Nichita Stanescu - ,,Ingerul cu o carte in maini'

Nichita Stanescu - ,,Ingerul cu o carte in maini'

Incercarea de a-l situa exact pe Nichita Stanescu in spatiu si timp pare prozaica.

Marele poet devenise inca de pe vremea cand traia un simbol, un om stilizat, iar reinvestirea lui cu atribute omenesti echivaleaza pentru multi cititori cu o demitizare.

Nichita Stanescu (in certificat Stanescu Hristea Nichita) s-a nascut la Ploiesti la 31 martie 1933 ca fiu a lui Nicolae Stanescu , proprietarul unui atelier de croitorie si al Tatianei Cereaciukin, o rusoaica stabilita in Romania inca din copilarie, impreuna cu familia sa de foarte buna conditie. Parintii poetului erau oameni frumosi si sensibili, constienti de importanta sau macar de existenta culturii si mondeni (aveau automobil si aparat de radio inainte de razboi, faceau excursii cu bicicleta si fotografii). Intr-o schita de autobiografie din 1977, Nichita Stanescu il caracterizeaza pe tatal sau ca pe ,,un taran roman venit la oras', desi, in realitate, stabilirea in oras a familiei Stanescu se produsese cu doua generatii in urma. Educatia primita de poet a fost, in orice caz, exclusiv citadina.

In clasa intai - dupa cum declara el insusi adeseori, rasfatandu-se - Nichita Stanescu a ramas repetent. In general, insa , a invatat bine,iar in liceu (vestitul liceu I.L.Caragiale din Ploiesti) a devenit o mica vedeta desenand caricaturi, compunand versuri in jargou, jucand fotbal, indragostindu-se de sora unui prieten. Dupa cartile de aventuri si romanele politiste citite in copilarie descopera acum poezia lui George Toparceanu.

Intre 1957-1957 urmeaza cursurile Facultatii de limba si literatura romana la Universitatea Bucuresti .A avut profesori ca Tudor Vianu si Edgar Papu.

In facultate isi completeaza ciclul de Argotice, care circula din mana in mana si ii intretin faima de tanar inventiv si cu umor, fara a-l aurola ca poet. Este perioada in care Nicolae Labis il obsedeaza si il complexeaza, infatisandu-i-se drept un rival de neintrecut atat in literatur, cat si in dragoste. Poate nu intamplator Nichita Stanescu se logodeste in ultimul an de facultate cu Doina Ciurea, despre care se spunea ca ii inspirase o mare pasiune lui Labis.

In 1957 debuteaza in revista clujeana Tribuna cu poezii dedicate (de catre redactie) implinirii a 50 de ani de la rascoalele taranesti din 1907. Publica apoi si in Gazeta literara si in alte reviste si cu toate ca abordeaza uneori teme aflate la ordinea zilei, un anumit intelectualism al versurilor, ca si placerea de a contrazice ingenios asteptarile cititorului scandalizeaza pe unii critici indeosebi pe cei ghidati de criterii proletcultiste. ,,Fluiditatea imageriei moderniste - afirma, de pilda, intr-un articol din aceasta perioada Ov. S.Crohmaliceanu - aparute de la o vreme in versurile multora dintre tinerii nostrii poeti, abia mai ascunde intentia fugii de realitate.

Aceste prime confruntari cu critica literara, sau cu ceea ce trece drept critica literara, contribuie, probabil, la constituirea constiintei de sine a poetului. La sfarsitul facultatii el este inca un adolescent ,,somnolent" si abia incepe sa se trezeasca.

Absolvind facultatea, Nichita Stanescu devine redactor la Gazeta literara si se instaleaza in viata literara bucuresteana pentru mult timp, de fapt pentru intreaga sa existenta. In 1940 ii apare placheta (volum mic cu continut literar ) de versuri Sensul iubirii, - prima dintr-o lunga serie de carti publicate aproximativ anual -, iar acest debut editorial ii definitiveaza statutul de reprezentant activ al noii generatii. Este o generatie care beneficiaza cu promptitudine de noul climat cultural instituit in Romania in cursul deceniului sapte. In linii mari acest climat se caracterizeaza printr-o descoperire entuziasta a valorilor culturii romanesti si prin receptivitate fata de valorile straine indiferent de provenienta lor. Se produce in spiritualitatea noastra - cuvantul s-a folosit si nu este exagerat - o renastere(atent supravegheata, bineinteles, de autoritatile comuniste).

In acest vartej de trairi intense se instaleaza, deci, Nichita Stanescu, din ce in ce mai constient de menirea sa. Toate evenimentele inclusiv cele intime, poetul le traieste la scena deschisa. Mananca si bea in vazul tuturor, iubeste in vazul tuturor, improvizeaza versuri in vazul tuturor. Cand are in sfarsit o locuinta numai a sa ( intr-un bloc din Piata Amzei), aceasta locuinta ramane deschisa zi si noapte tuturor celor care vor sa il viziteze: tinerii cu aspiratii literare, scriitori importanti, pictori, muzicieni, cineaste, editori, traducatori sau cate o frumoasa necunoscuta care ii aduce covrigi calzi de la simigeria de peste drum.

Si tot acest spectacol, poetul il interpreteaza si il regizeaza cu fervoare( ardoare, infocare, pasiune), cuprins de o continua betie a succesului. S-a nascut, s-ar spune intr-o zodie norocoasa. Se infatiseaza tuturor ca un ,, rege al poeziei, vesnic tanar si ferice", asa cum si-l imagina Eminescu pe Vasile Alecsandri. Pe parcursul companiei pline de victorii din viata sa, au existat doar doua momente mai dificile, in care a intampinat o opozitie mai serioasa, dar si aceste momente au fost depasite fara mari pierderi.

Primul moment este legat de anii debutului, cand poezia lui starnea contrarietate sau chiar producea stupefactie. In felul acesta reactiona doar publicul situat in afara vietii literare, in special profesorii de limba romana care declarau ininteligibila aceasta poezie si nu vedeau cum ar putea s-o explice elevilor. Chiar si fostul profesorul de limba romana al lui Nichita Stanescu - vestitul G.V. Milica de la liceul ,,I.L.Caragiale" din Ploiesti - marturisea ca nu intelege nimic din Necuvintele.Criticii literari, in schimb, dupa rezerva exprimata la inceput de pozitiile oficiale, s-au adaptat din mers la spiritual innoitor al vremii si au inceput sa sustina cu frevoare poezia lui Nichita Stanescu. Unii - ca Ov.S.Crohmaliceanu, Silvian Iosifescu - procedau astfel in scopul de a-si dovedi repede si transan t(categoric,hotarat) optiunea pentru o literatura moderna si a face sa se ,,uite" partizanul lor dogmatic si rolul nefast jucat de ei in compromiterea ideii de modernitate. Altii, din generatia tanara, foloseau poezia lui Nichita Stanescu ca pe un standard in compania de afirmare a unei noi sensibilitati estetice. Cert este, in orice caz, ca la inceputul evolutiei poetului, critica literara a fost aproape intri totul de partea sa si ca megafonul urias constituit din totalitatea recenziilor, studiilor si eseurilor a reusit sa inabuse protestele venite din randurile cititorilor obisnuiti.

Exact cand ajunge sa fie iubit de toata lumea poetul traieste al doilea moment dificil din viata sa, declansat de aparitia volumului Epica magna in 1978. Ilustrat de un pictor excentric, Sorin Dumitrescu si cuprinzand versuri prezentate cu mare pompa, ca niste texte oculte de pe piramida cine stie carui faraon, volumul a starnit spiritual polemic al lui Nicolae Manolescu, care a declarat cu o anumita cruzime ca poetul trece printr-o criza de creatie, ca se repeat, ca numai este ce-a fost pe vremuri. La acest vot de neincredere li se asociaza si alti critici, ca si diferiti reprezentanti ai tinerii generatii de scriitori nerabdatori sa elibereze un piedestal atat de impunator. Situatia era exact inverse fata de anii debutului cand il sustineau criticii si il contesta publicul. Acum criticii(unii) il conesta, iar publicul il sustine, cu un zel care merge pana la adoratie. Nichita Stanescu este mult mai afectat decat pe vremuri, pentru ca statutul de specialisti al criticilor il complexeaza, pentru ca intre timp s-a obisnuit ca un vicios cu adulatia si pentru ca, oricum, simte ca a imbatranit. In realitate acest volum nu reprezinta niciun regres si niciun progres al liricii sale. Poetul este acelasi, confruntat insa cu alt climat literar.

In afara insa, de momentele pe care le-am evocat, poetul cunoaste succesul din plin, de la debut si pana in ultima zi a vietii .A primit de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. ca si prestigioase premii straine: Premiul international,, Gottfried von Herder" decernat de Academia austriaca si Marele premiu ,,Cununa de aur" al Festivalului international ,, Serile de poezie de la Struga" din Iugoslavia. Tot ce scrie i se publica imediat, i se imprima pe banda de magnetofon sau pe discuri, i se traduce in alte limbi. Toata lumea il cauta, il invita, se fotografiaza cu el, vrea autografe. Se scriu despre el nu zeci, nu sute, ci mii de articole, i se consacra si o carte( Ion Pop - Nichita stanescu - spatial si mastile poeziei,Bucuresti,Editura Albatros,1980). Figureaza printre candidatii la Premiul ,,Nobel".

Moartea sa, petrecuta la 13 decembrie 1983, cand inca nu se stinsesera ecourile imensului tumult sarvatoresc provocat in tara si in lume de implinirea de catre poet a varstei de cincizeci de ani, produce o constarnare tragica, desi de cativa ani devenise previzibila( Nichita Stanescu suferind de o boala grava de ficat). La mormantul sau din cimitirul Bellu, situate in apropiere de mormantul lui Mihai Eminescu, o mare multime de admiratori asista la depunerea unei coroane de flori din partea presedintelui tarii si la fixarea in pamant a unei cruci de lemn cioplite in stil popular, din Maramures, de catre un grup de tineri de acolo.

Avand aceasta schita de biografie, putem formula cateva ipoteze in legatura cu modul in care imprejurarile vietii poetului i-au determinat opera. Primul fapt demn de luat in discutie este ca Nichita Stanescu s-a nascut in Romania. Acest lucru prezinta elucidarea anumitor aspecte. In Romania, in a doua jumatate a secolului douazeci, se pastreaza mai mult decat in alte tari un mit al ,,salvarii" prin poezie. O explicatie atotcuprinzatoare si singura nu exista, dar in mitologia moderna a romanilor conditia de poet are un prestigiu la fel de mare si de cuprinzator si este la fel de fascinanta ca aceea de star de cinema in S.U.A.

De-a lungul unui sfert de veac, cat s-a manifestat in mod public ca poet, Nichita Stanescu nu si-a schimbat felul de a scrie de la o zi la alta. Nu putem gasi in intreaga lui opera un poem in care sa nu-i recunoastem stilul. Iar asta inseamna ca o formula de identificare in mintea noastra exista.

Nichita Stanescu si-a trait in fiecare moment, toate varstele sau, in orice caz si le-a trait in alta ordine decat cea cronologica, datorita aceluias demon interior care il indemna mereu spre ,,altceva" decat ceea ce se astepta de al el.

Mai demn de luat in considerare este faptul ca poezia lui nu are deloc o configuratie estetica simpla. Promoveaza simplitatea si invita la simplitate, dar daca o ,,desfacem" se dovedeste deosebit de complexa.

In dulcele stil clasic, 1970

Cel mai frecvent, duiosia se exprima printr-un fel de injurii alintatoare, inspirate din codul afectiv folosit de la locuitorii periferiei oraselor.Nichita Stanescu nu introduce primul in poezie aceasta maniera socanta de a fi delicat prin brutalitate si de a comunica dragostea prin dusmanie.Inaintea lui, Tudor Arghezi, in Flori de mucigai, a valorificat cu acelasi gust al riscului artistic, limbajul grosolan, dar plastic al mahalalei. Deosebirea consta in faptul ca Nichita Stanescu, acest estetism rece este mult atenuat, lasand locul unui fior existential:

A venit ingerul si mi-a zis:

- Esti un porc de caine,

o jigodie si un rat.

Pute iarba sub umbra ta!

(Al meu suflet, Psyhee)

Sentimentalismul sublimeaza adeseori in melodrama. Nichita Stanescu este unul dintre putinii poeti redutabili din secolul nostru care nu se sfiesc sa cultive poezia melodramatica.O capodopera a geniului este poemul A mea, in care ni se prezinta - in fraze naïve si stangace, ca ale cantecului in lume- o sfasietoare poveste de dragoste. Este vorba de o femeie care isi asteapta credincioasa barbatul si, in asteptarea lui, face curat in casa, fara sa se descurajeze de la gandul ca el va veni, ca in fiecare seara, beat. Nichita Stanescu stie sa rascoleasca sufletul cititorilor, trecand in revista dovezile acestui devotement fara margini:

Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa, Ea spala zidul casei cu mana ei
In lipsa mea ea se gandeste numai la mine, si atarna pe dansul tablouri
ea cea mai draga si cea mai aleasa ca sa se bucure derbedeul, e-hei
dintre roabele sublime. cazut de la usa-n ecouri.

Ei i se face rau de singuratate Ea isi asteapta barbatul betiv
ea sta si spala tot timpul podeauaCa sa-i vina acasa
pana o face de paisprezece caratesi degetele albe si le misca lasciv
si tocmai sa calce pe dansa licheaua. pentru ceafa lui cea frumoasa.

Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine in boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
sa nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.

Expresia cea mai directa a sentimentalismului stanescian o reprezinta, in sfarsit, poemele sau fragmentele de poeme concepute ca lamentatii, din care nu lipsesc uneori ,,of"-urile si ,,ah"- urile poetilor Vacaresti.Bineinteles ca Nichita Stanescu ridica acest stil jeluitor la rangul de plans filozofic,esenta de plans omenesc.In balada, de exemplu, fiinta care se jeluieste - lui Dumnezeu sau nimanui - se simte ingrozita de gandul ca nu este decat un fir de iarba asupra caruia se apleaca un imens bot de cal:

Era un bot mare de cal

Si,Doamne, ce dinti mari avea.

Caderi de meteoriti in aval

dantura lui alba era.

El botul cel mare si lung

ah,Doamne, cum si-l inclina,

si dintii cei albi, nibelung,

Doamne, un cal nibelung

cred ca era,

Si, totusi, nu-s iarba,nu,nu.

Nicicand n-am fost iarba,ah, Doamne.

Si totusi ce bot nesfarsit arata,

ce cal nibelung imi parea

ca vrea sa ma pasca,ah, Doamne.

In concluzie Nichita Stanescu a aparut intr-un moment cand totul fusese spus in poezie.Poezia romaneasca incheiase un ciclu tipic de evolutie, urmand fiecare dintre frazele descries si in istoriile altor literature.

Tendinta poeziei in ansamblul ei de a epuiza posibilitatile se datoreaza faptului ca fiecare poet in parte vrea san u semene cu ceilalti.Ficare scrie luand in considerare existenta celorlalti si straduindu-se sa se delimiteze de ei.

Singurul poet de la noi neobsedat de aceasta delimitare ramane Mihai Eminescu,care ilustreaza conditia de intemeietor.Nichita Stanescu cu marele sau talent beneficiaza deopotriva se de un sentiment mai general ca totul s-a spus si de dorinta specifica momentului de a se spune, in sfarsit, ceva.

Daca facem o comparative intre acest neasteptat salt si reformele propuse de cei mai importanti poeti ai altor tari,constatam ca putini dintre ei au reusit sa se ridice la un nivel atat de inalt.

Bibliografie: Alex.Stefanescu, Editura Masina de scris