NOTIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI RENAL, PIELONEFRITA, SEMNE, SIMPTOME, MANIFESTARI DE DEPENDENTA

NOTIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI RENAL

Metabolismul celular produce CO₂ si anumite substante finale provenite in special din catabolismul proteic, aportul oxigen poate si el realiza cantitǎti excesive de anumiti electroliti (apa, NaCl, diferite sǎruri minerale) care trebuie eliminati.

Plamanii elimina CO₂ si alte substante volatile, iar substantele nevolatile inutilizabile sau in exces sunt eliminate impreuna cu o anumita cantitate de apa, in cea mai mare parte prin rinichi si accesorii prin sudoare si materii fecale. Prin eliminarea substantelor nevolatile rinichiul reprezinta principalul organ care mentine constant volumul, concentratia electroliticǎ si reactia chimica a lichidelor organismului.

Rinichiul mai are si alte activitati: prin secretia de renina contribuie la reglarea tensiunii arteriale, prin eritropoietina controleaza eritropoieza, prin schimbarile ionice contribuie la mentinerea echilibrului acido-bazic.

APARATUL SECRETOR se compune din:

rinichi, orgene de excretie,

cai urinare:

calice-mici

calice-mari

pelvis renal

uretere

vezica urinara

uretra.

I.1.a RINICHI

Sunt organe pereche situate retroperitonal, de o parte si de alte a coloanei vertebrale lombare. Rinichiul are forma caracteristica, circa 300 grame, are doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini (laterala convexa si mediala concava).

In zona marginii concave se gasesc hilul si pediculul renal in care se vad vasele renale (artera si vena), uretrul si fibre nervoase vegetative.

Selectionand rinichiul in lungul liniei mediane, din partea convexa spre cea concava se observa:

papilele si calicele renale: formatiuni membroase prin care se scurge urina;

parenchimul renal, cu structura zonala: corticala si medulara.

Zona corticala este formata in principal din glomeruli, tubi uriniferi si vasele de sange care le apartin. Zona medulara contine 6-18 piramide renale (Malpighi), formate din tubi colectori care dreneaza mai multi nefroni.

Piramidele sunt orientate cu baza spre periferie si varful spre sinusul renal, deschizandu-se in papilele renale, acestea se deschid in calicele mici care conflueaza formand calicele mari (2-3) si apoi pelvisul renal (bazinet) continuat cu ureterul.

O piramida Malpighi cu substanta corticala din jurul sau formeaza un lob cortical.

NEFRONUL

Este unitatea morfofunctionala renala; indeplineste toate procesele complexe care au ca rezultat formarea urinii. Nefronul este alcatuit duntr-o capsula si un tub unifer lung.

Capsula Bowman, extremitatea pronimala, inchisa dilaterala a nefronului, are forma unei cupe cu pereti dubli, marginind o cavitate ce continua lumenul tubului. In adancitura capsulara se afla un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul), care rezulta prin diviziunea arteriolei aferente si care se reunesc la iesirea din capsula, in arteriola aferenta. Capsula impreuna cu glomerulul alcatuiesc capsulul renal Malpighi.

Segmentul pronimal al tubului urinifer este constituit dintr-o portiune contorta, tubul contort proximal (care se afla in cortica renala) si este format dintr-un strat de celule a caror membrana, spre lumen, prezinta o "margine in perii", formata din microvili, care maresc mult suprafata membranei.

Segmentul intermediar (ansa Heule), subtire este format din doua brate (descendent si ascendent) unite intre ele printr-o bucla, are epiteliul turtit, fara microviri. Nefronii care au glomerulii in zona corticala externa are ansa Heule scurta, in timp ce nefronii cu glomeruli in zona externa a corticolei (juntamedulari) are ansa lunga, care coboara profund in medulara.

Segmentul distal este format dintr-o portiune dreapta, ascendenta, care ajunge in corticala in vecinatatea glomerulului propiu, in imediat contact cu arteriala aferenta. La acest nivel epitelul tubular, la fel ca si celulele musculaturii netede a arteriolei aferente, prezintǎ modificari si formeaza aparatul juxtaglomerular care secretǎ reninǎ. Urmeaza o portiune contortǎ situata in intregime in corticala. Mai multi tubi distali se unesc si se deschid in tubul colector din structura piramidelor Malpighi.

VASCULARIZATIA RENALA

Este extrem de bogata, primind 20-25% din debitul cardiac de repaos. Artera renala, ramura a aortei abdominale, patrunde prin hil si apoi se imparte in ramuri interlobare (intre piramide), din care se desprind arterele arcuate, ce formeaza o ansa in jurul bazei piramidelor, arterele interlobulare, din care glomerulul. Dupa ce se regrupeaza in arteriole, se capilarizeaza din nou in jurul tubului respectiv (in medulara) si se deschid in venele interlobulare, apoi in venele arcuate.

Venele, avand un traiect aproape asemanator cu cel al arterelor, se colecteaza in vena renala care se deschide in vena cava inferioara.

INTERVATIA RENALA

Provine din plexul situat in hilul organului format in majoritate din fibre simpatice, dar si din cateva fibre parasimpatice venite prin nervul vag. Fibrele nervoase, situate perivascular, se distribuie celulelor musculare din peretele arteriolar si componentelor tubulare.

I1b. FORMAREA URINEI

Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale:

ultrafiltrarea plasmei la nivel glamerular;

reabsorbtia;

secretia anumitor constituenti in tubi.

ULTRAFILTRAREA GLOMERULARA

Este un proces dirijat de forte fizice in urma caruia aproximativ 20% din cantitatea de plasma care iriga rinichii trece prin membrana filtranta glomerulara, extrem de subtire, in cavitatea capsulara. Membrana filtranta nu se comporta ca o membrana inerta ei, prin proprietatile ei fizico-chimice, permite trecerea selectiva doar a unor constituenti si blocheaza trecerea altora. Ultrafiltratul glomerular (urina primara) are o compozitie electrolitica identica cu cea a plasmei; dar este lipsit de proteine, deci este o plasma deproteinizata. Ultrafiltrarea glomerulara este rezultatul presiunii efective de filtrare, care se exercita la nivelul capilarelor glomerulare si reprezinta suma algebrica a unor presiuni care controleaza schimburilor lichidiene la nivelul tuturor capilalelor din organism.

La nivelul tubilor uriniferi au loc procese extrem de active, anumiti constituenti ai ultrafiltrajului fiind reabsorbiti complet (glucoza) sau doar partial (Na⁺, Cl^-, Uree), altii fiind initial reabsorbiti si apoi secretati (K⁺).

Reabsorbtia tubulara

Este procesul prin care sunt recuperate anumite substante utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinandu-se astfel homostazia lor plasmatica. Procesul este selectiv, in sensul ca se realizeaza maximal pentru fiecare substanta intr-un segment tubular prin actiunea unor mecanisme celulare specifice, fiind conditionat de debitul substantei respective si de necesitǎtile organismului. Reabsorbtia (transportul) diferitilor constituenti din ultrafiltrat prin peretele tubului urinifer se face prin mecanisme active si pasive. Transferul activ se realizeaza contra unor gradiente de concentratie sau electrice, necesitand un consum de energie furnizata prin hidroliza ATP. Mecanismele de transport, activ au capacitate limitata pe unitatea de timp si intervin in reabsorbtia glucozei, anumitor aminoacizi, acidului uric, unor vitamine (B12, C), fosfatilor anorganici, sulfatilor si a principalilor ioni ai filtratului (Na⁺, k⁺, HCO3).

Transportul pasiv se face sub actiunea unor gradiente fizico-chimice nu necesita consum energetic, nu este limitat de o capacitate maxima si contribuie la resorbtia a trei constituenti principali ai ultrafiltrajului: apa ureea si Cl^-.

Apa se reabsoarbe in toate segmentele tubului, cu intensitati diverite, pe baza legilor difuziunii si a osmozei, astfel incat din cei 125 ml filtrati glomerular pe minut, in vezica ajunge numai 1ml/min (deci se absorb 124ml). In tubul contort si mai ales in cel colector se realizeaza reabsorbtia facultativa a apei si Na⁺ sub controlul ADH si aldosteronului, ajustandu-se eliminarile in functie de starea de hidratare a organismului.

SECRETIA TUBULARA

Este procesul invers celui de reabsorbtie, transportand anumite substante din capilarele peritubulare in lumenul tubului. Are rolul de a elimina atat substantele straine organismului, cat si substantele prezente obisnuit in sange (K⁺, acid uric), unele numai cand se afla in concentratii mari (creatina). Se realizeaza activ si pasiv.

Secretia activa, avand sediul la nivelul tubilor pronimal si distal, se face impotriva unor gradiente electrochimice si de aceea necesita un consum energetic ridicat (secretia de H⁺). Prin eliminarea H⁺ tubii detin un rol fundamental in mentinerea echilibrului acido-bazic al organismului.

Secretia pasiva implica transportul unor constituenti in sensul gradientelor de concentratie si de aceea nu necesita consum energetic direct. Acest mecanism intervine in secretia K⁺, a bazelor si a acizilor slabi.

I1c REGLAREA ACTIVITATII RENALE

Se face pe cale nervoasa (activitatea glomedulara) si pe cale umorala (activitatea tubulara).

REGLAREA NERVOASA

Se realizeaza prin fibrele vegetative care se distribuie arteriorelor, glomerulului si tubilor. Sistemul vegetativ nu contribuie direct la controlul elaborarii urinei, ci doar indirect, prin influentarea conditiilor de irigatie renala. De altfel, se stie ca rinichiul denervat si chiar transplantat continua sa functioneze aproape normal. Stimularea nervilor renali si a unor zone presoare din bulb, hipotalamus si scoarta cerebrala determina vasoconstrictie renala si scaderea diurezei pana la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce si scaderea eliminarilor urinare de Na⁺, prin cresterea reabsorbtiei tubulare a ionului.

REGLAREA UMORALA

Considerata a detine rolul principal, se realizeaza de mai multi hormoni. Hormonul antidiuretin (A.D.N.), secretat de nucleii hipotalamici si eliberat din neurohipofiza, controleaza eliminarile urinare de apa, actionand la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub actiunea AND creste reabsorbtia de apa in tubii distali si colectori, concomitent cu diminuarea volumului si cresterea concentratiei urinei.

Mineralocorticoizii, in special aldosteronul, controleaza eliminarile urinare de Na⁺ si K⁺ la nivelul segmentului distal al nefronului, stimuland reabsorbtia de Na⁺ si excretia de K⁺.

Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase, stimuleaza eliminarile renale de fosfati, K⁺ si retine Ca⁺ si Na⁺. Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, in special pe cel protidic si prin cresterea generarii de produsi finali de metabolism, maresc diureza, acelasi efect avand si alterarea legarii apei si a sarii in tesuturi.

Rinichiul in conditii de irigatie insuficienta sau ca urmare a unor modificari ale compozitiei chimice a urinei ajunsa in tubii distali, descarca o enzima-renina-care actionand asupra unei globuline plasmatice, produce angiotensina I, care se transforma enzimatic in plasma si tesuturi in angiotensina II, cel mai puternic vasoconstructor natural si stimulator al secretiei de aldosteron. La nivelul renal, angiotensina II, actionand asupra musculaturii arteriorelor glomedulare modifica intens rata filtrarii si prin aldosteron influenteaza eliminarile urinare de Na⁺ si K⁺.

I1d MICTIUNEA

Urina elaborata de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele si bazinetul, apoi prin contractia acestora, este eliminata in ureter. Prin unde de contractie urina este transportata de-a lungul ureterului pana in vezica urinara.

VEZICA URINARA

Este un organ cavitar muscular in care se acumuleaza urina intre mictiuni. Urina, descarcata in jeturi prin cele doua orificii ureterale, nu poate reflua in uretere din cauza ca acestea au traiect oblic in peretele vezical si nici nu poate curge prin uretra, deoarece colul vezical este prevazut cu doua sfictere, unul neted, involuntar care inconjoara inceputul uretrei si celalalt striat, controlat voluntar.

Vezica urinara are proprietatea de a-si mari capacitatea in timpul umplerii, fara modificari importante ale tensiunii peretilor si ale presiunii intravezicale. Aceasta propietate, denumita plasticitate, este rezultatul unei adaptari a tonusului musculaturii vezicale la cresterea continutului.

Inregistrarea presiunii intravezicale a aratat ca, dupa o usoara crestere initiala la primele jeturi de urina, presiunea inregistreza un platon in tot timpul umplerii vezicale pana la volumul de 300-400 ml, cand are loc o crestere brusca a presiunii si este declansata mictiunea reflexa cand imprejurarile permit.

Prima senzatie de plenitudine vezicala este perceputa la un volum de 100-150ml, la 150-200ml este resimtita prima dorinta de mictionare, iar peste capacitatea fiziologica vezicala (250-400ml) apar contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical, care determina senzatia necesitatii imperioase de a urina.

Mictiunea este rezultatul unor reflexe declansate de distensia peretilor vezicali. Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarca impulsuri aferente care, prin fibrele hipogastrice, inhiba contractiile, relaxeaza muschii vezicali si intaresc tonusul sfincterului neted al colului vezical.

Concomitent distensia vezicala declanseaza impulsuri care ajunse la maduva pe calea nervilor rusinosi sunt conduse apoi pe cai aferente nespecifice spre centrii nervosi superiori, ajungand pana la nivelul scoartei cerebrale, determinand senzatia de a urina.

Daca mictiunea nu este posibila, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhibǎ tonusul muschiului vezicul, concomitent maresc tonusul sfincterului extern, marind continenta vezicala. Daca conditiile permit, are loc mictiunea.

Refluxul mictiunii este declansat de distensia vezicala, impulsurile ajung pe fibre averente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al mictiunii, de unde se descarca impulsuri care tot prin fubre al enervilor pelvici produc contractia musculaturii vezicii si relaxarea sfincterului intern al colului vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntara a sfincterului extern striat si urina incepe sa se evacueze din vezica.

Procesul evacuarii este ajutat de contractia musculaturii abdominale si a diafragmului care, crescand presiunea intraabdominala, comprima vezica. Reflexul medular al mictiunii este controlat de numerosi centrii supramedulari cu rol facilitar sau inhibitor.

I.2. PIELONEFRITA

DEFINITIE:

Pielonefritele sunt inflamatii acute sau cronice care afecteza tesutul interstitial renal (spatiul dintre nefroni). Importanta lor se datoreste frecventei mari si in continua crestere a infectiilor urinare (cauza obisnuita a infectiilor interstitiale), gravitatii lor (20-60-60% conduc la R.C.de 3-4 ori mai mult decat G.N.A.).

Circa 15-20% din cadravele autopsiate prezinta leziuni de pielonefrita. Varfurile de frecventa a pielonefritei intereseaza nou-nascutul, copii mici pana la varsta de 2 ani. Incidenta este de 3 ori mai mare la femeie comparativ cu barbatul.

ETIOPATOGENIE:

Germenii cei mai frecventi intalniti sunt: Escherichia Colli (85-90%), Proteus, Klebsiella, Piocianic, Stafilococ, Levuri. La pacientii sondati domina Klebsiella si Proteus, in timp ce Piocianicul este intotdeauna semn de suprainfectie. In formele cronice se intalnesc adesea asocieri microbiene care agraveaza prognosticul.

Obisnuitii factori favorizanti sunt obstacolele de la nivelul cailor excretoare renale: afectiuni renale congenitale, tumorile pelviene, la femei (fibrom, chist de ovar), tumorile prostatei la barbati, hidronefroza, cistita, litiaza urinara, unele manevre urologice (sonda a`demeure, cateterisme repetate).

ANATOMIE PATOLOGICA:

In pielonefrita acuta, mucoasa cailor uterine este inflamata, rinichii sunt mari si congestionati, iar in spatiile interstitiale se gasesc limfocite polinucleare, edeme si microabcese.

In formele cronice, rinichii sunt mici, atrofici. Leziunile sunt initial tubulare. Ulterior, cuprind tot nefronul si sistemul sau vascular.

I.3. CLASIFICARE

Pielonefrita se gaseste sub forma acuta si cronica.

PIELONEFRITA ACUTA

Tabloul chimic este de infectie urinara iar debutul nu se caracterizeaza intotdeuna prin semnele generale de infectie: febra cu instalare bruna sau progresiva, frisoane, transpiratie, cefalee.

Manifestarile urinare constau in dureri lombare, mai frecvent unilaterale, surde sau cu caracter de colica renala (polakiurie, adeseori nocturna si mictiune dureroasa).

DIAGNOSTICUL:

Se bazeaza pe doua semne capilare:

LEUCOCITURIA: este pusa in evidenta cu ajutorul probei Addis-Hamburger), se gasesc mai mult de 5000 de leucocite.

BACTERIURIA se gasesc mai mult de 100000 germeni/

EVOLUTIA:

Este favorabila in conditiile  unui tratament corect. Boala dureroasa 1-4 saptamani. Complicatiile sunt rare, dar cronicizarea este frecventa.

PIELONEFRITA CRONICA

DEFINITIE:

Boala cu evolutie cronica, carcterizata prin inflamatia tesutului interstitial renal, cu semne clinice de suferinta precoce a tubilor renali, cu afectarea tardiva a glomerulilor si cu evolutie progresiva spre insuficienta renala.

Se cunosc doua forme clinice:

-hematogena (rara);

-ascendenta (frecventa).

Este una dintre cele mai intalnite afectiuni renale.

TABLOUL CLINIC:

Se contureza dupa luni sau ani de la episodul acut de pielonefrita. Intervalul de latenta este intretaiat de recidive, fiecare puseu acut adaugand noi leziuni renale. Alteori evolutia este latenta, diagnosticul fiind stabilit in faza de IR, de aici rezulta valoarea explorarilor bioligice. Cand apar si semne generale, acestea sunt de infectie cronica: stari subfebrile sau febrile intermitente, cefalee, oboseala, scaderea apetitului si greutatii.

EVOLUTIA:

Este indelungata, prognosticul de obicei este sumbru.

DIAGNOSTICUL:

Se bazeaza pe semnele clinice, leucociturie si bacteriurie. Diagnosticul in stadiu de IR este sugerat de poliuria cu densitate scazuta, pierderea de electroliti si acidoza.

I.4. SEMNE, SIMPTOME, MANIFESTARI DE DEPENDENTA

1.     DURERI LOMBARE: mai frecvente, unilaterale, surde sau cu caracter de colica renala.

2.     FEBRA: debuteaza violent cu frson, febra (39-40^oC).Uneori febra creste la 3-4 zile dupa debut.

3.     TULBURARI DIGESTIVE INTENSE: varsaturi, greata, balonare, constipatie alternand cu semne diareice.

4.     POLAKIURIE: disurie, nicturie.

5.     SCADEREA APETITULUI si GREUTATII

6.     HIPERTENSIUNE ARTERIALA

7.     ASTENIE, ANSIETATE

8.     CEFALEE

9.     TRANSPIRATII

10.  ATINGEREA INTERSTITIULUI RENAL

11.  STAREA GENERALA ALTERATA, manifestarile urinare fiind pe plan secundar.

PROBLEME:

v    Alterarea ritmului cardiac si circulator;

v    Alimentatie inadecvata cantitativ si calitativ;

v    Eliminare urinara insuficienta calitativ si cantitativ;

v    Dificultatea de a se odihni;

v    Deficit de autoingrijire;

v    Alterarea imaginii de sine;

v    Comunicare insuficienta la nivel afectiv;

v    Dificultatea de a actiona conform propriilor credinte si valori;

v    Neliniste fata de semnificatia propriei existente;

v    Dificultate in a indeplini activitati recreante;

v    Lipsa cunostiintelor fata de afectiunea sa.

I.5. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE

LA INTEVENTII AUTONOME, INTERVENTII DELEGATE SI TRATAMENT DE SPECIALITATE

I.5.a. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA

INVESTIGATII

Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea si examinarea clinica a bolnavului. Participarea acesteia este o datorie sau o obligatie profesionala. Ajutand medicul si bolnavul, asistenta creaza un climat favorabil pentru relatia medic-pacient-asistenta.

Pentru aceasta, asistenta trebuie sa tina cont de urmatoarele sarcini:

-sa pregateasca fizic si psihic pacientul;

-sa pregateasca materialele si instrumentele necesare examinarii;

-sa asigure conditiile de desfasurare a examinarii;

-sa pregateasca documentele medicale (fisa de consultatii, foaia de observatie clinica, rezultatele examinarii);

-asigura iluminatia necesara examinarii unor cavitati naturale a organismului;

-fereste pacientul de traumatisme, curenti de aer;

-asigura linistea necesara desfasurarii examenului;

-pregateste produse biologice ale pacientului, pentru a le arata medicului la vizita.

Examinarile de laborator efectuate produselor biologice si patologice le trece in fisele de observatie. Completeaza simtomatologiile bolilor cu elemente obiective, exprimand modificarile aparute in morfologia, fiziologia si biochimia organismului. Aceste elemente confirma sau infirma diagnosticul clinic, reflecta evolutia bolii si eficacitatea tratamentului, confirma vindecarea sau semnaleaza aparitia unor complicatii.

Utilitatea si obiectivitatea examinarilor de laborator depind de modul de recoltare al produselor care se analizeaza si de modul cum se efectueaza examenul de laborator.

Recoltarea produselor este efectuata de asistenta medicala care trebuie sa respecte urmatoarele norme generale:

-orarul recoltarilor;

-efectueaza pregatirea fizica si psihica a pacientului;

-pregatirea instrumentarului si a materialelor necesare pentru recoltare;

-tehnica de recoltare propiu-zisa;

-completarea buletinului de trimitere la laborotor si etichetarea produselor recoltate;

-pastrarea si transportul in conditii optime a produselor recoltate.

Efectuarea pregatirii psihice a bolnavului consta in instruirea acestuia privind comportamentul sau in timpul recoltarii, colaborarea sa pentru reusita tehnicii. Pacientul este pregatit psihic printr-un regim alimentar, repaus la pat, asezandu-l intr-o anumita pozitie in functie de recoltarea ce se va efectua.

RECOLTAREA SANGELUI

Pentru recoltarea sangelui se folosesc materiale si instrumente in functie de scopul pentru care se fac acestea, dar si de locul unde se va recolta sangele.

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU V.S.H.

Asistenta medicala pregateste materialele necesare:

-seringa de 2ml de unica folosinta;

-ace sterile de unica folosinta;

-solutie de Citrat de Na 3,8%;

-periuta musama, eprubete, tavite renale, garou, vata, alcool 70^o.

Se pregateste pacientul psihic, explicandu-i cu 24h inainte necesitatea efectuarii examinarii. Se pregateste pacientul fizic. Se anunta sa nu manance si sa pastreze repaos fizic.

EFECTUAREA TEHNICII

-asistenta medicala se spala pe maini cu apa si sapun;

-imbraca manusile sterile;

-aspira in seringa 0,4ml Citrat de Na 3,8%;

-aplica garoul pacientului pentru a pune in evidenta vena;

-punctioneazǎ vena si desface garoul;

-aspira sange pana la 2ml (1,6ml);

-retrage acul si aplica un tampon cu alcool;

-scurge amestecul sange-citrat in eprubeta si omogenizeaza lent;

-aseaza eprubeta in stativ;

-ingrijeste pacientul dupa punctie;

-pregateste produsul pentru laborator, completand buletinul;

-eticheteaza produsul si-l trimite la laborotor;

-reorganizeaza locul de munca.

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU H.L.G.+F.L.+I.

Recoltarea se face prin punctie nervoasa strict 2ml de sange pe cristale E.D.T.A.(acid-etilen-diamino-tetraacetic 1%) 0,5ml.

RECOLTAREA SANGELUI

Pentru:

-uree:                 5-10ml sange pv;

-creatina:          5-10ml sange pv;

-aci uric:            5-10ml sange pv;

-glicemie:          2ml sg/florura Na 4mg pv;

-fibrinogen:      0,5ml Citrat de Na 3,8%+ 4,5ml sange pv.

RECOLTAREA CU VACUTAINER

Eprubete cu dop MOV

Se recolteazǎ HLG +F+T

Contine autocoagulant (E.D.T.A.)

Eprubete cu dop NEGRU

Se recolteazǎ V.S.H.

Contine coagulant (citrat de Na 3,8%)

Eprubete cu dop ROSU

Nu contine anticoagulant

Se recolteazǎ analie de bio-chimie (ex: uree, creatinina, acid uric)

Eprubete cu dop BLEU

Se recolteazǎ Fibrinogene

Contine anticoagulant (citrat de Na 3,8%).

Eprubete cu dop GRI

Se recolteazǎ Glicemie

Contine anticoagulant (florura de Na).

RECOLTAREA URINII

Examen sumar de urina

Se face sediment urina + ex. Biochimic

Materiale:

Urinar, plosca, musama, alezǎ, materiale pentru igiena organelor externe.

Se pregǎteste pacientul psihic:

Se instrueste privind folosirea bazinetului; sǎ urineze fǎrǎ defecatie, sǎ verse imediat urina in vasul colector.

Se pregǎteste pacientul fizic:

Se face toaleta organelor genitale externe.

Se aseazǎ plosca sub pacient.

Se recolteazǎ prima urinǎ de dimineatǎ.

Dupǎ recoltare urina se eticheteazǎ si se trimite la laborator (un esantion de 100-150 ml).

Proba ADDIS-HAMBURGER

Pune in evidentǎ studiul cantitativ al elementelor figurate si al cilindrilor.

Se invatǎ pacientul ca la ora stabilitǎ (3) sǎ urineze si urina se aruncǎ.

Dupǎ trei ore in care pacientul nu mai consumǎ lichide, urineazǎ toatǎ cantitatea intr-un bazinet curat.

Toatǎ urina se colecteazǎ intr-un recipient si se trimite la laborator, dupǎ ce in prealabil s-a etichetat.

Recoltarea urinii pentru uroculturǎ

Urocultura stabileste prezenta bacteriilor in urinǎ.

Se recolteazǎ urina de dimineatǎ.

Se pregǎteste pacientul psihic.

Se informeazǎ pacientul asupra tehnicii.

Acest examen este indicat a se face inaintea inceperii tratamentului cu antibiotice.

Prima cantitate de urina emisǎ 50ml se eliminǎ. Apoi, fǎrǎ sǎ intrerupem jetul urinar se recolteazǎ aproximativ 5 ml de urinǎ intr-o eprubetǎ de unicǎ folosintǎ, dupǎ care etichetǎm.

Se transportǎ la laborator unde se insǎmanteazǎ si se pune la termostat.

RADIOGRAFIA RENALǍ SIMPLǍ

Definitie

Explorarea radiologicǎ fǎrǎ substantǎ de contrast, care poate evidentia controlul si pozitia rinchilor, calculi renali, ureterali sau vezicali radioopaci.

Materiale necesare:

-cǎrbune;

-ulei de ricin;

-materiale necasare explorǎrii clismei, evacuatoare.

Se pregǎteste pacientul din punct de vedere psihic.

Se anuntǎ si se explicǎ necesitatea tehnicii.

I se va explica tehnica si regmul alimentar necesar pentru reusita acesteia.

Se face pregǎtirea alimentarǎ a pacientului.

Cu 2-3 zile inaintea examenului va consuma un regim alimentar fǎrǎ alimente ce contin celulozǎ (adicǎ fǎrǎ fructe, legume, zarzavaturi, paste fǎinoase, paine) si ape gazoase.

In ziua precedentǎ examenului regimul va fi hidric: supe, limonade, ceai, apǎ.

In seara precedentǎ examenului va consuma o canǎ cu ceai si o felie de paine prǎjitǎ.

In dimineata examenului nu mǎnancǎ si nu consumǎ lichide.

Dupǎ examen regimul alimentar este obisnuit.

Pregǎtirea medicamentoasǎ a pacientului

Cu 2-3 zile inaintea examenului se administreazǎ cǎrbune si triferment de 3 ori pe zi cate 2 tablete.

In dimineata si seara precedente examenului se administreazǎ 2 linguri de ulei de ricin si se efectueazǎ clisma evacuatoare simplǎ.

Inaintea examinǎrii pacientul isi goleste vezica urinarǎ si se controleazǎ radioscopic dacǎ nu mai existǎ aer in intestin.

Bolnavul este condus la serviciul de radiologie. Este ajutat sǎ se dezbrace si sǎ se aseze in decubit dorsal pe masa radiologicǎ.

Dupǎ efectuarea radioscopiei bolnavul este condus in salon si instalat comod in pat.

Examenul se noteazǎ in Foaia de observatie.

UROGRAFIA

Definitie

Este o metodǎ curentǎ de examinare morfofunctionalǎ a rinichilor si a cǎilor urinare, utilizand substante iodate hidrosolubile, administrate intra-venos.

Materiale necesare

-toate materiale necesare radiografiei renale simple;

-substante de contrast: Odiston 30-60-75%;

-medicamente antihistamice;

-medicamentatia de urgentǎ;

-seringi de 20;10;2 ml de unicǎ folosintǎ;

-ace de unicǎ folosintǎ pentru intra-venoase si intra-musculare.

Se pregǎtesc materialele.

Se efectueazǎ pregǎtirea psihicǎ, alimentarǎ si medicamentoasǎ descrisǎ la radiografia renalǎ simplǎ (in plus se reduce cantitatea de lichide de la regimul cunoscut).

Se face testarea sensibilitǎtii organismului la substanta de contrast.

Se injecteazǎ un ml Odiston intra-venos prin omogenizare cu sange.

Se comunicǎ pacientului sǎ nu se sperie la unele simptome ce pot sǎ aparǎ: ameteli, greturi sau dureri abdominale care dispar repede si fǎrǎ consecinte.

Dacǎ pacientul prezintǎ reactii hiperalergice se intrerupe administrarea si se anuntǎ medicul.

Dacǎ toleranta este bunǎ se administreazǎ intra-venos substante de contrast:

-pentru adulti: -20 ml Odiston 75%

-25 ml Odiston 60%

-pentru copii - in functie de varstǎ

-5-15 ml Odiston 60% sau 50%

La 8-10 minute de la efectuarea injectiei se executǎ radiografii in serie, aproximativ la 30;60;90;180 minute.

Dupǎ examen pacientul este condus la salon.

Examenul se noteazǎ in Foaia de observatie.

I.5.b INTERVENTIILE ASISTENTEI MEDICALE PRIVIND INGRIJIREA PACIENTULUI CU PIELONEFRITǍ

Asigurarea conditiilor de microclimat in salon (aerisirea salonului, temperatura de 37^oC.

Asigurarea repausului la pat.

Aplicarea de cǎldurǎ pe regiunea lombarǎ.

Asigurarea unei alimentatii echilibrate, complete excluzand alcoolul, cofeina, condimentele, lichidele in cantitate mare.

Regimul acidifiant contine carne, ouǎ, cereale fǎinoase. Acesta influenteazǎ pH-ul in sens acid.

Regimul alcanizant contine fructe, lactate care influenteazǎ pH-ul in sens bazic.

Regimul este prescris de medic si se noteazǎ in foaia de temperaturǎ.

Administrarea tratamenului prescris de medic (antibiotice, analgezice).

Recoltarea produselor pentru ca examenele de laborator sǎ se facǎ corect.

Igiena organelor genitale si a regiuni.

Asanarea oricǎror procese infectioase de vecinǎtate (vulvo-vaginal), a litiazei renale.

Dispensarea diabeticilor corectǎ.

Evitarea distensiei VU prin golirea completǎ.

Dobandirea obisnuitelor corecte de eliminare.

Educatia pacientului.

I.5.c PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA ACTE

TERAPEUTICE

Tratamentul se administreazǎ de asistenta medicalǎ doar la indicatiile medicilor.

In general, tratamentul are drept scop indepǎrtarea infectiei urinare si apoi tratamentul simptomatic.

Tratamentul etiologic antiinfectios constǎ in indentificarea germenului prin trei uroculturi consecutive si testarea sensibilitǎtii prin antibiogramǎ.

In formele grave se administreazǎ antibiotice majore:

-AMPICILINǍ    -activǎ in infectii cu Escherichia, Colli, Proteus;

-inactivǎ pentru Pseudomonas Aeruginosa

(Pioccianic) Klebsiella;

-nu este toxicǎ:            efecte secundare apar rar (greatǎ vǎr-sǎturi, diaree);

-reactii de hipersensibilitate (cazinofilie);

-se adminstreazǎ per os sau intra-muscular 500 mg - 1g de 4 ori/zi.

-KANAMICINǍ -activǎ in infectii cu E. Colli, Klebsiella, Proteus;

-inactivǎ pentru Pseudomonas Aeruginosa;

-este nefrotoxicǎ si ototoxicǎ, dozele vor fi reduse in caz de I.R. si la bǎtrani;

-se adminstreazǎ intra-muscular sau intra-venos 500 mg la 12 ore (cure scurte).

-GENTAMICINǍ            -activǎ in infectii cu E. Colli, Klebsiella, Proteus, Pseudomonas Aeruginosa, Stafilococ;

-este nefrotoxicǎ, dozele mari administrate la pacientii cu I.R produc leziuni vestibulare ireversibile;

-se adminstreazǎ intra-muscular sau intra-venos 1-3 mg, repartizate in 3 doze la interval de 8 ore.

-CEFALEXIN -activ in infectiile cu E. Colli, Klebsiella, Proteus, Pseudomonas, Stafilococ;

- reactii secundare (greatǎ vǎrsǎturi, diaree);

- dacǎ se depǎseste doza de 4 g/zi se contraindicǎ in caz de I.R.;

-nu este nefrotoxicǎ in doze mici;

-se administreazǎ per os 500 mg de 4 ori/zi;

-in formele mai putin grave se adminstreazǎ sulfamide.

-NITROFURANTOIN

-actiune bactericidǎ pentru germeni: Gram(-) si Gram (+)

-produce semne de intolerantǎ gastricǎ (greturi, vǎrsǎturi cefalee, eruptii cutanate);

- reactii secundare (greatǎ vǎrsǎturi, diaree);

- contraindicat la pacientii cu I.R.;

-se administreazǎ per os 5-10 mg/kg corp/zi repartizat in 4 prize;

-in tratamentul de lungǎ durere se administreazǎ jumǎtate din doza obisnuitǎ.

-CICLOSERINǍ               -actiune bactericidǎ pentru E.Colli, Proteus, Pseudomonas;

- contraindicat la pacientii cu I.R. care pot prezenta convulsii, stǎri depresive;

-se administreazǎ in tratamentul de atac <50 mg/2 ori/zi 14 zile;

-in tratamentul de intretinere 250 mg /zi sau la 2 zile.

-ACID NALIDIXIC sau NEGRAM

-activ infectiile cu bacterii Gram(-)

-inactiv la Pseudomonas;

-nu este nefrotoxic, dar dezvoltǎ rapid forme rezistente de bacterii;

-reactii secundare (greatǎ vǎrsǎturi, diaree, cefalee, edem papilar);

-se administreazǎ per os 1g la 6 ore;

Tratamentul simptomatic constǎ in administrarea de:

-analgezice:

-antispastice:

-pentru scǎderea valorilor tensionale:

-acidifierea urinii se face cu clorurǎ de amoniu sau METENAMIN, contraindicate la bolnavii cu acidozǎ.

Se pot face asocieri de antibiotice:

ex: AMPICILINǍ+KANAMICINǍ

AMPICILINǍ+GENTAMICINǍ

Nu se prescriu antibiotice si sulfamide la persoanele alergice.

Tratamentul dureazǎ 1-3 luni, respectandu-se regulat urocultura cu antibiograma.

I.6. EVOLUTIE, PROGNOSTIC, COMPLICATII

PIELONEFRITA ACUTǍ

EVOLUTIA si PROGNOSTICUL

Sunt favorabile in contestul cand tratamentul este aplicat corect si factorii favorizanti sunt indepǎrtati.

In urma aplicǎrii tratamentului, desi toate semnele bolii au dispǎrut, nu se poate vorbi de vindecare decat dupǎ controlul repetat al bacteriuriei in urmǎtoarele sǎptǎmani sau luni.

S-a observat cǎ pielonefrita acutǎ, chiar atunci cand nu este tratatǎ se amelioreazǎ, febra si piuria dispar in cateva zile insǎ boala poate trece in cronicitate.

In evolutia pielonefritei este posibilǎ aparitia urmǎtoarelor complicatii care sunt de fapt foarte rare: I.R.A. necrozǎ papilarǎ, pionefroza, flegmonul prinefritic, septicopioemia.

Cea mai frecventǎ complicatie este insǎ pielonefrita cronicǎ.

PIELONEFRITA CRONICǍ

In timpul evolutiei este posibilǎ insǎ izbucnirea unei infectii grave, care poate evolua rapid, in cateva zile in exitus.

Trebuie subliniat faptul cǎ aparitia H.T.A. reprezintǎ un factor important care duce cǎtre dezvoltarea rapidǎ a I.R..

In general, evolutia si prognosticul depinde de precocitatea diagnosticului si eficacitatea tratamentulului medical.

Complicatiile pielonefritei cronicei apar odatǎ cu progresiunea leziunilor anatomice. HTA din PNC poate evolua cǎtre malignitate.

Uneori este posibilǎ instalarea unor leziuni grave de necrozǎ papilarǎ.

I.7. EDUCATIE PENTRU SǍNǍTATE

Ingrijiri de prevenire primarǎ

Dobandirea obisnuintelor corecte de eliminare. Evitarea inhibǎrii reflexului de mictiune, deoarece se produce distenzia vezicii urinare STAZA URINARǍ, care poate favoriza formarea calculilor.

Evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic sau nefrotoxic fǎrǎ prescriptie medicalǎ.

Efectuarea corectǎ a toaletei regiunii perineale pentru a evita pǎtrunderea microorganismelor in tractul urinar.

Evitarea aportului excesiv de sǎruri minerale.

Se vor evita frigul, umiditatea, oboseala, traumatismele, agentii toxici, afectiunile cardiovasculare, deoarece sunt factori favorizanti in aparitia si volutia afectiunilor renale.

Se vor efectua exercitii fizice pentru cresterea tonusului musculaturii perineale si abdominale, acestea favorizand contractiile vezicii urinare si al sfincterului extern al uretrei.

Ingrijirea de prevenire secundarǎ

Depistarea precoce a infectiunilor renale si dispensarizarea lor corectǎ.

Tratamentul corect al acestor afectiuni dupǎ dipǎ sfatul medicului.

Colaborarrea asitentei si echipei de ingrijire cu pacientul.

Evitarea complicatiilor.

Ingrijiri de prevenire tertiarǎ

Reintegrarea in societate a individului cu afectiuni cronice.