Treptele lumii sau calea catre sine a Iui Mihail Sadoveanu

Treptele lumii sau calea catre sine a Iui Mihail Sadoveanu

Eseul consacrat de Alexandru Paleologu lui Sadoveanu (Treptele lumii sau calea catre sine a Iui Mihail Sadoveanu) este probabil lucrul cel mai original care s-a scris pina astazi despre autorul Baltagului. in citeva din punctele lui de plecare sint bucuros sa ma gasesc solidar cu Alexandru Paleologu. E vorba, inainte de orice, de considerarea marelui scriitor nu ca ..un instinctual, om al naturii', ci ca "un artifex de esenta carturareasca', intelectual si erudit, a carui opera a evoluat vizibil de la cartile tineretii la cele ale maturitatii "printr-un proces de transmutatie interioara care l-a modificai fundamental'. Se stie ca nu toata lumea impartaseste ideea acestei rupturi. Linia de demarcatie intre intiiul moment %' cel urmator ar trece, aproximativ, prin anul 1929, cind Sadoveanu a publicat Zodia Cancerului, precedata de Hanu-Ancutei si de imparatia aflor si urmata de Baltagul, in primul moment, legat de ambianta sam'uatorista, povestirile si romanele sadoveniene se infatiseaza, ca si restul prozei epocii, in necontestabil regres fata de marea proza a epocii anterioare; in urmatorul, capodoperele sadoviene alcatuiesc un tot, un fel de sistem comunicant. "Abia dupa un sfert de secol de .a debut, scrie Alexandru Paleologu, Sadoveanu a devenit Sadoveanu. Daca mi vrem sa admitem asta, mi intelegem nimic din lenta slefuire a pit' 'ei savirsita de Sadoveanu si nu intelegem sensul lungii sale cai catre sine'. Trebuiesc, de asemenea, inlaturate, sustine criticul, eucomiul pur, ce transforma o opera vie intr-un soi de moaste scoase periodic la ivt-ala si atinse cu degetul spre reconfortarea orgoi-uiui national, ca si toate aceste clisee (cintaretul naturii, limba curata ca a poporuluft care s-au prins de trupul operei sadoveniene ca nisu. ciulini siciitori.

Un interesant capitol, cunoscut mai demult, fragmentar, din care am citat in Utopia cartii, studiaza apoi filosofia lui Sadoveanu: caracterul ei intelectual universalist si de praxis (intelepciune). O filosofic bazata pe aprobarea cosmosului, monista si care privilegiaza "legea' generala in detrimentul accidentului individual; sursele ei sini in gnosticism, in acel amestec deci de gindire helenistica, mitologie orientala si crestina prin care trec sevele pitagoreice si se incheaga magia unitatii cosmosului. Alexandru Paleologu este convins ca se poate dovedi o frecventare reala si temeinica de catre Sadoveanu a acestor surse, si le descopera prezenta in opera. El compara, intre altele, ipoteza sadoveniana asupra afirmatiei spirituale a magilor Daciei (din Creanga de aur) cu tezele lui Pirvan si Blaga, ceea ce ar putea insemna ca Sadoveanu invatase filosofie dupa ureche, in scopurile imediate ale artei lui. Alexandru Paleologu precizeaza: "Nu e vorba de o «filosofie» naturista, simpla, populara; e o filosofie savanta, hermetica, presupunind carti si exegeze erudite. Este o filosofie ti o arta de caracter initiatic, termen care sperie pe unii, sugerindu-le cine stie ce vrajitorii «oculte», cine stie ce uneltiri suspecte; aceasta spaima este un fenomen de semicultura, cind nu de-a dreptul o aliteratie mentala'.- Constiinta initiatica apartine cosmologiei traditionale, aceeasi pretutindeni, nealterata de firestile ei variante stilistice; ea presupune o conceptie monista despre univers -hen kai pan - in sfera careia se inscriu toate marile sisteme moniste ale gindirii universale. Putem desigur discuta cit 'din filosofia sadoveniana este trasa din izvoare carturaresti, si cit facute intuitiv; mie mi se pare a intra o doza de exagerare in afirmatiile eseistului; dar e neindoielnica "sensibilitatea' scriitorului la un anumit mod de a concepe universul, la o natura inteleasa ca "epifanie a misterului cosmic' si nu ca salbaticie rousseau-ist cultivata si asa mai departe.

Propriu vorbind, eseul dezvolta aceste premise si consta in demonstrarea, stralucita, a caracterului initiatic pe care-l presupun (in ordinea filosofici si a artei), trei dintre operele de seama ale lui Sadoveanu: Creanga de aur, Baltagul si Ochi de urs. Aceasta demonstratie, pregatitoare, in intentiile lui Alexandru Paleologu, va fi urmata de analize mai direct critice intr-un volum ulterior. Eseistul observa citeva similitudini frapante intre scrierile mentionate: toate sint, in fond, romane de dragoste; in toate, dragostea atrage o coborire in infern si descoperirea mijlocului ce permite iesirea de acolo; la rindul ei, experienta infernala se constituie ca o initiere si ca o pedagogie; in sfirsit, oricit de realiste ca infatisare ar fi unele din aceste romane, exista in ele profunde relatii simbolice (ce Ie confera caracterul initiatic) ori chiar, bine disimulate, anumite structuri mitice ce multiplica in ordine realul de la suprafata, in ce le priveste pe acestea din urma, ele au format mai ales obiectul de studiu al criticii anglo-saxone (sub influenta cercetarilor antropologice ale lui Frazer si ale scolii din Cambridge), dar n-au lipsit nici aiurea, ca urmare a studiilor lui Yung. Serge Doubrovsky, la ale carui informatii recurg, citeaza un studiu a lui Gilbert Durand despre Le decor mytliique de la Chartreuse de Parme, in care e vorba de acel,, semantism primordial al sufletului uman care debordeaza toate semiologii/e intr-un dat imediat nu al constiintei individuale si reflexive, ci al comunicarii universale a constiintelor'. La noi, astfel de analize ale arhetipurilor nu s-au intreprins, pe cit stiu.

Alexandru Paleologu porneste, cum am vazut, de la constatarea unei structuri aparente (cele trei romane in discutie sint romane de dragoste, iar dragostea este, in fiecare, pusa la incercare, se observa cu ochiul liber) spre a ajunge pe urma Ia acele structuri ascunse, mitice, rod al imaginatiei colective, intre unele si altele, ca intre "mase cu densitati diferite', relatia nu e simpla, de reduplicare, ci complexa, romanele capatindu-si prin aceasta structurare dubla simbolismul esential.

Nu e nevoie sa dau multe exemple, spre a constata ca Alexandru Paleologu a vazut bine. in Creanga de aur, Kesarion Breb se indragosteste de Maria din Amnia. Pentru el, infernul este Bizantul lui Constantin si al [rinei, de unde o smulge pe Maria. Creanga din titlu (simbol stravechi, stiut inca autorului Eneidei) este aici tot una cu intelepciunea, cu ajutorul careia Kesarion o scoate pe Maria din. tenebrele palatului lui Constantin ca sa intre, prin durere, impreuna, "in ordinea definitivei intelegeri, care e cea mai mare iubire'. Creanga propitiatone poate fi baltagul nefolosit de Gheorghita, in celalalt roman, unde Vitoria descinde in infern (simbolizat de ripa unde se afla osemintele lui Lipan), iar Gheorghita face o experienta a initierii, in Baltagul, scenariul mitic ii ofera legenda zeului ucis, a lui Osiris. in Ochi de urs, exista, de asemenea, un scenariu al labirintului pazit de fiara sau al dantestei selva oscura.

Alexandru Paleologu revela foarte sugestiv aceste implicatii. Culi l Jrsake din Ochi de urs coboara si el in infern. Acesta, spune criticul, este, spre deosebire de ripa din Baltagul ori de Bizantul din Creanga de aur, infernul interior (Ma intreb: oare nu exista un infern interior si in celelalte? nu-l gaseste episcopul de la Sakkoudion pe Kesarion inchis in chilie si in sine, dupa opt zile de post negru si de retragere din orice relatii cu lumea din afara, chinuit de raspunsul la teribila intrebare in fata careia intreaga intelepciune din univers a trebuit sa se dea batuta? nu exista in Baltagul acel prinz refuzat, cum spune Paul Georgescu, al Vitoriei, semn al coboririi in infernul din sine unde crede a afla adevarul?).

Aceste analize, pe care eu, schitindu-le, le lipsesc si de frumusetea, si de rigoarea lor, conduc intelegerea operei sadoveniene in locuri nebatute, virgine, in care, deocamdata, Alexandru Paleologu se afla singur, insotit doar de certitudinea orgolioasa ca poseda adevarul (absolut, nu personal), care e creanga lui de aur. "Socotim ca decriptarea temei tsis-Oniris in Baltagul este suficient de convingatoare, spune criticul. Nu vedem cum ar putea fi respinsa cu argumente totodata oneste si inteligente Noi nu propunem o interpretare personala, intimplator sintem primul care a divulgat-o, prin mijlocirea tiparului, dar, cum spuneam la inceputul demonstratiei noastre, nu ne inchipuim ca dintre cititori nu a vazut-o, vreme de atitea decenii, chiar nimeni'. Ei bine, oricit de straniu ar parea, s-ar zice, nimeni. Eu m-as mira mai putin: este aproape o lege a receptarii operelor de a nu se vedea anumite lucrari decit foarte tirziu si, implicit, de a se lasa furata de aparente. Ar merita sa fie scrisa o carte in care sa ni se explice de ce, in 1905, H. Sandielevici simtea in Sadoveanu doar copia naturalista a realului, iar noi astazi sintem izbiti, din contra, de "artificialitatea' si hieratismul operei; sau de ce Iui Pompiliu Constantinescu Enigma Otiliei i se parea, in 1938, un tablou foarte firesc al vietii si psihologiei burgheziei romanesti de dupa 1900, iar noua astazi ni se pare acoperit aproape in totalitate de viziunea si metoda personala a autorului, care transforma personajele in mastile unei commedia dell'arte. Vreau sa spun ca legea receptarii scoate la iveala cu timpul ceea ce e conventional in naturalul artei, pe Isis si Vitoria, minotaurul, fiara, in ursul lui Culi, sau metamorfozeaza o ripa din Tara Doinelor in infern si o padure ardeleneasca in dantesca selva oscura. Cine s-ar mai intreba azi, ca Perpessicius in urma cu 40 de ani, cum de e luat in serios de ceilalti eroi ai Enigmei calinesciene un personaj asa de dubios si vizibil escroc precum Stanica Ratiu? Poate doar aceia care pretind absurd credibilitatea realista intimplarilor dintr-o comedie de Plaut sau Moliere. Cu unele din interpretarile critice anterioare, cu toata originalitatea alor sale, Alexandru Paleologu s-a intilnit totusi. Un caz semnificativ ni-l ofera Baltagul. Autorul Treptelor lumii critica sever ideea parafrazei dupa Miorita si pe a monografiei antropologice. I. Negoitescu si cu mine am mers in acelasi sens. Alexandru Paleologu ne atrage atentia ca, la fel cu cei care au sustinut relatia dintre roman si balada, nici noi, care am respins-o, n-am confruntat cele doua opere in datele lor fundamentale, enumerind doar doua-trei puncte de contact superficiale (doi ciobani omoara pe al treilea etc.). Pare destul de curios ca o atit de veche disputa s-a putut desfasura in lipsa acestei operatii elementare: dar e perfect adevarata remarca. Intru in acest detaliu, fiindca eu insumi am observat ciudatenia, de curind, obligat sa recitesc Baltagul in vederea unui eseu despre romanul romanesc. Lui Alexandru Paleologu revenindu-i nici vorba, intiietatea in a fi spus-o, trebuie sa ma multumesc a-i completa lista punctelor de divergenta intre roman si balada, in balada, scopul scenariului imaginat de cioban este invaluirea, ascunderea mortii si a cauzelor ei; in roman, el este, din contra, dezvaluirea imprejurarilor mortii. Deosebirea este importanta nu numai deoarece romanul trage de aici o urma justitiara (inexistenta in balada), la care se refera si Alexandru Paleologu, dar si fiindca singura atitudinea dezvaluitoare conduce la o cautare si la o iesire din spatiul consacrat prin care romanul se constituie ca gen. Ciobanii din balada nu se misca, in fond, ci penduleaza, fara a parasi spatiul sacru, mitic, in fine, aceasta cautare (esentiala in orice definitie, cred, a romanului) este in Baltagul opera unei femei care isi iese provizoriu din rol si, in loc sa teasa pinza asteptarii, merge in tara barbatilor. De aici decurg multe consecinte.

Fara indoiala, problema unei cronici ca aceasta nu e de a pretinde celui comentat sa aiba parerile cronicarului. Ma deosebesc de Alexandru Paleologu in unele privinte esentiale. De exemplu: teza cautarii pe care imi bazez analiza Baltagului ca roman realist este incompatibila nu numai cu mentinerea lui in cimpul de sensuri al baladei, dar chiar cu orice model simbolic (Osirian ori altul) care ar anula "cautarea' (interpretind-o ca pe o obligatorie repetare simpla) si de asemenea "iesirea', caci ne-ar mentine in spatiul mitului. Asemenea deosebiri sint inevitabile si fac hazul criticii. Mai mult: am citit Treptele lumii cu un interes maxim tocmai pentru ca voiam sa vad cum se pot scoate concluzii radical diferite din premise fundamental asemanatoare. Cine ar compara Utopia cartii cu Treptele lumii ar constata acest lucru extrem de instructiv pentru critica in natura ei. Pe de alta parte, eseul lui Alexandru Paleologu este atit de coerent in demonstratiile lui, incit m-am surprins, citindu-l, ca-mi ignor propriile pareri si ma las fermecat de ale autorului. Extraordinara la el nu este eruditia pur si simplu (uimitoare), ci firescul ei. Nimic nu e ostentativ, scos acum, proaspat, din carti, nimic nu e inert material, inutil ideii critice. Referinta, citatul, parantezele sint spontane, ca o limba materna in care te-ai deprins sa-ti traduci automat gindurile. Pe aloduri, ocolurile savante mi-au amintit de Odobescu, numit el insusi intr-un context de doua ori odobescian: o data, pentru ca e plin de parfumul unor versuri latinesti; a doua,- datorita marturisirii gustului pentru livresc (" marturisim ca am cedat unei ispite livresti si unei placeri de om ce nu mai e tinar'). intregul eseu se lasa in voia acestor excursii erudite. Daca Nechifor vorbeste, ca tot omul, de "dracii' Vitoriei, comentatorul ne rasfata cu o digresiune "demonologica', citind pe Goethe, Hasdeu, Hugo, Plutarh, Cabala si Yung, proverbe populare, Neagoe Basarab si C. Noica. Daca vine vorba de Miorita (si vine deseori), nu se margineste s-o compare cu Baltagul, dar intra intr-o lunga si, cred intemeiata, disputa cu folcloristii Heidegger e citat in legatura cu mortul din-ripa, Lipan, maxime latim ori franceze, cuvinte grecesti, indicatii etimologice, expresii in trei-patru limbi impinzesc pagina. Firul nu e pierdut nici o clipa, desi mereu ingropat, ca Styxul, sub paminturile miscatoare ale eruditiei. Daca este o pretiozitate la Alexandru Paleologu, ea este una a excesului de naturalete. El scrie atit de nestinjenit, incit pare a-si face din absenta oricarei constringeri o paradoxala pedanterie, de tipul conversatiei orale. Spatiul nu-mi ingaduie sa citez mostre din aceasta retorica foarte pers&nala, unde a exhereda si ordalie stau alaturi de "daca nu ne-arfi cazut, cum se zice, aceasta fisa', adica cuvintul savant (si nu-l iau in seama pe cel din vocabularul filosofic) de exprimarea cea mai uzuala, chiar grosiera. Vioiciunea exprimarii, nonsalanta ei deplina, se remarca si in felul in care criticul indica, pe linga bibliografia si asa imensa a temelor sale de reflectie, si o "bibliografie' de tip oral (sa ni se ierte alaturarea): "Cum am auzit pe cineva zicind', ori "nu ne amintim unde am citit sau poate am visat', sau, pur si simplu, ne comunica ca a verificat cutare lucru telefonindu-i lui C. Toiu (iar in paranteza precizam ziua istoricului eveniment). Acestor, in fond simpatice, neseriozitati (echivalente cu o aristocratica placere de a purta haine de strada uzate si sandale pe piciorul got la un concert simandicos) sa le adaug si o deferenta ostentativa si cam fortata (" Munca acestui savant este impunatoare si nu avem dreptul de a-i dramui cuvenitul respect. Facem aceasta declaratie tocmai pentru ca, de pe pozitia ingrata si usor recuzabila, dar in unele privinte poate mai degrevata de preconceptii, a unui nespecialist, ii vom aduce niste intimplari nu totdeauna amabile si nu voim 'ca acestea sa Impieteze asupra aportului considerabil al travaliului sau ') de care Alexandru Paleologu uzeaza fara vreo necesitate, caci stilul sau critic ramine tot timpul perfect -cordial, chiar daca ferm pe dedesubt in exprimari polemice, o cordialitate pe care o datoreaza transparentei si eficacitatii lui. Este un stil al ideii, nemetaforizat, si de o cultura asa de bine insusita, incit isi permite fara efort orice libertate.

(Romania literara, 5, 1979)

"Ipoteze de lucru'

"Noua acestorlalti ne ramine in orice caz mingiierile gindirii lucide'; aceasta propozitie a lui Paul Zarifopol, citata de Alexandru Paleologu intr-unul din eseurile ce i le consacra, mi se pare foarte la locul ei si cind e rostita de catre autorul Ipotezelor de lucru. De altfel, admiratia eseistului de azi pentru eseistul de ieri nu dateaza de azi, de ieri, chiar daca limpedea ei marturisire o avem in fata ochilor abia acum. in Precizari necesare cu privire la Paul Zarifopol, eseu pe care nu-mi amintesc daca si unde l-am mai citit inainte de a fi reluat in recentul volum, Alexandru Paleologu, dupa ce deploreaza cota scazuta a primului conducator al "Revistei Fundatiilor Regale', afirma ca articolele culese de acesta in carti cititorul contemporan ar trebui, spre o mai buna cunoastere, sa le adauge pe cele neculese,' si precizeaza: " Nu vreau, fireste, citusi de putin sa minimalizez aceste texte, care au insemnat pentru mine, in anii mei de ucenicie, modelele si indemnurile decisive'. Lucrul, desi evident din capul locului, trebuia spus! Ca sa intelegem legatura spirituala dintre cei doi eseisti, e, poate, bine sa citim cu atentie ce scrie al doilea, despre cel dintii.

in trei ample articole care, impreuna cu acela despre Noica (analizat de Ion lanosi in numarul trecut al "Romaniei literare'), constituie partea cea mai substantiala a Ipotezelor de lucru. Alexandru Paleologu ne ofera mai mult decit citeva sugestii pentru un portret al lui Paul Zarifopol. El porneste de la discutarea judecatilor anterioare si constata ca acestea - limitate de obicei la semnalarea a trei note ce ar fi caracteristice lui Zarifopol, si anume scepticismul, estetismul si o nu prea sigura orientare in spatiul cultural romanesc -sint, daca nu gresite, cu totul insuficiente. Mai ales scepticismul i se pare a fi rodul unei confuzii. Sa ne oprim si noi asupra lui. Paul Zarifopol avea spirit critic, era lucid si consecvent polemic, insa nu sceptic, si cu atit mai putin nihilist. "Scepticismul, m aceasta acceptie ~ spune Alexandru Paleologu si ar fi trebuit subliniat adjectivul demonstrativ - antidot al credulitatii, e totusi mult mai mult o tehnica a validarii decit o argumentare a incertitudinii, dupa cum, pentru arta. critica e, in principala ei finalitate, o tehnica a admiratiei, negatiOf fiind doar un efect subsidar, de necesara profilaxie'. Paul Zarifopol a fost un exasperat de iconodulie si de clisee culturale. Polemizind cu "generatia tinara', de la 1930, el declara: "Menirea istorica a generatiei noastre a fost sa intretie un rationalism critic necrutator'. Si Tudor Vianu, si altii credeau acelasi lucru. Acest rationalism necrutator e de citeva ori scos in evidenta de Alexandru Paleologu la modelul sau si, pe buna dreptate, distins de inteligenta uscata, searbada, care i s-a reprosat indirect lui Paul Zarifopol, ca, de altfel, tuturor ironistilor. Din contra, inteligenta primului editor al lui Caragiale e savuros irigata de buna dispozitie, ea tresare permanent de un ris interior. Alexandru Paleologu marturiseste mai departe a fi invatat cel mai mult tocmai din aceasta inteligenta ironica si funciar vesela. Marturisirea merita sa fie.citata in extenso: "Am invatat de la triada Caragiale-Zarifopol-Cioculescu in primul rina'-lucrul acesta minunat si de cel mai mare pret, anume ca buna dispozitie este conditia cea mai propice a luciditatii, a libertatii spiritului, a imunitatii (omeneste relativa) fata de prostie si frica: adevarul acesta mi l-au confirmat Rabelais, Montaigne, Cervantes,. Voltaire, Goethe, Anatole France, mi l-a confirmat apoi viata si poate mai cu seama adversitatile ei. in anii adolescentei si tinerelei mele, intre altele si influenta lui Serban Ciocu/escu m-a ajutat in buna masura sa rezist curentelor intunecate, irationale si inumane care au sedus totusi pe multi si, spre stupoarea mea, chiar pe unii din cei mai inzestrati dintre reprezentantii generatiilor interbelice. Curentele acelea erau potrivnice bunei dispozitii si superioarei skepsis ce caracterizeaza spiritul critic si umanismul'. Acesta este esentialul. Nu numai ironia, dar risul este, cum spunea mai in gluma (se poate altfel?), mai in serios, Paul Georgescu, constitutiv gindirii democratice si de stinga. Risul este indiciul relativitatii si al acelui individualism superior fara de care umanismul nu e de conceput. Zarifopol stia, ca si Paleologu, ca ceea ce se opune risului liber nu este plinsul, ci rinjetul inform si gregar al rinocerilor.

Cu aceasta, am caracterizat in parte si eseistica lui Alexandru Paleologu. Ea este, in primul rind, una lucida, critica, ironica. Polemismul e la locul lui peste tot in aceste eseuri politicoase, desi ferme, a caror urbanitas se observa imediat, incepind chiar de la frumusetea stilului, de o studiata si aristocratica neglijenta, in definitiv, polemismul lui Paleologu e o forma a discretiei; si tine de o arta a conversatiei. Premisa lui declarata este ca in cultura si in idei totul e discutabil; e, adica, necesar sa fie discutat, in critica, autoritatea nu consta in suprimarea replicii, dar in stimularea ei. Cine are cu adevarat autoritate (si Paleologu are) provoaca discutie, -deseori patimasa, citeodata senina, - intretine placerea disputei si nu se supara stupid pe adversari. Critica excita spiritul la discutie sau nu exista. Cu Noica, Dinu Pillat, S. Ciocul^s^u si cu altii, autorul Ipotezelor de Icuru s-a aflat in umpul din urma in pozitie de lupta de idei, cum fusese mai demult 'atunci insa mult mai acerb; cu N. Balota si cu Al. Tvasiuc. Critica traieste din permanenta confruntare si moare nu doar cind i se pune purr>*,ul in gura, dar cind ea insasi pune pumnul in gura replicantilor ei. A treia insusire a eseisticii lui Paleologu o constituie bunul ei simt. Am luat termenii in exceptia sustinuta e criticul insusi intr-o carte mai veche, dar si in unele articole din cea de fata. Bunul simt se opune simtului comun, asa cum gindireu aplicata adecvat la obiectul ei se opune pseudogindirii ce produci locuri comune. Dar (alta insusire) bunul simt e superior toleram, capjbil sa inteleaga fara sa se nege pe sine si sa aleaga fara sa exclud't. Magistralul eseu despre Despartirea de Goethe a lui C. Noica gase,,te in reductionalismul filosofului, cum sa zic, calul de bataie principal, caci daca "pentru Noica ^rice discutie se traduce intr-o opozitie, (si) orice opozitie intr-r> excludere , pentru Paleo'o^a distinctia separa spre a face mai clara legatura, iar opozitia e o tensiune in armonie. Si, in fine, cum nu e capabil de comprehensiune de,cit acela care stie destul, eseistica lui Alexandru Paleologu este erudita, hranita de lecturi diverse si facute la timp (ceea ce inseamna recitire), deschisa dinspre arta (si nu doar literatura) spre filosofie. Eruditie nu vrea sa fie imbicseala de cunostinte, dar insusire naturala, asimilare nonsalanta. Nimic rigid, inert, in bagajul intelectual al eseistului. Ideile, citatele, relatiile vin de la sine, exact cind e nevoie de ele. Sigur, spontaneitatea aceasta presupune, pe linga vocatie, o tehnica. Alexandru Paleologu stie foarte bine cum se joaca naturaletea. Eseurile lui sint causerie superioara, inaintind, a batons rompus, printre paranteze, amintiri personale, divagatii, glume, dar coagulate totdeauna in jurul unei idei, pe care doar cine nu vrea n-o vede. Spiritelor dogmatice li se pare ca eseistul bate cimpii. Cartii despre Sadoveanu (care nu era altfel decit cea de azi, desi se ocupa de un singur scriitor) i s-a reprosat ca vorbeste doar despre trei opere, sau chiar ca nu vorbeste nici despre ele, pierzindu-se ih incursiuni erotologice si demonologice. Ca si cum n-ar exista - in critica, in viata - decit magistrala simtului comun pe care merg atit de siguri pe ei, toti insii lipsiti de har si de imaginatie! Exista nenumarate drumuri si poteci, unele taind de-a dreptul, altele ocolind. Pe acestea le iubeste Paleologu. Ca sa nu mai spun ca, in aparenta badinerie din cartile lui, densitatea ideilor este incomparabil mai mare decit in atitea studii serioase si docte!

Si, fiind vorba de badinerie: tot Paul Zarifopol scria, in Maurois, publicul si criza glumei, ca gluma este ,- o forma permisa si admisa de a ne scoate din suflet o nemultumire '. Nu poti intotdeauna sa strigi pur si simplu. De aceea: "Gluma insa e ca o gimnastica; practicarea ei, totdeauna intrucitva complicata, dezvolta o energie prin care ne izbavim plna la capat de zgindariri obsedante, cum slnt acele pe cari ni le lasa o displacere estetica'. Si Zarifopol adauga ca mult mai penibil e sa iei in serios o gluma decit sa glumesti cu lucruri serioase: "E o farsa teribila cind cineva, sau intentionat sau inocent, isi refuza gluma, indaratnicia de a lua expresia ironica drept expresie directa, sau, cum se zice, serioasa, este o fapta neasemanat mai diavoleasca, decit toate rautatile posibile ale ironiei'. Lui Alexandru Paleologu (dar oare numai lui?) i-a fost refuzata nu o data, de catre insi prea seriosi, inclinatia spre acea forma a libertatii mintii care e ironia. A perseverat insa. Si cum, se stie, perversare diabolicum (est), cred ca era singurul fel al ironistului de a se arata mai al dracului decit dracul.

(Romania literara, nr. 8, 1981) insemnarile critice din Alchimia existentei, la fel de profunde si de scinteietoare ca si cele din cartile anterioare, dezvaluie o latura mai putin pusa in valoare pina acum a scrisului lui Alexandru Paleologu, si anume aceea de portretist si de evocator, incet, incet, eseistul se revela si un remarcabil prozator, stapinind, pe linga arta prozei de idei, o arta de povestitor, nonsalanta si riguroasa, o intuitie subtila in observarea oamenilor, la care trebuie adaugat stilul foarte personal si cultivat. Nu e de mirare, ca viitoarea carte a autorului nu va fi probabil, studiul analitic asteptat despre Sadoveanu, in continuarea Treptelor lumii, ci o carte de memorii. "Socotesc ca daca mor inainte de a marturisi ce am vazut si cunoscut, nu mi-am facut datoria', declara Alexandru Paleologu in interviul acordat lui Calin Dan pentru revistele ."Amfiteatru' si "Orizont' si reluat in finalul culegerii de astazi. "Sintem citiva supravietuitori ai unei lumi disparute si despre care . testimoniile lucid-afective sint putine. E vorba de reconstituirea si fixarea unor privelisti sociale, ceea ce as numi autobiografia unei societati, nu a unui individ' Alchimia existentei contine citeva esantioane caracteristice, care merita a fi semnalate, inainte de orice. As incepe cu amintirile despre H. Catargi, printre rindurile carora imi place sa citesc un autoportret: " Dar Catargi a ramas mai monden decit Pallddy. [] Evident ca si al avea zona lui de solitudine, chiar intratabila, nu se poate altfel p'entru un artist. Era insa un om deosebit de culant, 'de receptiv, de curtenitor unde juca bridge, cu lumea care nu avea nici o legatura, sau doar una intimplatoare, cu arta, si care nu facea nici un caz de pictura lui, o socoteau o simpla lubie nevinovata, care i e poate trece cu vederea unui om de lume atit de simpatic. El era gata la orice conversatie, nu era omul care sa aminteasca sau sa faca simtit ca este un artist, un intelectual, un om diferit de ceilalti, cu o a doua viata, mai esentiala [] De la Catargi am auzit cele mai interesante remarci despre arta spuse absolut de la egal la egal, bineinteles cu autoritatea (discreta) a profesionistului, dar fara a o impune '. Si inca: " in viata avea o inteligenta cuceritoare tocmai prin simplitate si naturalete, a unui om de lume bine crescut, care nu-si aroga nici o superioritate asupra oricarui alt ins din aceeasi societate, un om care nu facea deloc caz de propria inteligenta'. La moartea lui Marin Preda. Alexandru Paleologu prinde, in citeva agrafe, ceva din natura reala, de atitia necunoscuta ori chiar rastalmacita, a omului care nu mai era: " Pentru ca avea o predilectie pentru licentele de limbaj si pentru ca, intr-adevar, isi dadea uneori in petec in ce priveste «Ies bienseances», unii ii contestau lui Marin Preda o insusire pe care, dimpotriva, tin sa i-o recunosc, sa i-o subliniez: Marin Preda era un domn. [] Se aseamana, asa imi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desavirsit domn dintre toate personajele literaturii universale. Desigur, el se stia mare scriitor, tot asa cum Pierre avea simtul profund al egalitatii umane. Respectul lui pentru cultura era nesfirsit, asa cum era si al lui Ilie Moromete, cire-l admira pe lorga pentru mintea si stiinta lui [] Respectul pentru cultura este o trasatura taraneasca sau, cel putin, a unui anumit tip de taran, cel care a dat tarii noastre atitia artisti si intelectuali de mare clasa'. N-am spatiul necesar pentru a reproduce, si alte portrete, al lui Sergiu Al. George, al lui N. Steinhardt etc. in sfirsit, din aceste succinte amintiri, nu sint absente umorul si autoironia. La o receptie de la ambasada romana din Paris, in 1968, autorul se lipeste intimplator de doi necunoscuti: " Un barbat inalt, un francez, vorbea cu un domn a carui figura imi era familiara, un roman, cineva din familia Zarifopol. Bagindu-ma cam indiscret in preajma lor ma uitam zimbind la roman asteptind sa ma recunoasca si el. Tinea in mina un (oi mare de tuica si statea degajat in picioare, cu cealalta mina in buzunar, ascultindu-l pe francez. Brusc am inlemnit: romanul era Malraux! [] Nici n-am mai zabovit mult acolo. (Francezul, am aflat pe urma, era Valentin Lipatti)'.

Am incercat sa descopar alta data particularitatile eseisticii lui Alexandru Paleologu si nu ma voi repeta, alegind, ca sa pot spune asa, un unghi oblic pentru constatarile care urmeaza. O eseistica, in cel mai nobil sens al cuvintului, ocazionala. Trei sferturi din -Alchimia existentei cuprind articole "comandate'. Autorul nu face un secret din aceasta. El scrie din fuga condeiului, cum ii vine, aproape la fel cum ar conversa cu prietenii, insusirea cea mai de seama este peste tot naturaletea. Nu se remarca nici o contrafacere, nici o dorinta de a epata, nici un efort de compozitie. Nu mai e, probabil, cazul sa insist asupra faptului ca, in critica ei se masoara cu ajutorul obstacolelor invinse. La originea simplitatii de gindire si de expresie a lui Alexandru Paleologu trebuie cautate cultura care s-a asimilat, lecturile si relecturile. Chiar daca nu i-ar fi marturisit el insusi, autorii care l-au format ar fi putut fi ghiciti cu usurinta: "Pe-mine m-au impregnat inca din adolescenta citiva autori, in primul rind La Bruyere. La Rochefocauld, apoi, mult mai puternic, Montaigne, scrisorile lui Voltaire si «romanele filosofice», Candide, in principal. 'Trebuie sa adaug, ca autori care mi-au fost modele definitive din copilarie, pina in clipa de fata, pe Ion Ghica si pe Caragiale '. Asa se explica laconismul, dar si stiinta conversatiei sau observarea moravurilor, in felul moralistilor vechi: "Ma atrage modul de gindire succint, comprimat, privirea limpede si rapida asupra resorturilor vietii sufletesti in contextul societatii, ceea ce este atitudinea asa-numitului «moralist», a acelui «observateur du coeur humain» sau «des moeurs» '.

Acest elasticism structural nu face mai putin din Alexandru Paleologu un cititor deschis spre noutate, in contact cu ideile cele mai insolite. Cultura lui este o inhibitie launtrica, nu un indemn la inchistare. Dovada cea mai buna ne-o furnizeaza deprinderea, pe care o poseda ca putini altii, de a nu primi nimic de-a gata. Orice formula prea des intrebuintata pare eseistului principal suspecta. O pune la incercare si, daca e cazul, o denunta ca pe o prejudecata. A dat singur cea mai buna definitie acestei circumspectii care refuza sofisticarea fara sa cada totusi in capcana banalitatii: bunul simt ca paradox. E o placere sa-l urmaresti trecind prin filtrul luciditatii constatari de atitea ori facute incit au devenit intangibile. A fost Goethe, alaturi de Napoleon si de Beethoven, unul din cei mai gloriosi barbati ai vremii lui, curtean adulat si adulator, cautat de contemporani celebri si iubit de toate femeile? Sigur, dar viata lui n-a fost deloc senzationala, ba chiar "modesta si cazoniera'. Iata: " Strict obiectiv vorbind, el si-a petrecut lunga existenta intr-un tirg marunt, unde umblau vitele si orataniile pe uliti; curtea ducala, dincolo de eticheta si de titluri, nu depasea cu'mult modul de viata al confortului burghez; afara de escapada din Italia, el nu s-a miscat deloc de acolo, daca nu cumva vrem sa socotim calatorii banalele vilegiaturi la Karisbad sau Marienbad. Nu a vazut nici una din marile metropole (afara de Roma, care de fapt n 'en etait plus une). Nu a vazut nici Parisul, nici Londra, nici macar Viena. Asta intr-o vreme cind altii se foiau de colo pina colo prin toata Europa. Dar a facut ca Europa sa vina la el'. Un eseu splendid intitulat Funerariile poetului dezvaluie, in aceleasi date pe care le stim cu totii despre inmormintarea lui Eminescu, ceea ce nimeni n-a vazut pina acum (desi sarea in ochi) si anume ca la ea au luat parte, marcind in felul acesta doliul national, aproape toate personalitatile de prim plan ale timpului, in frunte cu presedintele consiliului de Ministri, liberali sau conservatori, prieteni sau necunoscuti. Cu aceeasi ocazie, Alexandru Paleologu corecteaza si alte "idei primite' in mod necritice cu privire la statutul social al marelui poet, la "boema' lui si asa mai departe, in aceeasi categorie de observatii paradoxale trebuie s-o includem si pe cea referitoare la expresia lui Camil Petrescu - "am vazut idei' - pe care comentatorii au considerat-o definitorie. Parerea lui Alexandru Paleologu este ca niciodata Camil Petrescu n-a intrebuintat-o in sensul care i s-a atribuit de obicei. E vorba, pentru artist de a vedea esente, nu idei: "A vedea idei nu este propriu unui intelectual lucid, fie el artist, fie chiar filosof, ci mai curind o iluzie compensatorie in lipsa unei efective puteri de a percepe realul A vedea idei in loc de a vedea realitati inseamna a le acoperi pe acestea cu un ecran schematic si sumar; este ceea ce Bachelard ar numi un «obstacol epistemologic»'. Eseistul nu se da in laturi sa fie si batjocoritor: a vedea idei se potriveste mai bine Conului Leonida, care intra la idei, decit lui Camil Petrescu. Batjocura e, sigur, cordiala, daca mi se ingaduie un paradox ca acelea practicate de autorul Alchimiei existentei, polemist redutabil, dar perfect urban, incapabil adica sa jigneasca. Mai ales ca ironia lui are, necontenit, un ascutis indreptat spre sine insusi: considerindu-se "gafeur' si in stare chiar sa fie, uneori, ridicul, eseistul isi asuma fara fasoane greseli rareori recunoscute de cei care le savirsesc si in care vede o expresie a sinceritatii, el critica foarte subtil pe Gralla, eroul Actului venetian, care, dintr-o prejudecata a barbatiei, pierde iubirea Altei, ecranind sentimentul printr-o conceptie complet falsa despre femeie, in aceasta ordine de lucruri, alaturi de Alexandru George, autorul Alchimiei existentei se numara printre eseistii cei mai receptivi la, cum sa spun, eternul feminin si la dragostea inteleasa ca devotament. Citeaza intr-un rind o minunata fraza din doctrina sufita: "Dumnezeu nu poate fi contemplat in afara unei fiinte concrete si e vazut mai bine in fiinta umana decit in oricare alta, cel mai desavirsit in femeie'. Iar alta data, enumera ca virtuti cu adevarat masculine, nu amorul propriu, spiritul descurcaret, brutalitatea etc., ci simtul de ocrotire si raspundere, curtenie, onoare, consecventa, logica.

Despre critica, Alexandru Paleologu s-a pronuntat mai rar. ii repugna sa fie teoretician. Scriind insa despre E. Lovinescu citeva eseuri, ne lasa sa-i banuim preferintele. Pe scurt, critica buna trebuie sa indeplineasca trei conditii: sa fie bazata pe impresii adevarate, pe talent, adica, sa fie precisa si sa aiba umorul ideii. (Iar in plan etic, critica trebuie sa fie competenta si proba, sa nu se piarda in conjuncturi). Fara a nega seriozitatea si metoda, Alexanru Paleologu iubeste, in critica, partea de arta. O scrie intocmai cum o concepe: cu gratie, desi niciodata in mod neriguros, cu finete si cu o libertate care merge de la exprimarea franca a sentimentelor de lectura, a gustului, pina la utilizarea unei limbi adorabile, amestec de formule orale, "populare', fara pretentii ("atit i-a trebuit!', "ce sa mai vorbim?', "hodoronc-tronc', "un intelectual hirsit cu filosofia nu cade in sezut in fata filosofici lui Sartre ') si de neologisme inuzitate (vil, disuardare, freschete, locutie, adosat).

(Romania literara, nr. 5,1984)