Istoric al Politicii Agricole Comune (PAC)

Istoric al Politicii Agricole Comune (PAC)

1. Diversitatea contrastelor

Initial, includerea agriculturii in tratatul care punea bazele Comunitatii Economice Europene (European Economic Community) a fost foarte disputata. In cele sase state fondatoare ale Comunitatii, structuri sociale si economice importante, alaturi de interventii guvernamentale la niveluri foarte diferite analizau agricultura. Statele orientate pe export, ca Franta si Olanda, au promovat strategii de mentinere a preturilor la un nivel scazut, in timp ce alte state ca Germania, de exemplu, au adoptat sisteme care puneau accentul mai mult pe aspectul protectionist. In Germania si Italia a predominat o forma de organizare la scara mai mica, in timp ce in alte state fermele de capacitate ridicata aveau o pondere mai mare.

La mijlocul anilor 50, agricultura celor sase state europene asigura 17,5 milioane de locuri de munca (o treime din populatia activa a Italiei, 25% in Franta si 10% din cea a Belgiei). Aproximativ 85% din fermele din Italia, 55% din cele din Germania si mai putin de 35% din fermele Frantei aveau dimensiuni cuprinse intre 0.5 si 5 ha. Contributia agriculturii la PIB a variat de la 8,4% (Belgia) pana la 23% (Italia). Cu o productie la ha de doua ori si jumatate mai mare decat in Italia, Olanda si Belgia au inregistrat cele mai mari valori. 

In aprilie 1956, dupa conferinta de la Messina, "Raportul Spaak" a ajuns la concluzia ca o Piata Comuna care sa excluda agricultura era imposibila. Acest lucru a decis neaderarea Marii Britanii la Comuniunea Economica Europeana, cel putin la acea data.

In 1958, la conferinta de la Stresa (Italia de Nord) au fost formulate principiile Politicii Agricole Comune.

Intre anii1962 si 1964, au fost instituite primele organizatii "provizorii" de piata care includeau deja toate elementele principale ale organizatiilor de piata constituite ulterior, dar care au inceput prin a se ocupa de diferitele niveluri de preturi din toate statele membre. Abia din 1 iulie 1967, au intrat in vigoare reglementarile privind preturile in cadrul intregii Comunitati. 

Pe 1 iulie 1968 a fost initiat tranzitul liber al produselor agricole, ca urmare a infiintarii organizatiilor de piata pentru majoritatea acestor produse, organizatii ce prevedeau reglementari in privinta exportului si importului si contracte specifice fiecarui sector.

In 1970, organizatiile de piata au fost felicitate pentru consensul privind finantarea Comunitatii, ceea ce era legat de hotararea de a inlocui contributiile financiare ale statelor membre cu mijloace financiare proprii. 

In prezent, peste 90% din produsele agricole sunt incluse in 20 de organizatii de piata.

Politica Agricola Comuna a fost una dintre primele Strategii Comune ale statelor membre. Importanta ei a fost demonstrata si de legislatia cuprinzatoare a Uniunii referitoare la PAC (in jur de 3000 de acte legislative pe an) si de numarul mare de hotarari judecatoresti ale Curtii Comunitatii Europene. De aceea, PAC a fost, de asemenea, considerata "motorul unitatii europene". 

2. Rolul strategiilor nationale ale fermelor

De-a lungul anilor, Comunitatea a preluat de la statele membre majoritatea competentelor privind masurile strategice referitoare la ferme. Astfel, piata si strategia preturilor au devenit sarcini exclusive ale Comunitatii. In timpul procesului de luare a deciziilor, o cuprinzatoare procedura de coordonare intre statele membre si institutiile europene apara interesele nationale.

Cu toate ca majoritatea deciziilor strategice au devenit sarcina Comunitatii, unele sarcini au ramas totusi in grija statelor membre. De exemplu, problemele privind garantia sociala a fermierilor si a celor ce lucreaza la ferme, ca si sistemul direct de taxe, trebuie sa fie stabilite de guvernele statelor respective.

3. Cresterea productivitatii

Pana la mijlocul anilor 60, sarcina covarsitoare a oricarei politici agricole din Europa era sa faca fata lipsei de hrana. La inceputul anilor 60, necesarul la cereale era asigurat in proportie de 83% (dar s-a ridicat in prezent la 99%).

In mod similar, gradul de autonomie de consum (capacitatea de a-si acoperi consumul din productia proprie) la carnea de vaca si de vitel a crescut de la  92 la 116%. 

Datorita cresterii productivitatii in anii 70-80, a fost depasit gradul de autonomie de consum necesar in cazul multor produse. Dupa S.U.A., Comunitatea a devenit cel mai important exportator de produse agro-alimentare. 

Acum 40 de ani, de pe un ha se recoltau 2, 5 t de grau, in timp ce in prezent se recolteaza peste 6 t de pe aceeasi suprafata. In medie, in Olanda si Danemarca se obtineau 3000 l de lapte de la o vaca, iar acum cantitatea de lapte obtinuta depaseste 5000 l.

Surplusurile inregistrate la productia de cereale, de carne de vita, de lapte si de vin, si cheltuielile ridicate datorate acestor surplusuri au determinat luarea unor masuri de limitare a productiei in anii 80. 

Fermierii aveau garantia ca surplusurile aparute la cereale, carne sau lapte vor fi cumparate la un pret rezonabil. Prin urmare, productia nu a trebuit sa fie redusa odata cu aparitia primelor surplusuri. Comunitatea a cumparat cantitati aproape nelimitate de produse in surplus, la preturile stabilite. Aceasta forma de sprijin era responsabila pentru surplusurile care apareau in productie si pentru cheltuielile bugetare ridicate efectuate pentru interventii si pentru depozitarea acestor produse. Din aceasta cauza, pentru a reduce costurile Politicii Agricole Comune au fost introduse anumite cote de productie la lapte, taxe pentru lapte si cereale, si sume-plafon pentru interventii.

In ultimii ani, o mare parte a bugetului pentru agricultura a fost folosit pentru finantarea depozitarilor, restituirea produselor exportate, vanzari deosebite si uneori chiar pentru distrugerea produselor in surplus. Astfel, sume importante de bani nu au ajuns direct la fermieri, ci au fost folosite de detinatorii de stoc si de consumatorii din tarile din lumea a treia. 

4. Reforma PAC 1992

Aceasta reforma a devenit necesara din cauza cheltuielilor foarte mari efectuate pentru depozitarea surplusurilor, a presiunii internationale pentru includerea agriculturii in Acordul General pentru Tarife Uruguay - Round, care a debutat in 1986, si a problemelor de mediu care au devenit din ce in ce mai evidente. Scopul consta in promovarea unei agriculturi mai putin intensive, reducerea surplusului de productie si contributia la protectia mediului.

Reforma PAC din 1992 s-a limitat la culturile de plante (cereale, plante oleaginoase si plante proteice) si carnea de vita. Sistemul de subventionare a preturilor folosit pana atunci a fost completat cu plati directe (compensatorii) pentru fermieri. Astfel, reducerea preturilor minime garantate si a pierderilor de venituri astfel rezultate au fost in mare parte echilibrate prin intermediul platilor directe raportate la suprafata exploatata sau la numarul de vite.

Cativa ani mai tarziu, o evaluare riguroasa a PAC a demonstrat ca fusesera realizate progrese considerabile pe pietele de produse care fusesera supuse reformei. Surplusurile de grane, lapte si carne de vita au fost eliminate aproape total. Importul de alimente a scazut, competivitatea in sectorul produselor din carne de porc si pasare a crescut, iar cerealele, cea mai importanta materie prima in industria alimentara, a devenit disponibila la preturi mai mici.

In special in cazul cerealelor, desfiintarea stocurilor a fost numai partial cauzata de reforma. Deficientele actuale si efectele imbolnavirii bovinelor (encefalopatia spongiforma bovina) a avut urmari negative pe piata produselor din carne de vita si a dus din nou la aparitia surplusurilor.

Cum sistemul de subventionare a preturilor a fost suplimentat de sistemul platilor directe, o mai mare parte a fondurilor banesti a ajuns direct la fermieri si nu indirect, prin intermediul altor sectoare.