SIMBOLISMUL SI CONSTIINTA EPOCII

SIMBOLISMUL SI CONSTIINTA EPOCII

1. PRIMELE ECOURI STIINTIFICE

Spre deosebire de spiritul partizan si pasionat in care s-au dus discutiile in sprijinul simbolismului pe toata perioada sa de dezvoltare, analiza stiintifica a noului curent, inca din primele sale faze, vine cu un alt limbaj si cu o alta perspectiva, mai adincita si mai larga, asupra intregii directii poetice pusa per­manent in discutie.

Ceea ce aduce aceasta critica, oricit de imperfecta ne-ar parea azi, sint mai multe elemente fundamen­tale, absolut trebuitoare intelegerii juste a simbolis­mului si in special un principiu care lipsea total: acela de cauzalitate. Pentru primii adevarati critici ai simbolismului, problema centrala nu este numai aceea de a-1 respinge, ci si de a-1 defini, a-1 analiza, a-1 explica. Simbolismul reprezinta un fenomen obiec­tiv, de studiat ca atare, in cauzele si efectele sale. El are necesitatea sa precisa. Daca este buna sau rea (si cei dintii critici vor fi negativi) este o alta problema. Esential, mai intii, este a stabili care sint conditiile sale de aparitie, ce continut ideologic are, ce efecte sociale si morale produce simbolismul. Nediferentiat multa vreme de notiunea de poezie "noua', "moderna', "decadenta', el incepe a fi supus analizei, ori de cite ori lumina criticii va cauta sa se apropie de noile fenomene literare.

Pe o latura, precursorii acestei atitudini sint toti criticii, la inceput de formatie iluminista, apoi demo-crat-revolutionara, ori junimista, care au combatut cu diferite argumente, in secolul al XIX-lea, tendin­tele de imitatie a culturii straine, in special franceze. Hasdeu poate fi privit ca exponent al acestei pozitii, care are audienta, in 1866, N. Nicoleanu elogiaza co­media J ades de P. Ghica, prin care "am scapat, in fine, de acel lux de sentimente rafinate si de pasiuni bastarde, fructul unei civilizatiuni in decadenta'. Este exact teza de mai tirziu a detractorilor si criti­cilor simbolismului, superioara totusi unei simple negatii prin aceea ca accentul cade pe explicatia so­ciologica. Sentimentele "rafinate', traite de anume naturi "blazate, setoase de placeri noi si de senza-tiuni necunoscute', au originea lor sociala: sint pro­dusele unei "civilizatii in decadenta'. Au deci o cauza, o explicatie hotarita, istoric-obiectiva.

N. Nicoleanu dezvolta aceste idei, care vor gasi in ideologia socialista intiia lor documentare stiintifica, intr-o conferinta din 1877: Despre influenta lecturei romantelor streine. Este o prima schita a psihologiei care va alimenta ulterior poezia "moderna', "deca­denta' in general. Anume romane "tortureaza ima­ginatia'. O silesc sa-si creeze "dorinti, imagini si fantezii pe care inima nu le simte' Se produc "iluziuni si sperante stralucite', irealizabile. De unde o "deceptie amara'. (Gherea reia pe larg ideea in 1887: Deceptionismul in literatura romana). Iata de ce, arata N. Nicoleanu, se ajunge:

"Dupa dorinti si ambitiuni nemarginite, in dezgust si disperare; dupa placeri si senzatiuni dezordonate, in egoism, in apatie si chiar in moarte.'¹

Mecanismul jocului intre iluzie si deceptie, intre nevoia excitantului si blazare, este deci surprins, si in aceasta directie merg si alte comentarii, din ce in ce mai abundente.

Cind ideologia socialista isi face aparitia si ea in­cepe sa duca la unele analize literare, explicatia ast­fel initiata se adinceste. Ideea de cauzalitate sociala intervine, apare notiunea de psihologie de clasa, dis­cutia capata un caracter tot mai stiintific. Considera­tiile de ordin determinist (mediu, ereditate, patolo­gie) devin si ele obisnuite, si pe baza studiului in­tregii cauzalitati a curentului se produce prima incer­care de analiza stiintifica a sociologiei si psihologiei poeziei "noi' in literatura romana.

Meritul initierii si adincirii sale revine, neindoiel­nic, in primul rind, lui C. Dobrogeanu-Gherea. Ca problema noilor curente literare 1-a preocupat in­deaproape este greu de spus. Criticul socialist a pri­vit totdeauna "decadentismul' numai ca o ilustratie a unor fenomene largi, concepute sub forma unor ca­tegorii sociologice si morale cu care opera de predi­lectie: "artistul proletar cult', "pesimism', "decep-tionism'. Dar observatiile cuprinse in aceste studii sint utile si de multe ori exacte. Ele deschid perspec­tive, dau sugestii, ne introduc intr-un lant cauzal, care se putea dezvolta si adinci. Fara a rezolva prea ana­litic problemele specifice poeziei "noi', acestea sint ./totusi puse, schitate, in esenta, Gherea ofera numai .' un punct de plecare. Dar unul solid, fecund, care a lasat in epoca urme mai adinci decit s-ar banui la prima vedere.

Constituia, mai intii, un merit, acela de a nu privi "decadentismul' drept un simplu fenomen arbitrar, haotic, un joc al intimplarii. A-l explica numai prin imitatie, ca o simpla ,,moda', sau prin "degenerare', este de asemenea o eroare. El emana de la un tip al societatii contemporane, in speta, artistul proletar intelectual sau "cult'. Denumirea este confuza si ero­nata, in realitate, Gherea are in vedere intelectualul mic-burghez, pe care-l observa insa cu patrundere in tendintele sale fundamentale: revolta si simpatie pentru clasele nedreptatite, deceptionism, pesimism.

Sint tezele fundamentale ale studiilor: Deceptionis-mul in literatura romana (1887), Cauza pesimismului in literatura si viata (1890), Artistii proletari culti (1894), cu unele imprecizii de caracterizare, azi vizi­bile.

Propriu-zis, niciodata nu se face la Gherea o dis­tinctie neta intre "deceptionismul' marilor romanci­eri ai secolului al XIX-lea si acela al "decadentilor' autentici. Daca psihologia "artistului proletar cult' este in genere "melancolie, nehotarire, lipsa de vointa, deprimare sufleteasca, care poate merge pina la ma­nifestari patologice la decadenti, solitarism, reflexivi­tate, subiectivism'¹, nicaieri nu gasim o linie neta de demarcatie intre universul moral al acestui "ar­tist proletar' si poetul "decadent' modern. O analiza diferentiala a psihologiei acestui tip Gherea nu ne-o da, dar genul proxim al notiunii este fixat. Este ia­rasi simptomatic faptul ca atunci cind a trebuit sa dea exemple de "artisti proletari culti', Gherea ci­teaza numai scriitori mic-burghezi (Eminescu, Cara-giale, Vlahuta etc.), si nici un poet intelectual - pro­letar propriu-zis, desi epoca sa nu ducea lipsa. S-ar zice ca pe un Petica, pe un I. C. Savescu, Gherea i-a ignorat total, desi i-ar fi confirmat din plin teoriile.

Tendinta spre generalizare larga umbreste si alte observatii in fond juste. Se surprinde in literatura patriotica, progresista, la samanatoristi, precum si la simbolisti, o tendinta de idealizare a trecutului². Dar a stabili o legatura intre aceste curente, chiar si in acest singur punct, e cu neputinta. Medievalismul simbolist este feeric, legendar, mitic, de reverie, tendinta de care samanatoristul este total strain. Foarte adevarat faptul ca fondul sufletesc amorf al "artistilor proletari culti' duce la formalism. Dar a afirma ca cei mai multi "vor alerga la un fel de telepatie poetica - la simbolism colorit sau deca­dent', este totusi o eroare. Nimic de obiectat la propozitia "decadenta moderna apartine aceluiasi curent pe care 1-am studiat: e degenerescenta lui'¹, dar stu­diul literar propriu-zis lipseste.

Totusi Gherea este la noi primul care vorbeste de "decadentism' ca de un fenomen complex, negativ, dar cu realitatea sa obiectiva, si aceasta cu suficienta insistenta ca sa introduca si sa raspindeasca notiu­nea. Discutind-o, atitudinea criticului este aceea de raceala profesionala, de clinician. Contemporan si apropiat ideologic de teoriile lui Max Nordau, din Degenerescence (tr. fr. 1894, o traducere romaneasca dau R. Vermont si H. Streitman in acelasi an), nu integral imbratisate, Gherea va vorbi si el de "pe­simistul modern' ca de un "degenerat nervoziceste', de un "enervat' de excese sexuale, care dau nas­tere la copii "degenerati nervoziceste'², viitorii de­cadenti. Un izvor al acestei idei este si J. M. Guyau (filozof citat), ostil decadentilor (L'art au point de vue sociologique, IV). Din Les problemes de l'esthe-tique contemporaine par sa vina ideile despre an­tagonismul dintre arta si societatea moderna bur­gheza, in tot cazul, din aceasta sfera Gherea isi trage conceptia despre Decaderea literaturii contemporane (1893), la care se adauga, bineinteles, lecturile si observatiile sale proprii.

De loc polemic, ceea ce surprinde pe critic este tocmai insistenta cu care revine, din toate partile, constatarea asupra presupusei decaderi calitative a literaturii contemporane:

"Asertiunea despre decaderea literaturii contem­porane, din punct de vedere al geniului artistic, e cam exagerata si nu-i nici macar originala, caci in toate timpurile s-au gasit oameni care au socotit literatura ce le era contemporana inferioara fata de literatura mai veche'.

Odata redus la proportiile sale reale, fenomenul totusi exista ca o realitate obiectiva:

"Dar cu toate exagerarile e incontestabil ca literatura contemporana in tarile cele mai civilizate cum e Franta, Englitera si Germania se afla in de­cadere, nu numai in comparatie cu un trecut mai mult sau mai putin vag, dar chiar in comparatie cu epoca imediat precedenta din secolul trecut'.

Ajuns la acest punct, Gherea propune o solutie, care, in termenii enuntati de critic, istoria n-o ve­rifica:

"Epoca, vremea in care traim noi, este absorbita de framantarea marilor chestii sociale, iar epoca ce se apropie trebuie sa le deslege.

Cu o iuteala nemaipomenita, cu totii mergem catre transformarea sociala, catre o alta societate, cu to­tul deosebita de aceea in care traim noi. Un zgomot surd, dar formidabil, care pe zi ce merge devine tot mai limpede, ne prevesteste furtuni mari, schimbari radicale, care ar matura o intreaga intocmire sociala pentru a o inlocui cu alta. O astfel de epoca treca­toare nu poate sa fie avantajoasa unei infloriri li­terare. Fortele cele mai inteligente ale celor ce ci­tesc, precum si fortele cele mai talentate, ale ace­lora care ar putea sa creeze, sint atrase acolo unde se joaca un joc enorm -intreg viitor al omenirii.'

S-ar intelege de aici¹ ca epocile revolutionare sint prin definitie ostile infloririi artei si literaturii, ceea ce nu se confirma, in esenta, nici in veacul revolutii­lor burgheze, nici, cu atit mai putin, in acela al revolutiilor socialiste - proletare.

Denotind perspicacitate, Gherea nu simplifica to­tusi lucrurile. Curentul "nou' nu este numai o ches­tiune de "degenerare', ci si una de fireasca reac-tiune estetica, in 1895, cind scrie articolul O problema literara, el nu-i poate da inca numele, "fiindca repre­zentantii lui ii dau atitea nume diferite, citi ciraci cuprinde. Astfel, ei se numesc decadenti, simbolisti, preraphaelisti, exotisti s.a.m.d.' Si mai grea este caracterizarea doctrinei artistice a curentului "nou', .existind o mare deosebire de vederi intre diferitele

scoli noi. "Dar deosebindu-se in multe privinti, intr-o privinta (ele, n.n.) sint in perfect acord: in negarea /doctrinei naturaliste'. Apare deci si notiunea de cau-' zalitate literara, de natura a intregi si nuanta defi­nitia. Descoperindu-i radacinile in romantism:

"Curentul nou nu e altceva decit romantismul rein­viat, si inca romantism in partea lui cea mai exage­rata, cea mai contestabila, cea care a fost mai cu succes combatuta si mai sigur invinsa de naturalism.'¹

Consemnind fenomenul ca o realitate literara, in plina afirmare, Gherea se retine sa-1 condamne in bloc. El isi propune sa-1 studieze in amanuntime, lu­cru pe care nu-1 va mai face. Dar inca de pe acum criticul stabileste o distinctie remarcabila. Dispretul pentru aceasta literatura a fost:

"Bine meritat atita vreme cit curentul nou a fost reprezentat prin decadenti, scriitori francezi lipsiti de cultura, de bun-simt si de talent, dar si dispretul devine absolut ridicol cind noul curent incepe sa fie reprezentat prin artisti cu adevarat si real talent. Chiar in scoala cea noua franceza e un om foarte talentat, acesta e Verlaine, si cine ar putea sa nege talentul mare al preraphaelitilor englezi, cum e Dante Gabriel Rosetti, Swinburne, Morris, sau cine se in­doieste de marele talent al scriitorilor scandinavi Strindberg si mai ales Ibsen?'

Curentul nou, "antinaturalist, numara acuma in rindurile sale oameni de talent mai in toate tarile ci­vilizate'². Urmeaza deci a nu-i confunda in nici un caz cu "imbecilitatile in care e asa de bogat acest curent.'³

Distinctie pozitiva, intemeiata, de preluat si adincit .azi, stind pe recunoasterea realitatii talentului si pe .aceea a cauzalitatii sociale. Daca Gherea admite - .si conceptia stiintifica il obliga la aceasta - ca viata sociala moderna fermenteaza noi idei si sentimente, .el nu putea nega aparitia unui nou curent literar, care devine inevitabila, intreg determinismul si evo-lutionismului sau il imping la aceasta concluzie, net superioara contemporanilor sai, naturalistilor dogma­tici, precum Alexandru G. Djuvara, care afirmau ca "formula naturalista este definitiva.'¹

Este regretabil ca Gherea n-a reluat cercetarile sale in aceasta privinta. Dar, cu toate aproximatiile, gene­ralizarile si erorile sale, el a fixat un numar de ja­loane, mai ales pentru perioada respectiva a criticii romanesti, care s-au bucurat printre contemporani de o raspindire considerabila. Conferinta din 1892 a lui Vlahuta despre curentul eminescian este tipica pentru puterea de circulatie a ideilor gheriste despre pesimism, deceptionism, proletariat intelectual cult. Ea este un adevarat, decalc ideologic². Perfectionarea ideilor sale ar fi contribuit intr-o larga masura la stu­diul stiintific al poeziei noi. Ceea ce se constata, deo­camdata, la discipoli, este insa numai o reluare, in extensiune, a tezelor lui Gherea. in presa democratica, socialista, ele fac autoritate, si circulatia lor se cons­tata din abundenta.

Despre ,,lipsa de ideal si pesimism' in poezia ro­mana, ca urmare a "alcatuirii economice a societatii capitaliste burgheze', se vorbea la Contemporanul inca din 1886³. in Revista olteana (1889), Traian De-metrescu atinge si el problema poetilor "noi', pe* care-i citeste in original: "Multi din criticii moderni ii lamuresc ca un produs bolnavicios si anormal al batrinei civilizatii din Franta.'⁴ Individualismul si izolarea lor provine dintr-un "dezacord' cu mediul social. Situatia se verifica si in societatea noastra burgheza, unde "bietii poeti ramin niste exilati'. De aici tendintele lor evazioniste, nostalgice, de refugiu intr-un "univers etern de halucinatii, de visuri'. In­tervin si predispozitiile nervoase, ereditare:

"Un adolescent senzual, sceptic, inzestrat de o ima­ginatie timpurie si putin morbida, va savura Les Fleurs du mal ale lui Baudelaire cu un deliciu brutal si rafinat'¹.

Mai precis chiar decit Gherea cu privire la compo­zitia sociala a poetilor incadrabili in formula "prole­tariatul intelectual', pesimist si revoltat, este G. Ibrai-leanu in publicistica sa socialista de tinerete, in Critica sociala (1892), el vorbeste de "literatii nostri reprezentanti ai micii burghezii'², ceea ce reprezinta definitia sociala justa. La Evenimentul literar (1894), Ibraileanu dezbate probleme de "psihologie de clasa' pe marginea volumelor Intim de Traian Demetrescu si Dan de Vlahuta, cu unele observatii utile contura­rii tipului mic-burghez, care va scrie in curinct poe­zie simbolista. I se releva nota izolarii, ostilitatea fata de "burta-verzime' (adevarata bestie neagra la Macedonski!), senzualitatea, contemplativitatea, nein­telegerea "mecanismului societatii in care traieste'³. Nu este inca Ibraileanu cel de mai tirziu, care va scrie Poezia noua, dar pe latura pur sociologica cu­noasterea noilor factori literari face progrese.

Cu toate acestea, la Evenimentul literar adevaratul critic al simbolismului, inglobat in definitia generica a "literaturilor decadente', este Raicu lonescu-Rion. El respinge in bloc pe toti "cavalerii artei pentru arta' ("diabolici, esteti, parnasieni'), in care include nediferentiat pe Baudelaire si pe Catulle Mendes, pe Tailhade si pe Verlaine, declarat "nebun', ceea ce este o mare eroare. Dar daca in aplicatii judecata tinaru-lui critic este amendabila, ca si punerea la un loc a parnasienilor cu poetii anarhisti si macabri, sublinierea amoralismului, pesimismului si formalismului reprezinta note exacte. De unde concluzia:

"Cautarea de efecte de forma, printr-un fond ego­ist si printr-o completa nepasare de lumea din afara.'*

Aceste obiectii sint comune, in fond, intregii pole­mici dusa de socialisti impotriva "artei pentru arta', in acelasi cadru de discutie, pe urmele lui Gherea, Raicu lonescu-Rion dezvaluie si el originile de clasa - burgheze - ale acestei teorii. Daca arta devine individualista si apolitica, explicatia sta in faptul transformarii burgheziei din revolutionara in clasa reactionara:

"Clasa celor care o cultivasera ajunsese atotputer­nica, nu-i mai interesa nimica din durerile si schim­barile sociale; nu mai aveau de aparat o cauza so­ciala.'²

Tot de la Gherea provine si "filiatia' romantism-decadentism, "prea evidenta', in timp ce Nordau este pus la contributie pentru consideratii de psiholo­gie patologica, formalism etc., raspindita in intreaga publicistica a epocii. Ca indicatie de metoda trebuie retinuta si tendinta de diferentiere a literaturii "de­cadente' din ansamblul literaturii contemporane. "Este ea toata decadenta? Nimenea n-ar indrazni s-o spuna.' "Scolile decadente nu fac decit sa potenteze caracterele ce se pot observa in intreaga literatura contemporana'. "O exagerare mai mult, o fortare mai mare a acestor caractere' si caderea in decadentism. este inevitabila. ,,Pina la decadentism nu e decit un pas.' Dar el reprezinta o diferenta specifica, o nuanta calitativa, in fond o alta poezie, pe care istoria lite­rara stiintifica n-o pierde din vedere. Aceasta distinc­tie, prezenta la Gherea, la Raicu lonescu-Rion, se inscrie printre analizele cele mai pertinente pe care inceputurile criticii noastre stiintifice le initiaza.

Preocuparea centrala a criticilor socialisti nu era impiedicarea aparitiei unei poezii romane "noi', ci

numai prevenirea alunecarii in maniera sterila, "de­cadenta.' De fapt, pina in 1894, nu aparuse la noi o poezie pur "decadenta' de amploare. Dar, se in­treba Raicu lonescu-Rion: "Cine ne poate noua ga­ranta ca de la teoriile estetice deja expuse in tara noastra, nu se va ajunge la decadentism?'¹ Totul este a lua din timp precautiunile necesare, a produce cla­rificarea ideologica trebuitoare.

Aceasta este pozitia Evenimentului literar, apa­rata si de Emil D. Fagure. Folosindu-se de Guyau si Lombroso, el apasa pe ideea de "dezechilibrare', pe latura formalista si patologica a acestei poezii, res­pinsa pe plan moral si psihologic², insa nici el nu ge­neralizeaza. Regretul mare este ca "la noi scoala de­cadenta e reprezentata prin nulitati care momitaresc producerile de talent ale acelora'. Dar e tot atit de "adevarat ca dl. Cincinat Pavelescu si Alex. Mace-donski au reusit adesea sa produca lucrari de talent, cind n-au tinut cu orice pret sa se scalde in atmo­sfera infecta de «cadavre desfigurate»'³.

Sub emulatia acestei campanii se produce si confe­rinta de la Ateneu, din 17 februarie 1894, a lui Anton Bacalbasa, despre Arta pentru arta, cu relativ putine idei noi cu privire la problema propriu-zisa. Este ur­mat Gherea in privinta "proletarilor intelectuali', se reiau tezele de la Evenimentul literar despre deca­dentism si lipsa de participare la framintarile sociale. Individualismul acestei poezii se explica prin: "lipsa de curaj a unor artisti de a intra in luptele sociale', observatie in genere justa. Decadentismul ar fi deci un fenomen de deficienta morala, o impermeabilizare egoista la viata, avind ca urmare "formalismul'. Ca­racteristica acestei poezii ar fi:

"Pustiul de idei, pe care se asterne nemilostivul po­top de vorbe. Cind artistul vroieste sa fuga de analiza, de cercetarea amanuntita a relelor sociale, cind el evita sa ia o parte sau alta in lupta - ce-i mai ramine de atacat? ii ramine forma, ii ramin cuvin­tele.'

Lipsit de orientarea si clarviziunea lui Gherea, Anton Bacalbasa nu crede inca in raspindirea acestei formule literare. El o socoate perimata chiar la acea data, adica inainte de a-si fi dat intreaga sa masura¹. Dimpotriva, C. Miile' constata, mult mai aproape de adevar, ca "sint vestigii de alcatuirea artei noua' si recunoaste ca "datoria criticului este a studia aceste simptome si a trage concluzii din cercetarile facute, a arata noua indrumare si a putea vesti unde duce aceasta cale'. Repetind pe Gherea, criticul de la Adevarul ilustrat pleaca si el de la observatia ca:

"Lupta uriasa dintre cele doua stari sociale - cea de azi si cea de miine - nu putea sa nu impre­sioneze si arta, care, oricit s-ar nega, este icoana societatii in care traieste artistul'.

Urmarea este un proces in trei faze, intrutotul caracteristice "unei lumi care se darima si a nas­terii alteia'. Cea dintii ilustreaza un fenomen de izo­lare morala, de interiorizare, tipic in special la poetii noi, decadentii:

"Ei, fata de aceasta disparitiune, in nesiguranta zilei de miine, neincrezatori in ceea ce va fi, In» acest naufragiu de credinte religioase si de preju­decati sociale, sint intr-o stare sufleteasca ce ii si­leste a se afunda in ei insisi, a parasi lumea exte­rioara si a se plinge pe ei, caci nu-si mai gasesc locusorul in lumea aceasta'.

A doua faza a artei moderne este critica societa­tii actuale. Acesteia ii corespunde aparitia scolii naturaliste in roman, "care a avut ca scop de a cer­ceta starea de putreziciune a burgheziei, a-i diseca alcatuirea, vitiile, prejudecatile, fatarnicia'.

Cea de-a treia faza, a "aspiratiunilor catre o lume mai buna, catre ceva care sa fie frumos si nobil, care sa nu miroase urit si sa nu fie o priveliste dez­gustatoare', a dat nastere unui rezultat "foarte ciudat', in speta nasterea "misticismului'. Si aceasta directie alimenteaza o intreaga aripa a artei moderne:

"In loc ca artistii sa nu iasa din omenire si sa alcatuiasca poema mareata a unei lumi de fericire, ei s-au pierdut intr-o lume mistica, unde imaginatia lor bolnava creeaza simbole, isi inchipuieste o lume ideala, care ne intoarce in epoca medievala, inainte de Renastere'.

Toate aceste tendinte ii apar lui C. Miile bine conturate, verificate stiintific, din pacate nu si cris­talizate in opere trainice, de valoare. El va deplinge chiar faptul ca:

"Din mijlocul acestui valmasag n-a iesit nici un talent, nici un geniu care sa incheie in versuri sau in proza epopeia grandioasa a acestui jalnic sfirsit de veac, sa fixeze pe pinza sau sa taie in marmora capo-d'opere geniale, care sa fie rodul splendid al acestor timpuri'.

Prin urmare, "epoca artistilor propriu-zisi ai vii­torului nu a sosit', si astfel arta noua nu si-a tinut inca promisiunea de a regenera efectiv, prin crea­tie, estetica moderna, ramasa deocamdata la stadiul inceputurilor nerealizate. Daca judecata nu se ve­rifica, in fond, pentru literaturile straine contempo­rane, unde existau un Baudelaire, un Verlaine, ea este intemeiata, in cea mai mare parte, pentru poe­zia romana, care, in directie pur modernista, nu da­duse mai nimic valabil pina in 1896¹.

Poezia moderna este criticabila, arata in acelasi timp presa socialista, respectiv Lumea noua, literara si artistica, si prin pretentia sa utopica si mistifica­toare de a fi "pura', independenta de societate, res­pectiv de capitalism si burghezie:

"Dar o cunoasteti, voi, pe aceasta arta pura? Ati visat-o, o stim; ati visat-o si multa vreme ati des-mierdat-o iubind-o si scriindu-i stante in amurgul

blind de seara; ati iubit-o si i-ati jurat credinta, caci erati tineri si sinceri. Dar cind veni vremea sa va izbiti de stilpii societatii capitaliste, v-ati plecat genunchii, si intre stomac si creier, cel dintii a fost invingator.'

Subordonarea acestei arte intereselor clasei con­ducatoare este denuntata acum probabil pentru in-tiia oara, in termeni nediferentiati, dar energici:

"Iar in locul idealului, ati cintat pe suveranul care va arunca banul de aur, in locul iluziei, ati imbatat de culori si de armonie pe puternicii zilei, pe regii de metal, si in marmora ati sapat pe calaii vostri, ai caror bufoni ati fost, ai carora Tribulati vroiti sa ramineti.'¹

Sociologica si psihologica, aceasta critica este im­plicit si morala, caci poezia "decadenta' este pusa sub acuzatie in cadrul procesului general facut so­cietatii burgheze, denuntata in toate tarele sale, atit de bine reflectate in literatura decadenta minora. Este un argument la care socialistii se vor arata tot­deauna foarte sensibili. La Curentul nou (1905)_t criteriul moral este pentru H. Sanielevici de-a drep­tul determinant. Articolul-program al revistei de-, nunta "imoralitatea' si "barbaria rafinata a deca­dentilor', pusa alaturi de "barbaria simpla si bruta a poporanistilor improvizati'. Dupa Gherea si Raicu lonescu-Rion, H. Sanielevici priveste si el literatura noua drept o simpla forma de "romantism deca­dent'², amestecand notiunile.

Era, fara indoiala, o confuzie caracteristica epo­cii, dar inevitabila, caci ceea ce predomina in aceasta sfera de consideratii critice nu era preocuparea de nuante, ci spiritul polemic. Din perspectiva socia­lista consecventa, la nivelul de atunci, literatura moderna, de orice specie, trebuia sa reprezinte, in bloc, o eroare. De altfel, nici nu existau elementele necesare unor diferentieri precise, si repulsia totala

apartizanilor"arteisociale'puteafideinteles-. Pentru N. D. Cocea, in 1908, in Pagini libere:

"Din dezgustul de cunoscut, din goana dupa nou,, neobisnuit, original, au rasarit atitea scoli, realiste,, naturaliste, decadente, parnasiene, simboliste etc._r care au pus firma in locul simtirii, formula in locul artei si preocuparea de originalitate in locul grijii de adevar. Literatura moderna pare o haina bizara, fara gust, bogata cu aroganta, fina, fara eleganta aruncata pe umerii unei matroane care a parasit contoarul intr-o zi de sarbatoare.'

Necomplicindu-se cu analize amanuntite, criticul considera ca intreaga literatura modernista constituie cel mai detestabil fenomen literar cu putinta:

"Spleenul, dezgustul, dezorientarea, pesimismul» autopsihologia desnadajduita, anarhismul intelectual si moral isi fac intrarea cu cortegii burgheze, pe arena vietii si a literaturii. Niciodata omenirea n-a fost minata de cancerul indoielii, ca in veacul stiin­telor pozitive. «Tristetea contemporana» a fost un adevar, nu o fictiune.'

in consecinta, intreaga literatura modernista va fi subordonata burgheziei:

"Toata literatura moderna e legata in mod fatal de imprejurarile si de sentimentele in care evolueaza cititorul din clasa capitalista'. .

Este adevarat, uneori, cum arata si N.D. Cocea, car

"Mentalitatea contemporana osindeste pe literati si pe artisti sa-si restringa facultatile creatoare intr-o arta sterila, facuta numai pentru multumirea unui pumn de privilegiati, ici si colo, intr-aceasta tara arsa de lipsa vietii, a avintului si a idealului'¹.

Dar acest lucru nu este specific literaturii mo­derne in totalitatea sa, ci numai unei singure aripi, destul de intinse, dar nu exclusive. Alaturi de aceasta poezie de servilitate burgheza, fie si inconstienta, va exista si una de izolare, de neaderenta si de critica, intarita - cum s-a putut vedea - de formu­lari teoretice corespunzatoare. Dar, repetam, per­spectiva istorica inca lipsea, iar conturarea sensuri­lor divergente in simbolism nu luase pe atunci am­ploare. De unde acest verdict total negativ.

Confuzia dintre "decadentism', "modernism' si "simbolism' se mentine si la Viata sociala (1910), dar aici apare si o pozitie noua. Se stabilesc anumite afi­nitati intre socialism si inovatiile literare, plecin-du-se de la premisa ca o ideologie revolutionara nu poate sa nu sparga, in arta, si anumite forme tradi­tionale de expresie. Poezia lui T. Arghezi serveste de argument:

"Convinsi ca pe terenul artei si al literaturii nu­mai arta si fraza care inalta sufletul si gindirea ome­neasca reprezinta - independent de scoala si de tendinta - singura forta revolutionara, am incercat o colaborare libera intre arta si socialism si ne-a placut gindul sa punem idealul nostru social, in primul si in ultimul numar ar revistei, sub auspi­ciile poetului celui mai revolutionar al vremii noas­tre: T. Arghezi'¹.

Pe aceasta baza, "arta noua' va intra tot mai mult in orbita publicatiilor democrate si socialiste, unde este discutata, criticata, dar in nici un caz de pe pozitii de bagatelizare si respingere totala. Explica­tia faptului sta in aceea ca, dupa 1910, poezia noua, simbolista, inregistreaza opere si succese imposibil de negat in totalitate numai pe baza ideilor din 1894. De unde un proces firesc de adaptare la evolutia fenomenului literar romanesc. Astfel, la Facla, in 1911, se recunoaste legitimitatea simbolizarii, pro­cedeu traditional, inevitabil, care vine in conflict cu progresele spiritului stiintific:

"De pe acum asistam la lupta disperata a simbo­lismului contra directiei stiintifice a spiritului ome-| nesc, directie al carei corolar in arta este realismul si naturalismul'. ^ Principial vorbind, acest procedeu artistic ar fi

sortit disparitiei, dar revista nu se lanseaza in pro­fetii si adopta pozitia prudentei, cea mai inteme­iata:

"Se pare deci ca arta moderna se afla in fata unei dileme: necesitatea, dar si imposibilitatea simbolis­mului. N-am pretentia sa o desleg: e treaba artis­tilor geniali ai viitorului.'¹

Absolut remarcabil este faptul ca acest punct de vedere in considerarea literaturii noi, introdus de C. Dobrogeanu-Gherea, se raspindeste, face progrese si este acceptat intr-o anume masura chiar de apo­logetii simbolismului insisi. Ei adopta multe idei si expresii si nu resping introducerea principiului cauzalitatii in literatura, in publicatiile moderniste, o serie de teze, care provin in mod cert din foile so­cialiste, incep chiar sa se infiltreze.

Nu mai departe Macedonski, care citeaza pe Ghe-rea², vine cu explicatii de ordin sociologic atunci cind vrea sa justifice sinceritatea pesimismului poe­ziei unor tineri. El face un tablou al nefericirii juve­nile de la noi, substantial identic cu acela al cauze­lor "deceptionismului':

"Si cind plapinzi, chinuiti, ajung la sasesprezece ani, daca se intimpla sa fie indemnati de puterea sufleteasca sa ia condeiul lor - atunci nu scriu, ci pling'³.

Sociologic si istoric este si modul determinist prin care acelasi Macedonski explica aparitia simbolis­mului:

"Simbolismul nu este iar o moda. in literatura nu exista mode. Exista numai genuri, si ele sint nascute pe rind din diferitele stari psihice ale umanitatii, sint reflexe ale culturii, ale timpului, ale mediului. Aceste genuri se produc, isi ating apogeul si decad, se reproduc, reurca si depier din nou, dupa cum

evolueaza si sentimentele omenesti ale caror rezul­tate au fost.'¹

Pe baza lui Max Nordau, dar in consonanta cu totalitatea teoriilor gheriste, este scris un intreg stu­diu despre simbolism de catre deja amintitul Dra-gomirescu-Ranu. Formele de rafinament, nevroza si degenerare, care se constata in poezia decadenta, sint "fatal legate de natura vietii sociale'. Subiectivis­mul si individualismul acestei poezii este "expresia unei stari sociale, o manifestare a consecintelor unei vieti ce nu mai corespunde unei normale invoiri cu fortele unui organism uman'. Orice socialist putea sa subscrie si concluzia:

"Ca asa-numitul decadentism e al timpului, ca e produsul vietii agitate de azi, viata in care te dis-rtrugi muncind, in care-ti falsifici si simtirile si cu­getarile, nu mai e de indoit'².

Exista simbolisti sinceri si talentati, dupa cum exista simbolisti fara talent si degenerati. Judecata aceasta, din 1896, care repeta pe aceea din O pro­blema literara (1895) a lui Gherea, formeaza con­cluzia cea mai echitabila despre simbolism enuntata la noi la sfirsitul secolului al XIX-lea. inca o dovada de circulatia notiunilor si categoriilor gheriste ne-o da pe acest plan si Viata literara, revista lui G. Cos-fouc, I. Gorun si II. Chendi, din 1906. Aici un lung studiu consacrat lui Traian Demetrescu il clasifica in ,,marea familie simpatica a poetilor deceptionisti'³ etc.

Prestigiul criticii stiintifice in aceasta perioada de controverse in jurul simbolismului este atit de evi­dent, incit el influenteaza in oarecare masura chiar presa nationalista, de dreapta, structural ostila so­cialismului, dar si simbolismului, in adversitatea lor fata de decadentism, aceste doua aripi ideologice se intilnesc in acest punct. Asemenea socialistilor, unii samanatoristi se pun si ei pe o pozitie de clasa

si denunta simbolismul ca reprezentind "aristocra­tia'¹.

In polemicile sale antidecadente, Ilarie Chendi se apropie, nu o data, in idei si limbaj de Gherea, care-i impunea in mod vizibil. El ii accepta teza cu privire la "seceta' literara², cit si pe aceea a deca­derii naturalismului. Chendi combate de asemenea, comentind O problema literara, recrudescenta sim­bolismului, care insa nu-i pare "stranie', ci numai o dovada in plus de necesitatea "dulcei sinamagirei' (asa traduce Chendi teoria lui Lipps despre "auto­iluzionarea constienta')³. Interesul pentru literatura de "mister' a lui Maeterlinck este explicat prin ra­portare la descompunerea morala a paturii noastre superioare, deci printr-o coincidenta desavirsita cu teza socialista:

"Toate speculatiunile, destul de obscure, prin care se dezvolta in mod fragmentar citeva probleme din viata sufleteasca a individului trudit; toate tendin­tele de a rasturna prin afirmatii paradoxale, dar de o adincime aparenta, ideile «ruginite» ale diferitelor .scoli filozofice si estetice si ale diferitelor intocmiri conventionale; in general, intreaga atmosfera mistica din lucrurile acestea trebuie sa placa mult unei so­cietati obosite, sensitive si incompatibile de emo-tiuni mai puternice'⁴.

Consideratii de psihologie de clasa explica anta­gonismul dintre "burghezul echilibrat' si poezia noua, de avangarda⁵. Este o metoda care se intil-neste si altadata in paginile revistelor traditionaliste, atunci cind ele ataca poezia simbolista. Peste tot geneza este vazuta in perspectiva "deceptionismu-lui', a cauzelor sociale ale pesimismului. De unde,

din nou, imaginea "proletarului cult', devenita tra­ditionala:

"Fiindca acestor poeti le lipseste credinta de alta data, fiindca materialismul predominant al timpului le-a nimicit idealul sublim ei au ramas ca niste copii orfani, lipsiti de adapost in contra neajunsuri­lor si mizeriilor realitatii in care se vad, sint siliti a se tiri in noroiul si pulberea pamintului.

Pentru acestia, si forma poeziei lor devine ade­seori neguroasa si grea de inteles pina la absurdi­tate.

Simbolistii tind a apropia arta poeziei de a muzicii si a nu exprima prin ea decit simtaminte.

Poezia ar trebui sa se contopeasca cu muzica.'¹

in sfirsit, in aceasta faza incepe sa patrunda si justificarea exprimarii in poezie a vietii noi, indus­trializate, a orasului modern, adica a mediului in care proletarul isi formeaza constiinta de clasa, si pe care poetii simbolisti, trecuti pe la socialisti, vor in­cepe uneori sa-1 cinte. Se admite deci exteriorizarea in poezie a unui "suflet nou':

"Un suflet crescut in preajma masinilor industriale, trecut prin coloanele de fum ale fabricilor, plama­dit in caderea de ciocane a uzinelor, calit in flacara de iad a cuptoarelor din care tisneste civilizatia vea­cului nostru'².

Aceste prime sugestii stiintifice, intrate in eclipsa in critica romaneasca dupa intiiul razboi mondial, vor fi continuate, cu adevarat, dar la un alt nivel, de-abia de critica romaneasca actuala, in plin proces de valorificare a traditiilor noastre literare. Este ade­varat ca inceputurile criticii stiintifice socialiste, aflate intr-o faza embrionara, n-au rezolvat toate problemele si propriu-zis nici n-au dat o analiza de oarecare amploare (tematica sau estetica) a poeziei simboliste. Dar ele au pus o problema si au initiat o discutie. Au identificat originile si psihologia de

clasa a poeziei simboliste si moderniste in genere. I-au definit in esenta universul moral. I-au semna­lat, din timp, primejdiile. Au intreprins deci intru totul o utila destelenire a terenului.

2. DETRACTORI

Primele teoretizari simboliste, formulate cele mai adesea in stil destul de ponderat (la Ovid Densusianu decenta si solemnitatea sint deosebite), n-ar fi stirnit reactiunile care le-au urmat daca anumite impreju­rari specifice ideologiei politice si atmosferei literare romanesti, indeosebi intre 1890-1915, n-ar fi incalzit spiritele pina la incandescenta.

Privind de la suprafata in adincime, existau toate motivele obiective si subiective ca poezia "simbo­lista', "noua', "decadenta' (pentru adversari nu exista nici o deosebire) sa stirneasca cea mai vie repulsie si sa fie negata cu o violenta rar intilnita in istoria literaturii noastre.

Desigur, au mai existat in trecut intensitati si des­fasurari polemice de mare amploare. Critica ilumi­nistilor si a democratilor-revolutionari facuta feuda­lismului, critica Junimii impotriva traditiilor politice pasoptiste reprezentau miscari de opinie care n-au ocolit pamfletul, dar o anumita gravitate si sobri­etate de expresie n-a fost niciodata parasita.

in cazul atacurilor antisimboliste este insa vorba de altceva, intr-o atmosfera de scandal si fronda, detractorii noului curent se dovedesc plini de dispret si invectiva, de dezgust si intoleranta, pornita pe ridiculizare si desfiintare totala, intr-un stil bru­tal si categoric, din care cu greutate s-ar putea gasi specimene riguros echivalente in epoca anterioara. Agitatia se consuma, desigur, pe spatii restrinse, in

redactii, cenacluri, cafenele. Este o convulsie care sta-pineste lumea literara si nu atinge marele public. Dar daca nu se desfasoara in extensiune, ea cistiga in adincime si intensitate, producind gesturi violente si campanii tenace. Este un semn ca o buna parte a opiniei noastre literare n-a putut asimila in mod organic niciodata nu numai simbolismul, dar nici macar ceea ce incepuse sa se numeasca, in genere, ,,poezie noua', "poezie moderna'.

Fara indoiala, antipatia care inconjura pe Mace-donski si grupul sau, intr-o perioada inca emines­ciana, apoi samanatorista, trecea in buna parte si asupra principiilor pe care acesti poeti incep sa le propage. Ideile simboliste, inglobate repede in cate­goria reprobabila si nediferentiata a "decadentismu­lui', beneficiau de proasta reputatie care inconjura, din principiu, pe orice adept al poeziei "noi', "mo­derne'. Se intelege ca aceasta poezie era respinsa inainte de orice analiza si teoretizare, caci asupra sa se rasfringea intreaga incapacitate filistina de re­ceptare a epocii si mai ales o anumita reactiune ideo­logica, nationalista, net conturata, fenomen determi­nant intre toate. Dar este un fapt ca si boema "maes­trului' Macedonski si a discipolilor sai, estetismele si gesturile de stridenta ale cenaclului produceau iritare, sarcasme, ironii, intr-un mediu fie mic-bur-ghez, fie de mentalitate rurala, fie de intelectualitate proletara, socialista. Aceasta ostilitate antiboema fuzioneaza si da o coloratura afectiva intregii osti­litati a epocii.

intre gruparile antisimboliste trebuie facuta insa o distinctie. Daca socialistii vor critica "poezia noua', ei o vor face in mod analitic si cu seriozitate, cerce­tarile lor reprezentind, dupa cum s-a putut vedea, cea dintii incercare de critica stiintifica a curentului simbolist. Observatiile socialistilor, pe linia progre­sista, ascendenta, a culturii romane, sint in genere sobre si ele aduc o contributie reala la elucidarea problemei prin sfortarea de a demonstra originile

obiective ale curentului, adevarata sa cauzalitate so­ciala si morala. Respingerea criticilor de la Eveni­mentul literar, Literatura si stiinta, Lumea noua. nu «ste de natura temperamentala, superstitioasa, ci ideologica, fapt care ridica in mod sensibil nivelul .discutiei.

Semnificativa, de elucidat la fel, pe larg, contri-'buind la particularizarea simbolismului romanesc, este si un alt gen de rezistenta, care porneste chiar din mijlocul sau. Se intimpla ca tocmai promotorul ideii simboliste (Macedonski) sa denunte (el, cel din­tii) riscurile caderii in imitatie si extravaganta, sem-nalind cu perspicacitate unele din viciile alunecarii simbolismului intr-un ..modernism' fara consistenta. El va critica metoda preluarii formale, neasimilate, lipsite de maturitate, a principiilor noii teorii a poe­ziei, tendinta lovita prin definitie de caducitate¹. Cit priveste interpretarea simbolismului ca o miscare de tip "decadent' (si unii dintre discipolii sai vor cadea in aceasta eroare), ea va cunoaste tot in Macedonski si in alti adepti ai poeziei noi o impotrivire serioasa si constanta.

Dar aceasta discutie se ducea, cu probitate, in cim-pul specific al poeziei, asa cum inceputurile criticii stiintifice, socialiste, se preocupau, in mod explicit si sistematic, de continutul si psihologia de clasa a noului curent. Si intr-un caz, si in altul, opozitia la simbolism, sau la denaturarile sale, avea un punct -de plecare obiectiv, principial, exprimat fara violente.

Cu totul alta era mentalitatea celorlalti detractori, grup dominant prin numar si pasiune, de compo­nenta fie mic-burgheza, fie de tip rural, insuficient sau de loc adaptat vietii de oras. Pe acestia ii irita in mod organic tot ce era sau numai li se parea "decadent': poze si moda, originalitate de suprafata -(sau reala), exotism ieftin si factice, psihologie tur­bure, afectata sau autentica, inovatiile formale, te­rmele si limbajul poetic neobisnuit, orice. Despre o

critica propriu-zisa in aceasta zona profund negati­vista, pamfletara, nu se poate vorbi in nici un fel.

Simbolismul a intimpinat rezistenta si in alte cercuri, pe motive de antagonism literar personal, dar este un fapt evident ca marea negatie a venit in mod constant si sistematic in special din directia nationalista si filistin-burgheza. Aceasta constatare da indicatii precise cu privire la sensul ideologic al simbolismului, in nici un caz total reactionar pentru epoca respectiva.

Cel care da tonul primelor campanii de mari pro­portii la Samanatorul, apoi la Floarea darurilor si in alte publicatii, unde se intindea raza sa de influenta, este N. lorga. Acesta face simbolismului, incepind inca din 1890¹, o critica-de pura invectiva, mai mult temperamentala si impulsiva, decit marturisit ideo­logica, dupa care Baudelaire este "poet al decaderii' si Edgar Poe "poet al celor mai nebune inchipuiri'², nefaste genii ale raului, inspiratoare si la noi de "li­teratura infama'. Ea este scrisa de "efebi plamaditi in vitii', fiind o adevarata "desantare', "sarlatanie', "o impleticire de biete limbi peltice, ramase in prun­cie, cu boala copiilor cu tot', "o literatura de Bucu-resti-centru, de Bucuresti-cafenea, de Bucuresti-lu-panar'³. Cum dar "sa ne inchinam celor mai bles­temate mode ale estetilor Apusului, cum este posibil sa ne dam «in vint» dupa toate insanitatile pariziene de astazi?'⁴

Repulsia, dupa cum se vede, este de ordinul pre­judecatilor morale, in care atitudine se descifreaza usor ostilitatea samanatorista fata de mediul urban, pretins cuib al coruptiei, al decadentei, al influen­telor cosmopolite, dizolvante. De la aceste impresii

putin amabile, N. lorga nu se va departa toata viata, si iritabilitatea sa la simbolism va face scoala printre publicistii si poetii samanatoristi de extractie rurala. Vlahuta va ironiza "formalismul' simbolistilor intr-o satira Slavit e versul, citata elogios de presa¹, la fel Cosbuc, in Poetul de la Birlad² etc. Cind N. lorga aude "ca un profesor de Universitate a vorbit pina si studentilor sai, un an de zile, ca dl. Densusianu, despre poetii decadenti ai Franciei, spre care ar voi sa se indrepte talentele noastre'³, enervarea sa nu mai are margini. "Pretentiile literare ale lui Ovid Densusianu', "care vrea' sa ne inchinam celor mai blestemate mode ale estetilor Apuseni', ii par dez­gustatoare⁴. Indignarea se aprinde si mai tare, in 1912, in plina perioada de succes simbolist:

"Asa-zisul simbolism? S-a prostit natia aceasta intr-atit, incit nu mai poate ride de desantarile min­tilor pe dos sau ale diabolicilor sarlatani?

Asa-zisul simbolism, intrucit nu e, cu stiinta, o farsa, o inselare, ori un mijloc de parvenire literara, nu e decit o farsa!'⁵

In 1920, simbolismul era in Franta o faza de mult depasita. Poetii simbolisti erau acum la Academie. La Sorbona se treceau teze de doctorat despre acest curent, dar N. lorga raminea ireductibil in fixatiu-nile sale. El declara ca nu pricepe nimic din "biza­reriile' lui Stephane Mallarme si pur si simplu re­fuza sa accepte ideea ca simbolismului "critica de catedra e in stare a-i acorda astazi in Istoria litera­turii nationale un adevarat volum'⁶.

Persistenta acestei negatii fixeaza continutul, li­mitele si cronologia unei intregi aripi antisimboliste de continut nationalist-puritan.

Reluind toate ideile lui N. lorga, dar intr-o forma mai sistematizata si mai analitica, nu insa mai putia violenta, se situeaza critica lui Ilarie Chendi. Ea a fost dusa sub forma de foiletoane, mai ales intre 1900-1910, in toate publicatiile vremii de nuanta traditionalista - "taranista', de la Samanatarul si Viata literara $i artistica, la Luceafarul. Peste tot, in aceasta zona, miezul obiectiilor este la fel, in primul rind de ordin moral si psihologic. Iritau mai intii asa-zisele inconsecvente de caracter ale simbolistilor^ megalomania, psihologia lor tulbure, in buna parte aceasta critica este de ordin pur biografic, nu lipsita de o anume acuitate pamfletara. Simbolistii, moder­nistii in genere:

"isi pling veciniei inima insingerata si persecu­tiile soartei, si cu toate acestea se lauda cu dispre­tuirea vulgului profan, care pentru dinsii e o legiune de cotcari; se lingusesc mereu prin milogeli si prin dedicatiuni pompoase, adresate tuturor personagiilor inalte din tara, incepind cu Regina, trecind la mi­nistrii si sotiile lor, pina jos la reporterii de gazeta, si totusi isi dau aere de eroi trufasi, cari se ridica cu suveranitate deasupra principiului binelui si ai raului si traiesc numai prin sine. Se proclama apos­toli ai castitatii si preamaresc in acelasi timp instinc­tele brutale si dragostea perversa. O continua exage­rare a eului lor ii face sa treaca prin diferite crize de megalomanie si sa-si atribuie ei insisi cele mai stra­lucite epitete. Unul se numeste rege, altul leu, al treilea incarnatiunea lui Dante.'¹

Specialitatea lui Chendi pare sa fie evidentierea, contrastelor psihologiei simbolistilor, in scopul de­monstrarii incoerentei, a ilustrarii fondului lor anor­mal - acuzatia de patologie apare acum cu tarie - premise ale unei ridiculizari eficace:

"Aceeasi scriitori slavesc moartea (iadul, Satana, etc.) si in acelasi timp se inlantuiesc de viata cu toata puterea, cum se inchina iubirii eterice si totusi ridica la apogeu principiul dragostei senzuale, pina la lascivitate - doua contraste asa-zicind fiziologice, pe care le gasim aproape la fiecare dintre ei'¹.

Analiza nefiind de loc binevoitoare, de pur con­tinut moral, nici nu poate fi de mirare ca ceea ce va fi pus permanent sub acuzatie este in special fon­dul psihologic al acestei poezii, in care se descopera numai defecte grave: "lipsa de vointa si de energie', infatuare enorma, pretentii irealizabile, dualitati ire­ductibile:

"Din faptele si scrierile lor lipseste armonia nece­sara intre ratiune si simtire, intre datorie si pornire sufleteasca'².

Dar mai presus de toate se ridica impresia de maladiv, de lipsa de vitalitate, de contemplativitate extatica, halucinanta, specifica tipului poetic deca­dent:

"De-o infatisare aristocrata, de un senzualism bol­nav, dar fara nici o putere de viata. Le lipseste sucul cu singe, precum ii lipseste crizantemei palide si «isterice» mirosul florilor de primavara.'³

Se intelege ca privita printr-o astfel de optica, nu lipsita de argumentele sale, unele chiar solide, poezia simbolista se va bucura de putina intelegere si rab­dare analitica. Teoria simbolista este lichidata in ci-teva fraze, iar lectura productiei propriu-zise duce la generalizari de o mare simplificare a probleme­lor, dupa dualitatea fond-forma:

"Materia imbratisata de simbolistii nostri e cit se poate de vasta, incepind cu lumea transcendenta a sublimului, cu misterele simbolice ale naturii, pina la «poezia» localurilor de prostitutie. Pretutindeni muzica si ritm, culori si tonuri, in toate scarile cro­matice, si un parfum ce se volatilizeaza repede dupa citirea poeziei.'

"Forma e iarasi caracteristica: repetiri si ingrama­diri de cuvinte cautate din toate dictionarele, rime din cele mai rare, compuse si bizare uneori. Adjec­tive cu gramada imprima poeziilor celor mai reusite un caracter rece, afectat si dau autorilor o poza teatrala, de visatori inchipuiti si de spectatori di­baci. Sa te miri ca nu-i cunoastem si nu-i apre­ciem?'¹

La tendintele simbolismului spre "exotism', "jocuri de culori', "cultul pentru eleganta si noble­tea formelor goale', "muzicalitatea versului liber', "bizareriile reci si afectate', pe care le gasim "la o familie intreaga de coarde cristaline de la noi', Ilarie Chendi va ramine profund sceptic si refractar pina la capat².

Foarte categoric este criticul nostru si in chestiu­nea inovatiilor simboliste in care el nu crede:

"Ceea ce mi se pare complet ridicol in aceste zvircoliri este ideea si prezumtiunea ca un pumn de teorii moderniste, adaptate si rostite papagaliceste, ar putea schimba dezvoltarea fireasca a literaturii noastre. Dar sa-1 lasam sa treaca! Cuibariri de aceste parazitare isi au pururea efectul lor hazliu. Ele se descompun de la sine, ca un corp gaunos. Cei plecati in cautarea sublimului ating cu consecventa marginile ridicolului. Si aventura dlui Densusianu se incheie cu acelasi efect de comedie.'³

Aceasta diatriba arata cu precizie limitele unor
astfel de atacuri, care proclama infailibil "falimen­
tul literar' al teoreticianului simbolismului, nu fara
o concesie importanta: "La Samanatorul, dl. lorga
a facut greseli cu carul'. Cei ce 1-au urmat "au dat
in gropi, s-au pierdut in declamatii', impotriva aces­
tora:

"Tot noi am dat strigatul de alarma, aratind ca excesul de zel patriotic si frazeologia duc la stirbirea estetica a literaturii; dar in acelasi timp n-am combatut directia insasi si n-am opus, ca dl. Den-susianu, literatura decadenta drept salvare'¹.

Ea ramine in continuare bestia neagra, mai ales ca:

"Scriitorii nostri cu gesturi exotice nu se dau in­vinsi. Si in loc ca numarul lor sa se imputineze si predilectia pentru extravagantele rimate sa inceteze, vedem cu oarecare surprindere ca cercul se lar­geste.'²

In fruntea "bandei' se afla "vizirul Ervin', care-si pune "in ordine de bataie discipolii' si "porneste cu dinsii intr-o expeditie de carnaval'. El "suna din tuba miraculoasa si aduna in jurul sau ramasitele cele mai rahitice din alte taberi literare', grupare in care "nebunia e completa' (!). Tiparite in 1910, cu prilejul aparitiei in volum a Conterentelor "Vietii noua', opiniile integral negative ale lui II. Chendi nu mai sint citabile decit pentru ilustrarea exage­rarii extreme la care au ajuns si au persistat la noi ideile adversarilor nationalisti ai acestui curent:

"Rasfoiti-le munca si va convingeti ca, de cind exista o literatura romaneasca, ceva mai gol, mai sterp, mai fara inspiratie fireasca ca vorbariile arti­ficiale ale acestor maruntisuri poetice nu s-a scris'³.

in rest, observatiile criticului despre spiritul de imitatie servila la simbolistii romani, in prelungirea lui' Macedonski, si mai ales a simbolistilor francezi, poate oferi si azi o baza de discutie (in 1906, Ovid Densusianu era denuntat ca "bate cimpii Frantei intr-un timp cind miscarea noastra literara este din­tre cele mai intensive')⁴. La fel si obiectiile despre excesele in parte formaliste ale simbolistilor romani,

luati unul cite unul in virf de spada, de la Stefan Petica, la N. Davidescu¹.

Aceste idei cunosc o mare arie de raspindire si o continuitate nedesmintita, regasita si in anii de dupa razboi, indeosebi la Gmdzrea². Pina atunci, revistele de obedienta iorghista si nationalista vor propaga in articole si note violente o ostilitate antisimbolista constanta, exprimata prin citeva reactiuni tipice: acu­zatii exagerate si in buna parte neintemeiate, de lipsa de talent, de noutate si continut realist, instrai­nare, imoralitate, decadenta, psihologie morbida, ma­nierism, formalism.

Astfel, pentru C. S. Fagetel de la Ramuri, sim­bolismul romanesc nu este decit "deghizarea lipsei de talent'³ cu ajutorul pseudoinovatiilor formale, creatoare de maniera, de o poezie fara "chemare', fara "necesitate'. Simpla scoala, cu o serie de "ma­nifestari artificiale', este simbolismul si pentru D. Tomescu⁴. Ar fi vorba de un program exterior, nerealizat de altfel, lipsit de "realitatea vie a sufle­telor creatoare' si deci de "sinceritate'. De unde o "dibuire' permanenta, in cautarea si adaptarea me­canica a celor mai "proaspete programe din Franta'⁵.

Pe aceasta tema si mai ales in jurul exercitiilor formaliste, reale sau nu, ale simbolistilor, se bate peste tot moneda, in special la Drum drept. Aici se condamna sistematic "mestesugita intrebuintare a cuvintelor', "savanta arhitectura', "exploatarea va­lorii mecanice a cuvintelor in vederea unor sonori­tati care sa incinte auzul fara sa miste sufletul', con­cluzia fiind implacabila:

"E maniera, e siretlic, e demagogia literara, e potop de vorbe, e tot ce vreti - dar nu poezie'¹.

Obiectia de fond a acestei campanii, care cunoaste intre 1910-1915 apogeul sau, este insa alta. Ea se inspira din consideratii nationaliste si tinde sa com­promita simbolismul sub raport politic, denuntat a fi rupt de realitatile nationale, prezentat ca un pro­dus cosmopolit, Jplanta exotica fara radacina. Ar fi deci vorba de o' literatura care "nu acosteaza nica­ieri'², apatrida, instrainata de "sufletul neamului', scrisa de poeti dezradacinati, care ,,au avut o tara si au uitat-o; au avut un suflet al lor si 1-au dat la o parte'³. De aceea:

"Ne ridicam impotriva tuturor producatorilor de «poezie noua» care isi inchipuie ca un scriitor poate nesocoti orice legatura cu societatea din care face parte. A nu avea o vatra, a nu te simti lipit de un pamint.. .'⁴.

De s-ar dovedi integral intemeiata, acuzatia ar fi, intr-adevar, grava. Nici o literatura nu poate rupe legaturile cu societatea din care face parte, si este de observat cum, sub presiunea epocii, in preziua intrarii in razboi, ideologia dreptei incepe sa oscileze si sa adopte - demagogic - un limbaj social. "Pa­mint', "vatra', "societate' nu sint nici pe departe notiuni identice, dar toate sint suprapuse acum in scopul de a lovi simbolismul cu cea mai mare putere. Acest curent este denuntat chiar ca antisocial, dintr-o tabara profund ostila adevaratelor probleme sociale:

"Miscarea simbolista nu e altceva decit literatura aceea, si besmetica, si hibrida, si pretentioasa, si proasta, pe care o fac anumite stirpituri intelectuale care cred ca «talentul» e totul si societatea nimic'⁵.

Ca "societatea' pentru nationalisti nu reprezinta citusi de putin realitatea claselor sociale in lupta, ci

numai ideea de comunitate etnica, rezulta limpede din faptul ca atunci cind simbolistii vor preconiza "poezia oraselor', ideea este respinsa tocmai pe te­meiul ca s-ar crea un antagonism periculos intre sat si oras, principiul diversionist al armoniei so­ciale fiind invocat cu tarie. Simbolistii:

"Nu vor sa priceapa ca unui scriitor nu-i mai este ingaduit sa conceapa viata ca fiind plasata in cutii de calitati deosebite: jos, calitati inferioare, - adica satul; sus calitati superioare - adica orasul. Sate, tirguri si orase - acestea nu sint decit forme sub-care circula acelasi suflet omenesc, aceleasi impul­suri ale vietii universale.'¹

In realitate, samanatoristii, traditionalistii de orice nuanta, care vor contesta intotdeauna realitatea si valoarea psihologiei specific urbane, cind vor nega o astfel de poezie, nu vor fi consecventi nici cu acest principiu. Ei refuza poezia orasului din perspectiva poeziei satului, sub pretext ca una este artificiala, exterioara; cealalta interioara, autentica:

"Poezia aceasta, razimata pe cultul vietii de oras, inlatura lirismul interior si-1 inlocuieste cu un li­rism exterior. E o poezie care cinta diferitele as­pecte ale vietii moderne, fara sa exteriorizeze un suflet.'²

Nu exista pentru Drum drept nici un "suflet nou', si deci nici o poezie care s-o exprime. Totul nu este decit o "literatura voita', elucubratie a unor "suflete sterpe', lipsite de "vibratiile unei simtiri spontane.'³ Deci "aiurare simbolista' pe toata linia⁴. In rest, aceleasi acuzatii de psihologie macabra, de "bizareria formei' si, mai ales, aceleasi acuzatii de imoralitate, care provin de la N. lorga:

"Decadentii au o deosebita predilectie pentru tot ce se poate inchipui mai scandalos, mai degradat, mai gretos si mai inspaimintator'⁵.

Cu un plus de violenta si de trivialitate in limbaj, aceeasi denigrare sistematica este dusa si in foile din Transilvania, indeosebi la Luceafarul. Aci Ilarie Chendi a publicat multe din articolele sale cele mai ostile, aci apar articole cu titluri ca Salbaticia de-^ cadenta¹, note ca Histeria d-lui Ovidica². Este vorba, fireste, de Ovid Densusianu, tratat de "renegat', de­nuntat ca lupta "impotriva tendintelor nationale si a ardelenilor in literatura'³, in mediul academic, uni­versitar, Sextil Puscariu folosise cam acelasi stil si aceleasi argumente⁴.

Cind Rampa de la Bucuresti va deschide, in 1912, ancheta sa cu privire la "poezia noua', sondaj al opiniei literare, departe de a fi integral ostil sim­bolismului (ne aflam, de fapt, in faza sa de deplina ascensiune), Luceafarul reactioneaza vehement. El va arata ca simbolismul nu poate "sa 'prinda', de­oarece ii lipseste "strinsa legatura sufleteasca cu poporul in sinul careia se iveste'⁵. Ca atare, pre­tentia de a initia un nou curent literar irita in cel mai inalt grad pe ideologii nationalismului in lite­ratura⁶, unanimi a vedea in simbolism un adevarat atentat la integritatea, puritatea si moralitatea su­fletului "romanesc'.

Este izbitor faptul ca oficialitatea, Academia, re­vistele de mare traditie, precum Convorbirile lite­rare, vor nega simbolismul pe consideratii identice, in aceste foruri isi fac auzit cuvintul exponentii gravi si solemni ai marii burghezii, scandalizata din principiu la orice idee de avangarda, la orice "revolu­tie' literara. Spiritul sau profund conservator reac­tioneaza din instinct la inovatia cea mai inocenta, simtind periclitata prin acest gest intreaga ordine existenta pe care marea burghezie se sprijina. Iata de ce pozitia cercurilor conducatoare in cultura, la momeintul afirmarii simboliismului, comuna cu aceea a extremei-drepte, va fi una total negativa, formu­lata doar mai distant, de sus, cu cea mai desavirsita morga filistina.

Tonul acestei atitudini, aparent sobre, il da la Academie insusi Titu Maiorescu. Este o psihologie care se transmite tuturor junimistilor, noi si vechi, si bineinteles Convorbirilor literare. Ostilitatea ra­sunase foarte limpede, inca din 1886, cind se de­nunta in mod eronat "atmosfera estetica, vitiata de Macedonski', dar mai ales in 1906, in raportul de premiere a poeziilor lui O. Goga, opusa ostentativ ,,celor deprinsi cu unele mievrerii moderne', cu "efeminarea scrierilor decadente'¹.

Explicatia acestei optici prin aderenta criticului la estetica poeziei clasice² este reala, dar nu suficienta. Si temperamental, si social, si prin formatie cultu­rala, T. Maiorescu era un om ,,batrin', un integrat in clasa boiereasca, definitiv fixat in pozitiile sale si, cu necesitate, un conservator in ideologie, in po­litica. Iar poezia moderna si simbolista, alimentata de entuziasme tineresti, sugera prin toata fiinta sa innoirea, schimbarea, "revolutia'. De aceea, nu nu­mai el, dar si toate spiritele conservatoare o vor combate. Aceasta magistratura va fi tinuta la Con­vorbiri in special de S. Mehedinti, discipol maiores-cian si director al publicatiei, care face front comun cu cele mai agresive foi samanatoristo-nationaliste.

Ceea ce se opune simbolismului inovator este con­formismul si traditia "bunului-gust', a, "bunului simt', izbit la tot pasul de "infirmitatea simtului es­tetic':

"Lor le place in arta exceptia, nu regula: muzica cu disonante, pictura in culori neverosimile; stil cu intorsaturi 'cautate si cu transpuneri de imagini, cu­loarea trebuie sa sune; sunetul sa miroasa; mirosul sa dea imagini vizuale, in ei natura pare ca vrea sa-si rida de sine insasi, negindu-si propriile sale legi. Le rastoarna valorile; boala e data ca model pentru sanatate. Iata-1.'¹

Citind poezie decadenta, S. Mehedinti are senzatia penibila a patrunderii in hrube si pesteri pline cu reptile dezgustatoare:

"Ce grozava priveliste in lumea aceasta a ume­zelii si a intunericului! Peste tot cotloane si boite negre, de care atirna moi si reci uriciosii soareci cu aripi: liliecii. Iar pe jos, tirindu-se cu miscari amor­tite: salamandre fara ochi, broaste calcind desalat, reptile si alte vietati dezgustatoare.

iti vine sa zici flori ale raului, flori pentru lilieci, broaste, paianjeni, pricolici si alte pocitanii ale lu­mii subpamintene.'²

Avind o astfel de repulsie, nici nu e de mirare ca pentru S. Mehedinti "vegetatia literara a tavernelor, a lupanarelor, a umbrei si penumbrei in care rasar si traiesc criptogamele decadente' are o "hotarata inrudire cu fauna si vegetatia degenerata a spelun­cilor'. "Toate acestea sint un mucegai literar, o pro­ductie perversa, care da boala ca model pentru sana­tate'.

Se intelege ca acuzatia de imoralitate va domina intreaga diatriba, in care regasim, in egala masura, respingerea imitatiei literare si pe aceea a "imitatiei decadente'. Oarecum mai retinuta, ea se va repeta si in cadrul raspunsului dat anchetei Rampei⁵, cu

care ocazie, un alt junimist de adoptiune, Al. Bra-tescu-Voinesti, gaseste prilejul sa declare: "Eu unul nu pot suferi aceasta miscare. E gresita de la in­ceput.'!

Mai surprinzatoare sint atacurile lui Duiliu Zam-firescu, situat pe o pozitie estetica oarecum mai avansata decit aceea a lui Titu Maiorescu. Cu aere paterne, el respinge "grozaviile simboliste si fu­turiste' publicate in revista Flacara, unde descopera numai "nerozii', "copilarii' pretentioase sau porno­grafice, "absurditati', "originalitate cautata', "ma­nia bolnavicioasa de a face nou'. Iata de ce:

"Nu se cuvine sa incurajati si nici sa ingaduiti scoala aceasta decadenta, sub cuvint ca e a viitoru­lui. Nimic nu este al viitorului daca nu cuprinde simburile frumosului clasic.'²

Revendicarea de la principiile esteticii clasice, intr-o perioada cind functia retrograda a acestei con­ceptii in arta aparea din ce in ce mai evidenta, da totusi o nota distincta pozitiei lui D. Zamfirescu, poate singurul care opune in mod deschis o anume estetica, fie si perimata, noii teorii estetice simbo­liste:

"Poetii decadenti au omenirea intreaga, care se ridica indignata contra pestilentei simboliste

Orice lucrare de arta durabila trebuie sa fie mo­derna prin sentiment, antica prin caracter si sobrie­tatea expresiei. Acestea nu sint vorbe in vint.'³

Intra in aceasta ostilitate, manifestata si la Acade­mie intr-o comunicare despre "poezia noua'⁴ (unde se citeaza ca elucubratii poeziile: Dupa 13 ani de I. Minulescu, Triptic madrigalesc de Luca I. Caragiale si Balada spinzuratului de Adrian Maniu), si un conflict de generatie. Spiritul conservator-reactionar, atunci cind se pune la adapostul ideii de clasicitate, de traditie, invoca in mod necesar pe aceea de virsta. Batrinii cu "experienta', cu "maturitate', nu pot in­telege cum "tineretul de astazi' isi da adeziunea la:

"O forma de poezie decadenta, care pare a cauta o in-ferenta noua intre imaginile intelectuale si expri­marea lor prin cuvinte. Mai toti pleaca de la concep­tul fals al imbatrinirii lumii. Fiecarui poet modern lumea ii apare sleita de sfortarile predecesorilor sai de a spune aceleasi simtiri prin aceleasi cuvinte.'¹

Aceasta psihologie, ostila sub diferite motive la ideea de noutate, inspira reactiuni si de alt ordin. Inovatia, cind este facuta polemic, cu ostentatie, irita prejudecatile, geloziile literare ascunse. Notorietatea subita stirneste invidii. Se produce, cu alte cuvinte, o miscare in fond filistina, ostila din principiu schim­barii, iesirii din rutina, din cliseele traditionale. La aparitia originalitatii, micul-burghez, timorat, margi­nit, intra in panica. Devine agresiv, dur, intolerant si mentalitatea aceasta inspira in buna parte pe mai toti detractorii simbolismului.

Fenomenul se constata indeosebi in mediul de pro­vincie, unde simbolismul - in parte produs provin­cial el insusi - a fost privit de multi cu oroare. Printre cele mai sustinute polemici antisimboliste (cum s-a vazut) a dus revista din Craiova Ramuri. Nici la Iasi lucrurile nu stau mai bine. Un grup de tineri simbolisti, in frunte cu poetul I. M. Rascu, scot aici, in 1911, o revista Versuri, continuata sub titlul de Versuri si proza (1912-1914), la care cola­boreaza mai toate fortele simboliste, regasite si la Flacara: M. Cruceanu, Al. T. Stamatiad, E. Sperantia, G. Bacovia, Ion Minulescu, Claudia Millian, Adrian Maniu etc. Presa locala vorbeste de "rataciri mintale', in timp ce G. Bogdan-Duica condamna "atita neru­sinare a neputinciosilor'. Adversarii fac sa apara

si o revista parodie, trasa la sapirograf. Contra Ver­suri, scrisa "tot fara talent, dar cu bun-simt'¹.

Apar si cercetari critice de sinteza, prima de acest gen fiind aceea a lui Gheorghe Savul: Despre micul curent literar decadent de la noi si indeosebi despre poezia dlui loan Minulescu (Iasi, 1913), colectie de .obiectii si locuri comune, generalizate la aceasta data sub specia urmatoarei definitii a decadentismului:

"Idealizarea sentimentelor patologice si din punct de vedere artistic, intrebuintarea unor mijloace ne­reusite din punct de vedere social larg'².

Pe latura sociologica si psihologica, observatiile au un anume continut si chiar perspicacitate, precum aceea cu privire la lipsa temperamentului autentic simbolist la multi poeti romani, prea "rationalisti'. Se denunta deci maniera, lipsa de originalitate, care face ca simbolistii nostri sa devina neinteresanti chiar pentru decadentii apuseni; de asemenea, anume exer­citii pur formaliste ale acestui "mic, desi foarte pre­tentios curent care e decadentismul romanesc'.

S-ar zice deci ca nu erorile estetice iritau pe cei mai multi, ci, in primul rind, "pretentiile', infatua­rea, fronda noii scoli literare.

A existat, in sfirsit, si o alta categorie de publi­cisti, preocupati egocentric de ideea de notorietate, .care trec imediat in tabara adversarilor, atunci cind succesul, fie si de scandal, pare monopolizat de altii. La unele publicatii simbolistii sint primiti, tolerati, aparati. Cind insa reputatia lor, fie si de cafenea, in­cepe sa umbreasca, ei sint repudiati cu violenta. Este tot o fata a micului burghez literar, labil, inconsec­vent si vanitos, tip raspindit in lumea presei si a literaturii, in toata perioada de ascensiune si de con­sacrare a simbolismului.

0   figura specifica de astfel de detractor, la inceput
simpatizant,apoi furibundostil,esteaceea alui
Caion, publicist invidios pe toate gloriile literare ale

epocii, autorul acuzatiei pretinsulud plagiat al lui Ca-ragiale. El da adapostire in revista sa Romanul literar articolelor prosimboliste ale lui M. Demetriad si A. Cantilli, dar cind directia noii miscari trece in mii-nile lui Ovid Densusianu, se produce o schimbare de iront totala. Caion incepe sa denunte "decadentis­mul'¹, si Vieata noua²- sa scrie despre Ion Minulescu sau "nimicul mintal'³, cam in acelasi stil despre .'Bacovia⁴ si despre altii⁵, productiuni joase, integral negative, de specia pamfletului literar.

Din aceasta stare de spirit se alimenteaza, pe o la­tura, si parodia poeziei noi, cu doua momente de re­crudescenta, 1893 si 1902, in jurul lui Macedonski, si dupa 1907, inspirata de maniera Minulescu. Originile umorului antisimbolist sint multiple si complexe, caci,. , oricit ar parea de paradoxal, multe parodii simboliste sint facute, dupa cum vom vedea, de simbolistii in-l sisi, fie din motive personale, fie dintr-o luciditate^J superioara a riscului caderii in maniera. Este, de altfel, si latura care a fost cea mai speculata, prin reactiune ostila de gust literar, dar mai ales prin miscarea dialectica, a unor constiinte iritate la ideea de noutate, atunci cind ea le apare in forme stridente, exagerate, frizind ridicolul.

In cazul lui I.L. Caragiale, pe linga repulsia orga­nica pentru tipul de poet Macedonski ("Capul scoa-lei simboliste'), a lucrat in special o astfel de optica, predispusa spontan spre ironie. Ea s-a produs in pagi­nile Moftului roman (1893), printr-un val de "sonete coloriste', "simboliste-orientale', "apocaliptice-simbo-liste-profetiste', "simbolist-decadente', "triolete-sim-boliste', "simbolist-instrumentaliste', "simbolist-macabre'¹, uneledistractive,altele de overvacam. mecanica, adevarata industrie de redactie:

Se rasucesc si crapa ai lumii vechi pilastrii,

Catapeteasma cade! Macabru dans de astri!

in loc de Tot, Nimica! Ei, bravo, zau! Ei, si?

Uneori spiritul este destul de indoielnic, precum< Din carnetul unui poet simbolist:

O, rima, Muza mea! O, rima! A! pentru-o rima as face-o crima: De fac crima Eu fac rima.'²

Reteta - oricum - de succes, Caragiale a folo-sit-o ulterior si la Universul (1909), in poeme in proza "simbolista-mistica, enigmatieo-chintesentista',. in stilul lui "Pontifex Maximus Mauritius Maeter-linkus'³, facind o adevarata scoala. In Mos Teaca (1895-1901), pe urmele lui Caragiale, Anton Bacal-basa si altii au cultivat pina la satietate genul, deve­nit traditional in revistele umoristice de la inceputul veacului, in Belgia Orientului (13 sept. 1907), Victor Eftimiu deschide cu succes seria parodiilor minules-ciene, cu Romanta celor trei sarmale, continuata si; la Ramuri (Trec decadentii):

Trec decadentii

Scribii jalnici fituicelor far-de lectori,

Trec disperatii purtind facle prin intuneric si pustiu, Cintind prohodic si macabru Romante pentru mai tirziu!''

Specimene de aceeasi factura se mai pot gasi in Romanul literar si politic*, in Floarea albastra¹ in Facla³ si chiar in Viata romaneasca^, unde apar si notite critice⁵ etc. Dar fata de intensitatea si gravita­tea atacurilor ideologiei reactionare, aceste intepaturi par si sint efectiv simple glume inocente. Nu paro­diile au pus in discutie valoarea simbolismului si fi­reste nu pe baza lor se poate dezlega problema viciilor si meritelor noului curent poetic, atit de supus con­troverselor.

intreaga analiza a simbolismului presupune o vi­ziune dialectica a istoriei literare, cu neputinta de limitat numai la explorarea unei laturi a dualitatii afirmatie-negatie, care intovaraseste simbolismul ro­manesc in toate fazele sale de dezvoltare. Dupa cum aceeasi analiza stiintifica, dusa in doua directii, nu poate prelua in bloc, nediferentiat, nici totalitatea acuzatiilor trecute in revista, pline de pasiuni, de exagerari si de erori serioase. O fermitate si ati­tudine critica egala trebuie pastrata si fata de apolo­getii simbolismului, la fel de putin obiectivi si de controlati in entuziasmul lor. Orientindu-ne in am­bele directii, vom vedea mai limpede atit limitele so­lutiilor contemporane care s-au dat intregii probleme, cit mai ales necesitatea de a o relua in discutie, pe noi baze.

3. DOCTRINARI SI APOLOGETI

La valul de injurii si acuzatii al detractorilor, doc­trinarii si apologetii simbolismului reactioneaza cu aceeasi vigoare, semn ca tensiunea ideologica a epocii se polarizase pe extreme, cu o intensitate egala. Gru­parile literare incep sa se delimiteze cu claritate, si poetii "modernisti' cunosc acum toate amaraciunile neintelegerii si toate voluptatile frondei, in cazul creatorilor propriu-zisi, este vorba mai mult de o tendinta comuna, de o regrupare pe afinitati, decit pe baza de jd^i limpezi si de programe. Dar si acestea vor veni destul de repede, pledoariile prosimboliste unind aproape de la inceput teoria si practica, gindul si fapta, intr-un ansamblu de manifestari, azi, privit de sus, destul de coerent in toate actiunile sale.

Un fapt caracteristic, care arata ca opozitia la simbolism reprezinta o pozitie pur ideologica, princi­piala, un fel de prejudecata teoretica foarte tenace, dar neconsecventa cu sine, este urmatorul: traduceri destul de numeroase din simbolistii francezi si poezie simbolis'¹'⁵ Tv^rnanonc^a originala 'e miKH'-'p chiar la revistele oarecum de "dreapta', adica aproape pre­tutindeni unde ideea simbolista este sau va fi com­batuta. Fenomenul arata o neta si tot mai persua­siva evolutie a gustului literar, a carei largire continua este frinata de preconcepte ideologico-politice. Dar, in ciuda acestei inhibitii dogmatice, poezia ,,moderna' in plina expansiune se dovedeste de o penetratie re­marcabila, si daca disputa nu s-ar fi mutat pe tere­nul rigid al ideilor, este sigur ca, in mod tacit, sim­bolismul ar fi cistigat si mai multe pozitii. Constatarea arunca o lumina noua asupra intregii confruntari intre samanatorism si simbolism, curent care, inainte de a se apara pe fata si teoretic, se infiltrase insidios, intr-o serie de citadele principial ostile. Acestea vor combate frenetic simbolismul, decadentismul in ge­nere, dar - paradox total! - fara sa-1 expulzeze practic din incinta.

Un rol considerabil in aceasta pledoarie discreta, dar eficace, joaca la inceputul secolului D. Anghel. El incepe sa dea traduceri din simbolisti, din Ver-haeren, la Pagini literare (I, 3, 1899), din Verlaine, la Convorbiri literare (1901-1903), indeletnicire la care atrage si pe St. O. losif. in colaborare, Anghel si losif fac sa apara un volum de Traduceri din Paul Verlaine (Bucuresti, Minerva, 1903), popularizind, primii, opera poetului francez, cultivat de altfel si in cercul lui Macedonski. Traducerile lui M. Deme-triad sint totusi posterioare descoperirii lui Verlaine de catre D. Anghel.

Intrat in redactia Samanatorului, poetul aduce in plina fobie antimodernista aceeasi orientare. Cup­lul Anghel-Iosif va da si aici versiuni din Verlaine (1903), Anghel singur din Camille Mauclair (1903), apoi din nou in colaborare, de asta data cu Ion Mi-nulescu, din Henri de Regnier (15 aprilie 1907). Cind intolerantul Ion Scurtu, criticul revistei, ar fi aflat de adevarata identitate a traducatorilor, acesta ar fi facut o criza de "epilepsie'¹. Probabil anecdota, caci Ion Minulescu va fi totusi publicat de Samana-torul in 1907 (Celei care trece, Romanta celor trei galere, Romanta zilelor de ieri), iar Henri de Reg­nier va fi tradus, tot in acest an, nu o data, de Elena Farago, de M. Paleologu. Bresa deci se largeste, si D. Anghel va introduce in ea si pe Charles Gue-rin (l ianuarie 1907). De altfel, un anume V. Jero-nim daduse o traducere din F. Jammes (Ursita) inca din 1903. Este surprinzator sa constati o astfel de asiduitate tocmai in paginile Samanatorului, dar tre­buie observat ca aceasta orientare se produsese nu­mai dupa plecarea lui N. lorga.

Nu alta era situatia la Viata literara si artistica (1906-1907), unde trona acerbul Ilarie Chendi. Si aici, tot sub pseudonim (D. Gh. Sutzu), aceeasi activa echipa Anghel-Minulescu publica versuri din Char­les Guerin, Samain, Henri de Regnier. Multe din

romantele lui Minulescu, primite cu bratele deschise, au epigrafe din Laforgue, Rimbaud, T. Klingsor, nu­me care incep sa se raspindeasca. Sub pseudonim (Ion Nirvan), Minulescu face necrologul lui Jean Lorrain (25 iunie 1906), tradus de D. Karnabatt, in Secolul XX (14 iulie 1901).

Este iarasi de tot ciudat ca tocmai unul din ad­versarii ireductibili ai simbolismului sa lanseze pe Ion Minulescu, si totusi acestea sint faptele. Recent venit de la Paris, si inca fara priza, Ion Minulescu prezinta la Viata literara poezia Celei care minte, cu titlul Cintec antic, "dupa un manuscris de la Pom­pei' (I, 17, 1906), si mistificarea are succes:

"Ma intilnesc cu Chendi. - Nu cumva mai ai si alte traduceri? - E de mine

- Ma, baiete, ma, numai asa sa scrii de-acu inainte, ca ti le public pe toate.'¹

Si intr-adevar, asa s-a si intimplat, debutul celui mai notoriu simbolist roman facindu-se sub auspi­ciile unuia dintre cei mai refractari critici, situatie nu lipsita de ironie, in principiu, fireste, caci in practica Viata literara se dovedeste destul de libe­rala. Elena Farago da aci o traducere din Verlaine (I, 15, 1906), poet pe care revista il accepta ca o realitate literara: "Verlaine nu este altceva decit receptacolul multiplelor senzatii care agita si chiar turbura timpul nostru'².

Din ciudateniile si contradictiile acestei epoci de interferente! Floarea darurilor, prin N. lorga, arunca anatema impotriva lui Baudelaire si totusi tolereaza Litaniile Satanei (17 noiembrie 1907), gest in care recidiveaza. Romanul literar si politic, atit de ostil simbolismului roman, face totusi loc necrologului lui J. Moreas, din care da si traduceri (2 aprilie 1910). ^! La foarte reticenta Noua revista romana, C. Beldie strecoara Plinset de toamna, o poema in proza de Mallarme (30 august 1909). Intransigentul Drum

drept (1914) accepta Mormintul unui poet blestemat, de Baudelaire etc., etc.

Aproape cistigata practic, pe tacute, partida incepe sa fie jucata favorabil si teoretic, chiar in aceasta zona de loc simpatizanta. In plina campanie sama­natorista, chiar si declaratiile de neutralitate ale unor reviste arata un inceput de intelegere pentru noua formula si in nici un caz o solidarizare cu ata­curile care o neaga de plano. Rupindu-se de N. lorga, G. Cosbuc si Ion Gorun scot Viata literara (l ianua­rie 1906), al carei program se refuza oricarui exclu­sivism, prioritate dindu-se numai talentului. Pe ace­easi pozitie se situeaza si Pagini literare (Deslusire, 6 iulie 1908). Un lung studiu despre Traian Deme-trescu, publicat in Viata literara, elogiaza pe "estetul rafinat', capabil de "impresii sugestive', de "melan­colie vaga', de "delicateta in arta'¹. Sint chiar no­tele simbolismului, asa cum va fi elogiat de apolo­getii sai, caruia doar nu i se spune pe nume.

Cind constiinta de sine se va cristaliza in idei si legaturi precise, purtatorii de cuvint ai noului cu­rent se vor face auziti sub toate formele. La inceput, in zona mai obscura a cafenelei literare, apoi in re­dactii, curind si in publicatii proprii, in conferinte, acoperind o zona destul de larga de publicitate. O prima regrupare si delimitare neta de pozitii se pro­duce in 1907-1908 pe bancile cafenelei Kubler. Aici - isi aminteste Ion Minulescu:

"Boemii erau impartiti in doua tabere, gata de lupta in fiecare ora, fie ziua, fie noapte. Unii erau asa-zisii «Traditionalisti», iar altii asa-zisii -«Modernisti»'².

Acestia din urma se string mai putin la Viata noua, cu o atmosfera de redactie prea sobra³, cit mai ales in efemere reviste - care nu-si spun to­tusi "simboliste' - ca: Revista celorlalti, In gradina Hesperidelor, Farul, produsele vitalitatii simboliste

la aceea epoca, in fond, simple manifestari de fronda, lipsite de o lunga respiratie, ele nu atrag prea mult atentia publicului, dar permit desfasurarea larga a personalitatii. De mai mult ecou, judecind dupa opinia presei, mai curind ostila, nu insa lipsita si de dovezi de simpatie¹, s-au bucurat in special la in­ceput, in 1909, Conferentele Vietii noua, organizate in trei serii de Ovid Densusianu. Era primul nucleu al miscarii noastre simboliste, alcatuit la acea data de criticii si publicistii: D. Caracostea, C. Damiano-vici, I. F. Buricescu, N. Andritoiu si de poetii: B. He-trat, Eugen Sperantia, D. Mazilu, Busuioceanu, Al. Gherghel, P. Paltanea, Const. Frallo, Mihail Cru-ceanu, S. Bascovici etc.².

In constiinta publicului, simbolismul intra insa cu adevarat de abia atunci cind presa si revistele de mare tiraj incep sa se ocupe - favorabil - de poezia noua, fenomen care se precizeaza in 1912. Catre aceasta data se poate vorbi, in mod efectiv, de aparitia unei literaturi simboliste, strinsa si in vo­lume, care atrag atentia. Ion Minulescu scoate Ro­mante pentru mai tirziu (1908), reeditat in anul ' urmator cu o notita explicativa, de familiarizare a pu­blicului cu noile notiuni poetice³, N. Davidescu debu­teaza cu La fintina Castaliei (1910), Al. T. Stama-tiad, cu Din trimbite de aur (1910). Caragiale, de la Berlin, s-ar fi interesat de autorul Romantelor, si faptul constituia un fel de consacrare⁴. Simbolistii atacati se lanseaza in polemici⁵, se apara pe unde

pot (o data in Revista idealista, in 1911); exista o anumita agitatie de publicitate in culise. Totusi, nu­mai prin patrunderea noilor poeti la Flacara, in 1912, si prin ancheta Iui M. Cruceanu despre "poe­zia noua', din Rampa aceluiasi an, se poate vorbi cu adevarat de o luare in consideratie serioasa a simbolismului. Cind, in 1908, Ion Minulescu isi pu­blica Romantele. . . poetul era constient de faptul ca ele au fost scrise pentru mai tirziu. Este o data de nastere a simbolismului romanesc acceptata de con­temporani si de simbolisti insisi¹.

In revista lui C. Banu, eclectica si toleranta, unde scriitorilor nu li se cerea "sa fie nici traditionalisti, nici poporanisti, nici simbolisti', ci numai de talent², simbolistii ocupa aproape intreg sectorul poeziei, in­tre 1912-1913 apar aici: Ion Minulescu, Al. T. Sta-matiad, N. Davidescu, G. Bacovia', Emil Isac, D. Kar-nabatt, B. Nemteanu, D. lacobescu, Mihail Saulescu, Leon Feraru, Ion Pillat, D. Anghel. Revista se ocupa de M. Maeterlinck, de Henri de Regnier, de futuristi, fotografia lui Ion Minulescu se da. pe prima pagina, apar despre el chiar medalioane³ etc.

Si mai importanta se dovedeste a fi ancheta Ram­pei. Era ocazia mult asteptata de simbolisti ca ei sa fie pusi (si sa se simta efectiv) pe plan de egalitate cu cele mai mari personalitati culturale ale epocii. Si ei folosesc prilejul sa-si afirme principiile, sa-si inventarieze fortele, sa incheie de pe acum bilan­turi, bineinteles superlative, sa-si marturiseasca deschis simpatiile franceze, in aceasta perioada de in­tensa propaganda germana. Gestul, apasat, da in­dicatii si cu privire la orientarea politica a gruparii, democratica, pentru unirea nationala.

in interviuri se citeaza precursorii (Al. Macedonski, Stefan Petica, I. C. Savescu, M. Demetriad, D. Zam-firescu, Cincinat Pavelescu), se enumera revistele favorabile, cu tendinte de exagerare (Literatorul, Viata noua, Duminica, Linia dreapta, Forta morala, Pleiada, Romanul, Cuvintul, Revista celorlalti, Viata sociala, Romanul literar, Versuri si proza), se dau liste voit impozante de nume: J. B-. Hetrat, Ervin, I. Minulescu, D. Anghel, T. Arghezi, G. Galaction, E. Sperantia-fiul, Emil Isac, V. Demetrius, D. Kar-nabatt, Stefanescu-Est, Mihail Cruceanu. P. Paltanea, Matei Rusu, G. Bacovia; tineri ca: I.M. Rascu, Bas-covici, Budurescu. Toti acestia:

"Au adus subiecte pline de noutate si prin acestea au largit orizontul ideilor, au imbogatit vocabularul limbii si, in sfirsit, au dat frazei o eleganta si ver­sului o armonie necunoscuta pina atunci'¹.

Tot in acest an, 1912, o revista de provincie, Frea­matul, inchina un numar omagial lui Petica, in timp ce alte organe, pina acum prudente, ca Noua revista romana, incep sa declare "poezia noua' drept o "imensa extindere si aprofundare a cugetarii si sim­tirii poetice'², iar versul liber, absolut necesar expri­marii libere si puternice a sentimentelor³. Curind, Noua revista romana va inclina tot mai mult in fa­voarea simbolismului, reprezentind inca un caz de osmoza si de permeabilitate la noile idei literare, in sfere publicistice din ce in ce mai largi si mai putin exclusiviste.

In perioada imediat urmatoare, 1913-1914, se pro­duce o confruntare decisiva de pozitii, dupa care elogiul simbolismului trece la forme organizate, teore­tice, de amploare, care se prelungesc pina la incepu­tul razboiului. Este faza cu adevarat sistematizata a apologiei simbolismului romanesc. Din toate aceste texte cu tendinta de dogmatizare, istoria literara isi poate face o idee destul de precisa si de amanuntita cu privire la conceptia pe care simbolismul o avea despre sine in epoca sa de ascensiune.

Apararea, care se consolideaza pe doua linii prin­cipale de rezistenta - estetica si ideologico-poli-tica -, tinde sa rastoarne, unul cite unul, toate acuza­tiile aduse simbolismului, deasupra carora se ridica, inclementa si tenace, permanenta invinuire de "de­cadenta'. Fapt semnificativ, trecut in genere cu vede­rea! Simbolistii nu neaga ideea de "decadenta'. Ei o accepta si chiar o combat ca realitate literara, numai ca, dupa teoria apologetilor nostri, obiectia nu-i pri­veste. Simbolistii romani n-ar fi "decadenti', in orice caz. ei nu se simt de loc incadrabili in aceasta for­mula, de care se scutura cu energie. O astfel de reac-tiune se intilneste inca din primele articole de prezen­tare ale noului curent, in 1895:

"Simbolistii singuri poate nu stiu sigur ce cauta, ce rivnesc. Dar din nestiinta asta nu trebuie sa con-cluzi la degenerare, isterie si detractare, oricit de de­generati, isterici si detractati ar fi citiva dintre dinsii.'¹

Si mai concludenta este o marturisire a lui Stefan
Petica:

"O mica lamurire se impune. Daca e vorba de de­cadent in intelesul vulgar, tin sa declar ca asa ceva n-am fost niciodata. Daca insa se intelege prin aceasta o cugetare mai subtila, o psihologie mai adevarata, o forma mai corecta, atunci astfel de decadent am fost totdeauna.'²

Exista deci forme reale de "decadentism', in "in­teles vulgar', si o "subtilizare' a poeziei, identifi­cata in mod abuziv cu un fenomen integral negativ.

in aceasta directie va merge intreaga argumentare ulterioara, care se va stradui sa demonstreze ca a aduce un plus de libertate in arta si o frumusete de tip nou in poezie nu reprezinta nimic reprobabil. Dimpotriva. Nu trebuie confundate nici planurile, in Franta, "decadentismul' reprezinta initial un "ter­men istoric', o eticheta aplicabila unui grup de poeti aparuti la un moment dat la sfirsitul secolului al XIX-lea, in timp ce "conceptia simbolica e veche cit si gindirea'. De aici, T. Arghezi tragea conclu­zia, in 1904, ca:

"Decadenta e un termen istoric, pina la proba contrarie, conceptiunea simbolica e veche cit si gin­direa Decadenta in arta e ceva nascocit de vras­masii unor aducatori de libertate - nu numai de talent - in poetica franceza.'¹

Clarificarea notiunilor continua la Vieata noua, unde Ovid Densusianu, inca din primul an, devenind din acuzat acuzator, tinde sa intoarca intregul re­chizitoriu, trecind la contraofensiva. Nu inovatia in poezie este "decadenta', ci imitatia, pastisa, lipsa de originalitate, adica tocmai defectele pe care le com­bate simbolismul:

"Decadenti trebuie socotiti mai curind aceia care ramin la formele compromise, care repeta locurile comune ale scoalelor literare invechite.'²

in aceasta perspectiva, adevaratii decadenti ro­mani apar, pentru simbolisti, romanticii intirziati, poetii minori posteminescieni, cazuti la simpla ma­niera. Este un mod de a pune problema care repeta pe acela al lui Remy de Gourmont, dupa care "ideea de decadenta este identica cu ideea de imitatie'³. De­cadent inseamna a fi invechit, perimat, sleit de vita­litate, de puterea innoirii:

"Ce inseamna insa a fi decadent? Desigur ca nu altceva decit a fi lipsit de vigoare, a nu mai avea energia care-ti da putinta sa-ti tai singur drumuri noi, a trai din ce ai mostenit de la altii.'¹

Prin urmare, gresesc profund cei ce acuza de "de­cadentism' pe "exploratorii de noi formule artisti­ce', pe poetii "care cautau sa se emancipeze de cu­rentele vechi'². Definitia in nici un caz nu se poate aplica, dupa Ovid Densusianu, literaturii scrise cu pasiunea originalitatii si a maiestriei artistice. Remy de Gourmont protestase si el impotriva identificarii abuzive a ideii de decadenta cu "ceva rar, cunoscut, dificil, pretios, neasteptat, nou'³. Va scrie deci si Vieata noua:

"Sint oameni care de indata ce vad la cineva un mod mai ales de exprimare, de indata ce deschide o carte in care forma e ceva mai ingrijita, cuprinsul de o arta mai subtila, imediat exclama: «un deca­dent!» Si oamenii acestia se intilnesc mai ales in rin-durile celor care judeca literatura la noi. Pentru ei originalitatea, temperamentul artistic se arata intr-o ingramadire informa de cuvinte, de idei, intr-o arun­care la intimplare, fara nici o alegere, a citorva im­presii. Artistul care-si limpezeste zi cu zi sufletul, care preface mereu ce primeste, pentru ca sa-i dea infatisarea armonioasa a lucrului desavirsit, artistul care se gindeste la fiecare expresie, masoara efec­tele ei, in ochii acestor judecatori trece drept un «decadent».'⁴

Noutatea, prin definitie, se opune decadentei, asa cum regenerarea, prin insasi esenta sa, se opune im-batrinirii, devitalizarii. Aceasta idee, transformata in­tr-o adevarata tema cu variatiuni, se va regasi la toti apologetii simbolismului, in succesiunea lui Ovid Den­susianu. Ion Pillat constata ironic: "Cu siguranta, orice inovatiune (anormala prin noutatea ei) e privita de contemporani ca un fenomen bolnavicios, de decadenta'¹, in timp ce P. Paltanea arata ca: "simbo­lismul nu e un curent de decadenta, ci dimpotriva, unul de regenerare, de renastere'². Argumentarea, care tinde sa disocieze ideea de simbolism de aceea de decadentism, va fi reluata si de altii. Sprijinita pe realitatea faptelor din istoria literara franceza, unde confuzia a fost de mult inlaturata, discriminarea se generalizeaza si in presa noastra prosimbolista, in proces permanent de desolidarizare de apartenenta la "decadentism'*.

Crezind inlaturat acest obstacol, avocatii noii for­mule pasesc in miezul problemei, simtindu-si miinile mai libere. Ei vor elogia, in prelungirea izvoarelor franceze, indeosebi a lui Remy de Gourmont, ideea de libertate in arta, cu care sint dispusi sa identifice intreg simbolismul⁴. De aici si tendinta de eliberare ; din vechile clisee, in special eminesciene. Simbolis­mul roman devine atunci sinonim cu notiunea de "dezrobire literara'⁵, cu "descatusarea definitiva de spiritul eminescian'⁶, largindu-si frontierele, dar di-luindu-si si intelesul.

Aceste argumente au continutul lor, in genere po­zitiv. Mai putin insa cele legate de absolutizarea es­teticii simboliste, prezentata - invariabil - drept cea mai inalta, mai evoluata si mai profunda viziune despre arta, tendinta in care exagerarea este evidenta. Dar daca ne amintim ca simbolistii erau denuntati sistematic drept corupatori ai gustului literar, vom intelege ca astfel de fandari aveau, in principiu, un

rol defensiv¹. Era vorba de restabilirea unui echi­libru de forte si in fond, in buna parte, a unui ade­var, caci nu prostul gust defineste, considerat in an­samblu, simbolismul romanesc. Dimpotriva, el ar fi "ridicat gustul nostru la pretentiuni din ce in ce mai variate si mai subtile'². La baza sa ar sta "o con­ceptie mai larga si superioara a artei³, pretentii de discutat in amanuntime si de plasat - istoric - in contextul in care au fost spuse. Aceeasi situatie si pentru marele titlu de mindrie scos din teoretizarea si inlesnirea "contactului' cu poezia europeana a epocii⁴, adevar incontestabil, dar de vazut in mod exact in ce a constat latura sa pozitiva.

Turburatoare intre toate - si simbolistii romani au fost constienti de gravitatea observatiei - raminea insa vesnica acuzatie de sterilitate, de lipsa de crea­tie, absenta marelui poet simbolist, fara de care toate teoriile - bune-rele - ramin in literatura de mica valoare. In 1912, chiar si simpatizantii nou-a lui curent recunosteau pe fata lipsa "personalitatii' simboliste proeminente, dar ei se consolau cu ideea ca "timpul si cultura vor favoriza aceasta miscare'⁵-.T Meritul sau este deocamdata acela de a pregati marea creatie, deschizind noi perspective, curatind terenul de impuritati. "Recunoastem ca simbolismul a adus literaturii un aer de improspatare si a facut intr-o masura larga educatia spiritului nou si tinar.'⁶ De aceea:

"Daca va va intreba cineva ce este simbolismul, raspundeti-i prin aceea ce-a facut: a descoperit altare noua pentru frumusete si a raspindit in literatura izvoare noua de emotiune'⁷.

De la un timp riposta devine stereotipa si apolo­getii incep sa iscaleasca cecuri in alb:

"Curentul de la Vieata noua, n-a produs, ziceti, nici o capodopera? Asta nu-i un cuvint sa-1 osinditi si sa distrugeti cu anticipatie cine stie ce geniu care, inspirat din estetica noastra, isi pregateste in tacere si-n umbra opera.'¹

in asteptarea marelui geniu care va tisni din adin-curi, chiar si crearea unei anumite "atmosfere', "aproape generala azi' - constatarea dateaza din 1914 -, "care a permis talentelor sa respire, sa se formeze liber si sa produca'², constituie totusi un oarecare merit, si istoria literara subscrie, in parte, la aceasta concluzie.

Mult mai greu de aparat s-a dovedit teza simbo­lista pe latura ideologica-politica. Aici, partida n-a putut fi jucata onorabil, decit prin lasare de lest, prin modificarea unor notiuni si mai ales prin incorporarea in simbolism a unor idei si acceptii noi. Este o ope­ratie destul de complexa, de aclimatizare a unei for­mule straine la un mediu cu particularitati si exi­gente specifice, din care fuziune simbolismul roma­nesc primeste unele note particulare de diferentiere, fata de marele curent simbolist european.

Sub presiunea ideologiei progresiste, fara a re­nunta la programul sau estetic, simbolismul isi lar­geste continutul. El se adapteaza la spiritul timpului, ilustrind si sub acest aspect o anume vocatie innoi­toare, progresista. Capacitatea sa de absorbtie se do­vedeste pe alocuri atit de mare, incit sub numele de "simbolism' ni se ofera uneori o definitie de-a drep­tul inedita, la care un simbolism strain "pur singe' ar fi ridicat nedumerit din umeri.

Am facut cunostinta cu teoriile lui Ovid Densusianu despre cultul "energiei', al vietii "moderne', al "idei­lor', al marilor ,,idealuri', care vor fi interpretate tot mai mult in sens social. La discipoli, acest proces de integrare a simbolismului in miscarea de idei inaintate, din perioada primului razboi mondial, poate fi urmarit cu toata claritatea. Apologia care-si face un merit deosebit din "cultul pentru idei' al simbolis­mului¹ se deplaseaza destul de repede spre ideea de .actualitate, de viata moderna, de progres social. Nu­mai de pe aceste pozitii se putea rezista cu eficacitate atacurilor nationalistilor conservatori. Cu alte cuvinte, lupta este acceptata in punctele cele mai sensibile, sub aceasta presiune facindu-si aparitia in simbolism si o serie de idei noi, moderne, pina atunci straine ideo­logiei, in fond individualiste, idealiste, a curentului, lasata tot mai in urma.

Chiar daca poetii simbolisti, in creatia lor propriu-:zisa, nu fac inca loc noilor izvoare de inspiratie, atunci .cind ei exprima idei, acestea incep sa aiba o factura progresista. Astfel, inca din 1913, Emil Isac cere ,,modernismul pe toate liniile'. Ceea ce preconizeaza .el este nu numai inspiratia moderna in poezie, dar ."modernizarea' insasi a vietii, a societatii. "Poetul se inspira din bradet - si eu ma intristez.' Pina aci este vorba numai de tipica repulsie la samanatorism a simbolistilor. Dar cind acelasi Emil Isac cere sa se cinte nu numai pasarile, ci si "aeroplanele', dupa cum "nu nostalgia si freamatul brazilor sint pretioase, ci munca prin care brazii se prefac in hirtie, ulei, colo-foniu'², revendicarea poeziei muncii, a industriali­zarii, constituie o nota noua, de consemnat cu grija. G. Bacovia este, in genere, un depresiv si un simbo­list tipic in poezie. Cind insa incearca, in 1915, sa scoata o revista proprie, Orizonturi noi, el declara .ca va urma "drumul acelor luptatori de mai nou, de mai bine, de mai omenesc'³, facind profesie de credinta net progresista, umanitara.

' Devine tot mai evident (si fenomenul era vizibil inca de la Traian Demetrescu) ca poetul simbolist poate fi - si este efectiv de multe ori - un spirit

progresist, un om capabil de idealuri sociale, gene­roase, chiar daca in limite mic-burgheze. De aceea, el poate face simultan poezie simbolista si ideologie progresista, constiinta sa conciliind planurile. Ana­liza psihologiei de clasa a poetilor simbolisti a la­murit aceasta contradictie aparenta. Retinem deci faptul ca intelectualii de formatie simbolista, atunci cind simt nevoia sa-si apere crezul, ei tind sa-1 puna progresiv in acord cu imperativele mediului social si a fortelor sale inaintate. Uneori, cum se intimpla cu revista lui Alfred Hefter, Versuri si proza, ea va evolua in mod deschis spre socialism, in tot cazul, aici intilnim o foarte semnificativa marturisire, care dateaza din 1914:

"Simbolismul a evoluat, a imbratisat diverse ati­tudini in raport cu gindirea si evolutia culturii, a copt poezia religiei umaniste etc.'¹

Pe aceasta cale s-a putut ajunge la o pledoarie ca aceea de la Vieata noua, in care simbolismul este prezentat ca o adevarata sinteza a ideologiei pro­gresiste a epocii:

"Departe de a fi o excentrica distractie de inutili blazati, miscarea noastra este o folositoare lectie de energie, un indemn activ spre progres; departe de a evita viata, ea tocmai porneste de la viata si cauta s-o exprime cit mai larg si mai etern; departe de a nu avea nici o legatura cu tara si cu sufletul con­temporan, ea e reclamata - dimpotriva - pentru a inlesni fixarea lor intr-o forma cit mai inalta; in sfirsit departe de a fi o aristocratizare a literaturii,, in profitul citorva, ea e - mai ales prin procedeele de exprimare ale conceptiilor poetice - o democra­tizare, daca vreti, intrucit cheama in mod firesc la, bucuriile frumosului pe oricine are suflet impre­sionabil'².

Argumentarea, pe alocuri, este fortata. Dar ceea. ce trebuie retinut acum nu este adevarul afirmatii lor, ci numai tendinta lor, la antipodul ideologiei de dreapta, careia i se raspunde pas cu pas. Simbo­lismul "dispretuieste poporul'? Citusi de putin. El face - mai exact pretinde a face - educatia este­tica a maselor:

"Simbolismul sensibilizeaza ideile, materializin-du-le, se adreseaza in primul rind sufletelor simple, poporului, care instinctiv se fereste de abstractiuni, care - invitat - nu le gusta; simbolismul realizeaza astfel o opera profund democratica, intrucit face sa se bucure si cei de jos de binefacerile gindirii tinute pina acuma ca un apanaj exclusiv al unei clase ce singura s-a botezat «culta»,'¹

Aceasta repudiere a artei pentru "elite' reprezinta o serioasa conversiune a esteticii simboliste. Ea afir­ma acum ca nu respinge citusi de putin, din prin­cipiu, inspiratia populara, pe care o vrea numai re­dusa la esenta, cu evitarea pitorescului samanatorist superficial:

"Nu numai teoretic viata de la tara gaseste in simbolism sinceri partizani, dar si de fapt, fiindca ei, departe de a se fi dovedit vinovati de un lapsus calami in privinta asta, i-au facut larga parte in operele lor, cautind sa beneficieze nu numai de par­tea oarecum superficiala, exterioara a ei - ca tara­nistii nostri -, ci de insasi esenta-i particulara, as­cunsa privirilor fugare. Simbolistii sint mai aproape de popor decit nici nu viseaza poporanistii.'²

Un argument in acest sens este tras si din im­prejurarea ca poezia simbolista valorifica unele ele­mente de folclor si tehnici ale poeziei populare³. Pe aceste elemente si printr-o analiza destul de spe­cioasa a notiunii de public se respinge si acuzatia, atit de intemeiata, a lipsei de popularitate.

Momente deosebit de critice pentru apologia sim­bolismului roman sint acelea care vin din permanenta necesitate de a raspunde acuzatiei de instrai­nare, de antitraditionalism, adusa mereu de natio­nalisti. Si totusi, si la acest capitol, se gasesc argu­mente indreptatite, mai ales prin faptul ca se face o distinctie neta intre nationalism si patriotism. Na­tionalismul este respins, si pe bune motive, dar pa­triotismul este revendicat cu tarie. Nationalismul este sovin, intolerant, rasist si concepe afirmarea poporului roman prin gesturi de agresivitate. Patrio­tismul, dimpotriva, este constructiv, pozitiv, creator. Se va sustine deci, in 1914, ca formarea unei "litera­turi care sa-si aiba valoarea in ea insasi este o opera patriotica, tot asa ca si improprietarirea taranilor sau dezrobirea politica a fratilor subjugati'¹. Acest patrio­tism "luminat' nu opreste perspectivele de "afirma­re ale geniului nostru national', ci urmareste "cu­cerirea unui loc de onoare in cultura europeana'. Simbolismul ar reprezenta deci, in aceasta directie, o tentativa de imbogatire a spiritului nostru creator, pus in conditia de a veni cu o contributie de valoare universala:

"Miscarea simbolismului e tocmai preludiul unor asemenea transformari, care sint menite sa schimbe sufletul Romaniei de miine si s-o inalte acolo unde idealurile marunte ale contemporanilor, cu arta¹ lor redusa care-i oglindeste de minune, nu mai pot sa ajunga'.

Prin reeditarea unei vechi teze iluministe (rega­site la narodnici si la poporanisti), se va sustine, in continuare, ca acest impuls al dezvoltarii ascendente vine in mod inevitabil de sus in jos. Dar "straturile populare' vor contribui in mod decisiv "la insufle­tirea, inaltarea si transformarea ritmului sufletesc cu un colorit etnic, specific unui popor'². O astfel de intelegere a patriotismului n-are nimic comun cu

demagogia nationalista, care-i este net inferioara. Deci continua pledoaria:

"inca o legenda care dispare: streinismul, anti-poporanismul nostru. Fara sa se infasoare in panglici tricolore, fara sa-si umfle vocea ca un student pa­triot, fara sa incalece de parada pe calul de bronz al unei statui publice, simbolistii sint si ei nationalisti. Dar ce intelept, ce sincer, ce inalt e nationalismul lor! S-au apropiat de popor in tacere, dintr-un curat indemn; au cautat sa-i inteleaga, sa-i patrunda su­fletul; prin iubire si meditatii au ajuns sa se iden­tifice cu felul lor de a simti, sa se bucure de como­rile lui ascunse, sa raspindeasca apoi din ele, ca un vrednic omagiu, in lumea intreaga Simbolismul revendica astfel onoarea -- tocmai ei, numai ei -. de a fi chemat poporul in templul nepieritor al ma-rei arte.'¹

Replica, usor avocatiala, fixeaza pozitia intelectua­lului primitor de poezie noua, fata de problema nationalismului, in preziua razboiului. Raportata la punctul de plecare, acela al indiferentei la astfel de probleme, noua opozitie reprezinta o importanta con­cesie. Ea este o acceptare, intr-un sens, a insasi tezei adversarului, pe terenul careia primesti sa te bati. Situat in cadrul evolutiei generale a ideilor din de­ceniul al doilea al secolului nostru si al tendintei tot mai pronuntate a teoreticienilor poeziei "mo­derne', "simboliste', de a trai viata "noua' cu toate temele si problemele sale, gestul acesta de adaptare, de asimilare si de largire a constiintei este pozitiv si intrutotul notabil.

Acest limbaj se modifica intrucitva dupa razboi. Fireste, necesitatea de a pleda cauza poeziei "noi' si a risipi permanentele acuzatii de "decadentism' se face inca simtita, in aceasta directie, cu forte noi, tinere, se continua vechea linie a argumentarii. Dar, intre timp, s-a produs o modificare sensibila de op­tica si de configuratie literara. Cantitativ si statistic vorbind, poetii simbolisti de diferite talente si di­mensiuni ocupa acum o buna parte din scena. La Flacara (reaparuta in 1922), in principiu eclectica, fortele simboliste sint, in realitate, dominante (I. Mi-nulescu, I. Pillat, N. Davidescu, H. Furtuna, B. Fun-doianu etc.). A nega existenta unei poezii ,,noi', sim­boliste in mare parte, devine o imposibilitate. Critica incepe sa ia act, cu tot mai multa atentie, de noul fenomen literar, si simtindu-se consolidati, expo­nentii simbolismului pierd din precipitarea si spi­ritul anterior de fronda. Terenul fiind ferm sub pi­cioare, ei isi ingaduie sa fie chiar obiectivi, exigenti, retrospectivi, privind cu o oarecare detasare si in perspectiva istorica intreaga lor miscare. Se incearca acum si primele aprecieri critice, de sinteza, care vin, mai intii, chiar din partea acestei critici mili­tante. Ea a pierdut din fervoarea comunicarii mesa­jului (simbolismul reprezinta in 1922 o formula im­pusa, realizata), cistigind in schimb in gravitate si adancime.

La aceasta imprejurare poate sa fi contribuit si faptul ca apologia simbolismului a fost facuta in mod sistematic, la Flacara, de un poet si critic cu certe afinitati simboliste in tinerete, dar care dato­rita temperamentului¹ va cunoaste o evolutie tot mai pronuntata spre clasicitate, in speta N. Davidescu. Acesta va trece in revista, de la precursori pina la ultimul debutant, intreaga poezie simbolista roma­neasca, recolta foiletonistica strinsa in doua volume de Aspecte si directii literare (I, Bucuresti, Viata romaneasca, 1921; II, Bucuresti, Cultura nationala, 1924). Reprezentind efortul teoretic si critic maxim depus la noi in favoarea simbolismului, Aspectele .. . lui N. Davidescu reprezinta in acelasi timp si cin-tecul sau de lebada.

Pierzind uneori simtul masurii, pentru N. Davi­descu simbolismul devine ,,prima formulare de con­stiinta artistica' in literatura romana, "prima noastra

faza de colectiva constiinta artistica'¹, anterior ne-maiexistind nici un grup de scriitori strinsi in jurul unui program literar! "Daca pina azi se poate vorbi de o poezie romaneasca, in general viabila, apoi ea este aceea simbolista.'² "Pina la simbolism nu se poate vorbi de o literatura romaneasca. Am avut doar scriitori accidente.' "Si adevarul e ca sim­bolismul este inceputul literaturii noastre.'³ Chiar in focul unei polemici, care avea loc cu G. Ibrai-leanu, o astfel de enormitate n-ar fi fost ingaduita. Monumente incomparabile de arta, "simbolistii de astazi nu numai ca pot fi foarte bine, dar vor fi in chip necesar clasicii de miine ai epocii noastre'!⁴

Neizolind decit rareori notele estetice specifice ale curentului, N. Davidescu are tendinta de a vedea in simbolism totalitatea manifestarilor de reactiune literara antieminesciana. Acest curent ar fi singurul cadru de dezvoltare al personalitatilor poetice, eli­berate de apasarea prestigiului eminescian. Cu o ast­fel de optica simplificatoare, intreaga poezie romana de dupa 1890 pina in 1920 devine simbolista:

"Simbolismul este aportul literar al mai multor generatii de scriitori posteminescieni; comun intre ei nu exista decit numai observatia elementara ca in cadrele poeziei eminesciene nu mai incape un alt scriitor roman si ca geniul fauritorului ei a epuizat, prin desavirsire, intreg materialul adus. Simbolismul se confunda astfel cu insasi poezia noastra de azi. In cadrul ei, fireste, au fost si scriitori buni si scrii­tori prosti.'⁵

Ceea ce apare din ce in ce mai ciudat in aceasta apologie, voit decisiva, categorica, transanta, este faptul ca ea pierde progresiv din consistenta, in inter­pretarea lui N. Davidescu, simbolismul romanesc nu reprezinta atit o estetica, un program, o reali­zare, cit mai mult un stimulent, o virtualitate favo­rabila pentru noile talente. Simbolismul n-ar re­prezenta decit "cea mai fecunda mentalitate crea­toare a scrisului nostru'. Nu e vorba atit de detalii, cit de:

"Suvoiul urias al noii asociatii si disociatii de idei_r de apropieri neprevazute de cuvinte izbitoare si proaspete daruite verbului, de o intreaga atmosfera intelectuala de cerebralizare a poeziei, ramasa, pina la aceasta miscare, inca sub obrocul «doinei» rau fabricate de tirgoveti; la adapostul atmosferei simbo­liste au putut aparea cu posibilitati de dezvoltare talentele cele mai variate, initiativele cele mai in­draznete, deopotriva cu cele mai calme realizari'¹.

Punind discutia in acesti termeni, evident, nu se poate nega simbolismului merite de regenerare a poeziei romane. Dar superioritatea unei formule ar­tistice nu se demonstreaza, in ultima analiza, prin ceea ce ea a stimulat la altii, ci prin ceea ce a in­spirat propriilor sai partizani. Problema se dezleaga prin comparatii concrete: ce au realizat efectiv si nou adeptii "noii poezii' in raport cu cea veche si intrucit contributia lor este superioara? N. Davi­descu schiteaza un raspuns, destul de general, la aceasta intrebare. De fapt insa tendinta sa esentiala este aceea de a lichida simbolismul ca formula lite­rara, ceea ce ilustreaza un apologet destul de para­doxal. Simbolismul a aparut, a purificat atmosfera de eminescianism, a ingaduit talentelor sa fie ele insesi originale. Rolul sau istoric se incheie irevo­cabil aci. Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece. Cam la atit se reduce pledoaria celui mai sta­ruitor critic si estetician al simbolismului romanesc!

Ea mai cunoaste si un alt aspect, acela de a-i des­coperi cu orice pret precursori, chiar si acolo unde

filiatia este imposibila. Negind meritele incontesta­bile de pionierat ale lui Macedonski, N. Davidescu vede, dimpotriva, in Eminescu adevaratul pre­cursor al simbolismului roman. Si aceasta pe argu­mentul - sofistic - ca atit romantismul eminescian, cit si simbolismul au aceeasi radacina filozofica: idea­lismul german¹. Dar cum nu acest fond filozofic - comun si altor directii literare - formeaza specificul propriu-zis al simbolismului ca arta, intreaga teorie cade. Nu e suficient sa fii idealist, ca sa fii si poet simbolist. In aceasta "descoperire' si eroare criticul va persista totusi².

Atunci cind il discuta in notele sale cu adevarat noi si fundamentale, formulind o judecata de sin­teza, destul de fugitiva, de altfel, N. Davidescu des­copera in simbolism merite deosebite, de continut si expresie, incepind cu ideea de actualitate:

"Simbolismul a adaugat ceea ce mai intii constituie aportul vremii. Aeroplanul, bicicleta, motorul, ca no­tiuni brute, au intrat in poezie pe urma aglutinarii lor de catre poetii noi in mai mult sau mai putin reusite paste poetice.'

in aceasta "pasta', privind in adincime, criticul descopera, inca o data, "sensibilitatea acidulata a omului de azi', ideea de actualitate, "tinerea, ca sa zicem asa, la zi a poeziei noastre', ceea ce repre­zenta un adevar incontestabil. Este de notat ca par­ticiparea poeziei la viata contemporana constituie, poate, argumentul de continut cel mai de seama:

"Ar fi fost ridicol sa se pretinda, sub pretext ca avem doar 50 de ani de literatura, sa respingem si notiunile elementare ale vremii actuale'.

Alte aspecte din domeniul expresiei: ,.un voca­bular mai nuantat', "cultul imaginii ca mijloc de exprimare', "ideea wagneriana ca principiu' de "a adapta ritmul poetic la ritmul sufletesc prin ruperea

melodiei clasice'¹, introducerea poe2iei de sugestie² presupun o discutie critica mai amanuntita. Dar la atita se reduce pledoaria de substanta, in rest, se reliefeaza doar preocuparea de a lichida cit mai .grabnic formula, scriitorii tineri fiind invitati sa dezerteze in bloc din lagarul simbolist si sa-si ur­meze fiecare calea proprie:

"Astazi cuvintul «simbolist» nu mai inseamna ni­mic cind nu e sinonim cu talentul. Generatia scrii­torilor tineri a reusit sa scuture sensul de turma al -acestor silabe si sa arate ca in literatura nu exista scoli, ci temperamente.'³

Termenul insusi n-ar fi insemnat altceva decit in­globarea "tuturor incercarilor de originala manifes­tare literara de dupa epoca posteminesciana'⁴. "Sim­bolismul de aici inainte nu mai are nici un fel de rost.. .'⁵ Si ca semn ca simbolismul reprezinta, de pe acum, o faza istorica depasita, N. Davidescu incepe sa-i studieze evolutia, sa-i descopere precur­sorii: Macedonski, Petica, L C. Savescu etc. Vieata noua, cu merite de pionierat, este si ea lasata in umbra⁶.

Servita de un critic atit de putin convins de via­bilitatea curentului, ideea simbolista pierde repede din relief si autoritate si tinde sa fie asimilata din nou conceptului larg, de circulatie, dar imprecis, al "poeziei noi', "moderne', care domina in anii de dupa razboi. Desprins dintr-o zona generica de avan­garda, la sfirsitul secolului al XIX-lea, dupa trei decenii de dezbatere literara, simbolismul sfirseste prin a fi reintegrat si aparat, in mod indirect, ca si la inceputurile sale, inca o data, de partizanii "poeziei noi'. Traiectoria sa estetica inscrie incercari repetate de diferentiere, dar fara mare suflu, colectate in cele din urma in efortul reabilitarii "noutatii' in poezie:

"Pina acum vreo citiva ani - scria T. Arghezi in 1922 - s-a vorbit de simbolism si decadenta. Astazi aceste cuvinte fara sens, tocite sub pana in­signifianta a multilor scribi din literatura, reapar in formula «poezie noua»'¹

Dar coordonatele problemei au devenit acum al­tele. "Nou', in poezie, nu mai inseamna in mod necesar si exclusiv "simbolism', dar nici nu exclude unele din notele sale fundamentale. Astfel ca T. Ar­ghezi, pledind cauza Poeziei noi, va indreptati, in trecere, si puncte de estetica pur simboliste, cu toate ca poezia lui Ion Minulescu fusese respinsa in 1913 cu violenta²:

"Poetii au observat ca din opera poetica poate sa fie sustrasa o parte care sa fie mai caracteristic poe­tica si, din evolutie, in evolutie, ei au ajuns la exploa­tarea supraconcentrata a sensibilitatii; fabula a fost din ce in ce mai abandonata si inlocuita cu exploa­tarea imaginilor, cu intensificarea sentimentului: si grad cu grad, poetii au parvenit la o stare de vapo-rozitate a ideii, care le permite sa paraseasca si me­trica si insasi rima. Daca impresia cistiga, daca puterea sentimentului cistiga, si metrul si rima pot sa fie fara paguba inlaturate. Or, si in asa-zisa poezie noua, ca si in asa-zisa poezie clasica, singur talentul intereseaza.'³

Aceasta discretie fata de conceptele traditionale in­cepe sa fie explicabila. Tot ce era valabil in sim­bolism sfirsise prin a fi acceptat in mod unanim printre poetii si estetii poeziei. Sugestivitate, muzi­calitate, simbolizare devenisera adevarate clisee, si a mai pleda cauza lor reprezenta pura pierdere

de vreme. Aceeasi situatie si cu ideea de "noutate', rezolvata de T. Arghezi, de N. Davidescu¹ si altii, in termeni de bun-simt. Dat spontan, natural, in­evitabil, "noutatea', luata in sens de originalitate substantiala a sensibilitatii si a expresiei, constituie conditia insasi a literaturii, pozitie care n-ar mai trebui demonstrata.

Ajunse la stadiul locurilor comune, nici vechile acuzatii nu mai au vigoare si putere de convingere, nici ripostele nerv si prospetime.

Polemica in jurul ideii de "decadenta' pierde si ea din intensitate si, complet sleita, nu mai produce nici un fel de idei originale. Dupa N. Davidescu, chestiunea parea elucidata inca inainte de razboi. Poezia decadenta e aceea pe care o produc in toate timpurile "uciderea in timp, prin indelunga imitatie a unor formule vii de arta'². La rindul sau, B. Fundoianu, in Cuvintul liber, nu face altceva decit sa reia diluat pe Remy de Gourmont: "Ideea de decadenta, in ultima analiza, se reduce la ideea de absenta'³. Putin original, B. Fundoianu compileaza in sprijinul poeziei noi, inclusiv a simbolismului, idei din critica literara franceza, in cazul in speta din Leon Vanier, Les premieres armes du symbolisme (1889)⁴. Intr-o incercare anterioara, definitia de baza se mentine in generalitati si disociatii curente:

"Simbolismul nu inseamna numaidecit neologism, maladiv, straniu, decadent, confuz si prost scris. Ci mai virtos - daca exista talentul -, original, bun-simt, profunzime, neimitatie, lipsa de calapod, sub­constient nou si citeodata sanatos.'⁵

Alte interventii - binevoitoare - asimileaza de­cadentismul cu estetismul, cu simbolismul¹, cu "poe­zia noua'², ceea ce nu era de natura sa clarifice, ci numai sa intretina o dezbatere despre care se simtea tot mai mult nevoia incheierii si elucidarii sale definitive, pe baze cu adevarat critice si stiin­tifice.

4. DELIMITARI

S-ar zice (si parcurgerea numeroaselor texte si luari de atitudine apologetice trecute in revista ar putea intari o astfel de impresie) ca simbolistii ro­mani au profesat despre pozitia lor o idee intran­sigenta, fanatica, lipsita de orice simt critic, de orice constiinta a pericolelor caderii in eroare si exage­rare. Adeptii romani ai simbolismului ar prelua ab­solut toate ideile, toate atitudinile simbolismului apu­sean, fara nici o retinere, neformulind nici o obiec­tie. Lipsiti total de luciditate, ei n-ar da dovada nici unui bun-simt, refuzind insesi evidentele, laturile va­dit negative ale curentului le-ar trece total sub ta­cere. Dar o astfel de imagine nu corespunde decit in parte adevarului.

In realitate, numeroase, esentiale rezerve si cri­tici antisimboliste pornesc din rindurile simbolisti­lor insisi, si studiul reflectarii curentului in constiinta epocii trebuie neaparat sa tina seama si de aceste reactiuni. Ele sint importante, deoarece demonstreaza ca simbolismul a fost receptat la noi nu fara anumite reticente. El intimpina rezistente serioase pe unele laturi, chiar in rindurile spiritelor celor mai pre-

dispuse sa-1 accepte si sa-1 cultive cu simpatie. Re­ceptarea ideologiei si poeziei simboliste nu s-a facut niciodata in literatura noastra in mod mecanic, ne­selectiv, fara nici o filtrare si dezbatere; aceste reac-tiuni critice se produc adesea in rindurile promoto­rilor insisi.

Fenomenul, verificat precis pe texte, este de na­tura sa inlature si pe acest plan ideea unei miscari total artificiale, de import, neasimilate, neadaptate psihologiei, mentalitatii si gustului romanesc, asa cum a sustinut critica ostila. Dimpotriva, avind pro­funde origini interne, la care se adauga, fireste, si influente straine, simbolismul sufera un proces de permanenta asimilare si transformare, de prelucrare critica, in adincime, care-1 integreaza in mod organic culturii si literaturii romane, prin retusari, renun­tari si corectiuni din cele mai semnificative. Aceasta rezistenta la aspectele inasimilabile ale doctrinei este inca o dovada ca simbolismul romanesc se dezvolta pe cai proprii, particulare, de o anume diferentiere fata de marea directie europeana a curentului.

Ca "apologia' romaneasca a simbolismului este de­parte de a fi necontrolata, necritica, o dovedeste mai intii urmatorul fapt: simbolistii romani nu numai , ca se apara, asa cum am vazut, de acuzatia de a fi , decadenti, de care tind sa se delimiteze cu staruinta, ' dar ataca inca de la inceput "decadentismul'. Asa . cum in Franta, dupa o perioada de confuzie, simbo­listii se desprind catre 1885 de curentul propriu-zis "decadent', reprezentind doua faze distincte ale ace­luiasi proces de revolutionare poetica¹, la fel si la noi, temele si psihologia "decadenta' sint respinse, nu numai de spiritele puritane, traditionaliste, dar de multi dintre simbolistii insisi. Ei nu se simt "de­cadenti' si nu cred ca fac parte din aceasta familie de spirite. Uneori, nici nu stiu ca sint chiar sim­bolisti, pe o latura a operii lor. Dar aceasta impre­jurare nu anuleaza semnificatia luarii lor de ati­tudine.

Poate primul la care se surprinde o astfel de po­zitie antidecadenta, coexistenta totusi cu teme si motive simboliste, este Traian Demetrescu, surprin­zator de bine informat in poezia franceza contem­porana, in articolele sale critice din Revista olteana (1889), el condamna pe "toti acei artificiali nebulosi care se numesc decadenti', pe Baudelaire:

"in poeziile sale macabre, prea sint multe racnete, blesteme, faze si ceva care seamana a epilepsie; prea multe viziuni fantastice, prea multe aberatiuni bol­nave, uneori de un efect ridicol'¹.

El nu accepta nici scolile "bizare' in pictura², nici senzualismul lui Rollinat, nici al lui Richepin, nici estetismele amorale de specia "crimei - arta fru­moasa' (Traian Demetrescu avea probabil in vedere paradoxalul eseu al scriitorului englez estetizant Thomas de Quincey, On Murder as a Fine Art), a "gestului frumos', in sine³. Uneori acesti poeti, ii par "odiosi si bizari', in tot cazul:

"Poetii acestia care se numesc decadenti sau sim­bolisti au, citeodata, o originalitate bizara. Cu toate acestea, ma indoiesc de sinceritatea lor si adeseori imi fac efectul unor dibaci farsori.'

Exemplu de contradictie intre constiinta estetica teoretica si propria-i poezie, Traian Demetrescu in toata aceasta polemica se asaza pe temeiul artei so­ciale. Decadentii:

"Cer artei emotiuni rafinate, nemaisimtite, nepo­trivite multimii. Si de aici, iata-i pierzindu-se in rataciri, ce-i fac neintelesi si ridicoli.'⁴

Oricit ar parea de neasteptat, Macedonski insusi,, aratat cu degetul de adversari drept seful scolii de­cadente romane, nu se simtea bine sub o astfel de eticheta, pe care o combate - cine s-ar astepta? - in permanenta. El se desolidarizeaza de ideea de decadenta, mai intii in mod indirect, in 1888, reprodu-cind un citat ironic din Arsene Houssaye, cu scopul -de a viza pe unii partizani romani ai formulei¹. Ulterior, pe acestia ii va ataca si direct, in texte de-a dreptul surprinzatoare:

"Neintelesul nu este simbolism, ci aberatiune - smintenie A face versuri schioape si ridicule, sub pretext de simbolism, de instrumentalism si de altele, este ca si cum ai juca sodron intr-un pi­cior .. .'²

Asupra decadentismului este si mai categoric:

"Pe cind simbolismul ascunde ideea sub imagini si muzica, decadentismul n-ascunde in el nimic: da numai pe fata pustietatea de idei si de imitare a celor care-1 practica'³.

S-ar banui ca formula decadenta are totusi succes in mediul de boema literara, de avangarda, dar nici aceasta ipoteza nu se verifica intotdeauna. Ste­fan Petica interpreteaza notiunea in sens pozitiv, -apelind la expresii din Penes Curcanul:

Ne dase nume: decadenti Vn hitru bun de glume; Prin cabareturi au schimbat Porecla in renume.

Ceva mai mult, Al. Obedenaru, in 1893, chiar pa­rodiaza excentricitatea decadenta:

Cenaclu, grup de disperati, Ati spaimintat o burghezie, Tot in scandaluri si betie Eternitatea o sfidati. Femei pierdute adorati, Nu respectati nici o fetie, Cenaclu, grup de disperati, Ati spaimintat o burghezie.

Pe dric, cu rivna adunati. Cordonul negr-o sa va tie Artisti, femei de la orgie, Interni de la alienati. 'Cenaclu, grup de disperati!

Socotit de multi prototip ae "decadent', G. Ba-covia ironizeaza si el pina la un punct aceasta ati­tudine, inca din 1912:

in fotoliu, ostenita, in largi falduri ae matase,

Pe cind cade violetul,

Tu citesti nazalizind

O poema decadenta, cadaveric parfumata,

Monotona.

La acest poet este vorba de o reactiune constanta, regasita in toate fazele operei sale. Imaginea con­ventionala a poetului damnat ii inspira sarcasme:

Duduia viseaza un poet, Bizar, singuratic, nebun.

Cind acesta evadeaza "in zavoiul decadent', ceea ce poate el scrie vor fi doar "versuri fara talent'. "Cafeneaua cu visatori damnati' nu 1-a atras nici­odata. Amintindu-si de ea, la batrinete, senzatia este de decrepitudine:

Trecut-au ani,

Simbolism,

Curentul decadent.

Brosuri,

Bijuterii rare

Paradoxe

Bizarul,

Seri,

Nopti,

E f uzii de parfume

Si nuante,

Orasul dominant.

La teoreticieni, pozitiile sint si mai transante. Ovioi Densusianu se desolidarizeaza de exagerari, de ex­centricitate, de la primii pasi ai Vietii noi:

"Trebuie sa recunoastem ca in manifestarile lor poetii noi, sau mai bine o parte din ei, si unii pina la un timp, au cazut in exagerari care la inceput amenintau sa discrediteze principiile bune care fu­sesera luate ca puncte de plecare. Aceasta se in-timpla in toate scolile literare; fiecare din ele isi are figurile ei indraznete, comice uneori, scriitori care nu inteleg masura, merg prea departe in dorul de a se deosebi de altii, si ajung astfel la erezii care dau prilej neintelegatorilor si rauvoitorilor sa le ras-fringa asupra intregii scoli. Talentele mari si vremea vin insa sa inlature asemenea pacate si sa puna in evidenta intelesul adevarat, partile bune ale scolii pe care la inceput publicul n-a voit s-o ia in seama.'¹

De aceea criticul nu se va mai recunoaste in sim­bolistii tineri, de ultima ora, si se va arata dificit chiar fata de poezia lui I. Minulescu, Bacovia, N. Da-videscu, respingind in fapt poezia simbolista in ceea ce avea ea mai realizat si mai personal pina la acea data.

Una din explicatiile acestei moderatii statea in fap­tul ca reputatia de decadentism era resimtita intr-un, mod atit de penibil, incit se depun sfortari din toate directiile in vederea inlaturarii sale din constiinta publicului. Notiunea "adevaratului' simbolism tre­buia reabilitata de aceasta vecinatate compromita­toare. Simbolismul tinea sa treaca, intr-adevar, drept un curent "nou'. Dar a unui curent decent, "cu­minte', animat de un spirit de pondere si seriozitate. Reeditarea lui Ion Minulescu, in 1909, se face cu o nota in care citim:

"Cautarea unui fond nou si al unei forme noi de poezie a facut pe multi dintre poetii noii scoli sa ajunga la ciudatenii, care nu o data i-au dat prada batjocurii bunului-simt jignit. Cu vremea insa, noua poezie si-a lasat multe din apucaturile ei bizare,

pastrindu-si insa elementele noi si durabile, asa incit operele cele mai de seama, ale celor mai talentati poeti din aceasta scoala, nu pacatuiesc nici prin obscuritate, nici prin ciudateniile de limba, de ver­sificatie si de stil, nici chiar prin lipsa de energie, sint adica opere simbolice - impresioniste, clasice, si au dreptul la admiratia noastra tot ca si formele poetice ale clasicismului propriu-zis, ale romantis­mului sau realismului, in care s-au intrupat in de­osebite timpuri capodoperile poeziei.'¹

La Insula, literatura "decadenta' in intelesul imi­tatiei traditionaliste, samanatoriste, sau pur si sim­plu vetuste, academice, este chiar condamnata:

"Decadent este Cerna, bunaoara, decadente sint Convorbirile literare, decadent este Luceafarul si de­cadente sint toate provincialele Ramuri de spanac afiliate acestor metropole'².

in aceeasi perioada, Flacara constata:

"Poezie fara simbol nu se poate - dar nu cara-ghioslicuri si incoerenta'³.

Rupt, macar in intentie, de stridentele miscarilor «de avangarda, simbolismul tinde in mod vizibil sa faca buna figura literara, sa se integreze intr-o tra­ditie, sa se faca acceptat in limitele artei durabile, clasice, care nu sufera obiectii. Daca este adevarat ca atunci cind simbolismul s-a afirmat in apus, ,,noi mai eram sub influenta exagerarilor decadente, azi, in 1914, simbolismul a evoluat'⁴. Curentul s-a matu­rizat. Si-a largit continutul, a renuntat la fazele sale decadente, perimate.

Dupa razboi, desprinderea de decadentism se con­tinua, teoretic, prin delimitari nu mai putin precise. Daca simbolistii s-au bucurat de aceasta reputatie

nedreapta, vina este in parte chiar a lor. Confuzia pleaca de la dinsii:

"S-a spus deci miscarii ca e decadenta. Promotorii se credeau un capat de civilizatie, treapta de rafinare ultima, aristocratia suprema, agonia. Ei nu banuiau urmasa in linie directa masculina literatura proas­pata si clara a lui Francis Jammes, a lui Andre Gide. Ei simteau fiecare in sine o tabla de valori_r noua. Si se realizau conform acestei table. Dar pen­tru ca omul e logic, explicatia fu falsa. Ei voira sa explice: incurcara. Nu stiau singuri ce vor: si acesta le era poate meritul. Acceptara cuvintul «decadent» si pe cel de «simbolist». De aici critica lor inferioara pina tirziu, pina la Remy de Gourmont.'¹

Cum teoria degenerarii, lansata de Max Nordau, avea inca priza, la Flacara se incearca din nou o pu­nere la punct, in scopul risipirii aceleiasi confuzii care staruie:

"Teoria lui Max Nordau se aplica poate decaden­tismului, daca am nota prin decadentism expresia in arta a unei stari de trecatoare deprimanta colec­tiva si uneori a nevrozei mai accentuate a unor izo­lati; simbolismul este prea larg ca sa incapa in strimta teorie a degenerarii. Si cu atit mai greu incape in ea literatura contemporana universala.'²

Chiar daca simbolismul nu este o miscare deca­denta, el ar cultiva totusi bizareria intr-o anumita forma. Dar nici acest lucru nu este adevarat, sustine Ovid Densusianu, care se face campionul unui sim­bolism "cuminte', acceptabil in cea mai binecrescuta societate:

"Dupa incercari in care se amestecase prea multe vederi gresite, dupa rataciri in lumea prea nebuloasa

a divagarilor, a venit indrumarea mai cuminte, mai sanatoasa, deasupra unor nume si opere care si-au-luat pentru totdeauna locul in culegerile de curiozi­tati literare si-au inaltat nume si opere semnificative, de care va ramine legata o conceptie noua, bogata si rodnica despre arta, despre poezie'¹.

El isi face chiar un merit din aceasta disciplinare a poeziei simboliste, pe care o voia trasa pe o linie cit mai sobra, mai academica. Nazuinta ,,sef ului' scolii era sa determine un simbolism "clasic', "sa­natos'. De unde scrupuloasa desolidarizare atit de antecedentii turbulenti ai curentului din Franta, cit si de imitatorii predispusi spre fronda si scandal din tara:

"Cu vreo douazeci si cinci de ani in urma, si in Franta si aiurea, bizarerii, monstruozitati, multe s-au strecurat prin reviste si volume. De aceea rauvoi­torii si neintelegatorii au putut gasi din belsug mo­tive de ironie pe tema poeziei noua, a simbolismului -. in care, ca totdeauna, nu voiau sa vada si latu­rile bune. Cei care si-au dat insa seama de primejdia acestor rataciri si tovarasii compromitatoare le-au repudiat repede, si miscarea noua si-a urmat drumul sanatos; drumul ei de cuceriri prin ceea ce era trai-mic si luminos in ea. S-au vazut si la noi, acum vreo cincisprezece ani, citeva exploziuni literare cu pre­tentia de a aduce ceva neasteptat - vremea le-a facut sa cada la fund pentru ca erau prea sterpe si de o barbara disonanta. Daca unii - sub masca singularizarii bolnave - mai incearca sa le reinvie, sa fie siguri ca si din partea noastra, ca si de la altii, vor primi numai surisul ce li se cuvine.'²

De notat ca aceste delimitari atit de nete se pro­duc tocmai in 1912, intr-o perioada in care simbolis­mul romanesc se diversificase intr-o serie de publi­catii aproape de scandal, intr-un efort vizibil de con­sacrare, pe care in parte o si obtine. Dar pentru

aceasta faza experientelor de avangarda trebuia ne­aparat depasita, si Ovid Densusianu atrage atentia asupra acestei necesitati:

"Poezia noua, poezia simbolista nu mai poate fi cimp de experiente pentru naivi sau «buffeuri». Anii au purificat-o de amestecul nesabuirilor, si n-au ne­voie de Irozi si de figuri grotesti «pour epater le bourgeois».

Am vrut si vrem o alta poezie ca pina acum, dar de ginduri si forma noua ce nu omoara nimic din ce e sanatos, ales si etern in suflete.'¹

Concluzia? "Poezia noua a trecut de virsta copila­riei', in prima sa faza, ea a putut fi o clipa "de­cadenta', excentrica, bizara. Acum insa, simbolismul a intrat intr-o perioada de maturizare, si aceasta constatare incepe sa se raspindeasca. D. Anghel este, desigur, un simbolist, "dar un simbolist in sensul bun al cuvintului'². Nu mai pot fi tolerate elucubra­tiile "sub cuprinzatorul nume de simbolism'³. Exista deci "simbolisti' si "simbolisti' (insisi traditionalistii accepta uneori aceasta distinctie)⁴, unii imprumutand o astfel de titulatura din simpla dorinta de noto­rietate. Sub aceasta eticheta, vida de sens:

"Unele publicatii dau drept productii simboliste niste amestecuri hibride, banale si triviale, crezind prin aceasta ca sint in curent cu productia noua'.

Fenomenul este cu atit mai suparator, cu cit tocmai aceste "talente indoielnice, suflete neformate, care au aruncat discredit prin neseriozitate asupra miscarii, pe care n-au inteles-o niciodata, tocmai ei tind acum s-o repudieze, producand simbolismului un dublu de-serviciu'⁵. Protestul vadeste aceeasi tendinta de cla-sicizare, de "onorabilitate' a "revolutionarilor' literari de alta data, acum vadit preocupati de repu­tatie si de frinare a noilor tendinte de avangarda, care se nasteau din mijlocul lor.

- Asupra simbolismului a mai plutit si acuzatia, in -oarecare masura indreptatita, de miscare in parte cosmopolita, exotica, de imitatie pur exterioara a poeziei straine, "moderne'. Dar nici cu aceasta ten­dinta spiritele cele mai profunde, apropiate, sau in­tegrate simbolismului, nu s-au impacat cu usurinta. Si in aceasta directie se inregistreaza rezistente, cri­tici precise. T. Arghezi protesta impotriva imitatiei franceze, din pur snobism literar, inca din 1904:

"Noua scoala franceza, de cite ori i-a venit ei chef - a ris in hohote la Chat noir, de s-a auzit la Bucuresti. In Bucuresti, cam toate sunetele pa­trund strimb si indecent, astfel ca glumele ocazio­nale din Paris au luat aici, in capul citorva incapa­tinati sa faca scoala, proportiile unei vaste concep-tiuni, bazata pe numar si pe izmeneala. Oameni foarte nesimbolici, lipsiti natural, dupa cum cei din Paris erau haraziti tot natural, de facultatea sinte­tica a simbolului, fabricara echivocuri sonore si gre­turi poetice bogate-n sentimente ca pisla. Si pentru a nu se hotarnici ridiculul, se mai titrara simbolistii instrumentisti.'¹

Interpretarea simbolismului ca o simpla "moda' efemera, produs oarecare de pura imitatie, n-a fost acceptata de adevaratii purtatori de cuvint ai mis­carii. Ei au combatut intotdeauna maniera, pastisa, afectarea, poza "simbolista'. Chiar in revistele sim­patizante apar articole cu titlul Reactiune, denun­tare a imitatiei servile a stilului lui Baudelaire, Ver-laine, Mallarme². La Versuri si proza, ,,arta viitoare, noua, originala, spintecatoare de drumuri si con­ceptii neintrebuintate', este opusa simplei "maniere':

"Marea majoritate a acestor scriitori cultiva insa

o literatura afectata de manii, de obscuritati, de jar­gon'¹.

Revista respinge cu violenta literatura de "poze fatarnice si sterpe, de atitudini fortate si de vorbe ce nu pornesc din inima', ca si inspiratia bolnava, neautentica, platitudinea "sub egida artei noua'². Toate acestea sint dovezi precise de spirit critic, de luciditate fata de exagerarile "moderniste', pe care simbolismul roman, in latura sa viabila, n-o im­bratiseaza.

Cit de ponderati erau in fond animatorii formulei simboliste se vede limpede si din faptul, nu mai pu­tin caracteristic, ca ei au combatut in mod constant toate curentele noi, de avangarda, pur formaliste, desprinse fie din trunchiul sau, fie din ambianta "modernista' a epocii. Si aceasta cu o promptitudine absolut remarcabila.

La putin timp dupa lansarea manifestului futurist al lui F. T. Marinetti (Le Figaro, 20 fevrier 1909), Caleidoscopul lui A. Mirea inregistreaza ironic noua stea literara, pe care o parodiaza³. Ea inspira epi­grame vizind pe Ion Minulescu, acuzat de pastisa⁴. Vieata noua inregistreaza manifestul cu mari rezerve, Ovid Densusianu declarindu-se net ostil futurismu­lui⁵. Flacara se arata curioasa (revista cultiva intens actualitatea literara), dar cu un "scepticism priete­nos', asteptind marea opera in prelungirea teoriilor. "Pina atunci sint otioase toate discutiile asupra este­ticii viitorului.'⁶ La Noua revista romana, primitoare de simbolism in 1914, N. Davidescu declara "farsa'

ultimul manifest al viitoristilor'¹. Asa cum adversa­rii simbolistilor descopereau "psihologie morbida' in aceasta poezie, la fel de "morbida' apare acum cri­ticului simbolist poezia futurista². Refractar futuris­mului se arata si Emil Isac, care cerea totusi "mo­dernism pe toata linia'³. Cubismul nu gaseste nici el audienta. Vieata noua il respinge⁴, la fel Flacara, cu toate ironiile de rigoare⁵.

Aceasta rezistenta la formele extreme de "moder­nism', intretinuta in revistele si cercurile unde sim­bolistii dictau opinia literara, spune mult asupra ade­varatelor inclinatii "formaliste' ale curentului, mult mai reduse, cel putin, in principiu, decit se crede in genere. Chiar daca formalismul contamineaza ceva din poezia simbolista, aceasta negare teoretica de­monstreaza existenta unei rezistente organice la ideea de artificiu, maniera, forma goala. O astfel de reac-tiune era inevitabila intr-o cultura si intr-o societate care n-avea cum sa cunoasca formele de rafinament extrem ale aristocratiei si ale marii burghezii apu­sene, intrate in decrepitudine. Psihologia lui Des Esseintes nu invadeaza pe simbolistii romani, prole­tari intelectuali la prima generatie sau mic-burghezi. Si chiar atunci cind mimetismul literar domina o clipa, fondul nealterat are suficienta energie sa in­departeze destul de repede poza si sa inlature masca.

La capatul acestei anchete, care s-a straduit sa cerceteze cu oarecare strictete modul in care sim­bolismul s-a reflectat in constiinta epocii, fixindu-i coordonatele istorice, o incheiere se impune. Desi ofera multe elemente utile definitiei stiintifice, totusi nici criticile analizate, nici cunoasterea "apo­logiei' curentului nu ne ajuta sa ne facem o idee completa si exacta despre sensul, dimensiunile si va­loarea reala a simbolismului romanesc. Si, in ultima analiza, dincolo de toate manifestele, pledoariile si diatribele trecute in revista, o nelamurire esentiala ramine: in definitiv, ce este, in esenta, simbolismul? Caci exclusiv in functie de raspunsul dat la aceasta intrebare fundamentala putem aprecia nu numai intreaga valoare a teoriilor care au circulat in sim­bolismul romanesc, dar mai ales continutul, dimen­siunile si semnificatia sa reala. Fara acest punct de orientare, analiza nu poate inainta, si incertitudinea continua sa persiste.

Nu se poate trece cu vederea nici faptul ca o defi­nitie propriu-zisa, absolut riguroasa a simbolismului, nu se poate da cu usurinta.

Metoda de a intreba pe simbolistii insisi ce este simbolismul este ineficienta, deoarece definitiile, cum s-a putut vedea, sint destul de contradictorii. Este un fapt ca poetii simbolisti nu stiu exact ce este simbo­lismul, ca fiecare are formula sa de predilectie¹. Si chiar daca ar sti exact, aceste declaratii n-ar avea o valoare absoluta, deoarece, de cind lumea, a existat .-j:' o mare deosebire intre ce spun poetii despre arta lor 1^) si ceea ce scriu si fac in realitate. Deosebirea intre teorie si practica in domeniul literar este mai tot­deauna considerabila.

Nici definitiile negative, aratind ce nu este sim­bolismul, trecute in parte in revista si in critica noastra², nu sint decisive, deoarece daca anume de­limitari au utilitatea lor, esenta totusi ne scapa. Este sigur, de pilda, ca simbolismul nu este "decadentism' (vezi nu mai departe protestele lui Verlaine)³, nici "realism', nici "romantism', ca este altceva, si totusi (definitia reala, cuprinzatoare, nu progreseaza.

S-au profilat, este drept, si citeva definitii pozitive, cum este aceea "individualista', a lui Remy de i Gourmont, dupa care simbolismul ar fi sinonim cu 'v libertatea in arta¹, sau cu poezia "simbolului'. Si * una si alta sint nesatisfacatoare, oferind solutii mult prea 'largi si deci imprecise si, mai ales, lipsite de specificitate. Caci, pe de o parte, si romantismul s-a proclamat exponentul libertatii in arta, iar pe de alta, frecventa "simbolului' in literatura este, pre­cum se stie, straveche. Exista, fara indoiala, un sim­bolism etern, o tendinta innascuta a sufletului ome­nesc de a se exprima prin simboluri. Sub acest as­pect, simbolismul nu constituie nici o noutate, si pretentiile sale de a reprezenta o noua atitudine poe­tica, un nou raport intre eu si lume, nu s-ar justi­fica. Prin urmare, tinind seama si de intreg stadiul actual al cercetarilor in jurul simbolismului, cea mai justa solutie, dupa noi, ar trebui cautata in alta parte. Adevarata baza pentru o buna definitie n-o poate da decit teoria reflectarii si, mai limpede spus, pre­cizarea raportului exact intre subiect si obiect, intre sensibilitatea poetului si lumea exterioara, care in simbolism este altfel decit in curentele anterioare, in speta romantismul si parnasianismul. Sufletul ro­mantic se proiecteaza in afara, contempla universul, il patrunde cu imensul sau suflu. Parnasienii, dim­potriva, tind spre o obiectivitate perfecta, refuzind, din pudoare sau orgoliu, sa-si dezvaluie subiectivi­tatea. Simbolistii traiesc si concep aceasta relatie intr-un mod deosebit, si aici, fara indoiala, sta ade­varata lor originalitate. Intre eu si lume se stabileste o comuniune simpatetica: planul cosmic si individual se intrepatrund, se confunda. Foarte frecvente sint in poezia simbolista situatiile in care poetul este "comme', "pareil', "confondu' cu un element din natura. De fapt, poetul simbolist este ceea ce el evoca, sau cum spune, de pilda, Samain:

"Mon coeur est un beau lac solitaire gui tremble'³

sau:

"Mon ame est une Infante en robe de parade ., ,'^li

Cu alte cuvinte, intre eu si lume se stabileste, in mod intuitiv, o "corespondenta', un raport de "ana­logie', care poate fi extins - ulterior - si intre alte elemente ale cosmosului, dar care presupune, neapa­rat, o astfel de transpozitie fundamentala, avind con­stiinta poetica drept pivot. Surprinderea acestor "co­respondente' reprezinta acte de "cunoastere', si cu drept cuvint s-a spus ca poezia simbolista este o poe­zie de cunoastere², in intelesul intuitiv al acestui cuvint. Precizare capitala, caci ceea ce formeaza substanta poeziei simboliste este tendinta sa spon­tana de a surprinde, in aceste raporturi intuitive, esente, sensuri cosmice, "chei' si "cifruri' ale uni­versului, "idei' si "arhetipuri', in genere "simboluri', care n-au continut abstract, ci emotional, inefabil. Intre eu si lume se stabileste un anume raport, pe durata caruia poetul are certitudinea concreta, intui­tiva, imediata, ca a patruns intr-unul din "misterele' universului. Si cum aceste revelatii sint prin defi­nitie trans-logice, aconceptuale, cu cit spiritul se afla intr-o dispozitie mai contemplativa, mai stapinita de stari difuze, "inefabile', cu atit sentimentul de "cores­pondenta' se va produce si va creste cu mai multa usurinta. Iata de ce simbolistii cultiva din instinct in special acele stari emotionale vagi, fluide, care predispun la o receptivitate "analogica' deosebita, produse de "agenti' corespunzatori, cum ar fi muzica si parfumurile, avind profunde afinitati pentru in­treg registrul de emotii "inefabile' ale sufletului uman³.

Fireste ca aceasta atitudine fata de univers im­plica si o noua atitudine fata de poezie, scoasa din domeniul logicii, descriptivului, discursivitatii, ima-gismului exterior si mutata pe terenul sau propriu-zis, al emotivitatii. De aceea, cu drept cuvint s-a spus, inca din 1909, in plina perioada simbolista, ca "sim­bolismul n-a fost si nu este altceva decit vointa de a'patrunde poezia in esenta sa' (Jean Royere)¹. Ceea ce exegeza moderna straina confirma, azi, intrutotul {,,simbolismul a descoperit punctul de vedere poetic', "meritul sau real este acela de a fi regasit esenta poeziei')², iar cea romaneasca accepta³. Cultivata prin tot ceea ce poate s-o amplifice (imagini-cheie, su­gestie, inefabil olfactiv si muzical), emotia ingaduie poeziei simboliste sa exploreze zone sufletesti in adin-cime si, in acest mod, sa exprime, cu multa finete, aspecte ale fondului profund al umanitatii.

Dar tocmai in acest punct stau si limitele acestei poezii. Simbolismul isi trage substanta dintr-o zona emotionala, evident complexa, nuantata, de o inte­riorizare incontestabila. Totusi, nici aceasta poezie nu poate patrunde in strafundurile emotionale ale su­fletului uman. Cind emotia este foarte puternica, sfi-sietcare, "corespondentele' devin nu numai superflue, dar si practic imposibile. In astfel de cazuri ele sint absolut straine de pulsatia momentului, de intreaga adincime a freamatului existential. De aceea, cu drept cuvint, s-a obiectat simbolismului, sub acest aspect, saracirea continutului uman al poeziei, ste­rilizarea marilor sentimente (Fernand Gregh: "Ceea ce a lipsit simbolismului este umanitatea')⁴, altfel spus, lipsa unei etici, a unei conceptii de viata¹, a marii vibratii lirice, atit de tipica romantismului. Desigur ca in functie de aceste coordonate trebuie descris, analizat si, in cele din urma, evaluat si sim­bolismul romanesc, in toate ideile, temele si realiza­rile sale specifice, lasind in urma evocarea cadrului istoric, de aparitie si dezvoltare.