|
|
|
Scriitor al generatiei '70 Marin Sorescu se impune in primul rand ca poet prin volumul de parodii "Singur printre poeti ". Tenta satirica va insoti intotdeauna poezia lui Marin Sorescu fiind o trasatura a acesteia. Dincolo de poezie scriitorul publica si teatru dar si un roman "Trei dinti din fata " Cel mai important ciclu dramatic este "Setea muntelui de sare " care cuprinde 3 piese: Iona, Paracliserul si Matca. Titlul trilogiei este simbolic exprimand imposibilitatea atingerii absolutului si confruntarea cu limita, se observa antiteza semantica intre cuvintele setea si sare.
In toate cele trei piese se manifesta ecuatia omului singur, de fapt teatrul lui Marin Sorescu reprezinta o sinteza a teatrului modern de la cel existentialist pana la cel al absurdului. Scriitorii existentialisti ca Albert Camus sau Sartre evocau o lume a inchiderii totale in care omul se simte prizonier. Aceasta este realitatea de exemplu in romanul "Ciuma" a lui Camus. Acelasi scriitor in eseul "Omul revoltat" observa ca unica posibilitate a salvarii este revolta continua, ca o confruntare cu limita.
Antropologi precum Gilbert Durand, Jean Baudrillard, Michel Foucault observa ca tema singuratatii a fost o realitate a omului din totdeauna dar a fost conceptualizata abia in epoca moderna, o data cu existentialismul. Pentru filosoful existentialist Althusser lumea este privita ca un spatiu inchis, ca o imensa inchisoare in care omul se simte total singur.
Piesa "Iona" are o referinta biblica asa cum se constata din "titlul subiectal" (Gerard Genette, "Seuils") conform bibliei Iona era proorocul trimis de D-zeu la cetatea Ninive pt a propovadui cuvantul sfant. Iona se simte depasit de misiunea sa atunci cand afla ca oamenii din Ninive erau foarte pacatosi. Incercand sa fuga de porunca divina Iona se refugiaza pe o corabie, D-zeu il vede si starneste din slavi furtuna. Pentru a scapa cu viata, corabierii il arunca pe proorocul care indraznise sa nu-l asculte pe D-zeu in mare. Iona este inghitit de o balena in pantacele careia sta trei zile si trei nopti timp in care se roaga la D-zeu sa il ierte. In urma acestei pocainte Iona primeste binecuvantarea Domnului si iese la lumina.
Marin Sorescu foloseste doar ca pretext mitul biblic pentru ca in realitate piesa este ceea ce Umberto Eco numeste "opera aperta"; ea se deschide spre numeroase semnificatii de altfel autorul insusi considera ca Iona poate fi un poem filosofic sau un teatru modern in sensul cunoasterii. Intentia autorului este identica intentiei operei pentru ca textul capata o multitudine de sensuri.
Intrucat are ca referinta un mit biblic piesa lui Sorescu are in primul rand sensul recuperari unei realitati sacre. Asadar o prima semnificatie este cea a deschiderii prin intoarcerea spre spatiul benefic al mitului. Un al doilea sens este dictat de tema inchideri sugerata si de pantecul pestelui in care se afla Iona. Totusi inchiderea inseamna paradoxal o deschidere, pentru ca in teatrul modern totul poate fi invers. De altfel si personajul problematizeaza acest paradox. La finalul piesei Iona afirma cu stupoare: "E invers. Totul e invers". Asadar inchiderea poate fi doar aparenta pentru ca tema genezei relationata deschiderii este anticipata in primul rand de imaginea mamei care se desteapta treptat in mintea personajului. Pe parcursul piesei trece de starea de recunoastere la o revelatie de sine. Acest traseu initiat este sugerat de amintirea iubitei si apoi a mamei. Cu alte cuvinte personajul trece de la "anamnesis" (amintire a lucrurilor eterne) la prima treapta catre Mneme(memoria absoluta detinuta doar de catre cei initiati).
Relatia inchidere-deschidere este concretizata si prin simbolul pestelui. In "Structurile antropologice ale imaginarului" Gilbert Durand analizeaza imaginea baltii cu peste observand ca balta este sinonima uterului matern in timp ce pestele este echivalentul pruncului. Aceasta observatie poate reprezenta o noua cheie de lectura a piesei in sensul ca Iona asemenea pruncului se naste de fiecare data cand reuseste sa iasa din burta unui peste. Enuntul final inaintea spintecarii propiei burti "razbim noi cumva la lumina" are din nou sensul unei deschideri. Termenul lumina are o conotatie ascensionala reliefand contopirea cu substanta divina. Pronumele "noi" cuprinde dualitatea lui Iona dar si alfel de relatie "eu"-"tu" cand "tu" il reprezinta pe cititorul care parcurge piesa sau pe spectator. Astfel Iona poate reprezenta imaginea omului din totdeauna, confruntat mereu cu propia limita. Finalul il implica in mod direct si pe receptorul piesei, obligandu-l parca sa se initieze in sensul profund al textului.
Teatrul modern are in primul rand o valoare antropologica adica este un teatru al fiintei. Regasirea de sine a personajului este urmarita treptat mai intai prin pierderea ecoului, apoi prin pierderea identitati ("Cine este Iona?"), pentru ca sa ajunga in final la recunoasterea de sine: "Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona."chair numele personajului dincolo de rezonanta biblica sugereaza deschiderea prin vocala finala.
In "peritextul" (Gérard Genette "Seuils") de care apartine si subtitlul "Iona" este definita "tragedie in 4 tablouri". Pe buna dreptate lectorul se poate intreba care este legatura cu specia in sine, din clasicismul grec sau din cel sin secolul al XVII lea francez. Evident nu este o tragedie in sensul originar al cuvantului, ci mai degraba o reprezentare a unei situatii limita. Iona este cel care se confrunta in permanenta cu limita sugerata de burtile de peste si apoi de propiul sau corp. In eseul "Omul revoltat" Albert Camus observa ca unica posibilitate de a iesi dintr-o situatie tragica este o continua revolta impotriva limitei. Asadar piesa este o tragedie, dar numai in sensul acestei lupte cu tot ceea ce inseamna spatiul inchis.
Poate ca nu este deloc intamplator ca Iona este singur. Tema singuratatii accentueaza si mai mult sentimentul tragicului. In indicatiile scenice sau didascalii autorul il include pe Iona in categoria omului singur: "Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi". Pe parcurs lectorul afla ca nu are noroc pentru ca nu reuseste sa prinda niciun peste. Iona se autodefineste ca pescar fara noroc. Ca in basme personajul exceptional este intotdeauna ocolit de noroc realitate rezervata oamenilor obisnuiti. Meseria pe care o are de pescar, readuce in centru actul pescuitului despre care Mircea Eliade in "De la Zalmoxis la Genghis-Han" observa ca este sinonim genezei. Mai mult personajul aminteste si de Iisus care a fost numit "Pescar de oameni".
Ceea ce in teatrul clasic s-ar fi numit dialog, aici se va numi monolog pentru ca Iona isi pune intrebari si isi raspunde. Se comporta tot timpul ca si cum in scena ar fi doua personaje. Evident vorbeste cu Celalalt din sine pe care doreste sa-l descopere. Este vorba despre eu sau auntentic cu care se uneste profund la sfarsitul acestei experiente initiatice. Celalalte personaje amintite in peritext: pescarul I si pescarul II au rolul de a sublinia dualitatea lui Iona. Tocami de aceea nu au nume fiind de fapt antipersonaje; rolul lor este doar simbolic. Vor aparea in tabloul al III lea se vor opri pe scena si nu vor rosti nici un cuvant. Sunt alte euri ale protagonistului.
Teatrul modern mizeaza pe gandirea simbolica a spectatorului de aici ajungem la ideea ca exista numeroase simboluri care se cer a fi descifrate. In primul rand piesa are 4 tablouri sinonime actelor. De fiecare data cand Iona reuseste sa iasa din burta unui peste constientizeaza ca acesta fusese inghitit si de altul si mai mare, astfel iese dintr-un decor, echivalent spatiului inchis pentru a intra in alt decor aproape sinonim anteriorului. Aceasta schimbare a decorului implica si schimbarea tablourilor. Didactic, tabloul este o diviziune a textului dramatic care corespunde unei modificari a decorului. Cele patru tablouri actualizeaza prin cifra 4 simbolul crucii, de asemenea trimite la cele 4 puncte cardinale, sau la cei 4 stalpi care, mitologic, sprijineau lumea.
Spre deosebire de teatrul clasic unde decorurile erau fastuase in teatrul modern decorul este minimalist. La inceputul tabloului I Iona sta in gura unui peste in timp ce cealalta jumatatea a scenei este reprezentata de ceea ce simbolic ar fi apa, sugerata de niste cercuri concentrice facute cu creta. Autorii Dictionarului de simboluri (Jean Chevalier si Alain Gheerbrant) observa ca imaginea cercului actualizeaza perfectiunea dar corespunde si unei imagini a devenirii. Apa are in acest context o dubla semnificatie : a genezei dar si a mortii. Relatia deschidere- inchidere se pastreaza pe tot parcursul piesei, ceea ce genereaza ambiguitatea dar si profunzimea textului.
Langa Iona se afla un mic acvariu cu pesti, simbol al lumii in miniatura, astfel universul intreg este conceput sub forma unei inchideri. Se naste ideea ca Iona ar putea sa fie inghitit de unul dintre pestii care dadeau veseli din coada in acvariu. Autorul pare a pune de la inceput intrebarea: Cine pescuieste? si ,Cine este pescuit?. Iona ar fi cel care vaneaza, insa se va dovedi ca el este vanatul. Replicile personajului au o nuanta filozofica aceasta fiind si intentia autorului. Intr-una dintre prefetele scrise la aceasta piesa Marin Sorescu marturiseste ca poate lucrul cel mai ingrozitor care i se putea intampla personajului este pierderea ecoului. La inceput ecoul lui era intreg, striga: "Io-na" si ecoul raspundea: "Io-na", apoi a mai ramas doar jumatate de ecou. Striga "Io-na" si nu se mai auzea decat: "Io", "Io". Aceasta sugereaza un dor al regasirii fiintei pentru ca in momentul in care Iona isi recunoaste numele ajunge de fapt la sine, se recompune.
Inchiderea ar parea suprema. Pestele pe care Iona il spinteca este inghitit de un alt peste, care la randul lui fusese prins de un alt peste, pana cand personajul vede un orizont intreg de burti de peste. Spintecarea burtilor echivaleaza atunci cu un absurd al existentei pentru ca limita este continua. In tabloul III apare intr-o parte a scenei si o mica moara de vant. Este evidenta intertextualitatea cu romanul lui Cervantes "Don Quijote de la Mancha". Don Quijorismul lui Iona se concretizeaza tocmai prin faptul ca personajul nu renunta la lupta pana la urma ajunge sa-si spintece propia burta.
Finalul trebuie inteles ca o deschidere pentru ca sinuciderea nu trebuie inteleasa la propiu ci tocmai invers ca o noua nastere. La vechii greci incepand cu Platon raportul inchidere- deschidere era sugerat si de relatia termenilor "sema-soma". Sema reprezenta sufletul care era inchis in soma care insemna trup dar si mormant. Atunci trupul reprezinta o inchidere pentru suflet si asa trebuie inteles si actul sinuciderii. In momentul in care Iona se recunoaste pe sine se intelege si extazul personajului pentru ca redevine Omul, adica se intoarce la esenta lui suprema. Spintecarea burtii echivaleaza acum o salvare absoluta pentru ca limita este in mod definitiv invinsa.
Dincolo de mitul biblic se remarca existenta a cel putin doua alte mituri: al lui Narcis si al lui Orfeu. Mitul Narcisiac rezulta din contemplarea lui Iona in sine prin cautarea Celuilalt din oglinda. Recunoasterea numelui inseamna si recunoasterea chipului. In "Soleil noir" Julia Kristeva il defineste pe Narcis ca personaj melancolic; el este cel care se contempla in oglinda apei insa aceasta contemplare insemna si o departare de sine pentru ca nu se poate atinge. El este unic dar in aceiasi masura cel continuu dublu, pentru ca reflectia in oglinda inseamna o fragmentare a eului.
Mitul lui Orfeu trebuie pus in legatura cu doctrina orfica prin care se postula posibilitatea reincarnarii spiritului in mai multe trupuri. Orficii credeau intr-un sir infinit de existente pana la cea finala care inseamna contopirea cu lumina divina. Aceasta este unul dintre sensurile pe care il poate avea ultimul enunt "razbim noi cumva la lumina".
Teatrul lui Marin Sorescu este in raspar adica implica mai multe chei de lectura. Totusi realitatea fundamentala a acestui ciclu dramatic de care apartine si "Iona" este singuratatea, tema specifica omului modern. Pana la urma acest tip de teatru chiar daca este diferit de canonul teatrului clasic nu este mai putin autentic decat acesta. In definitiv scopul lui este de a situa in centru omul ca fiinta spirituala ce incearca sa se descopere pe sine, intr-o lume in care acest lucru ar parea imposibil.
