|
|
|
Paralela intre doua poezii moderniste - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii si Din ceas dedus
Conceptul de arta poetica este foarte vechi, coborand in timp pana la Asristotel. Cea mai cunoscuta, ca punct de plecare, ramane
L'art poetique a lui Boileau, in care aceasta sustine ideea cunoasterii frumosului prin ratiune si in care formuleaza norme.
Arta poetica este o creatie ce se publica in deschiderea unui volum de poezii, fiind expresia artistica a conceptiei despre poezie si despre poet a respectivului creator; uneori, formuleaza discret si directiile pe care le va dezvolta creatia; alteori, prezinta idealul etic si estetic al poetului; are caracter programatic.
Ansamblul de idei si declaratii de principii ale unor curente, miscari literare sau personalitati, privitor la scopul si functia artei promovate, se numeste manifest literar sau program estetic.
In literatura romana, multi poeti si-au exprimat in diverse studii si articole opiniile cu privire la rolul poetului si menirea poeziei. Printre acestia se numara si Lucian Blaga si Ion Barbu.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide volumul de de debut si ca arta poetica dezvaluie conceptia lui Blaga despre rostul si locul poeziei ca mijloc de cunoastere poetica - misiunea poetului ce defineste poezia in relatie cu un anumit tip de cunoastere si anume cea luciferica si care trebuie sa pastreze tainele lumii, conturand anumite teme si motive ale universului liric.
Metafora din titlu se coroleaza cu cea a misterului, obsesie timpurie a poetului, deschidere a sensibilitatii spre ceea ce numea ,,zvonul necunoscutului". Ambiguitatea specifica poeziei poate presupune legatura paradoxala a eului cu misterul existential pe care incearca sa-l exprime si sa-l defineasca fara a-l distruge. Taina este sugerata printr-un joc de imagini si idei ce o potenteaza.
Poezia eset astrofica, prezentandu-se ca o singura unitate strofica ce se constituie intr-o perifraza poetica despre superioritatea si specificul cunoasterii luciferice prin comparatie cu ceea ce numeste poetul cunoastere paradiziaca rationala. Daca aceasta din urma este de tip logic, obiectivand obiectul cunoasterii in concepte, prima nu are ca scop cognitiv lamurirea misterului lumii, ci amplificarea , potentarea acestuia, avand, astfel, acces la cauzalitatea ascunsa a fenomenelor ramase neinteligibile pentru ratiune.
Poezia se deschide cu pronumele personal de persoana intaia singular ,,eu" marcand un monolog liric si definind, in primul rand, actul poetic ca o manifestare a individualitatii subiective; in al doilea rand textul artistic apare in viziunea lui Blaga ca modalitate de concretizare a raportului eu liric/eu creator.
,,Poet filozof" si ,,filozof poet", acesta a oferit in sistemul sau filozofic explicarea categoriilor cunoasterii, exemplificate prin sintagmele poetice: ,,adancimi de intuneric", ,,vraja nepatrunsului ascuns", ,,intunecata zare", ,,corola de minuni" insa dupa sublinia si Noica ,,poezia si filosofia au perfecta autonomie la Blaga".
Din primul vers, poetul defineste conceptia despre poezie prezentadu-si direct confesiunea, atitudinea fata de unviers ca subiect al poeziei. - ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Si nu ucid cu mintea tainele ce le intalnesc in calea mea". Conotatiile acestor versuri releva participarea la tainele universale, iar verbul negativ ,,nu strivesc" intalnit de al doilea verb ,,nu ucid", comunica intentia de a pastra misterul existent pretutindeni, in forme primordiale.
Metafora centrala a textului este aceea a universului vazut ca o floare uriasa ale carei petale ascund tot atatea taine. Se contureaza o modalitate unica de existenta a acestuia. Eul se vrea integrat in aceasta lume reprezentata de ,,ochi", ,,buze", ,,morminte", ,,flori" - care cuprinde, in ordine crescanda a misterului, corola de arhetipuri ale eului - creator ce se simte egal al universului.
O suita de simboluri fixeaza, astfel, misterul ascuns in universul uman (ilustrat prin ,,ochi"si ,,buze"), vegetal ( sugerat prin ,,flori") si mineral (indicat prin ,,morminte"). Dar buzele pot simboliza erosul si logos, ochii pot insemna deschiderea catre cunoastere interioara si exterioara, iar mormintele pot sugera prin tacere, moartea. Asadar exista o taina a vietii, una a naturii, si respectiv una a mortii, acestea fiind incluse in poezie.
Adversativul ,,clar" stabileste opozitia dintre ,,lumina altora" - cunoasterea rationala prin intelect - care sugruma misterul, vraja si ,,lumina mea" - simbolizand cunoasterea poetica, luciferica, prin care lumea de mistere este sporita, imbogatita (,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taina"). Asadar Blaga inaugureaza o alta cunoastere, aceea a extazului intelectual, prin mit si intuitie. Aceasta nu este o antilogica, ci metalogica situandu-se deasupra sau in afara logicii.
Conceputa ca mijloc de cunoastere luciferica, poezia se structureaza pe relatia antinomica dintre subiectu cunoscator dublu (,,eu si lumina" si ,,altii si lumina altora") si obiectul cunoasterii ( ,,corola de minuni a lumii"). Termenii isi pastreaza maxima nedeterminare, echilibrul dintre destainuire si refuzul acesteia caci cuvantul, aflat intre tacere si vorbire, le presupune pe amandoua. De asemenea, reluarea insistenta a pronumelui ,,eu" subliniaza latura subiectiva personala a experientei poetice, aceasta insasi ramasa nedescifrata.
La nivel semantic se observa analogiile uman/natural (,,ochi", ,,buze" , ,,lumina", ,,taina noptii" ) si material/spiritual ( ,,morminte", ,,corola de minuni", ,,tainele", ,,vraja nepatrunsului ascuns" , ,,sfant mister", ,,neintelesuri si mai mari") care traverseaza vieti individuale.
Printr-o comparatie ampla ,,intocmai cum cu razele ei albe luna/nu miscoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii/ asa imbogatesc si eu intunecata zare" este explicata simbolic metoda specfica de investigare a lumii si de intelegere a secretelor acesteia. Asa cum luminozitatea difuza a lunii nu clarifica imaginea obiectelor aflate sub razele ei, ci le sterge contururile, alcatuindu-le forme nebanuite, tot astfel, poetul sporeste necunoscutele lumii ,,cu largi fiori de sfant mister". Autenticul creator nu numa ca intretine misterul deja existent, dat chiar il potenteaza prin diversificarea aspectelor receptate si tot ce e neinteles se schimba in neintelesuri si mai mari, acesta fiind menirea poetului. Se reia astfel teoria misterelor adancite, potrivit careia cunoasterea aplicata unui obiect il despica in criptic si fanic; ceea ce dezvaluie, adica fanicul, sufera o alta despicare, procesul continuandu-se adinfinitum, intr-o perpetuare a cripticului. Aceeasi comparatie sustine si cele doua variatiuni de cunoastere preferate de Blaga, si anume ,,minus cunosterea"- ce adanceste misterul si ,,zero cunoasterea"- ce permanentizeaza misterul.
In finalul poeziei, poetul marturiseste capacitatea lui de a imbogati zona misterelor prin adancirea acestora, prin faptul ca le cunoaste, le iubeste, asadar, le pastreaza caci sunt forme de manifestare ale lumii vii, chiar taina mortii sugerata prin metafora ,,morminte" ii devina familiara si nu il inspaimanta, pentru ca moartea nu se opune vietii, ci o continua in alte forme, care, laolalta, se armonizeaza in universul inepuizabil.
Avand semnificatia unui decalog poetic in raport cu existenta, sugerat de forma verbelor ,,nu strivesc", ,,nu ucid", ,,sporesc", ,,imbogatesc", ,,iubesc", textul dezvolta ideea comuniunii tainice cu universul al identificarii eului cu lumea.
Corola de minuni a lumii are valoare emblematica, deoarece acestea indica un sens al prefectiunii vazute ca rotunjime, ca sfera. Universul ( cu toate microuniversurile) se deschide ca o cupa spre cer, iar bolta se include ca o cupola asupra acesteia, acoperind-o, completand-o, pentru ca forma sfera (cercul de minuni). Sfera sau cerc, vatra sau patrie, gradina edenica sau paradis in destramare, universul lui Blaga se incheaga intr-un spatiu arhetipal in care valorile acestei geometrii mitice primesc specificul viziunii sale.
Semn al originalitatii sale poetice, limbajul poetic blagian insumeaza cateva trasaturi aristrocratice identificabile in ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Astfel, se constata o ,,puritate" a limbajului din punct de vedere lexical, neexistand elemente regionale ardelenesti si relativ putine neologisme, aparute atunci cand expresia depaseste tumultul interior. De asemenea, lexicului ii sunt conferite virtuti simbolice pentru a exprima aspiratia spre inalt (,,lumina", ,,luna") si meditatia asupra clarului existential uman (,,ochi", ,,buze"). Unele cuvinte sunt grupate in campul semantic al misterului, recurent in creatia blagiana (,,taina", ,,mister", ,,nepatruns", ,,neinteles"). Termenii derivati cu prefixul ,,ne" capata expresivitate, desemnand ceea ce este situat dincolo de cunoastere.
Preferinta poetului pentru prezentul liric se regaseste si in aceasta poezie, toate verbele apartinand acestui timp al trairii clipei, ce eternizeaza fapta si sustine atitudinea ferma a autorului.
Daca pentru Blaga poezia inseamna mijloc de cunoastere intuitiva, luciferica sau ,,lumina", pentru Ion Barbu poezia este simpla directie, semn al mintii, act intelectual, este act de narcisism mergand pe ideea autocunoasterii, este lume pura si reflectoare a figurii spiritului nostru.
,, Din ceas dedus" alaturi de ,,Timbru" reprezinta creatia barbiana, inscriindu-se in etapa ermetica.
A traia etapa este cea ermetica. Ermetismul presupune vehicularea unui cod simbolic care trebuie descifrat sau interpretat pe baza unor analogii, de regula stabilite intre concret si abstract. Numele de ermetism vine de la de Hermes Trimegistul, pastratorul tainelor. Ermetismul barbian provine din preferinta poetului pentru abstractizare. Poezia devine ecoul unei interioritati labirintice tradusa printr-o sensibilitate vulnerabila la solicitari. Ca si Blaga, dar altfel decat acesta, Barbu urmareste revelarea misterului unitatii lumii prin poezie. Misterul este incifrat in mesajul Armoniei vazuta ca rytmos. Din aceasta interioritate se naste obsesia barbiana a cantului unificator, rcuperator al unitatii fiintei prin ,,melos". Fiinta este privita in dubla acceptiune, ca eu in sine si ca eu in raport cu celelalte unitati ale lumii create si in raport cu lucruri fenomenale. Poetul devine in aceste sens instrumentul care recepteaza si comunica armonia universala. Produsa in viziunea lui Platon si a scolii pitagorice, de muzica sferelor intonate de cei zece sefiroti (cei care anima planetele). Cantul poetului este un ecou al mytosului originar care insufletea lumea perfecta, paradisiaca si care rasplatea neprihanirea omului inca neinspitit de dulceata nevinovata a pacatului cunoasterii. Prin pacat omul a intrezarit vinovata iluminare- in perfectiunea fara fisura a operea divine existenta raului, adica nedesavarsirea. Acest ciclu este reprezentat de poezii precum ,,Timbru", ,,Grup", ,,Din ceas, dedus", ,,Paunul".
Dintre acestea ,,Din ceas, dedus" si ,,Timbru" pentru a fi considerate arte poetice.
Ion Barbu a compus poezia ,,Din ceas, dedus.." inaintea aparitiei volumului ,,Joc secund", cu 2-3 luni numai, ceea ce conduce la ideea ca poetul si-a gandit structural cartea abia in ultimul moment, subordonand deliberat tot materialul poetic ,,unui anumit afect al intregului". Volumul ,,Joc secund'' era anuntat inca din noiembrie 1929, iar aparitia sa se poate stabili cam in jurul datei de 1 ianuarie 1930. Deci gandindu-si debutul editorial, Ion Barbu isi fixa structura lirica definitiva printr-o arta poetica sintetizatoare.
Chiar din primul vers aapre ideea ca poezia este scoasa din timp, din durataa, adica din timpul obiectiv, din contingent (,,din ceas"). ,,Adancul" si ,,creasta" sunt simboluri neptunic (apa, adancul) si pentru uranic (inaltul, creasta), ceea ce ar putea insemna ca la aceste esente se poate ajunge prin poezie. Aceasta presupune filtrarea, transfigurare a realitatii care poate capata o structura mandala, adica o imagine simbolica a lumii, alcatuita dintr-un grup de simboluri contextualizate cu scopul de a exprima un mod de a fi. In cazul acesta, creasta ar fi plinul, iar adancul vidul, completandu-se reciproc in sensul unitatii.
Al doilea vers se concetreaza in jurul motivului oglinzii, ceaa ce prsupune oglindire, reflectare, altfel spus, poezia inseamna reflectarea realitatii in esenta fiintei. Aceasta nu este o imagine a lumii, ci reflectare sau ,,a doua filtrare, un semn al mintii, o sublimare a vietii prin retorsiune; lumea purificata in oglinda rezulta din reflectarea figurii spiritului nostru". Realitatea perceputa prin prin simturi este deformata datorita neputiintei acestora de a o cunoaste in mod absolut, aceasta fiind o palida fantoma a existentei reale.
Oricat de urata ar fi realitatea (configurata prin ,,cireze agreste"), ea poate sa fie filtrata prim poezie, creatia poetica devenind un joc mai pur, un joc secund, al mintii.
Strofa a doua debuteaza cu o adresare directa: ,,nadir latent", care atrage atentia asupra faptului ca asa cum,prin latenta, nadirul poate deveni oricand zenit, tot asa planul subconstientului este latent, pentru ca oricand poate sa produca valori. Insumarea (,,Poetul ridica insumarea") este metafora pentru poezia care trebuie sa sintetizeze esentele, sa capteze unitatea cosmogonica, iar poetul acela care trebuie sa se inalte deasupra ordinii materiale alcatuita din microuniversuri- mineral, vegetal, animal, uman - pe care trebuie intai sa le perceapa, sa le simta si abia dupa aceea sa scrie; inaltarea nu se va face prin ,,zbor" obisnuit, ci prin zbor ,,invers", adica nu spre inaltimi vizibile, ci catre esentele nevazute ale lumii.
Cantecul, sugerat prin ,,clopote" si ,,harfe", adica poezia, metamorfozeaza realitatea, asa cum meduzele transparente pastreaza si modifica, in acelasi timp, limpezimea marii.
Asadar, universul poetic este capabil sa puna in lumina nu numai zenitul, ci si nadirul, nu fenomenul, ci esentele structurate, poetul fiind acela care le capteaza.
Din acest punct de vederese poate realiza cunoasterea prin efortul poetic de schimbare a starii de latenta, adica transformarea in act a unei virtualitati. Poetul isi ,,istoveste" cantecul, preluandu-si o functie ermetica. El reface unitatea cosmogonica a universului si initieaza asupra ordinii conjugate a lumii realizand ,,explicatia orfica a lumii", deziderat comun si lui Mallarme. Cantecul vizat este ,,ascuns", incifrat in simboluri, dar plin de un lirism genuin Intr-o metafora concentrata Ion Barbu reia muzica de sfere eminesciana, permutand marea de stele in oceanul lichid ce isi plimba astrii scufundati ,,sub clopotele verzi".
Viziunea sa, o geometrie umanizata este mai aproape de cunoasterea mitica absoluta, intemeiata pe simboluri. Poetul respinge si aici cunoasterea pura, sterila si opteaza pentru cea orfica, solara. Numai punctul de angajare al poetului este taramul de gheata al conceptelor, in aceasta ar consta ,,purismul" poeziei barbiene. Titlul este justificat, deoarece actul poetic isi asuma aceasta pura geometrie, poezia devenind,,locul luminos", unde ecle doua domenii se inalnesc.
Pentru Barbu, poezia este o forma perfecta ca si corpurile geometrice. Regasim in poezie, sugerate incifrat elemente primordiale esentializate: pamantul- ,,inalte creste", aerul- ,, zbor invers", apa- ,,grupurile apei".
Ca ,,Joc secund", poezia este realitate sublimata, ridicata la perfectiune, esenta ideala la care se ajunge prin contemplatie detasata; e oglindire a lumii esentializate in intelectul pur.
