|
|
|
Este poetul care poseda cea mai vasta cultura, el fiind anticipat de Eminescu, poet atras la randului lui de tema cunoasterii. Spre deosebire de Eminescu, Lucian Blaga si-a creat un sistem propriu. Exista totusi diferente intre Blaga poetul, filosoful si dramaturgul. Toata creatia sa se afla sub semnul cunoasterii. Poezia lui Blaga se deschide catre vastele structurii ale imaginarului pentru ca se precizeaza ca poetica a misterului. Blaga neaga modalitatea cunoasterii absolute prin ajungerea la certitudine, considerand ca adevarul este dominat de mister. Intr-unul din aforismele sale, Blaga marturiseste ca este mandru ca nu poate cunoaste nimic cu certitudine readucand filosofia la esenta ei initiala, cea socratica. Intr-un mod similar, Socrate afirma "Stiu ca nu stiu nimic".
Desi Blaga nu poetizeaza ideile sale filozofice si nici nu creeaza o filosofie poetica este necesara o trecere in revista a filosofiei blagiene pentru receptarea autentica a poeziei sale. In "Trilogia cunoasterii, trilogia cosmologica" Lucian Blaga este de parere ca lumea a fost creata de catre Marele Anonim. Filosoful precizeaza ca Marele Anonim nu trebuie identificat lui Dumnezeu, dar in lipsa altui termen poate fi considerat asa. Marele Anonim este creatorul universului, lumina sa l-ar putea orbi pe om si de aceea este necesra "cenzura trascedentala" prin care patrund pe pamant parti ale Marelui Anonim numite de Blaga "diferentiale divine". Aceste "diferente divine" patrund in toate obiectele lumii: iarba, pamant, om, piatra, etc. Atunci misiunea poetului este de a cunoaste aceste obiecte in interiorul lor pentru a putea revela misterul Marelui Anonim. Intr-un aforism din "Elanul insulei" Lucian Blaga constata ca "sensul omului este creator". Creatia inseamna insa trairea misterului, insa un mister conduce catre un altul mai mare care la randul sau conduce catre un mister si mai mare intr-un sir infinit. Ajungerea la certitudine este predestinata esecului in viziunea lui Blaga intrucat misterul Marelui Anonim nu poate fi niciodata revelat in totalitate.
Intr-un alt aforism, Blaga afirma: "Scriu in ritmul pasului". Aceasta cunoastere treptata presupune o initiere intrucat rolul poetului este mai intai de a vizualiza obiectele lumii care detin diferentiarele divine si abia apoi a le trai, reveland misterul. Acest traiect continuu dintr-un mister in altul si mai mare reprezinta esenta creatiei.
In "Filosofia lui Blaga" se diferentiaza intre doua tipuri de cunoastere: cea paradisiaca si aceea luciferica. Primul tip de cunoastere reprezinta o cunoastere pasiva, obisnuita, numai cea luciferica fiind cea reala. Aceasta din urma presupune trecerea dintr-un mister la altul.
In ceea ce priveste limbajul poetic, Blaga introduce ideea misterului. In "Geneza metaforei si sensul culturi" se evidentieaza diferenta intre metafora plasticizanta, cea obisnuita si metafora revelatorie care exprima revelarea misterului.
Poezii precum "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" din volumul "Poemele luminii", "Biografie" din "Lauda somnului" sau "Autoportret" din "Nebanuitele trepte" se constituie ca arte poetice. Se remarca astfel o obsesie a definirii de sine a poetului. In "Biografie" tacereaa devine noua modalitate de creare a poeziei: "Cu cuvinte stinse-n gura/ am cantat si mai cant marea trecere" respectiv "tacand imi trec steaua ca o povara". In "Structura liricii moderne" Hugo Friedrich sesizeaza ca tacerea este una dintre dimensiunile poeziei post-romantice. Intr-un mod paradoxal poetul modern se vede pe sine tacand.
La fel ca in cazul lui Arghezi se poate observa si la Blaga faptul ca poezia este apriorica scriiturii. Totusi pentru Arghezi aceasta anterioritate a poeziei se explica prin obsesia gasirii "cuvintelor potrivite". Pentru Blaga rolul poetului este in primul rand de a trai din interior diferentialele divine din interioru lumii pentru ca apoi sa transpuna misterul acestora prin intermediul cuvintelor. Revelarea unui mister trimite la un mister si mai mare. Astfel cuvantul ca oglindire a misterului Marelui Anonim se naste mai intai din tacere. In "Arte poetice ale secolului XX", Nicolae Balota precizeaza ca poezia lui Blaga se situeaza sub semnul tacerii.In arta poetica "Autoportret" se remarca inca din primul vers o contemplare de sine in care "EU" devine "Celalalt" astfel incat discursul poetic este creat la persoana a III a: "Lucian Blaga e mut ca o lebada". Comparatia cu lebada este profund simbolic intrucat lebeda e o pasare a androginiei adica exprima absolutul. Strigatul lebedei este revelator de viata si de moarte, implicand coexistenta inceputului si sfarsitului.
Titlul artei poetice "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" se identifica primului vers si este o metafora orfica dupa cum observa si Eugen Todoran in "Lucian Blaga. Mitul poetic". "Corola de minuni" poate fi considerata o metafora orfica intrucat presupune ideea armoniei. Lumina Marelui Anonim se revarsa asupra lumii pe care o nobileaza astfel cu mister. Dincolo de semnificatia armonioasa a metaforei, exista si sensul orfismului ca stiinta secreta rezervata celor care credeau in contopirea sufletului cu lumina divina.
Poezia este alcatuita in baza antitezei dintre "eu" si "altii". Daca in poetica eului negatia conduce catre un sens pozitiv, semnificatia negativa oferita de "altii" se realizeaza prin afirmatii: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid/ cu mintea tainele ce le intalnesc/ in calea mea" spre deosebire de "Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns". Antiteza "eu"-"altii" exprima diferenta dintre cunoasterea luciferica sinonima traiectului intr-un mister si cea paradisiaca doritoare de certitudini.
O alta tema a poeziei e chiar misterul, prin termeni precum: "corola de minuni", "tainele", "nepatrunsului ascuns", "taina noptii", "intunecata zare", "sfant mister", "neinteles", "neintelesuri si mai mari".
In poetica eului se intalneste dorinta potentarii misterului provenit din lumina Marelui Anonim: "si nu ucid/ cu mintea tainele ce le intalnesc,/ in calea mea/ in flori, in ochi,pe buze ori morminte". Cuvantul "cale" are ca in poezia eminesciana conotatia cunoasterii reprezentand o posibilitate de initiere. In acest text, calea exprima trairea interioara a diferentialelor divine din obiectele lumii, simbolizate prin cele patru metafore: "flori", "ochi", "buze", "morminte". Rolul poetului este de a revela misterul cuprins in aceste obiecte, dar revelatia nu conduce decat catre un mster si mai mare.
Prima metafora cu rol de simbol este "floarea" care sugereaza absolutul. In mitologia chineza se remarca simbolul florii de aur ce exprima idealitatea. De asemenea odata cu poezia renascentista motivul "florii" este identificat iubitei. In romantism se insista asupra motivului florii albastre, asa cum apare la Novalis in "Henrich van Ofterdingen". Poezia lui Blaga este asimilata modernismului, dar sunt reevaluate vechile simboluri cum ar fi "floarea". In contextul liricii blagiene floarea capata si semnificatia cupei alchimice, intrucat ea apere ca un receptacul al luminii Marelui Anonim. De asemenea, floarea leaga cele doua planuri: cel terestru si cel cosmic.
Cea dea doua metafora: "ochiul" presupune motivul privirii care se subsumeaza la fel ca la Eminescu temei cunoasterii. Pentru a li se revela misterul obiectele trebuiesc mai intai vizualitate si mai apoi asumate la modul interior. Motivul "ochiului" exprima totusi acest traiect al revelatiei treptate a misterului.
"Buzele" simbolizeaza, in primul rand, tema erosului, dar exprima si rostirea cuvintelor. Aceasta ar fi urmatoarea treapta pe care trebuie sa o parcurga poetul. Poezia se naste in primul rand din tacere perin contemlarea obiectelor lumii si abia apoi se transforma in cuvinte.
Ultima metafora simbol este reprezentata de "morminte", expresia misterului. In poezia lui Blaga exista o tensiune a temei mortii de la "Gorunul" la "Paradisul in destramare". Daca in poezia "Gorunul" moartea e asimilata linistii interioare adica unei contopirii armonioase cu pamantul, in "Paradis in destramare" se evoca moartea oricarei sacralitati, ingerii sunt priviti intr-o realitate dizarmonica ca "zgribuliti de frig". Tot ceea ce anterior fusese sacru capata acum conotatii profane.
In arta poetica "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" se observa lirismul subiectiv inca din titlul prin utilizarea in cadrul discursului a persoanei I. Vocea eului liric se supune traiectului intr-un mister, aparand si comparatia cu luna "Si intocmai cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister". Comparatia cu luna, simbol al feminitatii implica o conotatie feminina a receptarii de sine a eului. Menirea esentiala a poetului este de a mari misterul Marelui Anonim. Daca lumina altora neaga acest mister, poetul se inscrie intr-o cunoastere a lumii care se imbina alchimic cu misterul. Versurile "si tot ce-i neinteles/ se schimba in neintelesuri si mai mari" exprima o revelatie a lumii prin potentarea misterului.
Ultimele doua versuri "caci eu iubesc/ si flori, si ochi, si buze, si morminte" segereaza inscrierea eului in toate obiectele lumii prin intermediul iubirii. La analiza pe verticala a textului se observa trecerea de la nivelul prepozitional initial evident in versul "in flori,in ochi,pe buze ori morminte" la o sintaxa a relationarii acestor obiecte prin nivelul adverbial al lui "si" "si flori si ochi si buze si morminte". Daca primul vers citat implica recunoasterea acestor obiecte, ultimul vers al poeziei exprima asimilarea interioare a acestora,totul sub definitia iubirii.
