|
|
|
Simbolistica basmului Povestea lui Hara-/Alb de Ion Creanga
Preambul
Motto "Basmul Povestea lui Harap-Alb e locul de intalnire a nenumarate simboluri venind din toate orizonturile traditionale"
(V.Lovinescu, "Creanga si creanga de aur")
Sub aceasta structura generala, intarita de caracterul cult al operei " Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creanga, se ascund simboluri profunde, adunate la fel ca in "Amintiri din copilarie", intr-o idee esentiala, caci, precum Nica a lui Stefan a Petrei, Harap-Alb se angajeaza intr-o fascinanta aventura initiatica, intampinand aceleasi obstacole si primejdii, cu deosebirea ca, in basm, limitele realului si ale imposibilului sunt in cele din urma invinse.
Ca orice alt basm, "Povestea lui Harap-Alb" este in schema epica de baza, o scriere fantastica, respectand principiul dualiatii, al conflictului bine-rau, personajul confruntandu-se cu mai multe tipuri de rau : neputinta omului de a savarsi fapte eroice, de a stapani timpul si spatiul, fiind nevoit sa apeleze la calul nazdravan, viclenia lumii, reprezentata de Omul Span, lupta cu fortele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar si cu demonia Imparatului Ros, care il supune pe erou la nenumarate incercari.
Initierea
Luand ca premisa caracterul primordial al calatoriei, precum si implicatia sa afectiva, putem interpreta initierea ca fiind drumul pe care eroul il parcurge, de la starea de profan la cea de initiat, trecand prin mai multe etape prezentate alegoric in basm sub forma unor probe, fiecare superioara celei precedente. Aceste trei probe sunt precedate insa de o minima proba de curaj pusa la cale de Crai.
Mare initiat, devenit initiator, el isi supune fiii la o proba fundamentala , esentiala in procesul de initiere : le iese fiilor in cale , imbracat in haina de urs si ii indeamna la lupta, speriindu-i pe fiii sai cei mari care, mandri si orgoliosi, pleaca in calatorie fara nici un fel de pregatiri si se intorc dupa primul obstacol intalnit in cale.
Sfanta Duminica
Mezinul, ranit de cuvintele mustratoare ale tatalui sau, pleaca in gradina sa mediteze. Aici o intalneste pe Sfanta Duminica, deghizata intr-o batrana cersetoare. Inzestrat cu calitatile cele mai alese, onest si nobil, feciorul ramane uimit in fata calitatilor de clarvazatoare ale acesteia, caci prin capacitatea acesteia de a vedea in viitor si prin cele ce i le spune in legatura cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveste cu un ban, acum legandu-se intre ei o alianta simbiotica.
Luand seama la vorbele acesteia, eroul ia calul, hainele si armele pe care tatal sau le avusese in tinerete, acestea simbolizand nu numai patrimoniul stramosesc, ci si calitatile spirituale ereditare, pe care Craiul, la randul sau initiat, le-a transmis fiului sau. Gasirea calului tine de metamorfoza sub semnul focului care reinnoieste, reinvie, purifica acest continut al lucrurilor esentiale, avand scopul de a dezvalui esenta dincolo de aparenta.
Orice calatorie presupune insa si un popas, de acesta data eroul nu se opreste oriunde, ci ajunge in zbor la o casuta singuratica, secreta, apta pentru un ritual, unde o gaseste pe vrajitoarea care va urma sa duca la bun sfarsit acest proces: Sfanta Duminica, " singura care stie ce-i de facut".
Podul
Podul, locul unde se desfasoara incercarea pusa la cale de catre Crai, leaga sfarsitul imparatiei de inceputul unui spatiu enigmatic, nesfarsit, amenintator, plin de paduri si drumuri intortocheate, ce sugereaza in cod mitologic obstacolele si labirintul.
Despartirea tatalui de fiu se face la pod si este una ritualica. Craiul isi supune si fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecuta cu bine datorita ajutorului primit de la calul nazdravan. Incercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii si caracterul sau primejdios fiind specific unui inceput de calatorie initiatica. Craiul le verifica intr-un fel fiilor sai sentimentele, caracterul, capacitatea de a face fata unei astfel de probe pentru a vedea daca vreunul dintre ei se dovedeste vrednic de a patrunde tainele necunoscutului ce ii asteapta dincolo de pod. El stie ce se va intampla cu fiul sau in calatorie, stie ca acesta nu isi va putea respecta promisiunea facuta. Simbolismul podului sau al puntii, care ingaduie trecerea de pe un mal pe celalalt, este unul dintre cele mai larg raspandite. Aceasta trecere inseamna si trecerea de la pamant la cer, de la starea omeneasca la cele supraomenesti, de la contingenta la nemurire, "de la lumea sensibila la cea supersensibila" (R. Guénon).
Proba podului este una cruciala in desfasurarea procesului de initiere al tanarului fiu de crai, deoarece este o prima verificare, fara de care el nu ar fi putut demonstra ca este capabil sa-si duca misiunea la bun sfarsit. Tatal este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirma cu multa siguranta ca Harap-Alb va fi negresit demn de a savarsi aceasta menire: "Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a invatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot inainte, ca tu esti vrednic de imparat."
Labirintul
Trecerea podului este urmata de ratacirea in padurea-labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se va incheia o etapa si alta va incepe: "de la un loc i se inchide calea si incep a i se incurca cararile". Simbolul padurii, un simbol larg raspandit, altfel decat arborele ca entitate, al unui univers care, ca spatiu exterior, se opune micului univers al tinutului destelenit. In legende si basme padurea este locuita de fapturi misterioase, cel mai adesea amenintatoare care intruchipeaza toate acele pericole cu care omul tanar trebuie sa se confrunte atunci cand, in perioada initierii sale, vrea sa devina un om pe deplin responsabil. Padurea insasi, ca natura salbatica, dezordonata, este perceputa ca neprimitoare si amenintatoare, iar fantezia o populeaza cu fiinte salbatice si duhuri, dar si cu zane care se pot dovedi binevoitoare. Pe de alta parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul in care isi pot apara singuratatea de agitatia si framantarile lumii. In general, in padure domneste o lumina verde clar-obscura care alterneaza cu intunericul, o viata necunoscuta ce nu poate fi vazuta din afara; padurea, ca simbol oniric, are "felurite fapturi - inofensive sau periculoase - si in ea se poate aduna tot ceea ce e posibil sa scoata candva la lumina zilei peisajul personalitatii noastre" (Aeppli). In acest sens, padurea pe care o traverseaza Harap-Alb poate fi privita ca un labirint, al carui centru il reprezinta aici chiar iesirea rezervata initiatului, celui care in timpul incercarilor initiatice se va fi aratat demn sa aiba acces la revelatia misterioasa. Ritualurile labirintice pe care se intemeiaza ceremonia de initiere au tocmai drept scop sa-i arate neofitului, in chiar timpul vietii sale pamantesti, felul de a patrunde, fara a se rataci, in teritoriile mortii.
Traversarea labirintului devine deci o calatorie initiatica, ce, cu cat este mai grea, cu cat obstacolele sunt mai numeroase si mai grele, cu atat mai mult adeptul se transforma si, in cursul acestei initieri itinerare, dobandeste un nou sine. Transformarea eului care se opereaza in centrul labirintului si care se va afirma fara echivoc la capatul calatoriei de intoarcere, la sfarsitul trecerii de la intuneric la lumina, va insemna victoria spiritualului asupra materialului si, in acelasi timp, al vesnicului asupra efemerului, al inteligentei asupra instinctului.
Spanul
Se pare insa ca eroul lui Creanga nu se dovedeste capabil sa duca la bun sfarsit calatoria sa initiatica, nu poate inlatura obstacolele survenite pe parcursul traversarii padurii, el lasandu-se inselat de puterea de convingere a Spanului, incalcand sfatul parintesc. Inca naiv, "boboc in felul sau la trebi de aiste", Harap-Alb cade in cursa ce-i fusese intinsa, nerecunoscandu-l pe (acelasi) span, lasandu-se inselat, mai mult decat de span, de neincrederea in sine, de indoiala profunda ce-l macina in privinta unei reusite bazate doar pe fortele proprii.
In sens restrans, Spanul poate fi socotit Diavolul, fiinta de dincolo, asa cum insusi se prezinta - "Chima raului pe malul parului" - sau cum il avertizeaza craiul pe fiul sau la plecare: - "In calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iar mai ales de cel span, cat ii pute; sa n-ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti", aici "sugubat" insemnand "rau" sau "amagitor". El pune stapanire pe feciorul craiului si ii incearca puterile sufletesti, pentru aceasta folosindu-se de toate armele intunericului: capacitatea de a se preschimba: "Mai merge el inainte prin codru cat merge, si, la o stramtoare, numai iaca ce Spanul iar ii iesa inainte, prefacut in alte straie, si zice cu glas suptiratic si necunoscut ", apoi ipocrizia " - Cat despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spanul oftandNumai ce folos? Omul bun n-are noroc ", inselatoria (scena capturararii printului in fantana), mandria (se lauda in fata imparatului Verde, dar mereu pe socoteala lui Harap-Alb: " - Doamne, mosule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului acela, cu cap cu tot, asa impodobit cum este"), rautatea (isi palmuieste sluga, vorbeste "rastit" cu Harap-Alb, amenintandu-l permanent cu moartea). Ca de fiecare data insa, Creanga inlatura aspectul grotesc al diavolului, atribuindu-i calitati omenesti: Spanul imprumuta graiul moldovenesc, e stapanit de limbutie si inclinat spre ironie ("Si cand ai ave incaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smartogul ista iti duc vergile").
Se poate observa insa si o anumita complementaritae a celor doi eroi fapt ce i-a deteminat pe unii comentatori sa creada ca Spanul intruchipeaza pacatele lui Harap-Alb, pe care acesta le intalneste de-a lungul calatoriei in propriul suflet si le invinge cu ajutorul virtutilor morale personificate de personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Ochila, Gerila, s.a (Andrei Oisteanu): "Spanul reprezinta ceea ce este mai rau si mai urat intr-un om, in cazul nostru in Harap-Alb. Omul span ar fi unul, mai multe sau toate Pacatele din sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranta, Dorinta, etc''. Dupa parerea lui G.Calinescu, acest personaj este span pentru ca in popor exista o credinta straveche, potrivit careia o deficienta sau o anomalie fiziologica e insotita de o deficienta morala corespunzatoare. De obicei acestia sunt considerati rai, cruzi, perfizi, lingusitori, in stare de a deochia. Fazele prin care trece relatia Harap-Alb - omul span de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relatia Om - Pacat de-a lungul vietii."
La pubertate, Harap-Alb afla despre Span de la tatal sau, care-l previne ca e un om rau si primejdios, deci sa se fereasca de el cat poate. Intr-adevar, in viata, parintii sunt cei care incearca prin educatie sa tina departe Pacatele de fiii lor. In timpul calatoriei, Spanul devine sluga la Harap-Alb, dar nu peste mult timp situatia se rastoarna, fiul Craiului devenind robul Spanului, alegorie a faptului ca a ajuns robul propriilor sale Pacate.
La sfarsitul basmului, dupa ce initierea s-a savarsit, Spanul este ucis de calul nazdravan. Aceasta ar reprezenta ideea ca dupa trecerea treptelor de initiere, Harap-Alb obtine starea de Puritate, infrangandu-si definitiv Pacatul.
Spanul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Functia lui formativa, de mistagog, e recunoscuta chiar de cal: "Si unii ca acestia [spanul] sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte" - "Spanul este o piatra sub infatisare de om, care poate fi piatra de poticnire, dar si piatra de temelie" (Vasile Lovinescu). El este cel care regizeaza intreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o initiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Pacatului, marcate insa de morti si invieri succesive.
Fantana
Oglindirea Diavolului in Span este regasita mai intai in scena in care Spanul "se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapanul sau. Fiul craiului i-o da si Spanul, cum o pune la gura, pe loc o si ia otarandu-se si varsa toata apa dintr-insa " sub cuvant ca e veche si bahlita.
Isi aduce stapanul intr-o poiana in care era o fantana "cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis in laturi. Fantana era adanca si nu avea nici roata, nici cumpana, ci numai o scara de coborat pana la apa". In treacat spus, nicaieri in lumea asta nu exista o astfel de fantana; caracterul el simbolic nu are nevoie sa fie solicitat, se impune de la sine. Momentul fantanii este un moment fundamental care schimba cursul destinului personajului, acesta incheindu-si un mod de existenta si incepand altul, cu alta identitate. In plan simbolic, aceasta fantana este o veritabila cristelnita, in care eroul e botezat cu forta.
Coborarea in fantana este asemanata in conceptia unora cu mitul catabasei, facand trimitere la intoarcerea la origini. Astfel Spanul l-a adus pe fiul de crai la o fantana al carui pazitor se pare ca este, o fantana cu apa limpede, apa vie, dar nu in totalitatea sensului ei. Aici intalnim apa vie prin aspectul sau de apa coroziva, asa cum este numita in Alchimie.
Harap-Alb traieste aici, de fapt, prima sa moarte simbolica si inviere caci, isi pierde rangul, statutul, devine sluga celui care il va salva. Fiul de crai moare dizolvat in "Vitriol" si apoi e expulzat "renascut", "regenerat" de catre Uterul Universal ("fons terriblis") intr-o noua fiinta, "Harap-Alb".
Juramantul pe palos
Inclus in acest episod, regasim si simbolul juramantului pe palos. Devenit sluga, pierzandu-si toate atu-urile dobandite prin nastere, eroul isi incepe ascensiunea de pe cea mai de jos treapta. Intrarea sa in slujba Spanului se face sub juramant cavaleresc-printul jura pe palos si isi va tine acest juramant, ca un adevarat cavaler. Spanul il va invata umilinta, il va supune la probe decisive, dar mai presus de orice ii pune la incercare cuvantul dat, adica onoarea sa de om. La aceasta incercare Harap-Alb va face fata, caci el isi va respecta juramantul facut, anume de a-l sluji pe Span pana cand va muri si va invia.
Drumul
Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci si un drum spiritual, de perfectionare si purificare, presupunand o trecere a neofitului de la un mod de viata la altul.
Desi toata calatoria ar putea fi perceputa ca fiind o aventura a unui fecior de Crai plecat in cautarea fericirii sale lumesti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb in spatiul microcosmic interior, in care oamenii, animalele si obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuti, patimi si experiente, cu scopul de a invinge intunericul, patima si pacatul cu ajutorul luminii si al virtutii, purificandu-se si obtinand starea finala de initiat.
Omul Ros
Credinta in maleficitatea Omului Rosu este generala, ca si punerea in garda contra lui. In general rosul este perceput ca agresiv, vital si datator de putere, inrudit cu focul si simbolizeaza atat iubirea cat si lupta pe viata si pe moarte, in simbolistica generala avand variate semnificatii. Considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forta, puterea si stralucirea lui, "rosul, culoare a focului si sangelui", prezinta totusi, din punct de vedere simbolic, aceeasi ambivalenta ca si aceasta din urma - desigur, dupa cum este el, ca nuanta, deschis sau inchis. Rosul deschis, exploziv, centrifug, este diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriasa si de neinvins (KANS). Rosul inchis este, dimpotriva, nocturn, feminin, tainic si la limita, centripet ; el reprezinta nu expresia, ci misterul vietii. Primul insufleteste, incurajeaza, starneste, pe cand celalalt alerteaza, retine, indeamna la vigilenta si, la limita, nelinisteste. Precum numele ce-l poarta, asa este si imparatul, avand caracter ambivalent. Pe de o parte numele de rezonanta solara al lui Ros Imparat, precum si faptul ca in multe basme acest personaj este regasit sub numele de Soare Imparat.
Valenta negativa dezvaluie partea intunecata a imparatului, insusire reflectata si in conditia lui de om insemnat ce atrage asupra celorlalti teama, instinctul de a se feri, proteja, a-l indeparta pe cat posibil. Acest lucru se poate observa cel mai bine in sfatul pe care il primeste Harap-Alb de la tatal sau privitor la necesitatea de a se feri de un astfel de om insemnat ("sa te feresti de omul ros [] cat ii pute").
Aparitia fiintelor fantastice
Harap-Alb ajuta fiinte aparent neinsemnate, furnici si albine, facandu-le un bine neconditionat. Cu toate acestea inima lui buna il va ajuta,fiind rasplatit. Pe parcurs eroul accepta insotirea catorva nazdravani ce il vor ajuta sa treaca peste probele la care este supus pentru a-i fi incredintata fata imparatului Rosu.
Albina.Furnica
Albina este considerata (in credintele multor popoare) o miraculoasa intrupare a spiritului; ea poarta mesajul divin si este asociata cunoasterii si initierii; in mitologia romaneasca, albina ramane mesagerul investit cu puteri magice, deoarece "face miere/mierea se face ceara/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului in brate pe toti ne cuprinde", dupa cum se spune intr-un text popular. In multe legende, povesti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a nascut din lacrimile Maicii Domnului si este ocrotita de Sanziene sau de alte fapturi miraculoase, dar poate fi socotita si un insemn nefast caci i-a fost sortit acul inveninat, aducator de moarte. Albinele si furnicile sunt idealuri terimofere ale umanitatii, furnica reprezentand idealul de munca, iar albina idealul de harnicie.
Fiinte bizare
Cele cinci aparitii bizare reprezinta intruchipari ale fortelor cosmice: gerul(Gerila), foamea(Flamanzila), setea(Setila), Ochila este ciclopul din epopeea homerica, iar Pasari-Lati-Lungila este un sagetator coborat pe Pamant.
Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trasatura dominanta fiind ingrosata pana la limita absurdului si capata dimensiuni fantastice. Gerila este ,,o dihanie de om", ,,care se perpelea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjini si tot atunci striga [.] ca moare de frig, Flamanzila o ,,namila de om", Setila o ,,aratanie de om", Ochila o ,,schimonositura de om", iar Pasari-Lati-Lungila este o ,,pocitanie de om". Astfel ipostaza umana este vazuta in oglinzile buclucase ale simturilor.
Pe fiecare il intalneste in plenitudinea manifestarilor specifice. Cei cinci traiesc intr-o deplina singuratate, fiind respinsi din zona umanului. Toti formeaza parca un intreg bazat pe solidaritate si comunicare.in existenta lor se sugereaza civilizatia arhaica, rurala, marcata de cuvintele: "plug", "mugur", "brazda", "moara", "vite". Fiecaruia Harap-Alb ii face cate un portret in care se imbina caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre nazdravani stie de probele imparatului Rosu, in trecut ei fiind ajutoarele tatalui sau. Namilele (Ochila, Setila, Flamanzila, Pasari-Lati-Lungila) sunt simboluri ce reprezinta idealurile umanitatii, dorinta de a depasi limitele. Ele pot reprezenta si principiul "lumii pe dos"(dincolo de fizicul inspaimantator se afla o bunatate uimitoare) sau renuntarea la conventii. Cei cinci nazdravani sunt personaje fantastice, niste uriasi bonomi si vorbareti. Comportandu-se ca niste tarani humulesteni, sfatosi si sugubeti, ei sunt personaje simbolice. Ei reprezinta de fapt, obstacolele pe care trebuie sa le invinga omul in drumul sau spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simturilor (frigul-Gerila, foamea-Flamanzila) dar si limitele materiale, obiective (timpul-Ochila, spatiul-Pasari-Lati-Lungila).
In ciuda infatisarii hidoase, trasatura dominanta comuna este reprezentata de bunatate, compasiune fata de eroul aflat spre initiere.
Fata Imparatului Ros
Cea de-a doua proba este dictata de fata Imparatului Ros: "trebuie sa mearga calul tau si cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete" , reprezinta ultimul pas pe care eroul este nevoit sa-l faca pentru obtinerea statutului de initiat.
"Iara fata imparatului Ros, in valmasagul ista, rapede pune capul lui Harap-Alb la loc, il inconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta sa stea sangele si sa se prinda pielea, apoi il stropeste cu apa vie, si atunci Harap-Alb indata invie". Harap-Alb este omorat de Spanul care ii taie capul. Insa el este readus in lumea celor vii de fata imparatului Ros, prin intermediul apei moarte si apei vii.
Apa, cel mai cunoscut simbol al inconstientului, apa, telurica, palpabila, sange si sete de sange, miros si corporalitate pasionala, poate fi considerata, in cazul de fata, din doua puncte de vedere diametral opuse, nicidecum ireductibile, si aceasta ambivalenta se regaseste la toate nivelurile.
Apa vie si apa moarta, aduse din "taramul de dincolo", reprezinta puterea eroului (neofitului) asupra vietii si a mortii, incheierea unui ciclu prin moarte si inceperea unei noi etape ca initiat.
In "Vechiul Testament" apa este mai presus de toate simbol al vietii. In "Noul Testament" ea devine simbol al Duhului Sfant. Iisus Hristos ii arata samariteanului ca este Stapanul apei vii (Ioan, 4, 10).
Apa moarta
Apa moarta daruieste defunctului moartea definitiva si sufletului acestuia dreptul de a intra in imparatia umbrelor. "Apa moarta-spune Propp- () il ucide [pe erou] pana la capat, il transforma intr-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de ingropaciune sui-generis, corespunzator cu acoperirea trupului cu pamant." Eroului ii este anulata existenta in planul prezentului, ciclul vietii lui fiind incheiat.
Apa vie
Harap-Alb este stropit apoi cu apa vie, "apa vietii, apa destinata mortilor care nu patrund definitiv in Infern, ci se intorc din el." Astfel, apa, pe langa virtutea purificatoare, capata si o putere soteriologica. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renastere, in sensul ca plaseaza fiinta intr-o stare noua.
Oglinda
Pe parcursul operei se face remarcat simbolul oglinzii ce-l reflecta pe Harap-Alb exact asa cum este, desi este obligat sa ia titlul de sluga, oglinda ii reflecta adevarata identitate, el este aratat precum un fiu de crai, deci nu ceea ce se vrea sa fie, ci ceea ce este cu adevarat. "Oglinda nu linguseste, ea reflecta cu fidelitate pe cel care se uita in ea, acel chip pe care nu-l aratam niciodata lumii, pentru ca il ascundem cu ajutorul persoanei[.]"(C.G.Jung).
Ce reflecta oglinda? Adevarul, sinceritatea, continutul inimii si al cunostiintei"(J.Chevalier, "Dictionar de simboluri"). "Replica a realitatii, similitudine aparenta si simbol al mortii, oglinda are functii magice, ea reveleaza lumea eliberata de timp."
Vechii greci considerau ca oglinda "face sa apara oameni care inca nu exista sau care executa o actiune pe care o vor savarsi mai tarziu". Astfel, punandu-i fata in fata pe Crai si pe Harap-Alb, observam cum Harap-Alb se vede pe el in viitor in persoana tatalui, iar Craiul se vede pe el in trecut in persoana fiului, putandu-se astfel aminti de tehnica oglinzilor paralele, care reflecta una si aceeasi persoana, dar, aici, in stadii diferite ale vietii.
C. G. Jung spunea in lucrarea sa "In lumea arhetipurilor" ca "[.]intalnirea cu sine face parte dintre acele lucruri neplacute pe care le evitam atata timp cat putem proiecta in exterior tot ceea ce este negativ". Aceasta intalnire cu sine poate fi observata intre Harap-Alb si Span ca o intalnire a unei persoane cu alter-ego-ul sau. Harap-Alb reprezinta tot ce este bun, el este curajos, cinstit si cu un suflet mare, dar naiv, pe cand Spanul este viclean si las, deci total opusul fiului de crai, o proiectie negativa a eroului principal.
In loc de concluzii
Considerat de G. Ibraileanu o "epopee a poporului roman", "Povestea lui Harap-Alb" este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice, o sinteza a spiritualitatii romanesti, ce cuprinde o intreaga filozofie asupra vietii, un mic roman de aventuri cu un subiect fabulos in care sunt valorificate teme si motive de circulatie universala.
