|
|
|
Simbolismul este un vechi limbaj catalizator universal care releva complicate percepte si credinte, impartasind informatii si starnind emotii mai puternice decat un intreg dosar.Este intradevar o forma internationala de comunicare ce depaseste barierele de limba, istorie, nationalitate, cultura si religie. La baza acestui limbaj vor sta mereu semnele si simbolurile.Deci, ce sunt semnele si simbolurile ? In general vorbind, semnul este un indicator care reprezinta un obiect sau o directie, in timp ce simbolul are o anumita implicatie, starnind raspunsuri emotionale si reprezinta indirect un obiect sau o fiinta.
Cuvantul "simbol" provine din grecescul "symbolon"(=semn de recunoastere).El tine locul obiectului simbolizat si ii indeplineste functiile, desi intre simbol si obiect exista o diferenta de structura si de substanta.Orice simbol e incarcat de afectivitate si dinamism.Aspectul afectiv iese puternic in evidenta in spatiul artei.In literatura, un rol esential de simbol il joaca insusi cuvantul, dar mult mai importante sunt simbolurile-imagini, sintagme sau inlantuiri de cuvinte care se ofera direct sensibilitatii cititorului, indicand fenomene senzoriale sau intelectuale, opuse cunoasterii rationale.
Asadar, fiecare simbol este un microcosmos, poate fi receptat ca fiind expresia unui macrocosmos, pentru ca fiecare incorporeaza, reflecta si conecteaza structura dinamica a cosmosului si a mintii umane.Privite in esenta lor, toate pot imbraca forma de simbol: orice imagine, persoana, obiect sau cuvant poate reprezenta altceva.Mai mult chiar, desi simbolurile contin in forma lor o bogata mostenire de milenii a experientelor si perceptelor umanitatii, folosirea, prezentarea si interpretarea lor nu ramane una statica, pentru ca noile asociatii si, astfel, imaginile proaspete se adauga in mod constant entitatii fluide, dinamice, luata drept vocabularul nostru simbolic colectiv.
Aurora:lumina rosie-portocalie, produsa de soare dimineata, inainte de a rasari, apare in toate civilizatiile lumiii ca simbol al bucuriei, sperantei, trezirii la viata, ca semn al tuturor promisiunilor si posibilitatilor viitorului.Este semnul puterii zeului celest si al victoriei asupra intunericului.Aurora boreala reprezinta lumina feerica a noptilor polare, sugereaza existenta unei alte vieti dupa moarte, o existenta luminoasa si plina de mister.In folclorul romanesc, simbolul aurorei diminetii e cuprins in imaginea poetica a zorilor (dalbe), prezente in colinde, in cantecele de nunta, in bocete si in cantecele lirice.
Injuratura:este o forma a magiei verbale, o varianta degradata a descantecului si blestemului.Din punct de vedere psihologic, injuratura atesta nevoia de descarcare emotionala a omului, dar si un gen de inclinatie spre blasfemie, care il situeaza cumva in afara obisnuitului si a normalitatii, oferindu-i valente demonice.De aici rezulta si ambivalenta injuraturii in cultura populara: cel care injura isi asuma un risc al pacatului iar, pe de alta parte, injuratura este, in mentalitatea romanului, si o proba a barbatiei:" Baiatul care nu-i deprins sa suduie(sa injure) macar de mama se va insura cu mare greutate, ca cica are mai multe coaste de femei".
Tutunul:planta adusa din America, era folosita de vechile populatii amerindiene in diferite ritualuri de sacrificiu si in diverse ceremonii religioase.Insa, in Europa, tutunul a capatat insusirile unei plante infernale, fiind asociata cu Diavolul considerata astfel singura planta creata de acesta.In mitofolclorul romanesc exista si o divinitate a tutunului numita Paca sau Pafa.
Blond:se refera atat la culoarea deschisa a parului, cat si la persoana care are un astfel de pir.Este un semn al regalitatii, al fortei psihice emanand de la divinitate si de la astrul zilei, Soarele.Regele David era blond-roscat, cum este si Iisus Hristos in numeroase opere de arta.Cu parul blond (balai) apar si eroi ca Fat-Frumos sau Ileana Cosanzeana din basmele romanesti.
Lumanarea:lumanarea aprinsa are semnificatie in multe religii si culturi ca simbol al luminii, al vietii si spiritualitatii, dar are o importanta particulara in crestinism unde simbolizeaza lumina divina a lui Hristos si insasi credinta.este mult folosita in ritualurile liturghiei catolice.In ritualurile funerare, lumanarile reprezinta lumina raiului.Lumanarile aprinse de credinciosi in fata altarelor pot simboliza sufletele celor plecati sau o cerere de iluminare a celui ce se roaga.Cand incadreaza crucea de pe altar, lumanarea reprezinta dubla natura a lui Hristos-atat umana, cat si divina.
Zvastica:Astazi, zvastica este strict legata de nazismul secolului XX, dar la origine este un stravechi simbol pozitiv.Inainte ca Hitler sa o preia in 1919 ca Hakenkreuz(cruce cu carlig) ea era un simbol al norocului.Denumirea ei vine de la cuvantul svasti ceea ce in limba sanscrita inseamna "bunastare".Zvastica este o cruce echilaterala curbata care se roteste in jurul axei sale.Cand se roteste in sensul acelor de ceasornic, simbolizeaza dinamismul solar si masculin, iar cand cand se roteste in sens contrar este un simbol lunar feminin.Poate sa reprezinte astfel si uniunea contrariilor, dinamica si statica, inceputul si sfarsitul, yin si yang.A fost un simbol stravechi arian si reprezenta soarele.Insa ea mai poate simboliza si polul si stelele, cele patru puncte cardinale, vanturile si anotimpurile, patrarele lunii, roata vietii etc.Acest simbol are in fiecare cultura o anumita semnificatie care este insa strans legata de divinitate.De exemplu, pentru greci ea era un atribut al lui Zeus si Helios;scandinavii o priveau ca pe ciocanul lui Thor;pentru budisti ea face parte dintre cele opt simboluri de bun augur ale ciclului existential, fiind inima lui Buddha.
Numarul 13:In lumea occidentala 13 reprezinta moartea si dupa traditie este cea mai ghinionista cifra.Explicatia conventionala a acestei reputatii vine din Crestinism: la Cina cea de Taina au fsot prezente 13 persoane.In Franta, numarul 13 este cunoscut ca le point de Judas si nu se refera doar la tradarea lui Iuda, ci la faptul ca a fost primul care s+a ridicat de la masa dar si primul care a murit.Litera "m" , a treisprezecea litera din alfabetul ebraic aducea ghinion pentru ca in cuvantul "mem", moarte in limba ebraica, se gaseste de o parte si d alta a literei "e".Astazi numerele caselor sau al etajelor sunt frecvent evitate, si apar astfel numere ca 12 si jumatate, 12A, in timp ce ziua de vineri 13 este zi prevestitoare de rele.Numarul 13 este insa considerat sfant in unele traditii amerindiene in timp ce in Grecia Antica el il reprezenta pe Zeus, al treisprezecelea si cel mai puternic dintre zei.
Ploaia:Este simbolul universal al darurilor datatoare de viata ale zeitelor si astfel simbolul fertilitatii.Deci ea reprezinta viata, dar si purificarea deoarece cade din ceruri avand insusirile purificatoare ale apei.In acest context, potopul poate fi interpretat ca manie a lui Dumnezeu impotriva lumii corupte si ca o vointa de purificare a acesteia.Expresia "ploaie de caini si de pisici" deriva din cultura medievala cum ca aceste fiinte sunt familiare vrajitoarelor si sunt capabile sa aduca ploaia.In alte culturi, tot pe acelasi principiu, pisicile erau sensibile la schimbarile de vreme, simbolizand astfel ploile torentiale, in timp ce cainii erau trimisi de zeul vantului, devenind astfel simbolul lui.
Spranceana:Sprancenele prin forma, culoare si asezare dau expresie si trasaturi caracteristice fetei umane si pot indica de asemenea anumite stari emotionale.In China, sprancenele au un simbolism special, iar Lohanii(cei care au obtinut iuminarea)aveau sprancenele crescute pana in pamant.Miscarea sprancenelor era una din cele cateva metode si mai ales abilitati prin care tinerele chinezoaice, insotite de o femeie mai in varsta, puteau sa se exprime liber.De aceea, sprancenele stilizate simbolizeaza dragostea.In traditia populara occidentala, barbatul care are sprancenele impreunate nu prezinta foarte multa incredere.
Lupul:Un animal cu o simbolistica complexa, lupul poate reprezenta raul, cruzimea, salbaticia, zgarcenia si pacatele de moarte, ale lacomiei si dusmaniei, dar si a dragostei materne si a vitejiei-ultimele atribute deriva de la lupoaica ce i-a alaptat pe fondatorii Romei, Remus si Romulus.Datorita vederii lui nocturne, el simbolizeaza lumina si era un atribut al lui Apollo si Ares.Ca si creatura lunara el a fost identificat cu iadul in Grecia si Roma antica.In China, un lup scaru pazeste palatul ceresc, in timp ce mongolii il privesc ca pe stramosul lui Genghis-Han.Americanii bastinasi il considera un prietenos ghid spiritual.In timpurile medievale, lupul a fost privit ca o creatura a lui Satana, calarit de o vrajitoare.Traditia populara a acestui tip de lup, werewolf, este o imagine a violentei ce sustine calmul superficial al civilizatiei.
Arma de foc:Arma de foc, sub orice forma-pistol, revolver, carabina sau mitraliera-este un simbol falic si fobic, forma sa rigida(ca a unei sageti, sabii sau sulite) semnificand potenta masculina si efectul sau de rautate si moarte.Este un simbol de autoritate si dominare, iar cand se trage cu ea, lumina si zgomotul sau reprezinta de assemenea tunetul si fulgerul.O arma care nu face foc poate insemna ipotenta, iar cand este asociata cu un barbat, ipotenta sexuala.Ca arma cauzatoare de rani, semnificatia sa este pur si simplu aceea de rautate si moarte.
Melcul:Ca si scoica, melcul este un simbol al nasterii si reinoirii, dar si al incetinelii. Retragerea lui in cochilie si rapiditatea cu care iese (cochlia lui este adesea comparatu cu o pestera) au adaugat alte simboluri ca figura de ceara si palida luna.Spirala cochliei reprezinta atributele dinamice si cosmice ale acestei forme impreuna cu cele ale labirintului.Unii zei americani nativi ai vantului isi insusesc forma lui pentru ca, la fel ca melcul, vantul poate patrunde in habitatul sau.In culturile Maya si Azteca, melcul era asociat cu zeitati, cum ar fi zeul mexican al vantului.Insa, in crestinism, el este un simbol al lenii si al comportamentului pacatos.
Analizand atent lumea din jurul nostru ajungem la concluzia ca orice poate simboliza ceva, devenind astfel un simbol.Dar ce este de fapt simbolul ? Simbolul este o realitate complexa, dificil de prins intr-o definitie.Faptul acesta l-au resimtit si unii specialisti in retorica si teoria literaturii, pentru care simbolul nu este o figura distincta sau la care intalnim o abordare ezitanta si imprecisa a simbolului ca procedeu literar.Tudor Vianu, de exemplu, avanseaza notiunea de "metafora simbolica", sustinand implicit ca simbolul e o varianta a metaforei.In general, simbolurile uzuale si cele individuale coexista in operele poetice.
Indiferent de geneza sa, culturala sau individuala, simbolul ramine insa, mai ales in poezie, o modalitate de a anexa vizibilului invizibilul, de a da pregnanta descoperirilor intuitive ale constiintei.Prin simbol, realitatea capata relief si verticalitate.El este pluridimensional, are capacitatea de a sintetiza contrariile(pamantul si cerul, spatiul si timpul), de a centra existenta individului pe valori fundamentale, de a o totaliza in ultima distanta.In literatura, ca si in celelalte activitati ale spiritului, simbolul indeplineste o functie de explorare a unor spatii la care ratiunea nu are acces, el extindee campul constiintei, e un substitut al conceptelor informulabile.E, in acelasi timp, o forta mediatoare si unificatoare, condensand universul operei literare intr-o sinteza omogena.
Din punct de vedere cultural simbolismul este cel mai important curent artistic care s-a manifestat in poezia secolului XIX, ca reactie romantismul retoric, naturalismul pozitivist si parnasianismul rigid (alt curent literar din Franta in secolul XIX ce cultiva perfectiunea formei). El a avut o reactie: ideologica ( impotriva pozitivismului si rationalismului burghez, aderare la filozofia lui Barxon ce reprezinta lipsa de stabilitate , inoirea, concretizarea lirismului in forme variate ), sociala si estetica ( impotriva parnasianismului si o reluare in profunzime a romantismului ).
Asupra caracteristicilor miscarilor simboliste au fost emise mai multe puncte de vedere.Unii cercetatori literari reduc simbolismul la miscarea initiata de Jean Moreas, un poet francez minor care, in 1886, publica un manifest al scolii simboliste.Alti cercetatori dau notiunii de simbolism o aceeptie mult mai ampla, care ii include si pe unii dintre poetii afirmati inainte de 1886.Ei considera ca premisele miscarii simboliste se afla in conceptia despre poezie a romanticului german Novalis si a americanului E.A.Poe, precum si in poetica lui Baudelaire.Acesta din urma este considerat cand presimbolist (deci un romantic de o factura aparte), cand un pioner al simbolismului.De asemenea, mari poeti francezi aparernt inclasificabili, ca Verlaine sau Rimbaud, sunt considerati de multi cercetatori ai poezie secolului XIX drept poeti simbolisti.
Tinand seama de aceste opinii si de faptul ca simbolismul cunoaste mai multe etape ale manifestarii sale, putem spune ca el este curentul poetic dominant care ocupa toata jumatatea a doua a secolului XIX.
Din punctul de vedere al valorii poetilor care au ilustrat curentul, putem vorbi de un simbloism major (reprezentat de Baudelaire, Rimbaud, Verlaine in poezia franceza, si Bacovia in poezia romana) si de un simbolism minor, practicat de poeti ca Ion Minulescu sau Jean Moreas.
Simbolismul este prima miscare poetica ce incearca sa elimine din poezie anecdotica, elementele narative si aspectele apartinand vietii imediate.Curentul refuza aparentele lumii cotingente si urmareste sa ajunga la profunzimi metafizice si refinamente formale neatinse vreodata in poezie.Esentiale pentru simbolism sunt starile interioare, care nu pot fi comunicate decat cu mijloacele sugestiei.Ca si romantismul, simbolismul este un curent antirationalist, care aspira spre o captare a celor mai intime miscari ale vietii interioare, spre exprimarea subconstientului.Toate aceste obiective nu pot fi atinse prin mijloacele logicii si alr discursului liniar.De aceea simbolismul va tinde spre contopirea poeziei cu muzica.Denumirea curentului este insa la fel de importanta pentru intelegerea principiilor sale estetice.Procedeul cel mai des utilizat este simbolul.Acesta este mijlocul prin care simbolistii spera sa ajunga la realitatea transcendenta. La ceea ce se ascunde in spatele lumii vizibile.
Sugestia reprezinta pentru poetii simbolisti un principiu de o deosebita importanta.Mallarme recomanda autorilor de versuri sa se fereasca de numirea lucrurilor si sa incerce doar sa le sugereze.Numai in felul acesta poate fi pastrat ceva din misterul existentei.Sugestia presupune,prin urmare, cultivarea vagului, a indeterminarii, a obscurului (la nivelul vocabularului).Dar aceasta sugestie de factura semantica trebuie sa fie dublata si de o dimensiune muzicala.Muzicalitatea simbolista nu inseamna in primul rand utilizarea metrului si a ritmului clasica.Pe simbolisti ii preocupa sonoritatile eufonice, muzica rezultata din jocul consoanelor si vocalelor, din aliteratii si asonante.
Primatul muzicii in poezie este proclamat nu numai de Mallarme ci si de Verlaine, care intr-una din poeziile sale cu caracter de arta poetica ii cere creatorului liric "muzica inainte de toate".Poetul devine in felul acesta un magician al cuvintelor, iar poezia sa o forma de magie sonora.In conceptia unor poeti simbolisti, muzica reprezinta, de fapt, esenta universului.De aceea ei vor sa ajunga la aceasta esenta prin cultivarea efectelor acustice.
Pe simbolisti ii intereseaza insa mai putin prozodia traditionala.Aceasta pare pentru multi dintre ei constrangatoare , de aceea vor si renunta la ea, propunand alte forme de versificare: versul alb si versul liber.Versul alb presupune o renuntare la rima iar versul liber inlocuirea miscarii mecanice a prozodiei clasice in favoarea unor ritmuri de factura interioara.De acum inainte starile interioare vor fi acelea care vor impune poeziei propriile lor ritmuri.
O alta caracteristica esentiala simbolismului consta in aceea ca aceasta micare urmareste sa purifice poezia de tot ceea ce ii este strain, sa ajunga la esenta lirismului.Mallarme sustine ca poetul trebuie sa fuga de limba uzuala a "universalului reportaj", pentru ca aceasta este vulgara, impura. Scopul poetului ar trebui sa fie acela de "a da un sens mai pur cuvintelor tribului".Poetul trebuie prin urmare sa descopere ceea ce este esential, atemporal in limbaj, sa ajunga la acea rostire de factura divina de la orginile lumii.
In concluzie, putem spune ca simbolismul promoveaza o poezie cantabila, metafizica, magica, misterioasa, rupta de lumea imediata, aspirand spre trascendenta vizionara, bazata pe simbol si metafore cu forta revelatoare.
Charles Baudelaire(1821-1867)
" Cu Baudelaire, lirica franceza a devenit un fapt european"(Hugo Friedrich). Baudelaire s-a nascut la 9 aprilie 1821, in Parisul care plangea moartea lui Napoleon.Dupa studii fragmentare, intrerupte printr-o eliminare in 1836, poetul intra in posesia unei mosteniri substantiale, care-i permite sa calatoreasca, sa aiba o viata boema, sa sondeze cele mai variate moduri de existenta.Viata lui Baudelaire este plina de contradictii : incearca sa se sinucida, dezamagit de resursele sale si ale mediului, dar are si energia necesara angajarii in manifestarile revolutiei de la 1848 ; scrie poeme ocazionale, dedicate doamnei Sabatier si, in acelasi timp reface demiurgic universul liricii europene ; prin discernamant si spirit vizionar il traduce pe A .E. Poe, precursorul simbolismului.La 31 august 1867, paradoxurile devin o singura realitate : moartea omului, caruia il supravietuieste poetul.
In istoria literaturii universale , Charles Buadelaire este mentionat in mai multe ipostaze : poet, estetician, critic literar si de arta.Fiecare dintre acestea este ilustrata cu texte ce il propun pe autorul in cauza ca precursor al poeziei moderne si teoretician al simbolismului.
"Baudelaire se gaseste , constient si lucid, la incrucisarea drumurilor dintre romantism si simbolism"(Sorina Bercescu).Aceasta consemnare trimite evident la prezenta, in opera autorului francez, a datelor romantice si a celor simbolistice. In conceptie lui Baudelaire, poetul este acel artist capabil sa invinga orice obstacol, sa anuleye orice inhibitie sau cenzura canonica, spre a stapani lumea prin analogie, corespondente si simbol. "Din urat-sustine Baudelaire-poetul va face sa se nasca un farmec nou" , iar acest crez artistic poate fi corelat cu ideea ca "poezia este un produs al urii, un mijloc de a soca cititorul si chiar de a-l tortura".Gestul esential al artsitului numai poate fi contemplarea estetica a sectacolului vietii , ci participarea la desfasurarea lui printr-o emotie definitorie : "Voi scrie totusi aceste pagini, pentru ca vreau sa-mi datez mania".
Poezia "Corespondente" a lui Baudelaire este esentiala pentru intelegerea principiilor curentului simbolist.Ea reprezinta o adevarata arta poetica in care descoperim dimensiunile fundamentale ale lirismului bazat pe simbol si sugestie.Iata aceste text cu valoare de manifest, transpus in romaneste de Alexandru Philippide:
"Natura e un templu ai carui stalpitraiesc
Si scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viata
Si toate-l cerceteaza cu-n ochi prietenesc.
Ca niste lungi ecouri unite-n departare
Intr-un acord in care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina,adanc, fara hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngana si-si raspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste campii,
Iar altele bogate, trufase, prihanite,
Purtand in ele avanturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tamaia care canta
Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncanta."
Analiza sonetului lui Baudelaire conduce la descoperirea catorva adevaruri deosebit de importante pentru simbolism.Poezia prezinta ipoteza unui univers material de natura sacra, in care natura este depozitara unei ordini divine, inaccesibila omului.Natura este deschisa spre om, caruia incearca sa-i vorbeasca.Limbajul naturii este insa unul incifrat, confuz, pentru ca la el nu se poate ajunge pe o cale rationala.Lumea in intregimea ei e o colectie de semne si simboluri.In spatele acestora se afla o misterioasa ordine divina care nu-l refuza pe om, ci, dimpotriva, il priveste cu familiaritate.Calea de acces spre aceasta natura prietenoasa e insa interzisa, atata vreme cat omul nu stie sa ajunga la ea fara a-i tulbura tainele.
Prima strofa a poeziei pune in ecuatie corespondenta dintre natura si om, posibila la alt nivel decat cel al cunoasterii pozitiviste, rationale.
Strofa a doua prezinta o natura care nu cunoaste dualiltatea si faramitarea substantei ei in obiectele pe care ni le restituie noua simturile.Tn natura, parfumurile, culoriile si sunetele, alcatuiesc o unitate profunda si trainica.
Cel de-al doilea nivel de sens al poemului are in vedere relatiile dintre lucrurile lumii.Bazandu-se doar pe cunoasterea sa empirica, omul nu va ajunge niciodata la aceasta unitate ascunsa, desi obiectiva, obiectelor si fenomenelor.
Ultimele doua strofe sugereaza posibilitatea accesului la profunzimea sacra a lumii.Dualismul eu-lume trebuie anulat prin promovarea unei alte modalitati de cunoastere de factura intuitiva, poetica.
Procedeul esential pe care il vor folosi poettii simbolisti pentru a ajunge la esenta universului e sinestezia, prin care datele disjunctive ale simturilor sunt sintetizate intr-o unica perceptie ce depaseste normle bunului simt comun.
Strofa a treia este de fapt un inventar de sinestezii, in care olfactivul se combina cu tactilul, vizualul si auditivul.Pentru a ajunge la o adevarata cunoastere, omul trebuie sa-si lase mintea vrajita si simturile incarcate de corespondentele posibile ale lucrurilor.Numai astfel el va ajunge la constiinta unei lumi infinite si misterioase.
O alta idee importanta care apare aici (si pe care o vom regasi in toata poezia simbolista si moderna) e aceea ca misterul nu trebuie distrus prin cunoastere rationala.Acesta fiind de natura divina, la el nu se poate ajunge decat pe o cale irationala.
Paul Verlaine (1844-1896). Poet simbolist francez, promotor al poeziei moderne si al unei tehnici noi de versificatie, sintetizata metaforic in celebrul vers "De la musique avant tout chose". Primul sau volum se numeste "Poeme saturniene" ("Poemes saturniens", 1866). In 1869 publica "Les Fetes galantes", in care apare prima nota personala ce il face atat de celebru. In 1874 publica "Romances sans paroles", apoi "Sagesse" (1881). Cele mai importante culegeri de versuri sunt: "Jadis et naguere", "Araour", "Parallelement", "Bonheur", "Chansons pour Elle". Un studiu asupra simbolistilor se numeste "Les Poetes maudits".
Poezia cu acest titlu este intr-adevar o arta poetica celebra, prin care Paul Verlaine defineste noul statut al poeziei moderne, asezata sub semnul armoniei muzicale desavarsite: "Deci, muzica intai de toate / Astfel, Imparele prefer, / Mai vagi, mai libere-n eter, / Fiind in tot, plutind in toate". Muzica devine o cale de eliberare a fiintei, un mijloc de plutire spre lumea eterica a inceputurilor; de aceea versul trebuie sa se bazeze pe sugestie si pe ambiguitate implicita: "Alege vorbele ce-ti vin / Sa para scoasa din confuzii: / O, cantecele gri, iluzii / De Tulbure in Cristalin!".
Poezia autentica, pura, se inscrie in zona vagului si a misterului, din care se scot senzatii estetice inedite: "Sunt ochii splendizi dupa voaluri, / Zi ezitand in dupa-amiezi / Sunt astrii-n azurii gramezi / Pe dulci, tomnatice fundaturi". Poetul devine un estet al simturilor vizuale receptand nuante, ecouri cromatice, nu culori pregnante, lipsite de mister: "Nuanta eu ravnesc s-o caut, / Nuanta, nicidecum culoare, / Nuanta doar - ingemanare / De vis cu vis, de corn cu flaut!". Ironia nu este gustata pentru ca ucide esenta poetica, o destineaza imperfectului: "Alunga Poanta ce ucide / Si crudul Spirit, ras impur, / Ce lacrimi scot in ochi de-Azur / Si izul trivial de blide!".
Rima si elocinta trebuie folosite cu mare grija; exuberanta si caracterul navalnic al versurilor nu sunt dorite, nici rimele cautate cu obstinatie: "Suceste gatul elocintei, / Si bine faci cand, cu putere, / Astamperi Rima-n chingi severe, / Ea, sclava a nesocotintei". Rima devine un instrument imperfect de revelare a armoniilor ascunse ale lumii: "Ah, Rima - numai chin si sila! / Ce surd copil ori negru drac / Scorni bijuteria - fleac / Ce suna gol si fals sub pila?".
Muzica este, in schimb, singurul mijloc care dezvaluie orizonturile profunde ale lumii: "Deci, muzica mai mult, mereu, / Iar versul tau aripi inalte / Sa prinda nazuind spre alte / Iubiri si bolti de Empireu!". Muzica deschide calea catre toate aventurile spiritului: "Sa fie buna aventura / Cand sufla zgribulitii nori / Prin minte si prin cimbrisori / Tot restul e literatura".
Arta poetica
de Paul Verlaine
Deci, muzica intai de toate,
Astfel Imparele prefer,
Mai vagi, mai libere-n eter,
Fiind in tot, plutind in toate.
Nuanta eu ravnesc s-o caut,
Nuanta, nicidecum Culoare,
Nuanta doar - ingemanare
De vis cu vis, de corn cu flaut!
Alunga Poanta ce ucide
Si crudul Spirit, Ras impur,
Ce lacrimi scot in ochi de-Azur,
Si izul trivial de blide!
Suceste gatul elocintei,
Si bine faci, cand cu putere,
Astamperi Rima-n chingi severe,
Ea, sclava a nesocotintei []
Deci, muzica mai mult, mereu,
Iar versul tau aripi inalte
Sa prinda, nazuind spre alte
Iubiri si bolti de Empireu!
Sa fie buna aventura
Cand sufla zgribulitii zori
Prin mina si prin cimbrisori
Tot restul e literatura.
Arta poetica
Asa cum sugereaza si titlul, aceasta poezie se vrea o revelatie a esentei simbolismului, aceea ce promoveaza si condamna acesta.
"Deci, muzica intai de toate" - acest vers ilustreaza conceptia simbolistilor, pentru care accesul la transcendent nu se produce direct, ci pe cai mediate, poezia fiind un fel de instrument de investigatie subiectiva , unde sunetele ( in cazul de fata sunetele apar prin "muzica"), cuvintele, parfumurile au misiunea de a releva misteriosul.
"Astfel Imparele prefer, / Mai vagi, mai libere-n eter, / Fiind in tot, plutind in toate". Prin aceste ultime versuri ale strofei intai, textul se adanceste, prin folosirea tehnicii sugestiei; aceasta se opune enuntului explicit, conducand spre o zona a vagului, a ambiguitatii, prin care se creeaza o invitatie la lectura, posibilitatea conexiunilor, a unor lecturi multiple ale textului; subiectivitatea este stimulata, opera capatand un caracter deschis si ajungand sa depinda de colaborarea cititorului.
Strofa a doua a poeziei prezinta simbolismul undeva mai aproape de arta, folosindu-se de cea mai palpabila latura a acesteia si totodata cea mai usor de evocat - pictura; "Nuanta eu ravnesc s-o caut, / Nuanta, nicidecum Culoare" - aici apare din nou sugestia, efecte de lumina si umbra, preferinta pentru nuanta, trasaturi de asemenea caracteristice picturii impresioniste: Monet, Degas, Renoir, Sisley; repetitia, la un moment dat chiar obsedanta, a cuvantului "nuanta"
"Nuanta doar - ingemanare / De vis cu vis, de corn cu flaut", este modul de exprimare a unei muzicalitati, inteleasa ca o senzatie interioara, sugerata de "ingemanarea" visului cu sunetul maret de "corn cu flaut"; este arta de a zugravi in modul cel mai sublim cautarea unui ideal lipsit de substanta, a carui vesnica negasire si efemeritate este insusi sufletul operei.
"Alunga Poanta ce ucide / Si crudul Spirit, Ras impur, / Ce lacrimi scot in ochi de-Azur, / Si izul trivial de blide!" Aceasta a treia strofa reprezinta o razvratire fatisa impotriva "poantei ce ucide", "a rasului impur", adica impotriva pozitivismului vremii, care se limita la simpla reprezentare a lumii si a mediocritatii, a plenitudinii unei societati stapanite de valori materiale; iata deci afirmarea poeziei simboliste ca una exclusiv a sensibilitatii pure, prin care poetul proclama domeniul imaginarului si al impalpabilului ca obiect al artei (asa cum, de altfel, se intampla in intrega poezie simbolista).
Strofa a patra aduce ceva inedit in poezie, insa nu fara
Se spune: "Suceste gatul elocintei", ceea ce inseamna ca vorbirea nu mai este ceva usor de realizat si lipsit de coerenta si sens, ci, in mainile creatorului, ea devine un instrument cat se poate de delicat, cuvantul capatand substanta si putere;
"Si bine faci, cand cu putere, / Astamperi Rima-n chingi severe, / Ea, sclava a nesocotintei" Rima este numita "sclava a nesocotintei", ceea ce se opune vehement dogmelor din acele vremuri, care spuneau ca intr-o poezie, rima era ceva necesar si, prin urmare, nu avea voie sa lipseasca. Aici asistam la un fel de revolta a poetului impotriva rimei, dar una ipocrita deoarece, asa cum se poate observa, in aceasta poezie (la fel ca, probabil, in multe altele) autorul nu se fereste sa foloseasca rima.
"Deci, muzica mai mult, mereu"! Suntem martori la ridicarea muzicii la rang de categorie poetica fundamentala, datorita posibilitatilor ei de sugestie.
"Iar versul tau aripi inalte / Sa prinda, nazuind spre alte / Iubiri si bolti de Empireu!" Aici poetul apare in ipostaza de maestru, de indrumator pentru cei asemenea lui, desemnand, intr-o exprimare generoasa si oarecum teatrala, "versul" in forma astfel sugerata ca singura speranta de cucerire a noi si noi culmi, de geneza a poeziei capabile sa se ridice deasupra celorlalte.
In strofa a sasea este indus un sentiment de eliberare: odata transmis mesajul, sugestia apare din nou, de data aceasta pentru a creea premisele unui nou inceput: "Sa fie buna aventura / Cand sufla zgribulitii zori / Prin mina si prin cimbrisori"
Si, in final, "Tot restul e literatura" prin acest ultim vers se vadeste relatia, "ascunsa" in restul poeziei, dintre poezie si muzica, deoarece, cum spunea si Macedonski: "Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii". De aceea, tot ceea ce nu este considerat poezie, in ideologia simbolista a vremii e considerat literatura, care apartine de "restul" scrierilor.
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (20 0ct 1854, Charleville-Mézières - 10 nov 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figura centrala a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A inceput sa scrie poezii deja
la varsta de 10 ani, in 1870 publica prima sa scriere "Les étrennes des
orphelins". In acelasi an, la 29 august, fuge de acasa
Urmeaza o viata de
peregrinari si vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java si
Cipru, lucrand ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o
cariera de piatra etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de
animale si arme in Africa de nord si ia parte la expeditii in
Etiopia si Somalia. In afara unei bogate
corespondente cu familia, de la varsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai
scris nimic in domeniul literaturii. Bolnav fiind, se intoarce in 1891
Vocale
de Arthur Rimbaud
A negru, E alb, I rosu, U verde, O bleu: vocale
Voi spune-odata-a voastra grea nastere secreta:
A, brau paros de muste pe care le secreta
In roiuri negre starvu-mputindu-se pe vale,
Noptatic golf; E, corturi candide, vant de creta,
Lanci de ghetari, regi palizi, cutremur de petale;
I, purpuri, sange-n pulberi, si hohote egale
Pe buze de manie si-osanda-anahoreta.
U, cicluri, mari ca bronzul cu-nfiorari divine,
Un lin imas cu vite, si pacea-n riduri line
Sculptate de-alchimie pe-nalte frunti galbui;
O, Trambita suprema tipand ciudate plangeri,
Tacere traversata de mii de Lumi si Ingeri:
O, Omega, lumina cazand din Ochii Lui!
Vocale
Inca de la inceput este necesar sa precizam ca intreaga poezie este construita pe sinestezie, care este de fapt o asociere spontana intre senzatii de natura diferita, care se sugereaza reciproc.
Se observa de asemenea asa-numita lupta cu verbul, care contravine oarecum dogmelor din poezia vremii, care cereau ca in poezie sa existe actiune. Aici apar foarte putine verbe (4 la numar, din care 2 impersonale), fapt inovator pentru poezie.
Primele doua versuri, "A negru, E alb, I rosu, U verde, O bleu: vocale / Voi spune-odata-a voastra grea nastere secreta" sunt de fapt o introducere in problema poeziei, problema vocalelor si a lucrurilor sugerate de acestea catre eul liric. Dar de ce a ales poetul vocalele? Au acestea o importanta deosebita? Semnificatiile pe care poetul le atribuie vocalelor, semnificatii pe care le vom descoperi pe parcursul analizei poeziei, ne determina sa ne intrebam daca nu cumva acestea toate alcatuiesc sufletul nemuritor, fara de care trupul nu poate exista, asa cum vocalele sunt "sufletul" cuvintelor, fara de care celelalte litere nu au nici o valoare. Sau, mai mult de atat, desemneaza oare vocalele perfectiunea, sentimentele cele mai pure prin simplul fapt ca sunt singurele care nu au nevoie de sunete ajutatoare pentru a fi rostite? Vom vedea.
"A, brau paros de muste pe care le secreta / In roiuri negre starvu-mputindu-se pe vale, / Noptatic golf". Surprinzator, poetul incepe incursiunea in misterul vocalelor cu ideea mortii, a putrefactiei chiar, care se pierde in misterul sugerat de "noptaticul golf".
"E, corturi candide, vant de creta, / Lanci de ghetari, regi palizi, cutremur de petale", iata pacea, migratia in viziunea autorului ("vant de creta / Lanci de ghetari").
"I, purpuri, sange-n pulberi, si hohote egale / Pe buze de manie si-osanda-anahoreta", astfel zugraveste poetul agonia sau cruda razbunare.
"U, cicluri, mari ca bronzul cu-nfiorari divine, / Un lin imas cu vite, si pacea-n riduri line / Sculptate de-alchimie pe-nalte frunti galbui" Aceasta este viata insasi cu ale sale "infiorari divine" si ciclul sau neintrerupt, dincolo de care se afla promisiunea unei alte vieti vesnice in spatele hotarelor mortii, descrisa ca "un lin imas de vite"; si alchimia (stiinta care se afla in cautarea Pietrei Filozofale si a vietii vesnice) sculpteaza " pacea-n riduri line" pe "-naltele frunti galbui" ale celor ce nu mai sunt - pacea eterna.
"O, Trambita suprema tipand ciudate plangeri, / Tacere traversata de mii de Lumi si Ingeri: / O, Omega, lumina cazand din Ochii Lui!" Ce alta vocala putea fi desemnata sa ilustreze ideea de divinitate decat "O", rotundul perfect, fara inceput si fara sfarsit? Cuvantul lui Dumnezeu, tacerea de nepatruns in care sunt aduse impreuna "Lumile si Ingerii", precum si lumina edificatoare, reunite in initiala Preaslavitului Omega!
Macedonski-teoretician
al simbolismului.Primele idei care
prefigureaza simbolismul la romani si care incearca sa-l teoretizeze apar
odata cu Macedonski si sunt puse in circulatie prin revista poetului, "Literatorul". Chiar inainte
de reconstituirea simbolismului ca scoala, in Franta, apar in aceasta revista, inca din
primul ei au de existenta, 1880, articole de directiva, in care sunt
expuse puncte de vedere simboliste. De altfel
Macedonski avea sa-si revendice mai tarziu, in 1889, printr-un articol
intitulat "In pragul secolului", merite de pionier al simbolismului pe plan
european. "Belgienii, si se poate zice aceasta cu mandrie si despre mii din romani - scrie el - daca n-au fost tocmai ei
precursorii miscarii, au avut meritul de a fi intrevazut din
vreme intinderea stralucita ce se deschidea glorioasa dinaintea
poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell,
Fernand Severin si altii inca - cei patru intai citati, astazi deja ilustri - au avut onoarea, impreuna cu mine, sa ia
parte acum 12 ani, la miscarea provocata din Liege de revista "
Inca in 1880 aparuse in literatorul articolul intitulat "Despre logica poeziei", in care erau formulate idei ce anticipau anumite judecati ale lui Mallarmé. Nu numai ca se faceau apropieri intre poezie si muzica, dar se releva si deosebirea de structura dintre poezie si proza. Poezia - accentua Macedonski - isi are logica ei particulara, deosebita de logica prozei: "logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim". Intrucat tot ce nu e logic e absurd, "logica poeziei e, prin urmare, insusi absurdul".
Un adevarat manifest presimbolist, aparut in "Literatorul" din 15 iunie 1892, este articolul lui Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism - se spune in articol - ca si prin ins-trumentalism care e "tot un simbolism, cu deosebire ca sunetele joaca in instrumentalism locul imaginilor", poezia "si-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei.".
Dupa parerea poetului "simbolismul unit cu instrumentalismul" este, ca si wagnerismul, "ultimul cuvant al geniului omenesc'.
Puncte de vedere presimboliste contin si alte articole publicate de Macedonski in "Lite-ratorul", ca Despre poezie sau Despre poema 1881, in care poetul pledeaza pentru concentrare si sinteza lirica, pentru poezia care sa adune in ea, imprevizibil, miscari sufletesti contrastante.
Teoretizand simbolismul,
Macedonski a inteles sa-l si promoveze staruitor in literatura romana. In
numele acestui curent, directorul "Literatorului" a incurajat de fapt tot ce se
deosebea de poezia romaneasca de pana atunci: parnasianism,
naturalism, decadentism, simbolism tot ce putea impresiona prin neobisnuit si bizar. El insusi s-a exersat in compuneri alcatuite dupa
ultima moda parisiana, menite sa revolutioneze lirica. Dupa modelul lui Rollinat, din care a si tradus, Macedonski a afisat uneori preferinte morbide pentru macabru ca in Vaporul mortii de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul
propunandu-si sa creeze efecte lirice prin pure combinatii de imagini si sunete ca in Rimele canta pe harpa si Guzla; unele dintre aceste poezii ca: "Inmormantarea si toate sunetele clopotului" sau "Lupta si toate sunetele ei", aparand in volumul Poezii din
1881, chiar inainte de intemeierea,
Dupa exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanta speciala aspectului grafic al scrierilor sale, mergand pana acolo incat, in manuscisul romanului sau Thalassa, a incercat sa sugereze sentimentele nu numai printr-o anumita asezare a cuvintelor in pagina, dar si prin interbuintarea unor cerneluri de culoare diferita, textul infatisandu-se, in felul acesta, policrom, ca intr-un amuzant joc de copii.
Pe aceasta linie au mers cateodata si unii dintre frecventatorii cenaclului si colaboratorii asisderi al "Literatorului", ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul Ion Theo, viitorul Tudor Arghezi, care a publicat in suplimentul literar al ziarului "Liga ortodoxa" unele poezii debiteare instrumentalismului, pe care insa apoi marele poet si le-a renegat.
Daca Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare si un poet simbolist? Unii i-au contestat cu violenta aceasta calitate. Altii au acceptat-o cel putin partial, influentati poate de Macedonski insusi care s-a proclamat singur si cu ostentatie simbolista pentru o perioada scurta.
Desigur, in structura cea mai intima a spiritului sau, poetul nu este un simbolist. El ramane in mod fundamental un romantic de formatie pasoptista, euforic, exuberant, vitalist. Desi in poezia lui apar unele simboluri, poetul are grija ca, aproape de fiecare data, sa le explice, sa le imprastie inreaga aura enigmatica, sa le distruga inefabilul atat de caracteristic poeziei simboliste, asa cum procedeaza, de exemplu, si in Noaptea de decembrie. Dar nu e mai putin adevarat ca in poezia macedonskiana apar si primii germenii notabili de simbolism romanesc, primele teme autentic simboliste, care vor fi cultivate in literatura romana.
Poetul, citadin romantic, se simte, fara indoiala, atras de unele idei si motive poetice simboliste (suferinta, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neincrederea, revolta, dispretul, soarta femeii in societatea burgheza, evadarea in vis, orientul, erotica etc.), desi simbolistica propriu-zisa ramane aproape intotdeauna la suprafata. Macedonski este un mare poet predominant romantic, in a carui opera poetica au lasat urme si unele elemente simboliste, fara a-i modifica sau altera adevarata substanta, alaturi de elemente si motive naturaliste si parnasiene.
NOAPTE DE DECEMVRIE
Pustie si alba e camera moarta
Si focul sub vatra se stinge scrumit --
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scanteie in ochiu-adormit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit
Si nici o scanteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit --
E-n negura noptii un alb monolit
Si luna-l priveste cu ochi otelit.
Nametii de umbra in juru-i s-aduna
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna --
Chiar alba odaie in noapte-a murit -
Faptura de huma de mult a pierit.
E moarta odaia, si mort e poetul --
In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit
Iar crivatul tipa - dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer
Si luna e rece in el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste
Pe ziduri, alearga albastre naluci
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste
,,Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?'
Si flacara spune: ,,Aduc inspirarea
Asculta, si canta, si tanar refii --
In slava-nvierii ineaca oftarea
Avut si puternic emir, voi sa fii.' --
Si flacara spune: ,,Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.
Rastristea zapezii de-afara, dispare
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare, --
Si iata-l emirul orasului rar
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul --
Prin aer, petale de roze plutesc
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc -
Havuzele canta - voci limpezi soptesc
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite --
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i - ori spuza, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita --
Bagdadul, poiana de roze si crini --
Djamii - minarete - si cer ce palpita.
Si el e emirul, si toate le are
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei - ce este - dispare --
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l rapeste credinta - vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea --
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flacari - departe --
De ea o pustie imensa-l desparte,
Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare --
Si dulce e viata in rozul Bagdad.
Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astru,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iata si ziua cand robii si-armeaza --
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira - in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, - multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica
Si lacrima, clara, luceste, si pica
Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea --
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, - dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, - de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata
-
-
-
Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca --
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.
In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta --
E dreapta - tot dreapta - dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg --
Si el nainteaza, dar zilele curg.
Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare
Si el nainteaza sub flacari de soare
In ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat --
Si toti nainteaza sub flacari de soare.
Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant --
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant --
Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde.
Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele
Izvor sau citerna in clipa le scurg --
Dar chinul reincepe, si zilele curg.
Si tot nu s-arata naluca sublima
Si apa, in foale, descreste mereu
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.
Si tot nu s-arata cetatea de vise
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca --
Cand setea, cand foamea, - grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile --
Nainte - in laturi - napoi - pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot --
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare - mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tamplele - ochii sunt demoni cumpliti
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti --
Bat tamplele - ochii sunt demoni cumpliti.
Abia mai paseste camila ce-l poarta
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta --
Dar iata - parere sa fie, sau, ea?
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste Emirul puterea si-o strange --
Chiar portile albe le poate vedea
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga - alearga,
Si albele ziduri, lucesc - stralucesc, --
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, - stralucesc!
Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca
Dar visu-i, nu este un vis omenesc --
Si poamele de-aur lucesc - stralucesc --
Iar alba cetate ramane naluca.
Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka - tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit --
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta
Si moare emirul sub jarul pustiei --
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, - s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
"Noaptea de decemvrie" s-a dezvoltat dintr-o legenda in proza intitulata "Meka si Meka", publicata de Macedonski in "Romanul" lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeste despre Mohamed - ben - Hassan, care il sfatuieste inainte de moarte pe fiul sau Ali sa mearga la cetatea sfanta Meka pentru a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali strabate cu caravana in linie dreapta pustiul si moare inainte de a pune piciorul in Cetatea Sfanta. In acelasi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmand o cale ocolita ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe care Eminescu il scotea in Luceafarul din basmul "Fata in gradina de aur". Ca in orice poem romantic, planul real alterneaza in "Noaptea de decemvrie" cu cel fantastic, al visului. La inceput, vedem pe poetul de geniu "trasnit de soarta" cuprins de un somn adanc in camera-i pustie cu focul stins, inconjurat de umbre, ca de nameti:
"Pustie si alba e camera moarta.
Si focul sub vatra se stinse scrumit.-
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit.
Iar geniu-i mare e-aproape un mit."
Se aud geamatul viscolului si urletele sinistre de lupi, realitati externe, dar si
simboluri ale zbuciumului interior ale fapturii "de huma". Deodata o flacara izbucnita
sub forma unui arhanghel de aur, inspiratia, preface pe poet intr-un print arab tanar,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de gramezi de argint si de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de pret, cai repezi, palate si gradini parfumate de roze si crini:
"Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i - ori spuza cu flori".
Ca si poetul care a faptuit opere marete, bogatul emir nu este multumit de bogatia sa, el fiind chinuit de dorinta gloriei. Pentru el atingerea absolutului inseamna cetatea Meka:
"Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea prea sfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta".
Constient ca idealul nu e usor de atins, ca cetatea sfanta Meka este despartita de Bagdad printr-un desert, metaforic numit "o mare aprinsa de soare", emirul se pregateste totusi sa-l strabata cu orice risc. In fruntea unei caravane de armasari si camile, emirul pleaca in zori salutat de aurora si condus de multime pana la portile orasului. La fantana umbrita de curmali unde se opreste sa bea apa, printul zareste un om pocit, in zdrente, dar cu o privire vicleana care ii marturiseste ca se indreapta spre acelasi loc. Emirul isi pune intrebarea, daca acest zdrentaros va ajunge la Meka. El care a renuntat la bogatii pentru a merge la Meka este increzator in fortele sale, isi intelege aspiratiile ca pe o chestiune de onoare si nu concepe sa ocoleasca obstacolele la fel ca si Hyperion. Printul alege drumul drept, ia pustiul in piept, indura zile de-a randul sub flacari de soare setea pe care si-o potoleste la razele oaze, ce ii ies in cale. In vreme ce insotitorii mor cate 3-4 odata, caii si camilele cad, apa si hrana scade, pasarile de prada dau tarnale, cetatea riscata ramane departe de orizont. Emirul ramane in cele din urma singur pe camila ce sovaie, si are o clipa mirajul orasului sfant si posedat de fata morgana naluca inchipuirilor sale, se grabeste sa ajunga la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porti de topaze si turnuri de argint, dar regina trufasa a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desavarsire, ca perfectiunea pentru artist, de neatins. Marea arta cere efort sau sacrificiu si poetul ce viseaza, emirul in drum spre cetatea sfanta, moare intr-o incordare suprema, nu insa inainte de a-si vedea visul cu ochii, fie si numai sub forma de iluzii.
Poetul spune ca succesul inteles in chip vulgar este rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrentaros care urmand drumul ocolit ajunge la Meka. Ca si Luceafarul lui Eminescu, "Noaptea de decemvrie" se termina cu izolarea poetului de lumea ostila, din jurul sau, incapabila de a intelege avantul creator, efortul artistului de a se desavarsi, de a atinge perfectiunea.
In cadrul poeziei Macedonski foloseste simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiratiei, "elementul hotarator pentru opera unui artist. Framantarile creatorului in timpul elaborarii unei opere de arta are ca simbol vantul, crivatul, urletul lupilor. Emirul reprezinta credinta nestramutata intr-un ideal, capacitatea omului de a ramane fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit strabatut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun. Poetul foloseste epitete simple, duble si triple, asociatii noi pe baza principiului corespondentelor, a intrepatrunderii senzatiilor de vaz, auz si miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gasim in poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondete, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. In deosebi refrenul si repetitia dau poemului o cadenta melodioasa, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisa in ritm amfibrahi si metru de 12 silabe. Poetul aduce inovatii de ordin tehnic, in primul rand in dispozitia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rima incrucisata si trei rime alaturate. Unele versuri au functie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbari obsedant.
In ultimii ani ai vietii Macedonski a compus un numar apreciabil de poezii cu forma fixa, rondeluri. Acestea sunt grupate in 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vanturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei si Rondelurile de portelan. Aceste cicluri au fost adunate si publicate postum in 1927 cu titlul "Poema rondelurilor". Dintre aceste rondeluri putem aminti "Rondelul rozei ce infloreste" in care poetul exprima emotia pe care i-o trezeste inflorirea trandafirului. Macedonski se insenineaza contempland frumosul, simtind ca natura ii ofera recompensa pentru suferintele vietii. El uita necazurile imobilizandu-si existenta prin arta:
"O roza-nfloreste, suava.
Ca nor risipit e necazul.
Puternic ma poarta extazul
Spre-o nalta si tainica slava."
O alta latura a activitatii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egala cu spontaneitatea. In articolul "Poezia viitorul" sau "Despre logica poeziei" el considera poezia in primul rand forma si muzica. Originea poeziei se afla in misterul universal si se construieste dupa o logica proprie. El afirma "arta versurilor este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii". El pune in evidenta capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emotiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el aparand ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii romanesti prin noi motive poetice, forme noi de poezie si specii noi.
GEORGE BACOVIA
Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu ; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscuta in istoria literara sub numele de bacovianism au vorbit toti marii critici. Atmosfera launtrica particulara este, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimata de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator . atmosfera de plumb . in care pluteste obsesia mortii si a neantului . Gasim in opera lui George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) influente din E. Poe si din simbolismul francez : Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine - prin atmosfera de nevroza, gustul pentru satanic, ideea mortii, cromatica si predilectia pentru muzica. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfarsit de lume, al caldurilor toride, in care cadavrele intra in descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara, Decembrie). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate demoralizata . Alaturi de figurile proiectate pe acest fundal : copii si fecioare tuberculoase, o palida muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin personaje : toamna, somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara .
Bacovia incepe prin a evoca orasul de provincie somnolent, amantii care merg la gradina sa asculte fanfara militara, vantul care poarta prin piata dezolata hartii si frunze de-o valma - plictisul provincial, cu alte cuvinte Ce trista opera canta / Fanfara mmilitara / Tarziu in noapte, la gradina . / Si tot orasul intrista fanfara militara. // Plangeam, si rataceam pe strada / In noaptea vasta si senina ; // Si-atat de goala era strada - / De-amanti gradina era plina ; catedrala ce se ridica peste toate impungand cu trufie cerul, in vreme ce copacii se scutura de frunze : Se uita in zari catedrala, / Cu turnu-i sever si trufas ; / Gradina orasului plange / Si-arunca frunzisu-n oras // E toamna . metalic s-aud / Gornistii, in fond, la cazarma. Peisajul samanatoristilor, campul, vitele, talangile, pacla toamnei prin livezi este prezent si in poezia lui Bacovia : E-n zori, e frig de toamna, / Si cat cu ochii vezi / Se-ncolaceste fumul / Si-i pacla prin livezi. // Rasuna, trist, de glasuri,/ Campiile pustii, - / Si pocnet lung, si chiot / Se-aude-n deal la vii. // C-un zmeu copii alearga, / Copil, ca ei, te vezi / Si plangi . si-i frig de toamna . / Si-i pacla prin livezi.
Dar in astfel de imagini ale
tristetii provinciale, Bacovia isi face curand o atmosfera proprie, intemeiata
nu pur si simplu pe sentimentalism ca
Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelarismului, care a cantat ploaia insinuata, rece, provincia, uratul funebru, monotonia burgheza, tristetea autumnala : Ploua, ploua, ploua / Vreme de betie / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua . ; Da, ploua cum
n-am ami vazut . / Si grele talangi adormite, Cum suna sub suri invechite ! Cum
suna in sufletu-mi mut ! // Oh, plansul talangii cand ploua ! Prototipii lui
Bacovia sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine . Cadavrele intrate in putrefactie
sunt o reminescenta din Baudelaire, iar toamnele insalubre, tusea si ftizia vin
de
Afara ninge prapadind .; Ninge secular Ningea grandios in orasul vast cum nu mai este, / Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale. .
Penetratia umezelei peste tot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, ziduri vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie , o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Isterizati, bolnavii racnesc la ploaie : Si ce enervare pe gand ! / Ce zi primitiva de tina ! / O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie razand .
Poezia Nocturna exprima starea sufleteasca a citadinului nelocalizat : Fug ratacind in noaptea cetatii, / In turn miezul noptii se bate rar, / E ora cand cade gandul amar / Tacere .. e ora lasitatii . // Te pierzi in golul singuratatii, / O, suflet al meu, de lume fugar, / E ora cand Petru plange amar / Asculta . e ora lasitatii . . Bacovia a scris muzica si si-a scris versurile dupa strunele vioarei , iar in urmatoarele versuri se face referirea la imitatia cadentei unui mars funebru Ningea bogat - sitrist ningea - era tarziu / Cand m-a oprit - in drum, la geam clavirul; / Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte - vantul - fluiera pustiu . La un moment dat, Bacovia afirma ca fiecarui sentiment ii corespunde o culoare . ( Pictorul inrebuinteaza in mestesugul sau culorile : alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdei. De aceea ultimul meu volum poarta titlul Scantei galbene ). George Bacovia prefera deci culorile inchise, sumbre - negru, violetul, griul , dar si pe cele deschise cum este albul , galbenul, etc.
negru si alb : Copacii albi, copaci negri / Stau goi, in parcul solitar ;
Cu pene albe, pene negre ; Si frunze albe . frunze negre .
Viziunea copaci albi / negri si frunze albe / negre are un caracter ireal (apare aici motivul cromatic) .
albul : Campia alba - un imens rotund - / Vaslind, un corb incet vine din fund , /
Taind orizontul diametral .
Copacii mari si ninsi par de cristal .
Imperechind ritmica muzicei si senzatia de grandoare, el ne da privelisti fantomatice de valsuri in alb, astfel amintind de tehnica vaporoasa a lui Degas
negru : Carbonizate flori, noian de negru .. / Sicrie negre, arse de metal, Vesminte funerare de mangal, / Negru profund . numai noian de negru . ( negru = imaginea mortii )
Un simbol al intunericului si al mortii este corbul : O, corb ! Ce rost mai are un suflet orb ., Ce vine singur in pustiu - / Cand anii trec cum nu mai stiu. / O corb ! / Ce rost mai are un suflet orb .
violet : Culoarea violet devine simbol prin efectul straniu al generalizarii ei. Totusi exista insa si interpretari simbolice preexistente, culturale ale violetului - violenta, fast, precum si artificialitate. Fiind considerata o culoare care inghite lumina, galbenul este o culoare de doliu, culoare a secretului si apare in poeziile Amurg violet sau Matinala .
1. Aurora violeta / Ploua roua de culori- / Venus, plina de flori, / Pare o vie
violeta
2. Amurg de toamna violet . / Doi plopi, in fund apar in siluete : / - Apostoli
in odajdii violete - / Orasul tot e violet
galben : culoarea deznadejdii si totodata este tonul lancezelei autumnale, al anemiei.
Privitor la culoarea rosie, Bacovia afirma ca . e sangele, e viata zgomotoasa .
Poezia lui George Bacovia nu este numai un produs organic al unei sensibilitati maladive , lipsita de retorica si de patetic (Pompiliu Constantinescu). Bacovia isi compune ca si Alexandru Macedonski o masca ; isi face din suferinta un stil, o conventie. Poetul se joaca pe sine, ca si Minulescu, dar pentru a se exprima. Bacovianismul e o haina de teatru, o proza patetica. Nu ascultam confesia uni bolnav, ci vedem o punere in scena, poetul desprinzandu-se pe fondul universului caruia i-a dat viata ca un personaj .
Bacovia reprezinta punctul cel mai inalt al simbolismului romanesc, situandu-se totodata, prin valoare, mai presus de simbolism si de orice curent literar, in universalitate. Influenta lui asupra poeziei secolului XX ramane o pagina nescrisa a istoriei noastre literare. Ea e extraordinara, dar implica un paradox :; poetul cu cel mai adanc ecou asupra poeziei romanemoderne este, izolat in strania lui frumusete, inimitabil .
Cuptor
Sunt cativa morti in oras, iubito, Cei vii se misca si ei descompusi
Chiar pentru asta am venit sa-ti spun; Cu lutul de caldura asudat;
Pe catafalc, de caldura-n oras, - E miros de cadavre, iubito,
Incet, cadavrele se descompun. si azi, chiar sanul tau e mai lasat.
Toarna pe covoare parfumuri tari,
Adu roze pe tine sa le pun;
Sunt cativa morti in oras, iubito,
Si-ncet cadavrele se descompun.
Creatia poetica a lui G. Bacovia catalizeaza, intr-o expresie artistica profund personala, intreaga experieta a simbolismului, asa cum s-a manifestat el in literatura noastra, si depaseste, in unele privinte granitele acestui curent. Pentru G. Bacovia poezia inseamna traire dramatica, confundare cu arta insasi, pana la sentimentul impasului expresiei estetice. Acest impas este sugerat de caracterul sincopat al unora dintre versurile sale, expresie a efortului tragic de a articula un cantec, definit drept "bacovianism", si nu a epuizarii talentului. Sugerand, in intregul ei, o atmosfera deprimanta, lirica lui G. Bacovia da glas, in acelasi timp, unui acut sentiment al existentei tragice, fapt pentru care poetul este considerat si precursor al expresionismului in literatura noastra.
Totusi influentele lui au fost indubitabil simboliste: Baudelaire si Alan Edgar Poe. Se observa in poeziile sale caracteristici ale creatiilor frantuzesti, ale lui Laforgue, Verlaine sau a olandezului Verhaeren. Bacovia a imprumutat de la "poetii blestemati" atmosfera deprimanta, ostila in care creatorul ramane singur cu trairile sale.
Originalitatea lui Bacovia consta in priceperea geniala cu care reuseste sa transmita gandurile si emotiile sale prin versuri simple la prima vedere, dar care sunt indelung gandite. Simbolul, instrumentul de lucru al simbolistilor, este exploatat la maximum de poet, la fel ca lait - motivul, refrenul sau repetitia. Majoritatea poeziilor bacoviene incep si se termina simetric. Insa, poate cel mai important procedeu folosit de poet, este sinestezia. Capacitatea de a stimula mai multe simturi deodata cu un singur simbol - metafora este innascuta la cel care adolescent fiind scria deja poezii.
Un alt element original al operei bacoviene este cromatica. Poetul nu foloseste multe culori, dar cele cateva pe care le foloseste exprima fiecare cate ceva precis. In decorurile zugravite de artist - asemeni pictorilor impresionisti - nu gasim nuante, ci doar culori puternice, pastelate, care lovesc retina si scoarta cerebrala a cititorului cu o forta de expresie extraordinara. Dintre aceste cateva culori mentionam rosul, care reprezinta sange, viata. Galbenul este al deznadejdii, al tristetii iremediabile. Verdele, alaturi de violet, exprima monotonie, iar rozul si albastrul traduc starea de nevroza. Cele doua extremitati ale spectrului inseamna vid - albul si moarte - negrul. Intre ele exista cenusiul sters al plumbului, care nu este altceva decat cenusiul existentei efemere si lipsita de rost a omului in aceasta lume.
Aceleasi decoruri
emotionale pot fi pictate si cu ajutorul sunetelor. Instrumentele
muzicale au o mare importanta
Poezia "Cuptor" face parte din volumul de inceput "Plumb". A fost publicata prima oara la 12 februarie 1906 in revista "Romanul literar" cu titlul "Iulie".
Dupa cum spunea N. Davidescu aceasta poezie este o imagie a verii caniculare. Nu mai este, insa nici vara holdelor bogate, nici aceea a uriaselor nopti cu luna, nu e vara torida a lui iulie, ci o vara launtrica, ucigatoare prin caldura si parca totusi prin aceasta si creatoare, ca hoiturile datatoare de viata pentru viermi, de greoaie valori sufletesti. Totul in aceasta poezie, care nu mai imprumuta, ca mijloc de exprimare, elementele concrete si disparate ale celei mai cotidiene observatii, este de fapt pura abstractie, imagine, creatie statuara a unei intense vieti cerebrale.
Imaginile intalnite in aceasta poezie sunt multiple. Cea predominanta e cea vizualo - olfactiva a cadavrelor aflate in descompunere. Caldura verii apasatoare transforma corpurile a celor care au fost oameni in materie anorganica. Spre deosebire de "Starvul" lui Baudelaire aici hoiturile nu sunt viermanoase, suculente, pline la randul lor de viata, ci descompunerea lor atinge cote cosmice. Este o descompunere totala a Universului insusi. O data cu partea materiala a oamenilor ( trupurile ) dispare si cea spirituala. Poetul devine dezgustat de iubita "si azi, chiar sanul tau e mai lasat.". Versul respectiv traduce departarea treptata si continua de Eros. Erotica bacoviana se caracterizeaza prin faptul ca nu cunoaste decat stari pur fizice, goale de sentiment, iubita fiind unul din obiectele decorului, motiv pentru o tristete in plus, deloc sentimentala, nevroza consumata intre peretii iregulati ai intimitatii poetului.
Atmosfera acestei poezii este sinistra. Cuvinte ca "morti", "catafalc", "cadavre", "descompun" transforma fondul lexical al poeziei intr-unul al mortii. Chiar miscarea este moarta, singurul verb care indica o imagine motrica este "a misca". Cei vii nu fug, nu alearga, nu merg, ci se misca. Folosirea acestui verb are rolul de a stationa cat mai mult cadrele descrierii, pentru a incetini in acest fel pulsul vietii in general.
Metafora lutului exprima exact materia din care a fost facut omul. Caldura apasatoare isi face efectul si asupra lui, deci chiar materia primordiala din care e facut omul se topeste accentuind ideea descompunerii universale. Pecetea mortii se face simtita si in aer. Mirosul inecacios al cadavrelor intra, parca si prin narile cititorului. Ca raspuns la acest lucru poetul ii spune iubitei sa toarne pe covoare parfumuri tari si sa se acopere cu roze.
Aceasta incercare deznadajduita de a tine piept mortii este specific umana, dar inutila. Se observa si incercarea de a se uita spre Eros, tot inutila pentru ca destinul lui, ca si al intregii lumi este de a se descompune, de a disparea, lucru imposibil daca ar exista iubire.
Punctele de suspensie de la sfarsitul poeziei indica un sfarsit incert, lasa un mesaj de meditatie pentru cititor. Din punct de vedere al versificatiei rima in fiecare dintre cele trei catrene se face intre versurile doi si patru, deci este o rima semiincrucisata. Masura este de zece silabe.
"D-l Bacovia e inainte de toate, sincer. Poezia lui nu tinteste niciodata un anumit efect literar; totdeauna aduce insa cu sine, fara sa-si dea seama, unul. Aceste flori cresc repede numai din lipsa de preocupare cu care d-l Bacovia se multumeste sa se analizeze si sa-si noteze scurt, precis, cu nervii stransi, intr-o innascuta incordare impresiile."
Nervi d primavara
Melancolia m-a prins pe strada,
Sunt ametit,
Oh, primavara, iar a venit
Palid, si mut
Mii de femei au trecut;
Melancolia m-a prins pe strada.
E o vibrare de violete:
Trece si Ea;
As vrea,
Dar nu pot s-o salut;
Oh, si cum a trecut,
Intr-o vibrare de violete.
Nimicnicia m-a prins pe strada;
Am adormit.
Oh, primavara, iar a venit
Pal, si uitat
Vals funebru, departat.
Melancolia ma tine-n strada
Poezia 'Nervi
de primavara', textul din 'Scantei
galbene' (exista o poezie cu titlu
similar si in volumul 'Plumb'),
exprima starea de melancolie acuta, care il cuprinde pe poet la venirea
primaverii. Titlul asociaza doi termeni deveniti motive poetice simboliste,
nevroza si anotimpul specific acestei stari maladive, primavara, prin elementul
de soc pe care il ofera eului poetic: iesirea brusca din monotonie, din
apasarea iernii si a spatiilor monocrome, prin eventuala salvare sau evaziune
oferita de explozia de vitalism si de speranta. Eul bacovian nu suporta insa socurile extreme, schimbarile neasteptate,
care ii produc stari maladive, nevroze mai accentuate decat in celelalte
anotimpuri. in plus, invazia sentimentului de melancolie se produce brusc,
intr-un decor citadin banal, pe strada, el insusi un simbol compromis de
estetica simbolista: 'Melancolia m-a prins pe strada,/ Sunt ametit/ Oh,
primavara, iar a venit/ Palid, si mut/ Mii de femei au trecut;/ Melancolia m-a prins pe
strada.' Tristetea este coplesitoare, versul
prim si ultim al poeziei devenind laitmotiv al intregului text. Textul,
parasind ideea armoniei sonore simboliste, traducand starea maladiva a poetului
('Sunt ametit'), devine sincopat, eliptic, inregistrand exclamatii si
reactii dezarticulate ('Palid si mut'), regrete, refularile
subconstientului, cu tenta erotica: 'Mii de femei au trecut.'
Primavara, anotimp al regenerarii naturii, nu este pentru Bacovia un prilej de
revigorare launtrica, ci un motiv in plus de sugestie a (Vulnerabilitatii
biologicului, a trecerii irepresibile ('Mii de femei au trecut'), a
unei ftemporalitati irecuperabile, amenintatoare.
Anotimpul este perceput mai mult prin
sugestie, prin imagini fulgurante, muzicale,(vibrante, vag strabatute de o
fantomatica iubita, ratata imediat dupa exprimarea dorintei, ipierduta in
reverberatiile cromatice ale spatiului: 'E o vibrare de violete,/ Trece si
Ea;/ As vrea,/ ,Dar nu pot s-o salut;/ Oh, si cum a trecut,/ intr-o vibrare de
violete.' Vibrarea de violete sugereaza deformarea spatiului vizual,
situarea poetului in postura de spectator, incapabil de i fapte, chiar de
gesturi discrete, pierdute si acestea in vagi suspine, semnale ce inregistreaza
jpasiv schimbarile de cadru. Iubita nu poate fi sesizata decat intr-un spatiu
de asteptare, avand numai o existenta inregistrata de memoria retinei. Trecerea
ei are loc intr-un peisaj ireal, mai (mult ca o imagine mentala,
repetabila pana la stingere, lasand in loc golul, 'nimicnicia',
sentimentul inutilitatii, al neantului, somnolenta, culorile pale, indecise,
intrarea in uitare: 'Nimicnicia m-a cuprins pe strada;/ Am adormit./ Oh,
primavara, iar a venit/ Pal, si uitat'. Prin laitmotivul 'Oh,
primavara, iar a venit', anotimpul sperantelor devine,
animal, vara cu mirosul de cadavre, primavara cu invazia sentimentului de
melancolie, iar toamna cu actiunea insistenta a ftiziilor si a bolilor care
macina fiinta umana.
Starea de melancolie se percepe muzical, prin vibrarea de violete, dar si
sincopat, prin reactiile indecise ale fiintei, care simte, dincolo de trecerea
fulguranta a timpului si a iubirii, neantul extinctiei, deschis in prelungirea
insomniei grele, ca o uitare de sine, pe aripile unui 'vals funebru,
departat'.
