|
|
|
Tema si principalele componente de structura intr-un text de Mihail Sadoveanu: Hanu-Ancutei
Mihail Sadoveanu ramane in literatura romana un scriitor insemnat cu o opera vasta in care tematica abordata este variata, pornind de la istorie, roman mitic, pana la problematica sociala. Mihail Sadoveanu, la fel ca Mihai Eminescu in poezie, propune in operele sale ("Fratii Jderi", "Zodia cancerului", "Creanga de aur") un loc unde lumea nu este cotropita de legile civilizatiei industriale. Opera sa, "Hanu-Ancutei" ramane o memorabila demonstratie naratologica. Reprezentativa pentru specia literara a povestirii in literatura romana, scurta culegere de povestiri a lui Sadoveanu aparuta in anul 1928 contine noua povestiri, reprezinta o trecerea spre perioada de maturitate a scriitorului, spre etapa marilor carti sadoveniene si sta sub semnul construirii unui univers mitic si fabulos. In sensul sau restrans, povestirea este o specie literara in proza, apartinand genului epic. Ea se defineste ca o naratiune subiectivizata. Relatarea se face din perspectiva povestitorului, implicat ca martor sau doar ca mesager al intamplarii, care se limiteaza la nararea unui singur fir epic. In povestire interesul major nu se concentreaza asupra conturarii unor personaje complexe, ci asupra felului in care se povesteste, asupra situatiei povestite.Cu un fir epic de sine statator, cartea are caracter unitar, rezultat al imbinarii mai multor elemente: spatiul si timpul in care sunt povestite intamplarile, existenta unor personaje care reapar in toate istorisirile si devin pe rand naratori, subiectivitatea acestora, crearea unei atmosfere propice povestirii, existenta unui ceremonial al povestirii.
Prima dintre particularitatile acestei specii literare este tehnica narativa utilizata, povestirea in rama. Intamplarile sunt transfigurate prin intermediul povestirii. Exista un povestitor al naratiunii cadru care asista ca martor si asculta fiecare naratiune rostita de ceilalti. Ceilalti naratori devin pe rand personaje si ascultatori. Astfel, povestirea cadru este reprezentata de inceputul si sfarsitul volumului si aici sunt fixate timpul si spatiul in care au fost povestite intamplarile.
Spatiul este hanul Ancutei si capata valente simbolice prin existenta sa parca pierduta in negura timpului, prin atmosfera creata in interior, prin scopul venirii calatorilor. Chiar hangita Ancuta impreuna cu mama ei reprezinta simbolurile acestor locuri de legenda. Din descrierea facuta de narator in prima povestire, "Iapa lui Voda", hanul apare ca un spatiu sigur, primitor, ce ofera oamenilor adapostiti aici liniste si buna-dispozitie. Hanul este un punct de refugiu, de izolare "nu era han - era cetate", cu "ziduri groase de ici pana colo si porti ferecate". Intr-o atmosfera de totala voiosie, "buna-voire" intre oameni, cu pace in tara, cu "zile line de toamna", poposesc aici tarani moldoveni, se aduna in jurul focului, gusta din bucatele hangitei si se desfata cu istorisiri. Acest cadru este creat de un narator principal, abstract, discret in discursul narativ, martor prezent la han in calitate de ascultator al povestilor. La hotare intre real si mitic, hanul isi deschide ziua portile spre realitatea imediata a vietii, iar noaptea le inchide, devenind un taram al imaginarului. Hanul devine astfel un topos al povestirii. Valoarea simbolica a hanului este aceea de loc de intalnire a diferitelor destine si peripetii de viata.Povestind intamplari din tineretea lor, oamenii se sustrag de fapt timpului.Timpul este o alta particularitate a povestirii si este de regula foarte indepartat, situat in trecut, evidentiind caracteristica principala a povestirii, cea de evocare. Ambiguu precizat, capata valoarea de atemporalitate "intr-o indepartata vreme, demult".Lumea povestilor din "Hanu Ancutei" poate fi determinata mai greu temporal, fiind situata intr-un segment al timpului apropiat de cel in care se nasc legendele. Actiunea de la han se petrece "intr-o toamna aurie", epitet ce trimite direct catre "o varsta de aur", "intr-o indepartata vreme". Timpul real al povestirilor si al intamplarilor nu este bine determinat, dar poate fi indentificat anul 1853 cand incepe Razboiul Crimeei, fiind mentionat "imparatul Alb" al Rusiei care incepe razboi impotriva "limbilor pagane". Tocmai din faptul ca intamplarile povestite in cele noua naratiuni sunt plasate intr-un trecut indepartat se contureaza atmosfera fabuloasa. Deosebirea trebuie facuta intre timpul povestirii, adica atunci cand au fost narate la hanul Ancutei, "intr-o toamna aurie", si timpul povestit, mult mai indepartat,din tineretea personajelor-narator. Distanta dintre timpul povestit si cel al povestirii este de 25 ani si aduce un sentiment de nostalgie "de-atuncea au trecut ani peste 25. Catastihul acelor vremuri a inceput sa mi se incurce. Eram un om buimac si ticalos.", "din vremea veche, care astazi nu se mai vad". Mai important este timpul mitic, accentuat de semne ciudate, prefaceri "au cazut de Santilie ploi naprasnice", "balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei", "paseri cum nu s-au mai pomenit". Dupa ce timpul mitic si cel real se contopesc, se creeaza un spatiu narativ de mare fascinatie incat se declanseaza "la hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor". Naratiunea este subiectivizata pentru ca este facuta la persoana intai, iar atentia se concentreaza nu asupra personajului, ci asupra atmosferei. Povestirea este creatoarea de atmosfera. In timpul povestirilor se petrece, se chefuieste fara teama, in timp ce se prepara la foc moale pui in tigla si hartane de miel, se bea vin din cofe de lut, iar painea este proaspata.Ceremonialul reprezinta tot o particularitate a povestirii si consta in ospatul de la han, care mijloceste ritualul povestirii. El este acelasi in cele noua povestiri si reprezinta modul in care apare povestitorul si atrage atentia asupra a ceea ce vrea sa povesteasca. Dialogul presupune aparitia povestitorului, pretextul care declanseaza povestirea, formulele de adresare. Naratorul se adreseaza ascultatorului in mod ceremonios "domnilor si fratilor, ascultati ce mi s-a intamplat", "dragii mei", "prieteni", "iubitii mei", "dumneavoastra". Aceste formule de adresare subliniaza respectul, buna intelegere, prietenia dintre cei prezenti la han.
Atmosfera povestirii ia nastere din felul in care naratorul creeaza o anumita tensiune, suspans pe parcursul relatarii pentru a capta atentia ascultatorilor.Alt element specific povestirii este autenticitatea, data de relatarea la persoana intai si de interventia Ancutei, unul dintre ascultatori care adevereste intamplarea aflata de la mama ei.Diversitatea intregului ciclu de povestiri consta in faptul ca fiecare intamplare relatata are stilul sau specific si reprezinta o alta specie literara: snoava, idila, povestire fantastica, aventura, legenda, raportaj, portret prin naratiune. "Fantana dintre plopi" este o povestire si este cea de-a patra a volumului "Hanu Ancutei". Capitanul Neculai Isac, narator-personaj, sosit mai tarziu in spatiul narativ, evoca, in "Fantana dintre plopi", o poveste nefericita de dragoste din tineretea sa. Se indragostise de "o biata fata din satra", dar ea a fost omorata de ai sai cand il avertizeaza pe tanarul aventurier de un jaf ce urma sa aiba loc asupra lui. Personajul care va deveni narator este introdus in scena de catre naratorul martor prezent la han, creandu-i o aura misterioasa "venea de pe departate taramuri, dintr-o liniste ca din veacuri". Portretul fizic succint al personajului, realizat tot de catre narator ofera sumare, dar suficiente informatii pentru sublinierea calitatilor sale morale. Neculai Isac este un om trecut prin experiente multiple, iar pierderea ochiului poate insemna dobandirea intelepciunii. Naratorul evocator, cel care controleaza planul narativ general face portretul lui Neculai Isac "obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumusete si barbatie, desi ochiul drept strans si inchis ii dadea ceva trist si straniu".Maniera de a povesti nu este insa la intamplare, ci urmeaza un anumit ceremonial, element specific intregului volum de povestiri. Dupa ce soseste la han, mai intai Neculai cere ragaz pentru a se linisti si pentru a-si ingriji calul. Urmeaza o amanare a momentului povestirii tocmai pentru a crea o anumita atmosfera. Oamenii prezenti la han se aduna in jurul focului, pregatindu-se pentru "fabuloasa" intamplare, cinstiti fiind cu vin si bucate de catre Ancuta cea tanara. Aceasta povestire a capitanului Isac are o tema de factura romantica, si anume iubirea cu final tragic. Motivul acestei povestiri este fantana inconjurata de plopi, simbol al altei lumi. Fantana este un loc al iubirii si al mortii (apa se amesteca cu sangele), al amintirii si al trecerii timpului. Acest loc al pierzaniei "s-a daramat ca toate ale lumii". Oralitatea este dominanta, stilistica, inteleasa atat ca relatie dintre naratori si ascultatori, dar rezultata si din limbajul utilizat. In dialogul dintre narator si ascultator se foloseste persoana intai si a doua. Limbajul popular, dar si elemente arhaice si regionale sunt folosite cu naturalete de catre personaje, creeaza o limba usor accesibila si ofera nuanta de ziceri "singur ca un cuc", "catastih", "mazili", "imas", "rosa". Limbajul nu este insa lipsit de expresivitate, data de figuri de stil precum metafora "catastihul acelor vremuri a inceput sa mi se incurce", epitetul "nari largi, si ochii iuti", comparatia "Am simtit in mine ceva fierbinte, parc-as fi inghitit o bautura tare". Arta de a povesti a autorului consta in imbinarea epicului cu liricul. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici.George Calinescu a asemanat "Hanu-Ancutei" cu "Decameronul" al lui Giovanni Boccaccio avand ca argument temele diverse ale povestirilor, relatarea unor intamplari traite sau auzite, caracterul independent al fiecareia dintre cele noua povestiri, faptul ca fiecare are alt povestitor si toate se deapana in acelasi loc. Volumul de povestirii "Hanu Ancutei" poate fi considerat o arta poetica pentru aceasta specie literara, iar limba si maniera de a scrie a lui Sadoveanu au farmecul unei puritati originare, adecvata evocarii unei lumi ideale, greu accesibila omului modern.
