|
|
|
Serghei Sergheievici Prokofiev s-a nascut pe 23 aprilie 1891, in satul Sontsovka (in Ucraina de azi), pe atunci apartinand Imperiului rus. Tatal, Serghei Alekseevici Prokofiev, a fost inginer agricol, si mama, Maria Grigorievna Prokofieva (nascuta Zlitkova), a fost o femeie educata, posesoare a unor talente si aptitudini muzicale pianistice. Ea a fost cea mai importanta influenta in dezvoltarea muzicala timpurie a lui Serghei. In Sontsovka Serghei si-a petrecut primii treisprezece ani de viata. Aici, cu toate ca satul era departat de centrele culturale de la Moscova si St. Petersburg, Prokofiev nu a fost izolat de muzica. Serghei a fost un copil precoce, desi nu la nivelul unui Mozart. A primit primele indicatii pianistice de la mama lui si, la numai cinci ani, a aparut prima lui compozitie - o piesa numita Galop Indian. Departe de a dovedi imaturitate, primele compozitii ale lui Prokofiev demonstreaza o conceptie bine determinata asupra formelor muzicale, combinata cu indicii ale unor inovatii armonice si ritmice ce vor caracteriza stilul sau componistic ulterior. Cu toate ca locuia in Sontsovka, familia mergea cel putin o data pe an la St. Petersburg, unde tanarul Serghei avea posibilitatea de a cunoaste viata culturala a orasului. Primele doua opere audiate de el au fost: Faust de Gounod si Cneazul Igor de Borodin, care l-au impresionat in mod deosebit. Acest efect a fost concretizat in incercarea sa de a scrie o opera, numita Gigantul. Serghei a scris libretul si muzica, punand in scena o reprezentatie cu membri ai familiei si prieteni pe post de artisti si interpreti, in anul 1901. Recunoscandu-si limitele in dezvoltarea muzicala a talentului lui Serghei, Maria Grigorievna a decis ca fiul ei are nevoie de o indrumare la nivel mai inalt. Datorita unei cunostinte, ei au reusit sa obtina o audienta la Moscova, la celebrul compozitor si pedagog S. I. Taneyev, care a fost suficient de impresionat incat sa-l convinga pe un alt profesor moscovit, Moritsevici Gliere, sa mearga la Sontsovka pentru a-l instrui pe tanarul Serghei. Pana in 1903, sub indrumarea lui Gliere, Prokofiev a compus o alta opera, o simfonie in patru parti si aproximativ 70 de mici piese pentru pian. Odata cu inceputul anului 1904, incredintata fiind ca Serghei trebuie sa-si aprofundeze studiile, Maria Grigorievna a decis ca ea si fiul ei sa se mute la St. Petersburg. La varsta de treisprezece ani, Prokofiev a inceput studiul normal al muzicii la St. Petersburg. Prokofiev s-a prezentat la examen, a fost admis si a devenit cel mai tanar student vreodata admis la acest conservator. Cei mai cunoscuti profesori care l-au indrumat: Glazunov, Rimski-Korsakov si Liadov, erau compozitori respectati, care urmau traditia stilistica deschisa de compozitori rusi de prima marime, precum Glinka sau Musorgski. Prokofiev s-a straduit sa-si dezvolte propria identitate stilistica, iar in memoriile lui spune ca a fost increzator in sine si critic la adresa colegilor lui chiar din primii ani ai conservatorului. De asemenea nu accepta prea usor criticile dese din partea indrumatorilor lui si a celorlalti studenti, aceasta atitudine a lui Prokofiev fiind considerata aroganta de catre acestia. Abilitatea lui de a soca prin muzica si prin atitudinea sa l-au impus in fata lor ca pe un "copil teribil". In anul 1906 Serghei l-a intalnit pe Nikolai Miaskovski, student cu zece ani mai in varsta decat el insusi, preocupat insa, ca si acesta, de noile curente stilistice muzicale. In scurt timp, Miaskovski a devenit cel mai bun prieten al lui Prokofiev. Plictisiti si nepasatori fata de muzica unor celebri compozitori rusi precum Glazunov sau Glinka, Prokofiev si Miaskovski s-au inspirat mai degraba din ideile inovatoare ale lui Max Reger sau Aleksandr Skriabin. Prokofiev si Miaskovski aveau sa ramana prieteni aproape patruzeci de ani, pana la moartea celui de-al doilea. Impreuna au asistat la concerte, au interpretat duete si, cel mai important, si-au analizat unul altuia critic compozitiile. In acelasi timp, Prokofiev si-a dezvoltat o tehnica pianistica de invidiat. Primul concert public l-a avut pe 18 Decembrie 1908 la St. Petersburg, la una dintre "Serile de muzica contemporana". Aceste manifestari erau in aparenta lipsite de organizare, dar in esenta extrem de importante pentru avangarda muzicala europeana. Printre cei care au participat la aceste manifestari se afla (alaturi de Prokofiev si Miaskovski) si Igor Stravinski. Prokofiev a incheiat studiile la materia "compozitie muzicala" in anul 1909 in pofida criticilor profesorilor sai, si a fost invitat sa urmeze cursuri aditionale de pian si dirijat. A studiat pianul sub indrumarea Annei Esipova si a lui Nikolai Cerepnin in perioada 1909-1914. Neafectat de criticismul profesorilor sai, Prokofiev a continuat sa scrie muzica pe cont propriu. Lucrarile sale din aceasta perioada sunt caracterizate prin stralucire in piesele pentru pian (de exemplu: Concertele nr.1 si nr. 2; Toccata Op. 11 - Re Minor),precum si printr-o continua incercare de a aborda si stapani noi forme muzicale (opera intr-un singur act Maddalena si cateva scene pentru orchestra, printre care amintim Toamna si Vise). Cu toate ca aceste lucrari orchestrale timpurii (Vise, Toamna si Maddalena ) nu au fost primite foarte bine de catre critici, pentru moment intunecand ascensiunea sa artistica, Prokofiev nu a dat atentie acestor interpretari negative la adresa creatiei lui. Oricum, pentru el momentele cele mai grele ale acestei perioade au fost cele imediat urmatoare mortii tatalui sau, eveniment survenit in anul 1910. Prokofiev a intrat in al zecelea si ultimul sau semestru la Conservator in 1913, la varsta de 22 de ani. Profesorii lui abandonasera de mult ideea de a face din el un compozitor "respectabil". Dealtfel, eliberat de confruntarile cu lipsa de orizont muzical a profesorilor sai de compozitie, Prokofiev si-a indreptat atentia spre un trofeu ravnit de cei mai multi studenti ai Conservatorului: Premiul pentru cel mai bun student pianist acordat in cadrul concursului "Anton Rubinstein". Aici, cu toate ca stia ca risca foarte mult, Prokofiev a agitat din nou apele prin faptul ca a indraznit sa se prezinte cu o creatie proprie, Concertul nr.1 pentru pian si orchestra. Dupa deliberari furtunoase (in care profesorii mai varstnici condusi de Glazunov, "traditionalistii", au votat impotriva lui Prokofiev), Premiul I i-a revenit totusi lui Serghei Prokofiev. Dupa absolvirea Conservatorului, Prokofiev nu a fost foarte interesat de schimbarile produse in tara sa odata cu declansarea Primului Razboi Mondial. In iunie 1914 a plecat spre Vestul european pentru a se informa asupra succesului baletelor ruse, ale lui Stravinski si ale altora, si pentru a incerca sa-si construiasca un renume in lumea artistica europeana. Astfel, Prokofiev l-a intalnit la Londra in anul 1914 pe Diaghilev, care l-a audiat interpretandu-si Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra. Diaghilev a fost atat de impresionat, incat a luat in considerare ideea de a pune in scena o reprezentatie a Concertului si, desi pana la urma nu a mai fost de acord cu acest lucru, initial l-a rugat pe Prokofiev sa compuna un balet a carui melodica sa fie bazata pe teme traditionale rusesti. Relatia stransa a lui Diaghilev cu Stravinski a provocat invidia lui Prokofiev, care dorea cu disperare sa capteze atentia publicului (satisfactie de care Stravinski se bucura din plin: atmosfera de neliniste provocata de Pasarea de foc si Petrusca a fost intrecuta cu mult de tumultuoasa premiera a baletului Sacre du Printemps in anul 1913). Prokofiev a incercat sa socheze chiar si mai mult cu premiera la baletul sau Ala si Lolli, promovat de Diaghilev. Din pacate Diaghilev a respins baletul Ala si Lolli, desi nu era atat de disonant ca Sacre du Printemps al lui Stravinski. Dorind sa evite un al doilea scandal, Diaghilev nu a avu curajul sa introduca pe scena sa baletul lui Prokofiev, dar a fost increzator in talentul componistic al lui Serghei si i-a cerut acestuia sa scrie un alt balet.
Astfel, Prokofiev a inceput lucrul la cel de-al doilea balet al sau, Povestea unui Mascarici (si acesta fiind refuzat de Diaghilev), dar a considerat ca Ala si Lolli nu trebuie abandonat, asa ca a transformat baletul intr-o suita orchestrala in patru parti intitulata Suita Scita. Intre anii 1916 si 1917 scrie opera Jucatorul, bazata pe un text al lui Dostoievski si comandata de Teatrul Maryinski, precum si Viziunile fugitive, ciclu de piese pentru pian de o valoare artistica deosebita. Anul 1917 a fost pentru Rusia, dar si pentru Prokofiev, un moment de referinta. Tarul Nicolae al doilea a fost detronat in martie, astfel punandu-se capat pentru totdeauna Rusiei Imperiale a Romanovilor. In consecinta, Prokofiev s-a stabilit provizoriu in Caucaz, unde a petrecut noua luni din anul 1917 si, cu toate ca a trait izolat de Petrograd, pe plan artistic anul 1917 s-a dovedit a fi foarte productiv pentru muzician. Premiera Jucatorului a fost intrerupta de razboi, dar in aceasta perioada compozitorul a dus la bun sfarsit revizuirea sonatelor a Treia si a Patra, a terminat Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 si Simfonia Clasica (nr.1), si a inceput lucrul la coralul Sunt Sapte si la Concertul pentru pian si orchestra nr. 3. Prokofiev s-a intors la Petrograd in primavara anului 1918 si a organizat premiera Simfoniei Clasice. Spre deosebire de ultimele premiere ale unor lucrari prokofieviene, aceasta lucrare a fost primita foarte bine de critica muzicala, chiar si de catre noii sovietici, care instaurasera un control autoritar si in domeniul cultural, la fel ca si in cel politic, social sau economic. Revolutionar in muzica, dar putin interesat de politica, Prokofiev nu vede nici o posibilitate de a face cariera in Rusia imediat dupa revolutie si ii cere lui Lunacearski, comisar al poporului in domeniul instructiei, autorizatia de a emigra. In mai 1918, pleaca in Statele Unite, trecand prin Japonia, unde da cateva recitaluri. Se impune destul de repede in Statele Unite, in pofida faptului ca era prost vazut de anumiti critici. Dirijorul Operei din Chicago, italianul Campanini, ii propune muzicianului un subiect de opera dupa Dragostea celor trei portocale, fabula de Gozzi, autor din secolul al XVIII-lea. Prokofiev scrie repede partitura, dar moartea subita a lui Campanini duce la amanarea premierei. In aprilie 1920, Prokofiev paraseste Statele Unite pentru a merge in Franta. Intra in cercul lui Diaghilev, alaturi de Stravinski, Poulenc, Mihaud, de Falla, Ravel. Intrerupt de doua noi calatorii in Statele Unite, dintre care a doua pentru premiera cu Dragostea celor trei portocale (decembrie 1921), sejurul parizian al lui Prokofiev este marcat de reprezentatia cu Bufonul (mai 1921). In acelasi an ia nastere Concertul nr. 3 pentru pian (inceput in 1917), cu o structura mai rationala si marcat de un dinamism mai controlat decat precedentul.
In 1922, Prokofiev se stabileste la Ettal, in Alpii bavarezi, unde lucreaza la o noua opera, Ingerul de foc, dupa o nuvela de Valeri Briusov. In paralel, compozitorul continua sa dea concerte in capitalele europene (Londra, Berlin, Bruxelles). Numele lui incepe sa fie cunoscut, atat datorita propriilor lui eforturi, cat si datorita acelora ale dirijorului Koussevitski, recent emigrat, care este unul dintre propagatorii activi ai muzicii ruse.
In 1923, Prokofiev se reintoarce la Paris. Este anul casatoriei lui cu Carolina Llubera-Codina, de origine pe jumatate rusa si pe jumatate spaniola. Din aceasta casatorie se vor naste doi fii, Sviatoslav si Oleg.
O data cu Simfonia a II-a (1924-1925), Prokofiev abordeaza estetica constructivista, careia Honegger i-a adus un omagiu prin Pacific 231. Doi ani mai tarziu, Diaghilev ii comanda lui Prokofiev un balet constructivist, pe tema realizarii industriale si a noii vieti din Uniunea Sovietica. Va fi Pas de otel, premiera avand loc in 1927 in decorurile lui Iakulov, sub bagheta lui R. Desormière. De cativa ani, Prokofiev era din ce in ce mai atras de Uniunea Sovietica, simtindu-se strain atat printre occidentali, cat si printre compatriotii lui emigranti, pe care ii considera prea legati de trecut. La inceputul anului 1927, petrece o prima perioada in U.R.S.S., unde reinnoada relatiile cu vechii lui prieteni, printre care Miaskovski, si unde muzica lui patrunsese deja. Cu toate acestea, Pas de otel este dezaprobat de sovietici si considerat ca fiind caricatural.
Terminand Ingerul de foc in 1927, Prokofiev incepe sa compuna, pornind de la materialul tematic al operei, Simfonia a III-a. In anul urmator, o noua - si ultima - comanda a lui Daghilev se afla la originea baletului Fiul risipitor, dupa parabola evanghelica, rolul titular fiind detinut la premiera de Serge Lifar. Putin dupa aceea, Diaghilev moare la Venetia, ceea ce rupe una dintre principalele legaturi ale lui Prokofiev cu Occidentul. Timp de sapte ani, Prokofiev va avea un mod de viata instabil, impartit intre Occident si U.R.S.S.: in 1930, o noua calatorie se va afla la originea compunerii primului sau cvartet, comandat de biblioteca Congresului. In 1932, baletul Pe Boristen, elaborat impreuna cu Lifar, se soldeaza cu un esec rasunator la Opera din Paris. O alta deceptie este cea cu Concertul nr.4 pentru pian (1931), compus, ca si Concertul pentru mana stanga de Ravel, la comanda lui Paul Wittgenstein si refuzat de dedicatar. Concertul nr.5 (1931-1932), care se inrudeste cu al doilea si al treilea, va fi mai norocos. Cu toate acestea, tot in U.R.S.S., stat al carui cetatean nu era inca, Prokofiev va primi incepand din 1933 comenzile cele mai interesante, incepand cu muzica de film pentru Locotenentul Kije de Feinzimmer, care marcheaza intoarcerea lui catre un stil mai clasic, in scopul de a se face inteles de masele populare. In 1936 scrie pentru copii Petrica si Lupul, in parte elaborand impreuna cu regizorul Radlov un mare balet, Romeo si Julieta (premiera la Brno, in 1938), primul sau balet sovietic si prima lui referinta la o tema din literatura clasica. In afara unei suite simfonice (ceea ce Prokofiev facea din majoritatea lucrarilor lui scenice), baletul i-a oferit prilejul unei serii de piese pentru pian.
In anul 1937 Prokofiev primeste cetatenia sovietica. Din nefericire, el reia relatia cu tara lui in momentul in care controlul puterii se extinde asupra tuturor domeniilor culturale: in 1932, infiintarea Uniunii compozitorilor sovietici; in 1936, celebra afacere a operei Lady Macbeth din Mzensk de Sostakovici, calificata drept "incurcatura muzicala". Si, din ce in ce mai mult, artistii care displac dintr-un motiv sau altul se vad taxati cu stampila "formalism", tara suprema definita ca "sacrificiul continutului social si emotional al muzicii in beneficiul cautarii unor artificii in elementele muzicale: ritmuri, timbruri, combinatii armonice". In timp ce numerosi muzicieni rusi (Rahmaninov, Saliapin, Srepin, Medtner, Glazunov) au preferat sa emigreze, refuzand viitorul sovietic, pentru a-si putea pastra trecutul rus si libertatea, Prokofiev face alegerea inversa: isi sacrifica libertatea pentru a putea reveni in U.R.S.S., ca la un izvor indispensabil si pentru a deveni un compozitor oficial supunandu-se tuturor avantajelor si incovenientelor acestui statut.
In 1937, Prokofiev termina o Cantata pentru a 20-a aniversare a revolutiei, pe care o avea in proiect de mai multi ani. El pune pe muzica texte ale teoreticienilor marxisti, printre care si Lenin. Dar lucrarea este refuzata de cenzura, acest tip de text nefiind prevazut pentru a fi cantat. Intalnirea cu cineastul Eisenstein va crea ocazia unei colaborari fructuoase. Prokofiev scrie muzica pentru marea fresca istorica si patriotica Alexsandr Nevski (1938), in care se poate recunoaste stilul perioadei occidentale a compozitorului (Cruciatii de la Pskov, Batalia pe gheata), alaturi de pagini a caror inspiratie populara si epica se supun exigentelor esteticii sovietice (Cantec despre Aleksandr Nevski, Pe campia mortii). Prokofiev reia legaturile cu traditia operei nationale ruse a secolului al XIX-lea. In decembrie 1939, pentru a 60-a aniversare a lui Stalin, el se alatura corului panegiristilor, scriind cantata Zdravitsa (Multa sanatate). In acelasi an compune prima lui opera sovietica, Simeon Kotko, inspirata de razboiul civil din Ucraina. In acelasi timp incepe sa lucreze la trei noi sonate pentru pian (nr.6, 7 si 8, zise "sonatele de razboi"), lucrari monumentale care constituie culmea productiei sale pianistice. Primele doua au fost cantate in prima auditie de Sviatoslav Richter in anul 1943, tot el fiind cel care le reveleaza concetatenilor sai si Concertul nr.5 pentru pian si orchestra. In 1940, Prokofiev face cunostinta cu tanara poeta Myra Mendelssohn, care devine noualui insotitoare dar si colaboratoare. Ea ii sugereaza tema unei opere comice, Logodna la manastire, dupa Sheridan; elaboreaza impreuna libretul Razboi si pace dupa Tolstoi, opera pe care Prokofiev a inceput-o in 1941 si la care a lucrat pana la sfarsitul vietii.
De la inceputul ostilitatilor germano-ruse, Prokofiev a fost evacuat in Caucaz, impreuna cu un numar de alti artisti si intelectuali. A ramas aici timp de doi ani. Lucrarile cele mai interesante ale acestei perioade sunt Balada baiatului ramas necunoscut, Cvartetul nr.2, Sonata pentru pian si flaut (transcrisa apoi pentru pian si vioara, la cererea lui Oistrach), care frapeaza prin limpezime, alaturi de lucrarile patetice si framantate scrise in acea epoca. Dar din 1942 Prokofiev incepe sa lucreze din nou cu Eisenstein, pentru un nou film istoric, Ivan cel Groaznic. Primul episod, proiectat in 1945, obtine premiul "Stalin", dar al doilea este interzis de cenzura (nu va fi facut public decat dupa 1958). Moartea lui Eisenstein in 1948, va pune capat activitatilor lui Prokofiev in domeniul muzicii cinematografice.
Anii 1945-1947 vor marca ducerea la bun sfarsit si interpretarea in prima auditie a catorva lucrari schitate in cursul anilor precedenti: Simfonia a V-a, baletul Cenusareasa (Teatrul mare, noiembrie 1945), prima parte din Razboi si pace (Leningrad, Teatrul Malii, iunie 1946). Simultan cu doua lucrari de circumstanta pentru a 30-a aniversare a revolutiei, Poem de sarbatoare si Infloreste, patrie atotputernica, in 1947 compune a noua si ultima sonata pentru pian, dedicata lui Richter, care marcheaza o anumita simplificare a limbajului. In acelasi an obtine titlul de artist al poporului al R.S.F.S.R.. Dar aceasta distinctie nu il pune la adapost de atacurile pe care le va suferi in anul urmator, in cadrul unei campanii antiformaliste fara precedent, lansata de Andrei Jdanov, care atinge cele mai mari nume ale muzicii sovietice: Sostakovici, Haciaturian, Miaskovski, Kabalevski. O intreaga serie de lucrari ale lui Prokofiev este condamnata, cu precadere cele din perioada lui occidentala (Bufonul, Pas de otel, Fiul risipitor, Ingerul de foc), si chiar anumite lucrari sovietice, printre care Sonata nr.8. Constrans sa-si faca autocritica, compozitorul atrage totusi atentia asupra acelora dintre lucrarile sale care au scapat condamnarii: Romeo si Julieta, Aleksandr Nevski, Simfonia a V-a, dar cateva luni mai tarziu cenzura refuza noua lui opera Povestea unui om adevarat, inspirata de viata eroica a unui aviator sovietic in timpul razboiului.
In pofida unei stari de sanatate precare (hipertensiune), Prokofiev isi consacra intreaga energie compozitiei. In 1950, scrie Garda pacii, lucrare cu care revine in gratiile regimului sovietic. Ultimele lui lucrari importante sunt Sonata pentru pian si violoncel scrisa pentru Rostropovici si Richter, Simfonia a VII-a si mai ales baletul Floarea de piatra; acesta se inspira din legendele Uralilor si a fost prezentat in premiera la Moscova in 1954. La Nikolina Gora, o suburbie a Moscovei, unde locuia de la sfarsitul razboiului, Prokofiev a murit la 5 martie 1953. Dar moartea lui trece practic neobservata, pentru ca a survenit in aceeasi zi cu aceea a lui Stalin.
Exceptand muzica religioasa, Prokofiev a abordat toate genurile. A dat ce avea mai bun in muzica pentru pian (concertele, sonatele si numeroasele lui miniaturi se gasesc in primul-plan al repertoriului pianistic al secolului XX), in lucrarile coreografice si cinematografice, unde exceleaza prin gasirea echivalentului muzical al miscarilor si al scenelor vizuale. Muzica lui lirica prezinta mai multe inegalitati, in pofida fortei incontestabile a Jucatorului sau a Ingerului de foc si a anumitor episoade din Simeon Kotko sau din Razboi si pace: Prokofiev este incomparabil mai inovator in domeniul armonic si instrumental, decat in acela al scriiturii vocale si este mai mult un ilustrator si un povestitor, decat un psiholog.
Realist, voluntar, indreptat catre concret si catre viitor, caustic si dur, spiritual si provocator, alaturi de toate acestea, Prokofiev nu este cu nimic mai putin un liric care a stiut intotdeauna sa-si adapteze inventivitatea melodica, diferitelor stiluri pe care le-a practicat. El este, de asemenea un mostenitor al clasicilor, prin simtul formei si al constructiei solide si prin disciplina inspiratiei sale. Ceea ce explica, in mare masura, usurinta de adaptare si marea lui productivitate.
