|
|
|
VIATA CA JOC SI ONOARE
Motto:"Civilizatia umana se naste si se dezvolta in joc si ca joc." Johan Huizinga
Etimologia, semantica, istoricul notiunii de joc
Conform DEX. "joc,jocuri" este "Actiunea de a se juca si rezultatul ei; activitate distractiva(mai ales la copii); ca origine se da "jocus" din limba latina.
In "Terminologia educatiei fizice si sportului" (editia 1973) jocul este definit ca fiind "Activitate complexa predominant motrica si emotionala, desfasurata spontan sau organizat dupa reguli prestabilite, in scop recreativ, sportiv si totodata de adaptare la realitatea sociala ( notiunea superioara jocului este educatia fizica si sportul).
Jocul este prezent in viata omului la toate varstele lui, fapt dovedit de Lucian Blaga in "Trei fete" :
" Copilul rade:
<< Intelepciunea si iubirea mea e jocul!>>
Tanarul canta:
<<Jocul si intelepciunea mea-i iubirea!>>
Batranul tace:
<< Iubirea si jocul meu e-ntelepciune!>> "
Desi in DEX "joc " si "joaca" sunt date ca fiind sinonime in manualul de "Limba si literature romana, clasa a IX-a" (Editura Humanitas, 2000), la pagina 9, universal copilariei este asociat in "Amintiri din copilarie" cu jocul si joaca.
Jocul si joaca nu sunt sinonime, diferenta e ca intre a juca si a se (te)juca. Pentru a sugera diferenta dintre ele sa prezint faptul ca un antrenor cere jucatorilor sai sa joace si nu sa se joace.
In limba romana notiunea de joc se refera la un spectru foarte larg:
a juca( a canta) la instrumente muzicale;
a juca( a dansa) la hora, nunta;
a juca la bursa;
a juca carti, jocuri de noroc;
a juca un rol (in film, teatru), iar autorul, scenaristul este jucat;
a face ceva in joaca (fara intentie, scop precis);
joc erotic (ludus amoris);
a(nu) se juca cu. focul, de exemplu;
tabla de sah (suprafata pe care se joaca sah) se numeste esichier, si de aici s-a preluat notiunea de esichier politic;
parafrazandu-l pe Shakespeare: viata este o piesa in care fiecare isi joaca rolul.
La vechii greci cuvantul cel mai accesibil pentru "joc" este "paidia" , care etimologic inseamna ceea ce tine de copil, insa practic paidia nu este limitat la sfera jocului copiilor, ci poate insemna tot felul de forme de joc ( ceea ce este in conformitate cu definitia data de DEX).
Pe langa paidia mai exista o notiune legata de jocurile cu caracter de lupta sau competitie: agon. Noi l-am preluat sub forma adjectiviala si doar la plural (conform DEX: agonale- referitor la intrecerile atletice). La grecii antici "joc" si "competitie" sunt separate din punct de vedere terminologic.
Limba latina e mai saraca in exprimare privind notiunea de joc, existand doar forma: ludus, ludere, avand sensul de jocul copiilor, destindere, competitie, reprezentatie liturgica si in general scenica, jocul de noroc; in limba latina notiunile de joc si competitie sunt insumate prin "ludus", pe cand in limba greaca avem cuvinte separate: paidia, respectiv agon.
Ludus, ludere ca termen general pentru joc- a juca n-a trecut in limbile romanice, formele echivalente sunt: jeu/jouer-in franceza, gioco/giocare-in italiana, jogo/jogar- in portogheza, juego/jugar- in spaniola.
Limba romana l-a preluat pe joc/a juca din franceza dar si pe ludus: DEX-ul din 197 nu-l mentioneaza, dar apare in DEX-ul din 1998 sub forma "ludic"- referitor la joc, si este dat cu sens livresc.
Limba engleza are doua notiuni pentru joc: play-joaca si game-joc. E o diferenta intre " to play the play" ( a juca jocul) si " to play the game"( ultima indicand un EU in faza de maturitate).
In limbile germanice cuvantul corespunzator jocului serveste in mod regulat si pentru desemnarea luptei cu armele ( exista jocul luptei, jocul cu lancea etc).
In sanscrita pentru joc exista 4 radacini care acopera notiunile: 1. joaca copiilor; 2.joaca adultilor; 3. jocul cu zarurilor; 4. legat de domeniul dansului si specatcolului.
Limba japoneza are un singur cuvant "asobi" care inseamna joc in general, dar si destindere, recreere, distractie, excursie, amuzament, extravaganta, joc de noroc si a fi fara lucru.
Conceptul larg al jocului, caracteristicile si functiile lui, conditiile de practicare
Jocul este o actiune sau o activiate efectuata de bunavoie inlauntrul anumitor limite stabilite de timp si spatiu si dupa reguli ecceptate de bunavoie, dar absolute obligatorii,, avand scopul in sine insusi si fiind insotita de sentimente de incordare si de bunavoie si de ideea ca este altfel decat "viata obisnuita".
Jocul este o actiune dezinteresata, inchisa in timp si spatiu, bazata pe o ordine proprie si pe e asumarea libera a unor reguli, iesind din realitatea vietii obisnuite si evadand in alta, a reprezentarii si a aparentei.
"Orice joc presupune respectarea unor reguli ale jocului si din acest motiv, jocul trebuie considerat un factor creator de ordine. El instituie un sistem de reguli care precizeaza ce se face si ce nu se face, cum si cand se face, adica ce este permis si ce este interzis. Desi arbitrare, regulile sunt imperative. Orice incalcare de regula are drept efect o iesire din joc, un sfarsit al jocului. Asadar, jocul inseamna in primul rand un ansamblu de restrictii voluntare, care stabilesc o legislatie tacita a jocului, desi cuvantul joc evoca in mod obisnuit o idee de libertate." Am folosit acest citat din manualul de limba romana.
Regulile unui joc sunt absolute obligatorii ("Pacta sunt servanda."-tratatele trebuie respectate) si de necontestat.
Jocul se desfasoara in timpul liber al practicantului si el, jocul, se situeaza in afara procesului de satisfacere nemijlocita a nevoilor.
Jocul este irational si opus seriozitatii; jocul este de ordin superior celui de seriozitate pentru ca seriozitatea incearca sa excluda jocul, dar jocul poate foarte bine sa include in el seriozitate.
Jocul este un factor de educare, disciplinare si de cultura.
Jocul poate fi variat, dar acelas joc nu poate fi modificat .
Nerespectarea regulilor de joc
Motto: "Cei ce strica jocul, strica lumea lor magica." Johan Huizinga
Ordinea pe care o impune jocul este absoluta: cea mai mica abatere de la acea ordine stricta jocul, ii denatureaza caracterul si ii suprima valoarea.
De indata ce regulile jocului sunt incalcate lumea jocului se prabuseste, nu mai e ( acel) joc.
Jocul este factor de educare, disciplinare, cultura: cine strica jocul atenteaza la acesti 3 factori.
De atitudinea fata de joc se leaga in modul cel mai strans notiunea de FAIR: trebuie sa joci cinstit!, sau dictonul mai recent: JUST DO IT!
Nerespectarea regulilor de joc poate duce la nasterea altui joc ( a se vedea cum s-a nascut rugbyul din fotbal).
De indata ce unul dintre participanti se sustrage regulilor se prabuseste sistemul acceptat si, ca atare, profanatorul trebuie expulzat din comunitate ca spargator de joc.
Joc-sport, amatorism-profesionism
Jocul a stat la baza ramurilor sportive, indeosebi acolo unde pentru practicare s-a folosit mingea: jocurile sportive.
Sportul ca functie sociala, la inceputul secolului XX, si-a extins aria de raspandire, practicare.
Jocurile sportive, la inceputurile lor, au imbinat intr-un raport fericit caracterul ludic si cel competitiv, ceea ce se intampla azi doar la copii; cu timpul, odata cu sistematizarea si disciplinarea crescanda a jocului, cu hipertacticizarea lui si stabilirea unor supersalarii si superrecompense s-a pierdut si se pierde o (mare) parte din continutul ludic pur; fenomenul s-a cronicizat in distinctia dintre profesionism si amatorism, iar pe de alta parte tot mai putini copii doresc sa se joace, to tmai multi copii prefera jocurile intelectuale ( pe calculator) in locul celor fizice, tinerii de azi se joaca din " serios", in loc sa se joace din " joaca".
Atitudinea profesionistului nu se mai inscrie intre reperele jocului: din ea nu se mai degaja spontaneitatea si nonsalanta; in societatea moderna sportul s-a indepartat de sfera pur ludica si devine un element sui generic: nu mai e joc, dar nici seriozitate.
Sportul ramane o functie sterila in care vechiul factor ludic s-a stins; sportul a pierdut din continutul sau ludic tot ce avea mai bun; jocul a devit tot mai serios, aceasta deplasare spre serioazitate au cunoscut-o jocurile neatletice, indeosebi cele bazate pe un calcul mental: sahul si jocurile de carti.
O comparatie intre un amator si un profesionist: a dona sange doar) in scop umanitar-amatorul si a dona sange si/doar pentru bani-profesionistul.
Jocul si onoarea
Notiunile de lupta si " joc" de multe ori se contopesc ( in primul capitol am aratat ca in limbile germanice cuvantul corespunzator jocului defineste si lupta cu armele).
Agonul are in el insusi caracter de joc, deci si anumite razboaie constituie o functie agonala a comunitatii, exceptie facand razboiul modern, atacul prin surprindere, navalirile de jaf si masacrele; in formele arhaice ale razboiului caracterul ludic se manifesta nemijlocit.
Luptele, razboaiele, duelurile s-au purtat preponderent in jurul acestor notiuni: glorie si onoare.
Pana-n Evul Mediu lupta era o chestiune de onoare, duelul nobililor s-a petrecut pentru dobandirea, recucerirea onoarei lezate; combatantii s-au duelat conform unor reguli de la care nici un combatant n-ar fi abdicat; duelul era o forma de joc rituala, locul care s-a ales pentru desfasurare era un spatiu ( de joc) limitat, iar armele trebuiau sa fie strict legale, se dadea un sem de incepere si unul de incetare.
Intelegerile cu privire la timpul si locul bataliei ne arata ca razboaiele au fost purtate ca intrecere de onoare.
Samuraii cand isi pierdeau onoarea isi faceau sepuku.
Nazuinta de a lupta cu cinste pentru o cauza care este cea mai buna ramane in toate timpurile un ideal al omenirii; acest ideal a fost de la inceput batjocorat; vointa de invinge este totdeauna mai puternica decat autolimitarea impusa de simtul onoarei ( Machiavelli:'Scopul scuza mijloacele."); sa nu uitam de mana lu Maradona, care, totusi , a fost declarat cel mai mare fotbalist al secolului trecut.
Actualmente acordurile, conventiile incheiate intre state sunt identice cu o regula de joc, joc care sta la baza oricarei civilizatii, dar daca unii membri ai comunitatii, unele state neaga caracterul obligatoriu al dreptului international (vezi invadaraea Irakului de catre americani, fara a avea acordul Consiliului de Securitate a ONU) dispare atitudinea ludica si orice pretentie de civilizatie.
Actualmente, recompensele-imediate sau intr-un viitor apropiat- si/sau orgoliile personale sunt atat de mari incat incalcam sistemul, regulamentul comeptitonal, care oricat de imperfect ar fi, dar din moment ce exista inaintea inceperii competiei si asigura sanse egale tuturor competitorilor, totusi trebuie respectat, iar atribuirea unui trofeu de gen "FAI PLAY" este o palida consolare; intr- lume corecta nu si-ar avea rostul, el, tofeul,se instituie intr-o lume a trisorilor si mincinosilor; parafarazandu-l pe Pierre de Coubertin: important e sa participi respectand regulamentul de concurs, nu sa castigi oricum.
E posibil ca un competitor cu frica lui Dumnezeu sa nu castige.
Intr-o societate in care cutumele si-au pierdut valoarea moarala, gentleman agreement n-a prins, minutele, contractele, intelegerile scrise au valoare doar pana in momentul semnarii si parafarii, ca atare, notiuni ca civilizatie, cultura, fair, onoare, morala sunt calcate in picioare si se pune pe piedestal " eu am", " eu sunt"( prin banii mei); cultura spirituala este umbrita de kitsch-ul din "cultura" materiala si dobarat de banul atotputernic.
Jocul practicat din placerea de a juca, eventual a si castiga, dar numai prin mijloace licite, regulamentare, a fost inlocuit cu jocul care-ti asigura ( nu victoria, ci) castigul, suprematia, prin orice cai.
