SCRISOAREA I - COMENTARIU

SCRISOAREA I - COMENTARIU

Scrisoarea I este un poem filozofic de factura romantica care transpune artistic teme universale cum ar fi: conditia geniului in lume, cosmogonia, timpul si relatiile intrumane.

Scrisoare I este alcatuita din 5 tablouri in care geniul apare in doua ipostaze: - cea de cugetator

cea a omului aflat in raport cu societatea contemporana

Primul tablou cuprinde primele sase versuri ale poemului, care apar in mod simetric si la sfarsit si in care luna stapaneste tot universul, iar intreg poemul reprezinta o poveste filozofica despre aparitia si sfarsitul universului. Inteaga actiune se afla sub semnul timpului si pentru ca poetul sa descrie cele vazute, el recurge la motivul contemplatiei prin care se bucura de frumusetile acestei lumi.

Prima  parte a poemului aduce in prim plan doua motive:

motivul timpului individual si al timpului universal care isi urmeaza lunga timpului carare

motivul lunii care vegheaza asupra universului

Versul "Doar ceasornicul urmeaza lunga timpului carare" se refera la trecerea ireversibila a timpuluiin antiteza cu viata omului care este efemera.

Cuvantul carare amplifica si asigura originalitatea poemului. Cuvintele populare cu rezonanta arhaica: odaie, vapaie, ostenite, sara ne introduc in atmosfera noscturna propice visarii.

Tabloul al doilea se bazeaza pe imaginea lunii stapana marii care "Pe a lunei bolta luneci" si care pluteste "Pe miscatoarea morilor singuratate".

In acest tablou luna devine o zeitate omniprezenta si omniscientacare exploreaza fiecare peisaj natural, iar poetul descrie prin intermediul ei tot ceea ce se intampla in univers.

Cadrul nocturn creaza impresia de solemnitate si scoate in evidenta starea de spirit a poetului care se simte singur si neninteles in aceasta lume.

Eminescu foloseste un motiv preluat de la Schoppenhauer privitor la identitatea destinului oamenilor in fata mortii. Dupa ce creeaza senzatia de singuratate, Eminescu simbolizeaza geniul cu ajutorul savantului care dovedeste o intelepciune in opozitie clara cu vestimentatia saracacioasa a acestuia.

Cu ajutorul motivului lunii poetul descrie toata natura inconjuratoare, atat microcosmosul cat si macrocosmosul, referindu-se si la distanta ce exista intre categoriile sociale candamnand inegalitatea intre oameni.

Cele doua categorii sunt reprezentate de regele care planuieste soarta lui in lume si de saracul care se fgandeste la ziua de maine. Ironia este adancita cu ajutorul unor motive si teme romantice care scot in evdenta situatia limitata a contemporanilor si lipsa edealurilor.

Tabloul al treilea este o cosmogonie deoarece cuprinde aspecte si imagini interesante legate de geneza si aparitia universului, dar si de sfarsitul acestuia.

Sursa de inspiratie in ceea ce priveste aparitia lumii o constituie "Imnul creatiei" din poemul filozofic indian "Rig-Veda" pe care Eminescu il imbunatateste cu elemente budiste si cu accente filozofice preluate de la Schoppenhauer, Kant si Laplace.

Poetul filozof este preocupat de asemenea de spectacolul grandios al haosului primar despre care se intreaba in legatura cu modul in care a aparut Universul:

"La inceput, candt fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsit de viata si vointa,

Cand nu s-ascudea nimica desi tot era ascuns

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?"

Metafora interogativa din ultimul vers scoate in evidenta preocuparea poetului pentru ceea ce a existat inainte de lume.

In acest tablou Eminescu aduce in prim plan doua motive romantice si anume:  motivul clipei suspendate in trecut si viitor si motivul visului, folosite si in Renastere de catre Sheakespeare si Calderon de la Barca.

Tabloul se incheie cu contrastul dintre lumina si intuneric care conduce la formarea Universului psihologic al poetului.

Tabloul patru are ca tema conditia nefericita si vitrega a geniului aflat intr-o lume incapabila sa inteleaga valorile si lipsita de idealuri, in antiteza cu lumea superioara a omului de geniu si cu natura valorilor pe care le promoveaza. Acest tablou este o satira vehementa la dresa contemporanilor lui Eminescu pentru ca acestia erau superficiali, aveau interese meschine si nu pretuiau adevaratele valori.

Eminescu realizeaza din nou o antiteza vizibila si in "Luceafarul" intre omul superior inclinat spre absoluit si perfectiune si omul comun, obisniut, superficial si gol in interior. Eminescu critica ironia excesiva, prostia, reaua credinta si superficialitatea pe care le considera pacate grave.

Eminescu considera ca nemurirea si gloria sunt doar iluzii, iar in finalul tabloului poetul se refera la elementele care l-ar apropiamai mult de contemporanmii sai.

Ultimul tablou este reprezentat de ultimile sase versuri si poate fi considerat un epilog, deoarece poetul readuce in prim plan motivele din primul tablou. Din nou luna in opozitie cu omul devine o zeitate omniprezenta si omniscienta care exploreaza universul si guverneaza mersul lucrurilor astfel incat timpul conditioneaza viata omului.

In concluzie poezia "Scrisoarea I" deschide seria celor care sunt preocupate de conditia geniului in lume si retine atentia prin valoare artistica si originalitate.