie chimica in cadrul acestor invelisuri (sfere) constituie sursa lor cinetica ce sta la baza tuturor proceselor de formare si mentinere a resurselor naturale.

Formele noi pe care le ia materia si energia in cadrul sferelor geografice sunt elementele ce pun in valoare circuitul global al substantelor, energiei si constituie cadrul bilantului energetic al Terrei.

In comparatie cu celelalte planete, Pamantul este considerat un organism complex datorita functionarii ca un intreg, al invelisurilor sale (relieful, apa, aerul, etc.) si al variabilitatii componentelor sale: abiotice, biotice si antropice precum si a interactiunilor specifice fiecareia dintre ele.

Pornind de la constatarea ca in Univers nu exista lucruri care sa fie perfect independente se definesc o serie de termini si teorii analizate, la nivel de sistem.

Se defineste astfel ca sistem un ansamblu de elemente (principii, reguli etc.) legate intre ele prin forme de interdependenta si interconexiune care le face sa actioneze, in ansamblu lor ca un tot unitar fata de mediul inconjurator.

Formarea si reinnoirea sistemelor este continua. Interactiunile ce se produc intre diferitele elemente genereaza o diversitate de combinatii ce se amplifica pe masura departarii de conditiile initiale si asimilarii conditiilor noi aparute in dezvoltarea sistemului format. Un exemplu elocvent in acest sens il constituie procesul formarii tipurilor de sol in functie de conditiile specifice fiecarei zone geografice. Abordarea sistemica este mai degraba o metodologie care pune ordine intr-un domeniu de gandire teoretica.

Analiza dezechilibrelor din natura trebuie sa aiba asadar, ca fundament, gandirea sintetica (sistemica) in detrimentul gandirii analitice (ingineresti) exclusive. Analiza este dificila deoarece obiectele sunt in miscare, in interdependenta, cu spatii in care au loc necunoscute tranzactii si fluxuri de energie, substanta si informatie. Miscarea, caracteristica principala a realitatii naturale trebuie analizata prin prisma proprietatilor ei contradictorii, a luptei contrariilor (simplu - complex, omogen - heterogen, necesitate - intamplare). Daca exista miscare inseamna ca exista energie. Existand energie, exista si antagonism si deci sistem, deoarece este de neconceput existenta atat teoretica si practica a unui sistem fara forte energetice antagoniste.

In natura formarea si reinnoirea permanenta a sistemelor de la simplu spre complex, sub impulsul fortelor contrarii, nu reprezinta altceva decat modalitatea de a "exista" a naturii. In aceasta interdependenta a factorilor naturali, intervine planta prin cerintele si influentele ei, acompaniata prin elementele de agrotehnica diferentiata. Esenta actiunii agrotehnice este optimizarea necesarului de factori de vegetatie, fara a afecta fertilitatea solului si a contamina mediul inconjurator.

Materia, timpul si spatiu ca regeneratori de energie si mediu de viata sunt complex analizate de cercetarea si stiintele moderne, cantitativ si calitativ, prin diferiti termini ca: geosistem, ecosistem, biodiversitatea, biocenoza, habitat, agroecosistem.

Ecosistemul reprezinta o unitate fundamentala si functionala a biosferei, cu un tip determinat al interactiunilor componentelor anorganice si organice si configuratie energetica proprie, care asigura desfasurarea ciclurilor biogeochimice si transformarile de energie in fragmentul dat al scoartei terestre. Se constituie in ecosisteme: lacurile, padurile, pajistile, culturile etc. cu fauna si flora lor.

Structura unui ecosistem natural este constituita din patru componente:

prima este componenta abiotica reprezentata de resursele energetice si trofice ale mediului,

a doua este componenta producatoare de materie organica si anume biomasa vegetala,

a treia este componenta consumatoare de materie organica, reprezentata de organismele ierbivore si carnivore,

a patra este componenta descompunatorilor reprezentata prin microorganismele care descompun si mineralizeaza resturile organice.

Diversitatea biologica creste stabilitatea si productia totala a oricarui ecosistem si de aceea este o preconditie importanta si necesara in dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea si capacitatea sa productiva (figura 1.1).

Multe milenii, in perioada evolutiei umane, ecosistemele naturale au constituit baza alimentatiei. De-a lungul timpului omenirea a dezvoltat o strategie pentru cultura plantelor si pentru transformarea mediului inconjurator in asa maniera incat sa obtina o maxima convertire a energiei solare in hrana, in frunze sau in alte produse; aceasta strategie se numeste agricultura.

Ca orice sistem viu, agroecosistemele (sistemele agricole) reprezinta unitati a caror existenta este determinata de permanenta a trei fluxuri fundamentale: energetice, de substanta si de informatii, influentate in mod evident de agrotehnica aplicata.

Fluxul energetic, in sistemele agricole actuale, are o dubla provenienta:

energia solara captata de vegetatie (intrata prin fotosinteza curenta),

energie carburantilor fosili (introdusa prin mecanizare si chimizare).

Fluxul (transferul) de substante se realizeaza prin intrari si iesiri intre treptele sistemului, iar fluxul informational provine din mediul fizico-chimic (procese termo si fotoperiodice) si din cel social (cunoasterea stiintifica investita in realizare productiei agricole).

In sistemul agricol modern sunt evidentiate, de asemenea, caile din angrenajul sistemului prin care omul poate intervenii prin decizii, in scopul obtinerii optime a unei productii agricole maxime.

Raporturile complexe dintre sistemele agricole si procesele care le influenteaza sunt determinate de interferenta a trei grupe mari de procese materiale si informationale: biologice (genotipul organismelor cultivate), fizico-climatice (temperatura, evaporarea, umiditatea, precipitatii etc.), nutritionale (solul, ingrasamintele, irigatiile etc.) si social-economice (managementul).

Deoarece factorii de habitat, social-economici si informationali joaca un rol deosebit in realizarea recoltei, putand actiona negativ chiar si asupra liniilor genetice de inalta productivitate, trebuie acordata o atentie deosebita acestor factori si conditiilor limita.

Fiind sisteme deschise, agroecosistemele, ca si sistemele naturale sunt continuu supuse unor variate perturbatii. In situatia cand aceste perturbatii depasesc capacitate de autoreglare a ecosistemelor atunci echilibrul ecologic este in mod ireversibil distrus.

Cauzele ce contribuie la dezechilibrarea agroecosistemelor si care pot fi atenuate sau diminuate prin masuri agrotehnice, sunt:

poluarea, degradarea, desertificarea,

exportul continuu de elemente din sol (necompensat prin adaos de ingrasaminte chimice si organice);

eroziunea solului;

aparitia si cresterea numarului de specii straine agroecositemului (fitofagi, buruieni, fitoparaziti etc.);

tasarea terenurilor arabile, prin treceri repetate ale masinilor agricole sau supraincarcarea cu animale peste capacitatea de productie normala a pasunilor si fanetelor, etc.

Prin tehnologia agricola folosita, mecanizarea, chimizarea etc., omul, component de baza si coordonator constient al tuturor proceselor biologice ce au loc in agroecosisteme, poate folosi rational conditiile ecologice ale teritoriului respectiv, realizarea unor productii mari si constante asigurand totodata o buna conservare a tuturor habitatelor.

Instalarea si pastrarea echilibrului ecologic in agroecosisteme poate genera o situatie analoga climaxului din ecosistemele naturale si care poate fi numit agroecosistem climax. Pastrarea unui anumit echilibru intr-un asemenea agroecosistem constituie fundamentul agriculturii durabile care prin masurile si lucrarile agrotehnice necesare, asigura reglarea componentelor acestei agrobiocenoze.

Apa, aerul si solul sunt resursele de mediu cele mai vulnerabile, dar si cel mai frecvent supuse agresiunii factorilor poluanti, avand consecinte directe si grave nu numai asupra calitatii mediului ambiental, dar si a sanatatii oamenilor si altor vietuitoare. Cei mai frecventi factori ai poluarii mediului inconjurator provin, de regula, din industrie, dar in ultimul timp, tot mai frecvent, si din agricultura.

Obiectivele si prioritatile specialistilor din domeniul agricol trebuie sa fie contributia la asezarea activitatii de productie pe bazele exploatarii eficiente a pedosferei, pe modernizarea atenta a procesului de productie agricola si implementarea in spatiul rural a managementului economic modern.

In abordarea sistemica a tehnologiilor de cultivare, acestea trebuie sa fie incluse intotdeauna in componenta sistemului natural (relief, sol, clima, topoclimat etc.) intrucat orice interventie (lucrarile solului, amendare, fertilizare, irigare, combaterea buruienilor, bolilor si daunatorilor etc.) are scopul sa completeze efectele favorabile ale factorilor de vegetatie (lumina, caldura, apa, aerul, elementele nutritive si activitatea biologica din sol) si sa asigure conditiile de viata si productie cerute de plantele de cultura.

Obtinerea unor recolte sporite, de calitate superioara si cu costuri mai reduse, in conditiile conservarii resurselor de sol si mediu folosite, reprezinta indicatorul activitatii exploatatiilor agricole privind profitabilitatea si competitivitatea pe termen lung a acestora, intr-o economie de piata.

Datorita importantei resurselor naturale utilizate, a calitatii si factorilor limitativi a acestei resurse, pentru agrotehnica aplicata s-a impus tratarea acesteia in capitolele ce urmeaza (mediul de viata al plantelor).

1.5.2. factorul biologic al productiei agricole

Soiul sau hibridul cultivat. Eficienta masurilor agrotehnice intreprinse pentru cresterea productiei vegetale depinde in primul rand de factorul biologic disponibil, adica de soiul sau hibridul cultivat. Soiurile si hibrizii, aflati in productie pot deveni o frana in cresterea productiei daca ei nu pot sa valorifice economic investitiile ce se efectueaza prin lucrarile solului, aplicarea ingrasamintelor, combaterea buruienilor a bolilor si daunatorilor, irigarea etc.

Soiul si hibridul cultivat intr-o zona corespunzatoare trebuie sa valorifice o cantitate cat mai mare din energia luminoasa, energie ce trebuie materializata intr-o productie cat mai ridicata de boabe, radacini, tulpini, etc. (productie principala). In afara de capacitatea de productie ridicata, soiurile si hibrizi trebuie sa intruneasca o suma de insusiri, dintre care mentionam: rezistenta la boli si daunatori, capacitate de a concura cu buruienile, rezistenta la cadere, rezistenta la seceta, perioada de vegetatie corespunzatoare zonei de cultura, pretabilitate la recoltare mecanizata etc.

Considerand soiul ca factor de tehnologie in conceptia "nici soi fara tehnologie, dar nici tehnologie fara soi adecvat", pentru o agricultura performanta trebuie puse in relatie de potentare reciproca factorul biologic si tehnologic. Astfel, este necesara alegerea adecvata a soiului si hibridului in concordanta cu conditiile naturale si tehnologice, iar apoi aplicarea tehnologiei specifice insusirilor morfofiziologice ale materialului biologic ales pentru conditiile pedoclimatice date.  

1.5.3. factorul tehnologic al productiei agricole

Tehnologiile de cultivare a plantelor cuprind un ansamblu de elemente (interventii, principii, reguli) dependente intre ele si care formeaza un intreg organizat, prin care se asigura ca activitatea practica din agricultura sa functioneze potrivit scopului urmarit.

Interactiunile ce se produc intre diferitele elemente de tehnologie (lucrarile solului, semanatul, fertilizarea, combaterea buruienilor, a bolilor si daunatorilor, irigarea, asolamentul, recoltarea etc.), diversitatea conditiilor de mediu si numarul mare de plante cultivate, motiveaza gama larga de tehnologii si diferentierile dintre acestea. In abordarea sistemica a tehnologiilor de cultivare, acestea trebuie sa fie incluse intotdeauna in componentele sistemului natural (sol, clima, etc.) intrucat orice interventie tehnologica are scopul sa completeze efectele favorabile ale factorilor de vegetatie si sa asigure conditiile de viata si productie cerute de catre plante.

Tehnologiile de cultivare se diferentiaza in primul rand, in functie de specificul climatic si relieful zonelor agricole, iar in cadrul acestora, in functie de particularitatile solului, a plantei cultivate si scopului urmarit, de sistema de masini agricole si impactul elementelor tehnologice asupra mediului.

Recolta oricarei plante cultivate trebuie privita ca rezultat al actiunii reciproce a numerosi factori de productie, iar dintre elementele de tehnologie aplicata importanta hotaratoare pentru productia agricola vegetala le au urmatoarele 3 componente:

1.Sistema de masini agricole. Sistema de masini reprezinta totalitatea tipurilor de masini, utilaje, echipamente si instalatii folosite pentru mecanizarea tuturor lucrarilor agricole. Acesta trebuie sa indeplineasca mai multe cerinte:

asigurarea mecanizarii complexe a procesului de productie agricola;

operatiile si lucrarile executate sa corespunda cerintelor tehnologice;

prin operatiile executate sa pregateasca conditiile optime de lucru celorlalte lucrari ce urmeaza in fluxul de productie.

Mecanizarea si automatizarea tot mai pronuntata a lucrarilor agrotehnice, dotarea tot mai sustinuta cu tractoare, masini si utilaje din ce in ce mai perfectionate constituie elementul de baza al unei agriculturi moderne, comerciale. Mecanizarea completa si complexa a tuturor proceselor de productie din agricultura constituie unul din factorii determinanti ai dezvoltarii pe o directie moderna, a agriculturii si totodata elementul principal pentru asigurarea cresterii productiei si productivitatii muncii.

Prin constructia si functionalitatea lor, masinile agricole, din punct de vedere agrotehnic trebuie:

sa asigure indici calitativi si economici de lucru corespunzatori;

sa execute concomitent, la o singura trecere, mai multe operatii tehnice pentru reducerea tasarii si a poluarii;

sa utilizeze rational sursele de energie disponibile;

sa fie modulate, tipizate si diversificate in corelatie cu puterea tractoarelor care le actioneaza;

sa aiba un caracter multifunctional cu posibilitatea de adaptare la diferite echipamente de lucru si conditii de sol.

2.Lucrarile de imbunatatiri funciare si amelioratii agricole (irigatii, fertilizare, amendare, etc.) constituie de asemenea un ansamblu de procese tehnice si biologice care au drept scop punerea in valoare a unor terenuri slab productive. Fertilizarea, prin folosirea controlata a ingrasamintelor, reprezinta alaturi de celelalte elemente de tehnologie, un mijloc important de intensificare a productiei agricole, asigurand (dupa datele FAO) 40-60% din sporul de recolta la nivel mondial. Folosirea unor soiuri si hibrizi cu capacitate mare de bioconversie a energiei solare, lucrarea corecta a solului prin introducerea completa a mecanizarii, folosirea irigatiei, lucrarile de imbunatatiri funciare etc., presupun nu numai mentinerea fertilitatii solului la un anumit nivel, ci potentarea efectului acestor elemente de tehnologie, prin aport diversificat de ingrasaminte organice si minerale, aplicate la sol si foliar. Ameliorarea insusirilor solurilor slab productive (acide sau a celor saline si/sau alcalice, a solurilor hidromorfe etc.) prin mijloace si metode integrate sistemului de fertilizare, conjugate cu masurile tehnice specifice de valorificare si de sporire a potentialului productiv a acestor soluri, conduce in final la imbunatatirea tuturor insusirilor productive ale agroecosistemului.

3.Protectia culturilor inseamna obtinerea unor productii agroalimentare sau furajere mari, de calitate, superioara, pentru a fi consumate, prelucrate si pastrate fara riscuri si cu pierderi minime. Chimioterapia (folosirea pesticidelor), alaturi de metodele fizico-mecanice, agrotehnice si biologice in cadrul unor masuri integrate, prezinta mare importanta in actiunea de protectie a culturilor si produselor agricole. In mediul de crestere a plantelor cultivate exista un numar mare de agenti fitopatogeni, specii de insecte si alti daunatori, numeroase buruieni care concureaza plantele in procurarea hranei si apei.

Recoltele realizate peste tot in lume sunt amenintate sau chiar distruse de o gama foarte larga de organisme daunatoare. Acestea pot duce la pierderi de recolta de peste 50%: pierderi inaintea recoltarii datorita buruienilor, bolilor si daunatorilor (42%) plus pierderi datorita bolilor si daunatorilor in post-recolta (10%, figura 1.2). Prevenirea acestor pierderi si protectia ca si imbunatatirea calitatii recoltelor este unul din scopurile principale a activitatii din fermele agricole. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in ultimii ani, lipsa unei tehnologii adecvate a condus la o adevarata "poluare verde" a fermelor private din Romania.

Factorul tehnologic reprezinta astfel principala directie de intensificare a productiei agricole prin: cultivarea de soiuri, varietati sau hibrizi cu potential ridicat de bioconversie a energiei solare; lucrarea corecta a solului prin introducerea completa a mecanizarii; folosirea irigatiei si a altor lucrari de imbunatatiri funciare in scopul reglarii regimului hidric si salin a solului; utilizarea controlata a ingrasamintelor si a altor produse chimice ca mijloace esentiale de sporire a randamentelor; combaterea bolilor, daunatorilor si a buruienilor prin masuri integrate etc.

Dupa datele FAO, pe plan mondial, dintre elementele de tehnologie influenta cea mai importanta asupra sporului general de recolta revine fertilizarii, folosirii pesticidelor si lucrarilor solului (figura 1.3).