|
|
|
Nichita Stanescu - Universul poetic
"Fiecare poem dezvolta sensul din cuvinte, tesand o plasa de paianjen in care inefabilul se prinde ca o musca' (M. Sorescu).
Rastoarna in mod neasteptat perspective, are capacitatea de a crea cuvinte. "Am gandit un mod atat de dulce / de a se izbi doua cuvinte / de parca iarba verde ar inflori / iar florile s-ar ierbi'. Este socotit de exegeti al treilea pilon al poeziei romanesti (dupa Eminescu si Arghezi).
Nichita Stanescu filozofeaza pe tema relatiei artistului cu materia pe care o modeleaza (cuvantul): in forma unor confesiuni, in "pagini de jurnal', in formule axiomatice, filozofice sau in metafore (ce cuprind uneori o poezie intreaga): "A cunoaste nu inseamna a elucida' din "Tulburatorul «Nu stiu ce»' -nu este altceva decat o incercare de a prinde, de a explicita inefabilul.
Ipostazele poetului sau ale existentei Universului de la plus la minus infinit iau forme ale cuvintelor si necuvintelor: "Eu sunt cel care pazeste poarta / ca nu cumva eu insumi sa fug.'
La Nichita Stanescu, nevoia de creatie este ratiunea existentei sale poetice: "Am inventat un rau curgand liber / prin aerul fara maluri/ am inventat o floare / al carei miros / suntem.'
"Sensul iubirii' (primul volum de poezii - 1960) releva o voce noua, marcand iesirea poeziei de sub imperiul realului si al cotidianului. Iubirea este puritate a trairii senzatiilor primare. Creeaza un univers diafan, o poetica a translucidului, un cantec al sunetului si al luminii. Tema este "iesirea din somn, nasterea intr-o noua dimensiune a materiei' ("O calarire in zori', "O viziune a pacii', "Cantec de iarna': "si gandul creste-n ceruri / sonorizand copacii / cate doi / cate patru').
"O viziune a sentimentului' cuprinde, aproape in totalitate, versuri de dragoste. Trairea este o "betie alba a simturilor', poetul constientizeaza "intamplari unice ale fiintei sale care traieste dragostea ca pe o grava esenta a gandirii ("Varsta de aur a dragostei') sau exprima starea de gratie pe care o cunoaste eul liric, stare decurgand dintr-o ipostaza solara a fiintei, aflata, prin iubire, in armonie cu Universul: poemul "Leoaica tanara, iubirea' este o romanta cu ingenuitati calculate, vitalism cast si vibrant' (E. Simion). "Poveste sentimentala': "Eu stateam la o margine-a orei / tu la cealalta / ca doua toarte de amfora.'
Ciclul "Dreptul la timp' este poezie imateriala; se caracterizeaza prin vizionarism abstract, deschiderea catre cosmic. Apare aici imaginea unui cuplu inedit: El, Creatorul; "marea absenta' este TIMPUL, femeia, Galateea este OPERA, iar poetul este preocupat de desfacerea si refacerea cosmosului. Timpul (ca tema lirica) este o percepere dureroasa, iar durerea este "o definitie afectiva a timpului.'
"Elegiile' (douasprezece, in editii revizuite), apar in volumul "Unsprezece elegii' - sunt un fel de definitie filozofico-lirica a existentei poetice: "El incepe cu sine si se sfarseste / cu sine Totul e invers totului' ("intaia elegie') sau: "Sunt bolnav / de ceva intre auz si vedere / de un fel de ochi, de un fel de ureche / neinventata de ere' ("Elegia a zecea'); iar "omul-fanta' "vine din afara: din afara frunzelor,/ din afara luminii protectoare / si chiar / din afara lui insusi'. "Unsprezece elegii' este un ciclu unitar si coerent de douasprezece poeme (numar care ar putea sugera esenta initiatica a volumului); poeziile au caracter elaborat si uneori ermetic. Elegia oului, "a noua' varianta a simbolului "peste inghitit de peste', este cea a oului continut de ou semnificand neputinta de a depasi conditia limitarii "Dintr-un ou intr-unul mai mare / la nesfarsit te nasti, nezburata aripa'. "Elegia a zecea' este considerata o arta poetica a lui Nichita Stanescu.
Mitul creatiei este o obsesie care se va contura prin tema "cuvantului si necuvantului' ("Obiectul cosmic' - "Alfa') cu titluri care trimit la un limbaj initiatic: "Ideea cu gura' subintitulata "O versiune a sarmanului Dionis': "Ea are gura-n calcaie / Ea se hraneste mergand / pe muchia unde materia / se schimba in gand'; "Ma asemui cu un copac', "Caderea oamenilor pe pamant' s.a., volumele cuprind motivul privirii.
in volumul "Necuvintele', perspectiva este "Caderea din afara' a lucrurilor prin care se exprima dorinta de a stapani universul: "Rasul? plansul' ("Pleoapa cu dinti, cu lacrimi manjite, / sau cazuta in bucate () sunt amintirile mele, toate// Ah, rasu plansu/ ah, rasu plansu / ma bufneste cand spun / secundei vechi putrezind in secunda / de acum.') Volumul se incheie cu "Necuvintele', in care ipostazele poetice sunt "El' si "Eu': "Eu am trecut prin el / El a trecut prin mine / Eu am ramas un pom singur / El un om singur'. "Necuvintele' este o meditatie lirica asupra verbului, o aspiratie spre un limbaj absolut care sa nu apeleze la cuvant.
Rafinarea expresiei poetice pare scop in sine in volumul "in dulcele stil clasic' (1970), se spune in manualul de clasa a XlI-a, dar versurile nu difera cu nimic de celelalte volume citate mai sus: acelasi joc de-a "cuvintele si necuvintele': "in mine e un ochi / inlauntrul meu' ("Vederi in actiune'); "Vine abia curat / O data cu mileniul / Noi suntem frumosi / De ce n-am fi frumosi?' ("Ridicare de cuvinte') sau "Ma carpesc cu vorbe, cu substantive,/ imi cos rana cu un verb / Noile paleative / de serv.'
Acelasi joc, de asemenea, si in "Belgradul in cinci prieteni', "Maretia frigului', in "Epica magna' sau in "Operele imperfecte' ori "Noduri si semne': volume publicate intre 1971-1982: "Ah, ce intamplare si viata noastra!/ ce intamplare verdele de pe iarba / Ce accident de suflet calul alb pe coline' ("Dialog cu oda in metru antic' - din volumul "Opere impersonale').
in toate aceste creatii se poate constata originalitatea absoluta a expresiei lirice: indragostitii pot fi "doua toarte de amfora' care incadreaza ora si asculta cum se naste lumea din cuvant; iubirea poate fi "leoaica tanara', "leoaica aramie', cu dintii ascutiti, care-si unduieste pasii prin vreme; intr-o stare de fericire, poetul isi poate lovi tampla de stele, femeia poate fi vita de vie unduitoare, ochii pot trage dupa ei "un cer de miresme', poetul aude "nenascutii caini / Pe nenascutii oameni cum ii latra' etc.
in centru] acestei gandiri poetice sta eul liric, aspirand spre totalitate prin identificarea cu lucrurile, adica prin contopirea spiritului cu materia: "retina omului - fanta e lipita / de retina lucrurilor'.
in locul aspiratiei romantice spre absolut, poetul pune cunoasterea prin simturi purificate si esentializate (vezi "Elegia a zecea'), iar aspiratia metafizica spre unitatea divina este si ea o "boala' de "numarul unu', iar poetii pot fi seminte care cad in pamantul cuvantului, creatori care isi asuma Creatia. La modul mitic, poetul este reprezentat prin Amphion care inalta, cantand, edificiul poeziei.
Mitul central al creatiei lui Nichita Stanescu este mitul cuvantului, intr-o "Poveste sentimentala', Geneza este reconstituita din rotirea cuvintelor si a marii primordiale; intr-un "Cantec', cuvintele despart ziua de noapte si pamantul de ape, devenind ipostaze ale Logosului; limbajul absolut il constituie "necuvintele' (prin care poetul intelege sa nu mai comunice cu absolutul prin cuvinte, ci sa se identifice cu acestea).
Tematica universului poetic creat de Nichita Stanescu este ancorata in contemporaneitatea sa. Iubirea depaseste cu mult hotarele romantismului: ea apare in toate ipostazele sale, de la geneza sentimentului ("Varsta de aur a dragostei') la ispitirea prin patima a iubirii ("Leoaica tanara, iubirea'), sub forma de legatura a poetului cu lumea ("Visul unei nopti de iarna'); ca incercare de aderare la conceptul "carpe diem' ("in dulcele stil clasic') sau mod de a transfigura iubita in iubire ("Evocare', din volumul "Opere imperfecte') sau un mod de a pasi pe drumul spre constiinta de sine ("Cantec' din "l l elegii'), dar si o stare de constiinta in curs de formare ("Clar de inima') pana la ideea ca sentimentul de iubire prin sublimare genereaza tristetea (ca la M. Eminescu: "Trist cantec de dragoste'). Iubirea conditioneaza evolutia eului care face obiectul (tema) "Elegiilor' din care aflam ca unirea contrariilor (vechi si noi) genereaza arderea (evolutia) ("Elegia intai'); ca mitul este o punte intre imagini si concept ("Elegia a doua getica'), iar contemplarea genereaza cunoasterea ("A treia elegie'), in timp ce sublimarea sentimentelor si a miturilor genereaza stari de constiinta ("A patra elegie'), iar constientizarea este rezultata prin sublimari succesive ("A sasa elegie', "A saptea elegie', "Elegia a opta, hiperboreeana') si eliberarea sinelui, a spiritului este sensul vietii si al poeziei ("Elegia oului, a noua'), iar identificarea cu sinele universal aduce o traire a tuturor evenimentelor universului ("Elegia a zecea - Cina cea de taina').
Evolutia eului poetic este implicata in constiinta - o coordonata a gandirii filozofice si poetice. Constiinta este privita, de Nichita Stanescu, ca stare grandioasa de exaltare a sufletului: "Oda bucuriei'.
Din "Pierderea constiintei prin cunoastere' aflam ca lupta pentru dobandirea constiintei de sine este eroica, iar din "Al meu suflet Psyhee' (in mitologia greaca - personificare a sufletului, de care s-a indragostit zeul Aurorei!) aflam faptul ca aceasta (constiinta) este o dimensiune a sufletului, in timp ce procesul de constientizare este teritoriu al poeziei ("Frunza verde de albastru', "Poezia'). De asemenea, constientizarea este o penetrare in interiorul cuvintelor ("Necuvintele'), iar constiinta de sine este o integrare in constiinta universala ("Nimic nu este altceva').
Ca si Eminescu, Nichita Stanescu este obsedat de conditia poetului si a poeziei. Astfel, in "Coltul inimii' sugereaza ca poetul este o constiinta nationala, iar poezia - o emanatie a acestei constiinte. Ideea ca poetul, poporul si patria pot fi identificate in planul constiintei nationale o aflam in "Un pamant numit Romania' si in "Piatra', iar din "Lupta cu cele cinci elemente antiterestre' aflam ca poetul este intr-o permanenta lupta cu sine; in timp ce din "Lupta inimii cu sangele',,,Lupta ochiului cu privirea' aflam ca descoperirea esentei constiintei inseamna o lupta cu trupul, cu lumea (de fapt, gasim aici, pe o treapta moderna mult evoluata, problema raportului dintre trup si suflet pe care o abordase cu circa trei sute de ani in urma Dimitrie Cantemir, in "Divanul sau galceava inteleptului cu lumea, sau giudetul sufletului cu trupul'), in "Poetul si soldatul', Nichita Stanescu exprima ideea ca poezia este militanta daca surprinde lupta pentru formarea constiintei.
Mai putin abordata de alti poeti (exceptie Ion Barbu) este tema Stiintei pe care Nichita Stanescu o prezinta in poemul "Omul - fanta' din care aflam ca poezia transfera in planul constiintei cuceririle stiintei, ca fantezia poetica este cu un pas mereu inaintea stiintei, iar stiinta este creatoare de imagini poetice, relative ale lumii (vezi "Laus Ptolemeu': "Cand s-a nascut Ptolemeu / pamantul nu era in nici un fel / Cand a murit / pamantul era drept ca o palma'): "Axios! Axios!': "Spun lucrurilor pe nume, / Spun «tu» copacului, / ma adresez pietrei cu «ma» / ii spun «ba» cainelui () Tu beregata, tu, draga mea / tu sclava mea iubita, / tu radacina a copacului numit / «Axios!» / Numai tu ma iubesti / numai din tine se naste / «Axios!» cuvantul din flori / «Axios! Axios!»'.
Numarul este poetic (asa cum poetica este geometria la Ion Barbu), fiindca este ambiguu si exact, poezia este adevarul ultim pe care-1 cauta stiinta: "Patru afirmatii in sprijinul realului', "A iubi este real / iubirea este un adevar', poezia este viata sufletului, omul insusi: "invataturile cuiva catre fiul sau' ("Dragule cauta si te insoteste ca sa nu ramai prea singur () Daca ti-e foame, cauta sa nu te mananci pe tine insuti / in libera vedere a altora / () Eu te-am nascut pe tine, dragule / Renaste-ma tu'); stiinta nu poate rezolva problemele omului: "Certarea lui Euclid'. Moto: "Nici un lucru nu poate sa ocupe acelasi spatiu in acelasi timp cu un alt lucru.'
Fals citat din Euclid: ".. .Libertatea este o forma / Continutul este insasi existenta noastra'.
Evocare
Idila "Evocare' nuanteaza tema iubirii spre ideal, asa cum o face Eminescu in "Atat de frageda'. Ideea este ca iubirea transfigureaza iubita intr-atat incat aceasta inceteaza de a mai fi o reprezentare materiala.
Face parte din volumul "Opere imperfecte' (1979). Inspiratia se pare ca este din Platon, in a carui conceptie existau trei lumi: a ideilor - "Eidos' care inseamna "modele ideale'; a creatiei, care este o umbra, o copie, o proiectie imperfecta a lumii perfecte, si a modelelor - eidos si lumea artei care este o copie a copiei, adica "Operele imperfecte'.
Iubita este o fiinta ideala, o reprezentare subtila a "unui prototip nerealizabil' (T. Maiorescu): "Ea era frumoasa ca umbra unei idei' (amintind de cosbucianul .frumoasa ca un gand razlet') - primul vers al poeziei reluat aproape identic in final: "Ea era frumoasa ca umbra unui gand' - in loc sa lamureasca, sporeste misterul intrucat umbra unei abstractiuni e insusi indicibilul. Vagi sunt si precizarile care urmeaza, desi se cauta corespondente de ordin senzorial: mirosul ("a piele de copil miroase spinarea ei / a piatra proaspata sparta'), auzul ("a strigat dintr-o limba moarta'), pipaitul ("ea nu avea greutate ca respirarea'), gustul ("Era sarata ca sarea, slavita la ospete de barbari'), vazul ("intre ape, numai ea era pamant'). Dupa atatea semne distinctive, acel "ceva' se cufunda si mai mult in mister.
Versul final, "intre ape, numai ea era pamant', ne scoate din contingent si ne trimite in illo tempore ale genezei biblice cand "Dumnezeu a zis: «Sa se stranga la un loc apele, care sunt dedesuptul cerului, si sa se arate uscatul ». Si asa a fost.' Semne ale acestei lente regresiuni spre origini sunt strigatul din "limba moarta' si ospetele barbarilor. Este clar ca lirica acestei poezii este una a absurdului (asa cum sunt majoritatea poeziilor lui Nichita Stanescu incepand cu cele din "Dreptul la timp' 1965).
Se pare ca modelul perfect al poeziei ce se naste dintr-o revelatie ar fi poemul eminescian "Oda (in metru antic') in care primul vers ("Nu credeam sa-nvat a muri vreodata') este esential, nu ultimul, iar restul (versurilor) apare ca un mecanism de atenuare a "socului' revelatiei initiale. La fel e si in "Evocare'. Versul de inceput al celor trei strofe - doua catrene si un distih - are masura de 7-13 silabe; in primul catren rima este imperecheata, iar in al doilea incrucisata, feminina ("respirarea' - "sarea', "spata' -"moarta') si masculina ("idei' - "ei', "gand' - "pamant') imprimand discursului liric tonalitate sobra, maiestuoasa, grava, dar si senina, calma, luminoasa - chiar daca, diferit in expresie de la o strofa la alta, pastreaza structura imaginii din primul vers al poeziei, asocierea frumusetii cu dematerializarea ("Ea era frumoasa ca umbra unei idei'; "ea nu avea greutate ca respirarea', "ea era frumoasa ca umbra unui gand') o ridica pe "ea' (iubire sau arta) la valoare universala prin gradul inalt de abstractizare.
Celelalte versuri parca ar fi scrise in joaca prin comentarii nastrusnice ale acestui adevar, comice prin tautologie (pleonasm) - "era sarata ca sarea' - paradoxale ("striga dintr-o limba moarta') sau gata sa mimeze cu candoare un exercitiu de dictie: "Piatra proaspat sparta'.
Daca emblema poeziei este "rasu'- plansu'' ("razanda si planganda cu lacrimi mari') atunci ipostaza poeziei ar fi comico-tragica. Nu mai poate fi solemna, pentru ca o stanjeneste sublimul, dar a pastrat nostalgia demodatului ton oracular pe care-1 contesta, lasandu-1, in acelasi timp, sa subziste, ba chiar il transforma in fascinatie.
"Evocare' este o poezie de dragoste, dar poate fi si o arta poetica daca "ea' (adica poezia) este "umbra unei idei', arta poetica arhetipala ("ea era pamant') construita pe principiul esteticii clasiciste si expresioniste, expresia sugerand atat principiul feminin, cat si mitul "pamantul-muma' care este o realitate, dar si o intuitie ca in suprarealism: "ea nu avea greutate ca respirarea'.
Cosmicizarea artei este specifica expresionismului: "intre ape numai ea era pamant'. Poetul se vrea un filozof sugerand ideea ca poezia este oglinda veacurilor: "ea era frumoasa ca umbra unui gand' (de aceea ea este si va ramane o forma arhetipala).
Tema ar putea fi frumosul ca o categorie estetica, o calitate a poeziei devenita ideal in conceptia marilor filozofi si poeti ai lumii, socotit de Platon un principiu estetic alaturi de Bine, Adevar, Lege si Armonie (Noncontradictia).
Frumusetea este rezultatul esentializarii transferului de materie in idee. Fericirea absoluta poate fi cunoscuta in trei trepte: senzoriala, conceptuala si ideala: "a piele de copil mirosea spinarea ei / a piatra proaspat sparta / a strigat dintr-o limba moarta', toate forme de superlativ absolut, pentru ca "ea' nu e altcineva decat Poezia, in al carei portret se topesc pozitiv si negativ, timp si spatiu, cuvant si necuvant "razanda si planganda cu lacrimi mari / era sarata ca sarea / slavita la ospete de barbari'. Prin versul "intre ape numai ea era pamant' eternizeaza relatia poet - poezie - iubire, dupa cum spun unii exegeti.
Leoaica tanara, iubirea
Face parte din volumul "O viziune a sentimentelor'( 1964) si are ca tema iubirea. Acest sentiment este, pentru Nichita Stanescu, unicul mod de existenta, indiferent de forma ei: stare extatica, modalitatea de integrare in armoniile universale sau cale spre revelatie (ca in opera lui Lucian Blaga).
Poezia exprima starea de gratie pe care o cunoaste eul liric, stare decurgand dintr-o ipostaza solara a fiintei aflate, prin iubire, in armonie cu Universul. Dupa unii exegeti, poezia este o idila expresionista (angajeaza cosmicul, ilimitatul - pentru sugestia dimensiunilor iubirii), dar si o meditatie pe tema iubirii. Ideea ar putea fi o reluare a mesajului din balada "Zburatorul', de Ion Heliade-Radulescu: trebuie sa te feresti de iubirea care a devenit o patima. Metafora simbol "leoaica' este sugestiva pentru patima care-i devoreaza trup si suflet: "Coltii albi' (posibila metafora pentru durerea sfanta pe care o poate genera iubirea) mi i-a infipt in fata / M-a muscat, leoaica, azi, de fata'. Iubirea patimasa transfigureaza realitatea: "Si deodata in jurul meu, natura/ Se facu un cerc, de-a dura'; cercul este o forma perfecta, iar in geometria sufletului, prezenta lui e sugestiva pentru ideea ca orice ipostaza a iubirii inseamna aspiratia spre perfectiune, spre absolut, ca si cum aceasta aspiratie ar fi singura sansa de mantuire a oamenilor care se pot elibera, pot intra in divina impersonalitate prin iubire: "curcubeu taiat in doua' (pentru ca efemeritatea omului inseamna mai ales efemeritatea iubirii), "si auzul o intalni/ tocmai langa ciocarlii' sau "alunecau-n nestire/ pe-un desert in stralucire' ar putea fi metafora sugestiva pentru ipostaza pierderii de sine, cauzata de prea marea si multa lumina pe care o degaja iubirea ce umbreste (intr-un plan secund) ratiunea luciditatii. Imaginea "desertului' care se afla "in stralucire' aminteste de aceeasi idee pe care Ion Heliade-Radulescu o exprima printr-o metafora hiperbolizatoare a imaginii iubirii: "balaur de lumina'(era Zburatorul - simbol al iubirii fara obiect precis, clar, real).
Metafora centrala, in jurul careia se ordoneaza cele trei secvente ale textului (si constituind titlul poeziei), este "Leoaica tanara, iubirea'. Poetul inchina aceasta creatie iubirii - "o intamplare a fiintei mele' ("Cantec', din acelasi volum), dar si factorului demiurgic, pentru ca numai Dragostea si Cuvantul au stat la baza lumii.
Descifrata inca din titlu (prin opozitie), metafora sugereaza ca iubirea este frumoasa, agresiva, puternica, tanara, jucausa; intalnirea cu ea (situata intr-un "azi' perpetuu) fiind o revelatie: "Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata / Ma pandeste-n incordare mai de demult / Coltii albi mi i-a infipt in fata,/ m-a muscat, leoaica, azi de fata'(s.n.)
Metafora este reluata in ultima parte a poeziei. De data aceasta, leoaica "aramie' este integrata fiintei noi a poetului; scaldata in lumina, vicleana si calda (leoaica), iubirea se insinueaza din prezent in viitor si din viitor in eternitate.
in prima strofa, poetul reconstituie o "poveste sentimentala': iubirea il "pandise', ii statuse in preajma multa vreme, iar acum ii prinsese, dur si irevocabil, fiinta, asemeni unei tinere leoaice.
in strofa a Il-a, iubirea este investita cu elanul creator al inceputurilor ca si Logosul: Universul care se roteste "de-a dura' este eul cosmogonic (ridicat din Edde); indragostitul devine centru al Lumii (in jurul lui inchegandu-se Marele Tot) si Om Universal. Comparatia "ca o strangere de ape' trimite la primordii, la momentul despartirii pamantului de ape.
Privirea (eliberata de contactul cu materia) tinde spre inalt, pentru a surprinde esentele muzicale ale lumii: "Si privirea-n sus tasni / curcubeu taiat in doua / si auzul o-ntalni / tocmai langa ciocarlii'. Contopit cu iubirea si metamorfozat, Omul se invecineaza cu zeii; poetul transcende planul real pentru a se intalni, in ideal, cu iubirea vesnica.
Structura compozitionala creeaza impresia de spontaneitate in eliberarea sentimentelor. Strofele inegale (o cvinta, o octava, o tertina si o septima), cu versuri inegale, cu rima saraca si imperfecta (spunem rima saraca pentru ca in strofa I, din sase versuri, trei nu au nici un fel de rima, iar trei versuri au cuvantul
- substantiv cu prepozitie - "fata'), avem de-a face mai mult cu vers liber: cu masura intre trei si zece silabe; ritmul este combinat: fiecare vers are alt ritm ("Le-oai-ca / ta-na-ra, / iu-bi-rea // mi-a sa-rit / in fata' = amfibrah + dactil + amfibrah / anapest + amfibrah s.a.m.d.), sugerand o surprinzatoare prospetime, dar mai ales un inefabil care te ia prin surprindere. Prin versificatie si metafora personificatoare a iubirii (ca o leoaica ce pandeste arcuita si ataca atunci cand te astepti mai putin), poetul sugereaza ideea ca iubirea produce o bulversare a simturilor, fie exacerbarea lor ("Si privirea-n sus tasni / Curcubeu taiat in doua / si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii' - ultimul vers este o forma a superlativului absolut, sugestie pentru inaltimea si semnul in care se afla indragostitul), fie anularea acestora ("Mi-am dus mana la spranceana/ la tampla si la barbie/ dar mana nu-1 mai stie'). Se sugereaza o instrainare de sine care consemneaza o moarte interioara ca cea specifica euthanasiei (moarte usoara fara dureri, moarte provocata de medic unui bolnav incurabil). Lumea isi pierde atributele esentiale si devine doar o miscare concentrica de ape. indragostitul uita de sine. isi anuleaza identitatea, ramanand "un desert in stralucire'.
Iubirea reduce totul la miscare spre inalt si lumina: universul este contaminat de vigoarea juvenila a indragostitului, iar el imprumuta stralucirea acestuia.
Repetitia din final ("inc-o vreme / si-nca-o vreme'), cu puncte de suspensie, sugereaza caracterul etern al Iubirii Universale.
Dar orice am incerca in aprecierea valorii acestui poem nu este indeajuns. Pentru ca, mai mult decat in cazul altora, Nichita Stanescu nu poate fi comentat prin analiza unei singure poezii.
Poezia poarta titlul volumului din care face parte, aparut in 1974, numit de exegeti "ciclul durerii existentiale, risipirii coplesite de resemnarea in fata imbatranirii.'
Motivul central e cel al timpului care se scurge, atingand lucruri si fiinte, purtandu-se spre moarte ("Pasul trece eu raman') - monostihul care incheie poezia ar putea fi sugestiv pentru opozitia efemer ("pasul') si etern (opera poetului).
Este o parodie manifestata atat la nivelul formal (versificatiei), cat si la cel al continutului.
Formal, "in dulcele stil clasic' mimeaza prozodia cuminte a romanticilor (tema ar putea fi iubirea), dar descoperim si ritmuri argheziene (din poezia ludica) sau blagiene.
Poezia este construita din cinci catrene si un monostih (izolat in final), cu aspect de concluzie, parafraza a proverbului: "Apa trece, pietrele raman'. Primele trei catrene au masura de opt silabe si o rima feminina (potrivita prozodiei, persiflarii), iar urmatoarele doua catrene, ca si monostihul izolat, au masura de sapte silabe si rima masculina (lasand amprenta unei note grave, sobre). Strofele unu si doi au versurile impare (l, 3,5,7), in asonanta, iar in versurile pare (2,4,6,8) rima se obtine prin repetarea substantivului "domnisoara', care marcheaza treptele fiecarei inaintari in noua realitate. Strofele 3-5 au monorima alcatuita din obiecte continand virtuale surse de sonorizare: "secunda', "unda', "funda', "afunda' care dau impresia de sunet infundat, in strofa a patra, rima este imbratisata (l cu 4: "tau' - 'rau' si 2 cu 3: "meu' - "semizeu'). Cu monorima din strofa a cincea ("zic' - "nimic' - "pitic' - "mozaic') se apropie mult de structura versului popular.
Monostihul izolat aminteste de fabula "Cronicari' a lui Urmuz, care se incheie cu "Morala': "Pelicanul si babita'.
Ritmul este predominant trohaic (versul "Dintr-o/ frunza/ verde/ pala' este trohaic, dar nu si "Dintr-un/ bolovan/ coboara' in care picioarele metrice sunt: troheu + anapest + amfibrah).
in primele doua catrene, versurile pare (2,4,6, 8) sunt identice ("Pasul tau de domnisoara'), iar versurile impare (1,3,5,7) incep cu prepozitia "dintr-(o, un)' - constructie anaforica.
Aceasta tehnica prozodica aminteste de volumul de cantece de lume publicat de Anton Pann in 1850: "Spitalul amorului sau Cantaretul dorului' (antologia cuprinde creatii ale Vacarestilor, ale lui Conachi, Carlova, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu s.a.).
"in dulcele stil clasic' este un cantec de lume stilizat: in loc de nume de femei apare substantivul generalizat "domnisoara'; se pastreaza insa retorica amoroasa din antologia lui Pann, dar figurile de stil din poezia lui Nichita Stanescu sunt mai elevate, in opera model predominau epitetele si comparatiile, in aceasta poezie predomina metonimia ("pasul', "mersul') si sinecdoca ("inima', "timpanul').
in ce priveste continutul, idila "in dulcele stil clasic' este construita pe cateva opozitii: static / dinamic ("coboara pasul tau de domnisoara/ Stau intins in lung si zic'), natural / artificial ("soare', "apa', "piatra', "frunza', "pasare', "inima', "timpan', "domnisoara', "funda', "roscat', "aurit', "mozaic'); ascendent / descendent ("bolovan', "inserare', "pasare', "coboara', "afunda'). Confruntarea contrariilor se face astfel incat sa evite socul, dar sa arate totusi necesitatea fiecaruia, logica coexistentei lor si a schimbarilor care se stabilesc intre ele: sintagma "Frunza verde, pala' are o usoara trecere spre oximoron.
Exista o coerenta armonioasa intre doua spatii: cel terestru si cel cosmic, cat si intre o actiune si lumea atemporala pe care ea o deschide (pe de alta parte), caci "pasul de domnisoara' a fost zarit in "unda' (adica la granita dintre real si posibil). "Unda' este simbolul oglinzii, ca si al cercului (simbol al perfectiunii): "eu 1-am fost zarit in unda'. "L-am fost zarit' pentru ca pasul femeii a durat doar "o secunda'. Rezonanta eului poetic se realizeaza prin repetabilitate, prezenta fetei devine o unda, o senzatie, o imagine care poate fi oprita, contemplata: "O secunda, o secunda/ eu 1-am fost zarit in unda', deci o imagine a pasului care penetreaza in constiinta poetului si capata contur: ,31 avea roscata funda/ Inima incet mi-afunda'. Cuvintele lui Faust: "Clipa, stai, esti atat de frumoasa' prin care el adera la conceptul demonic "carpe diem', devin la Nichita Stanescu "Mai ramai cu mersul tau/ parca pe timpanul meu/ blestemat si semizeu'. Este evidenta si influenta "Upanishadelor' unde auzul, pipaitul, vazul, mirosul, gestul sunt comparate cu niste zei (vezi eseul "Miorita').
Starea de contemplare nu este suficienta daca nu devine act: "Stau intins in lung si zic / Domnisoara, mai nimic'. Aceasta stare determina sfarsitul, ca o parafraza a proverbului "apa trece, pietrele raman'. Eul poetic revine la impietrirea launtrica, efect al dramei interioare exprimata si in alte poezii.
Idila mai este construita si pe motivul "panta rhei' sugerat, exprimat chiar, prin versul,,Pasul tau de domnisoara' reluat de patru ori ca laitmotiv, relevand masura, timpul, curgerea, ritmul vietii, universul realitatii senzoriale print-un transfer metonimic de valori. De aceea, printr-o inversare a efectului, pasul domnisoarei nu trece peste un bolovan, ci coboara dintr-un bolovan, sugerand lipsa sensibilitatii, impietrirea inimii poetului care contempla, dar nu poate participa la idila.,,Pasur'substituie, prin metonimie, persoana, fiinta, iubita, iubirea posibila si, de ce nu, arta pura care iese din universal, din eul, impietrit ca un bolovan, al poetului.
Motivul "panta rhei' aluneca spre motivul "Fortuna labilis', sugerat prin simbolul "frunza': "Dintr-o frunza verde, pala/ pasul tau de domnisoara' (care ar putea exprima ideea de viata si moarte pe care le aduce iubita (sau arta) in destinul poetului).
Idila poate fi declansata de sentimentul de melancolie, de transfigurarea pe care o aduce afectul: "Dintr-o inserare-n seara/ pasul tau de domnisoara', de capacitatea lui de a reactiona la trecerea fetei (la implinirea operei sale). Ideea ca iubita (arta) ar putea fi generata din dimensiunea eului poetic (asa cum Eva a fost creata din coasta lui Adam) este sugerata de versurile: "Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara'; pasarea maiastra a sufletului poate deveni un univers in care sa treaca iubirea.
Titlul trimite cu gandul la un fapt repetabil: cautarea timpului absolut prin iesirea din timpul ceasornicelor (cautarea "clasica' ce i-a incitat pe totii poetii lumii). Aceasta cautare - prin caracterul ei repetabil - devine ea insasi ritual de dominare a timpului. Cautarea, transformata in arta scrisa, impiedica timpul sa se consume, in poezie, "domnisoara' (femeia) este simbol de ritual, devenind ea insasi imaginea unei poezii ce rodeste la infinit din propria-i substanta.
