|
|
|
Scurta incursiune asupra contextului stilistic in care a luat nastere creatia lui Serghei Prokofiev
Neoclasicismul este un termen folosit pentru a descrie caracterul unei serii de lucrari apartinand unor compozitori ai secolului XX, care, in special in perioada istorica dintre cele doua razboaie mondiale, au reinviat in muzica lor formele si procedeele utilizate in stilurile muzicale timpurii ale tonalismului. Aceasta reactie stilistica a survenit pentru a suplini ceea ce neoclasicii numeau " exagerarea gesturilor si lipsei de forma a stilului romantic". Din moment ce compozitorul neoclasic este predispus mai mult spre folosirea tonalitatii extinse, modalismului sau atonalismului, prefixul neo- implica adesea o parodiere a adevaratei esente a stilului clasic
In arhitectura, pictura si sculptura miscarea stilistica cunoscuta sub titulatura de " neo- clasicism" coincide in parte cu perioada muzicala a " Clasicismului Vienez" ( sfarsit de secol XVIII - inceput de secol XIX ), cu toate ca termenul a fost aplicat si unor maestri ai perioadei istorice a anilor 1920 ( pictorii Matisse si Picasso ). In Germania, termenul " neue Sachlichkeit" ( noua perioada obiectiva ) a fost folosit pentru a caracteriza creatia tuturor artistilor care pareau sa respingatonul expresionist al trecutului imediat si sa exploateze nevoia de economie de mijloace de dupa razboi si de incisivitate a expresiei.
Ca termen generic pentru principii stilistice specifice, " neo- clasicismul" este imprecis si nu a fost niciodata inteles doar ca o reintoarcere la tehnicile si structurile formale ale lui Haydn, Mozart sau Beethoven. Miscarea stilistica a adoptat insa sloganul " inapoi la perioada lui Bach", dar a fost mai putin semnificativa pentru relansarea procedeelor traditionale de creatie, cat pentru forta reactiei ei impotriva unor tentative stilistice extreme ale trecutului ( ca de pilda Romantismul si Expresionismul ). Cu toate acestea scopul nu era de a elimina cu totul adeziunea la aceste curente, ci de a le rafina si controla. De altfel Keller spunea despre " Simfonia Psalmilor" a lui Igor Stravinski ca" este expresiva prin insasi suprimarea expresionismului".
Termenul de " neoclasicism" este general acceptatca avand o relevanta concreta in muzica lui Stravinski ( din perioada in care a luat nastere " Pulcinella" si pana in anii 1948-1951 ), chiar daca " Simfonia clasica" ( 1915-1917 ) a lui Serghei Prokofiev si " Sonatine bureaucratique" ( 1917 )a lui Erik Satie sunt considerate ca fiind lucrari emblematice ale curentului neoclasic.
Caracterizareaa virtual toata creatia muzicala de seama ce a luat nastere in perioada 1918-1945 ( cu Edgar Varese constituind probabil singura exceptie de marca ) ca " neoclasica" este raspandita in acceptiunea multor criticide astazi care afirma ca ea s-a constituit ca un esec general in a se profita de marile inovatii aduse de expresionism. Conversatiile Stravinski- Craft eticheteaza neoclasicismul ca " perioada de formulare", urmand perioadei de explorare carea culminat la inceputul secolului XX, si identifica trei mari scoli neoclasice: cea a lui Stravinski insusi, cea a lui Paul Hindemith si cea a lui Arnold Schoenberg ( in ultima incluzandu-se acele lucrari bazate pe principiul celor douasprezece sunete care, chiar daca au fost clasificate ca atonale, se refera la perioadele Baroca si Clasica in structurile si formele lor muzicale: de exemplumiscarile dansante ale " Suitei pentru pian op. 25" si prima parte in forma de sonata a " Cvintetului pentru suflatori op.26" ). Pierre Boulez a afirmat ca acceptiunile lui Stravinski si Schoenberg despre neoclasicism difera prin faptul ca primulutilizeaza principii diatonice fata de gandirea cromatica a celuilalt.
Lucrarile lui Arnold Schoenberg, bazate pe principiul importantei egale ale celor douasprezece sunete constitutive din cadrul unei tonalitati, folosesc din plin structuri formale traditionale, dar ele de asemenea personifica, intr-o remarcabila capacitate de sinteza, forta expresiei si coerenta motivica complexa a celor mai caracteristice lucrari expresioniste ale sale: " Cinci piese orchestrale op. 16" si " Pierrot lunaire". In anii 1920 Schoenbergs-a vazut pe sine ca fiind un oponent direct al stilului stravinskian, dand viata acestei ostilitati in scurta cantata scrisain anul 1925, intitulata " Der neue Klassizismus" op. 28 nr. 3". Aceasta lucrare a fost dedicata tuturor celor care " isi cauta salvarea artistica intr-o cale de mijloc - pseudo-tonalistii - celor care incearca sa se intoarca la .". Pentru Schoenberg, cei care se" intorceau la traditie" erau o parodiere a adevaratei meniri a neoclasicismului, aceea de " a continua traditia". Dar, pentru a consideraambele categorii ca fiind " neoclasice", si pentru a propune clasificari de genul " neoclasicism tonal" si " neoclasicism atonal", ar trebui sa-i includem sub termenul de " neoclasic" pe toti compozitorii care, la un moment dat, au avut o preocupare vizibila de a continua o traditie revizuitain detrimentul inovatiei radicale.Aceasta reactualizare a termenului de " neoclasic" ar putea rezolva o serie intreaga de probleme, cum ar fi aceea a apartenentei " simfoniilor nr. 5 si nr. 6" la stilul neoclasic sau nu, in vreme ce " Simfonia clasica" de acelasi autor e considerata a fi una din creatiile emblematice ale curentului. Insa cu atatia compozitori de vazaai acestei perioade istorice, ca Berg,Schoenberg, Lutoslawski, Elliott Carter, Stravinski sau Prokofiev, nu este indicat a se face o separatie intre ceea ce este inovator ( si o continuare a expresionismului ) si ceea ce este evident "traditional", iar cei care astazi sunt considerati ca fiind " expresionisti", in viitor ar putea trece drept " neoclasici".
Aceste dificultati de definire a termenului se reflecta in problema pe care muzica neoclasica o prezinta analistului. Exista incercari de identificare concreta aparticularitatilor stilistice ale curentului neoclasic care sa provina direct din modelele istorice clasice anterioare ( clasificarea " Gavotei" din " Simfonia clasica" a lui Prokofiev si a primei parti a " Simfoniei in Do" a lui Stravinski drept eminamente clasice ca forma si structura ).
Este putin probabil ca termenul de " neoclasic" sadevina un concept util in analiza, dar va supravietui fara indoiala ca titulatura generica ce defineste contributia artistica la patrimoniul universal, dintr-o anumita perioada istorica.
