|
Modalitati de caracterizare in romanul de dupa al II-lea razboi mondial Morometii
personajul este o individualitate a operei literare, cu caracter verosimil sau fictiv, integrata in structura textului narativ
personajul este cel care actioneaza faptic, evenimential, mental, afectiv, senzorial, intr-o opera
dupa curentul literar exista trei tipuri de personaje: clasice, romantice si realiste
dupa etic: pozitive si negative
dupa importanta: principale, secundare si episodice
Lui Moromete nu ii place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata, fundamentat pe munca pamantului familiei. De aici si conflictul cu fiii cei mari, care au o dorinta nemasurata de castig si care cred ca tatal lor nu face nimic toata ziua, isi pierde vremea stand de vorba cu prietenii lui, in loc sa mearga la munte si sa speculeze graul.
Cu toate acestea, Moromete are iluzia ca poate comunica cu familia lui, ca nevasta si copii il inteleg, ca gesturile si framantarile lui isi gasesc ecou si in sufletul lor. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza orice manifestare fata de ei. Ilustrativa, in acest sens, este scena serbarii scolare la care Niculae ia premiul I, desi tatal, neinformat, se astepta sa ramana repetent. Lipsa unei reale comunicari cu familia reprezinta cauza dramei lui Moromete. Cand afla ca fiii lui sunt hotarati sa il paraseasca, Moromete trece printr-un zbucium launtric ce isi pune amprenta asupra chipului sau: "Fata i se ascutise si se innegrise, iar in cele cateva minute parca se subtiase". Taranul ramane lucid si ironic in discutia pe care o are cu Scamosu, consateanul ce ii aduce la cunostinta planul fiilor sai.
Banul este noua valoare care o inlocuieste pe cea traditionala, pamantul, si in acelasi timp impune un nou mod de viata. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui. Momentul culminant al acestei crize este meditatia de la hotarul lotului de pamant.
Tehnica amanarii este un alt concept al filozofiei de viata a lui Moromete, el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine care nu ii convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construita de narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran.
In confruntarea finala, stapanirea de sine este arma lui Moromete, care spera pana in ultima clipa ca isi poate intoarce fiii de pe calea gresita. Aplica insa inutil o corectie baietilor, pe care ii bate cu parul, dar care sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii.
Ca efect al acestei lovituri Moromete devine "indepartat si nepasator", se retrage in sine, isi pierde placerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia si ironia.
In volumul al doilea, Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra. Isi pierde prestigiul de altadata, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu il mai asculta, vechii prieteni au murit sau l-au parasit, iar cei noi i se par mediocrii, incapabili sa poarte o discutie inteligenta.
In monologul de la sira de paie, el compara cele doua ordini ale lumii, cea veche si cea noua, de pe pozitia "celui din urma taran", reprezentant al unui cod etic si al unei filozofii condamnate la disparitie de timpul implacabil.
Parasit la batranete de Catrina, Moromete ramane doar cu fata cea mica si cu un numar de prieteni noi: Costache al Joachei, Giugurdel, Matei Dimir. Batran, aproape de 80 de ani, imputinat la trup, ratacea in nestire, cu ciomagul in mana, pe langa garduri, pe camp.
Moartea lui Moromete in finalul romanului simbolizeaza stingerea unei lumi. Ultima replica a personajului exprima crezul sau de viata, libertatea morala.
Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator, cu accente pe amanunte descriptive, pe detalii sugestive ale gesturilor si mimicii personajelor. Taranii lui Marin au independenta de miscare, de gandire, de exprimare, autorul nefiind prezent in determinarea reactiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.
Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a personajului principal, Ilie Moromete reflectand asupra conditiei taranului in lume, asupra vietii in general, fie in fundul gradinii, fie pe lotul lui de pamant, cautandu-si linistea in singuratatea familiara a peisajului rural.
Prozatorul utilizeaza o gama narativa si psihologica larga, de la dialog la monolog adresat si monolog interior, autointrospectie, conferind romanului virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica.
Ca personaj literar, Ilie Moromete este o aparitie inedita, fascinanta pentru toti cei din jurul sau datorita magiei cuvantului. El este un om al pamantului, al satului traditional, o fire reflexiva, cel mai complex tip de taran din literatura romana prin adancimea si frumusetea spiritului sau.
"Ilie Moromete este o constiinta." (M. Ungheanu)