Ilustreaza caracteristicile limbajului poetic (expresivitate, ambiguitate, sugestie), cu exemple apartinand neomodernismului

Ilustreaza caracteristicile limbajului poetic (expresivitate, ambiguitate, sugestie), cu exemple apartinand neomodernismului

Neomodernismul este o tendinta literara ce se manifesta in perioada postbelica. Dupa cum ii spune si numele, este o revalorificare a modernismului interbelic intr-o viziune noua. In cadrul acestei tendinte au existat mai multe orientari neomoderniste incepand din 1941 cu gruparea "albatrosistilor" in frunte cu Geo Dumitrescu, Cercul literar de la Sibiu din 1943 si pana in perioada poetilor saizecisti, printre care se afla Nichita Stanescu.

La nivelul limbajului poetic, neomodernismul se caracterizeaza printr-o valorificare a tot ceea ce a insemnat traditionalism si modernism in perioada interbelica. Totusi, trasatura principala a neomodernismului este lirica abstracta de idei. Asistam la o abstractizare a limbajului care nu merge insa spre ermetism, ci spre absurd, motiv pentru care expresia poetica devine socanta. Este o incercare de a patrunde in esenta liricului anuland ratiunea, dar si acel ideal modernist de intelectualizare.

Cea mai exemplara materializare poetica neomodernista o intalnim in creatia lui Nichita Stanescu.

In conceptia stanesciana, poezia este "o tensiune semantica spre un cuvant ce nu exista". Ne aflam in fata unui poet care recunoaste dezamagit ca expresia lingvistica nu va reusi niciodata sa redea cu adevarat esenta poeziei. Poetul este "condamnat" la cuvant, pentru ca numai in felul acesta isi poate materializa trairile, dar fiecare cuvant al poeziei are de fapt un "necuvant" care se afla cu adevarat in universul poetic si reprezinta partea nemanifestata a liricului.

Asa se explica prezenta expresiilor poetice inedite, socante, la limita absurdului, vrand de fapt sa sugereze o stare poetica ce nu poate fi prinsa in cuvinte.

De asemenea, acesta este si motivul pentru care in poezia lui Stanescu se produce o inversiune intre universul materialitatii concretului, a palpabilului, si universul esentelor spirituale. Ceea ce este material, devine abstract, si ceea ce este abstract, devine material. Cuvantul capata forma, rotunjime, spatialitate ("Ca sa privesc iarba inclinata de caderea unui cuvant"), ca si cum poetul ar fi un adevarat demiurg ce creeaza lumea din nou, pe alte principii. Este de fapt o nevoie disperata a poetului de a trai intr-un univers prin excelenta liric.

Totodata, poezia neomodernista devine in cel mai inalt grad o confesiune, o marturisire a poetului, deci ne aflam in domeniul cel mai pur al liricului in care poezia devine o necesitate existentiala. De aceea poetul neomodernist este "bolnav", boala lor fiind provocata de neputinta depasirii limitelor umane si patrunderii in lumea esentelor. Intre spirit si materie, intre suflet si trup, intre transcendent si real se consuma toata drama poetului neomodernist.

Cat priveste relatia dintre creator si opera, poezia devine un alter-ego pe care poetul il creeaza si tot el i se supune datorita neputintei de a se exprima prin cuvinte. Deci intre creator si creatie este o relatie de reciprocitate, existenta unuia depinde de existenta celuilalt.

O ilustrare perfecta a limbajului neomodernist stanescian o putem intalni in poezia "Leoaica tanara, iubirea", publicata in volumul "O viziune a sentimentelor" din 1964.

Metafora ce apare inca la nivelul titlului "leoaica tanara" este explicata chiar de poet prin apozitia "iubirea". Aceasta sugereaza ca nu metafora in sine era esenta mesajului, cat asocierea ciudata intre un sentiment fundamental si un animal concret din realitatea incunjuratoare. In vechile mitologii, leul este considerat un animal solar, simbol al fortei fizice si spirituale dar in aceeasi masura leul este un animal violent, agresiv. Datorita supletei formelor sale, leul este si o imagine a frumusetii.

Compozitional, poezia este structurata chiar de poet in 3 secvente lirice, ce corespund celor trei strofe.

Prima strofa a poeziei reda intr-o viziune subiectiva perceptia poetului asupra aparitiei iubirii in viata sa. Se valorifica dimensiunea agresiva, violenta a leoaicei care ii produce o durere la nivel fizic. Iubirea este prezenta asemenea unui vanator feroce care isi asteapta cu incordare prada. Aceasta raportare subiectiva la sentimentul iubirii este redata prin doua reactii ciudate: socul, uimirea ("mi-a sarit in fata") si durerea fizica ("m-a muscat, leoaica, azi, de fata")

In strofa a doua se trece de la efectul fizic la cel psihic si spiritual, prezentand metamorfozarea poetului sub puterea acestei intalniri neasteptate cu un sentiment nou, iubirea. Se creeaza doua imagini puternice, conform carora prima este asemenea unui embrion primar, un univers acvatic primordial, prin care iubirea este plasata la inceputul creatiei. ("natura/ se facu un cerc de-a-dura, / cand mai larg, cand mai aproape, / ca o strangere de ape") (pulsatia embrionului). A doua imagine este cea a metamorfozarii senzoriale. Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri ale perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a fericirii, care este perceputa cu toate simturile.

In strofa a treia metamorfozarea se continua la nivel fizic ceea ce ne sugereaza de fapt o pierdere a propriei identitati sau a identitatii initiale ("Mi-am dus mana la spranceana, /
la tampla si la barbie, /dar mana nu le mai stie"). Este de fapt o nastere din nou, prin care poetul se transforma intr-un desert peste care trece atotstapanitoare leoaica. Imaginea finala a poeziei este unul ciudat : "inca-o vreme / si-nca-o vreme." Se foloseste aici o expresie biblica pentru a sugera o dimensiune temporala incerta. Interesant este ca iubirea, atotstapanitoare in existenta poetului, este supusa si ea trecerii timpului.

In concluzie se poate spune ca, poezia lui Nichita Stanescu este o poezie a esentelor, a sinelui, intr-o expresie poetica nemaiintalnita in literatura romana. Lirica sa ramane masura cea mai stralucitoare a neomodernismului romanesc, influentand majoritatea poetilor tineri ai generatiei de la '60, dar si ai celor postmodernisti.