Drumul spre roman. BRATUL ANDROMEDEI sau drama inadaptarii

Drumul spre roman. BRATUL ANDROMEDEI sau drama inadaptarii

Recunoscut drept un viguros si prolific nuvelist al inceputului de veac XX, Gib I. Mihaescu a marcat un punct crucial in istoria genului scurt de la noi, prin preocuparea constanta de a aduce inaintea cititorului o lume bogata, realist zugravita in tonuri sumbre, subminata de obsesii si stari sufletesti morbide. In opinia criticului Laurentiu Ulici, majoritatea prozatorilor interbelici "au acordat spatii diferite ca dimensiune studierii psihologiei obsedatului si in special au incercat o analiza a conditiilor de aparitie a obsesiei si a formelor ei de manifestare"[1]. Criticul Al. Andriescu, cel care s-a ingrijit de editarea volumelor de Opere apartinand scriitorului, afirma: "Gib Mihaescu avea darul creatiei epice, un simt deosebit al proportiilor, un debut constant, plin de neprevazut al naratiunii, care nu lancezeste niciodata"[2].

Aparitia, in 1930, pe scena literaturii interbelice, a romanului Bratul Andromedei, subintitulat La portile necunoscutului, marcheaza timid debutul romancierului, cunoscut in epoca mai cu seama drept un ingenios nuvelist, pasionat de mecanismele halucinante ale unor obsesii devorante ce dezarticuleaza gandirea si trairile launtrice ale protagonistilor. In presa literara a timpului nu au intarziat sa apara cele mai diverse si controversate replici privitoare la romanul de debut, unele tendentioase, altele concesive, toate convenind, insa, ca Bratul Andromedei nu marcheaza un salt calitativ remarcabil fata de nuvelele anterioare. Cert este ca materia epica se cladeste pe o serie de evenimente biografice parcurse de autor in perioada sederii la Dragasani - mic oras de provincie cu agitatiile lui sterile si ambitiile politice marunte, de care se lasa cuprinsi majoritatea protagonistilor.

Politicieni marunti, dar cu asteptari ridicole, profesori ratati, disputandu-si acelasi ideal erotic obsesiv, femei vulgare pandind aventura la tot pasul, - toti creeaza tabloul unei lumi decrepite, traind sub povara neputintei desprinderii dintr-un cerc existential sufocant. In acest context, ni se pare pertinenta afirmatia criticului Mihail Diaconescu, potrivit careia "ceea ce il izbeste inainte de toate pe cititorul de azi al romanului este sentimentul acut al ineluctabilei destramari a personalitatii pe care mediul evocat o face posibila."[3] Cu toate fluctuatiile stilistic-textuale de la un episod la altul, scuzate oarecum de noviciatul romancierului, nu putem tagadui noutatea acestui tip de scriitura in care, asa cum observa alt exeget al scriitorului, Florea Ghita, "analiza si viziunile imaginare se impletesc cu observatia si descrierea minutioasa a mediului"[4].

Primele pagini lasa cititorului impresia ca va parcurge un roman cu caracter de drama sociala. Pe masura ce patrundem in universul epic atat de pestrit nuantat, intelegem ca intentia prozatorului nu vizeaza, in esenta, epicizarea unei realitati sociale, exterioare, cat, mai cu seama liricizarea unor trairi, actiuni si reactiuni, adesea contradictorii, ale eroilor, ceea ce ne readuce in memorie asertiunea criticului Pompiliu Constantinescu, pentru care "romanul modern respira prin autonomia categoriei psihice, de cea sociala"[5]. Nu intamplator, Andrei Lazar, personajul principal al cartii, este mai degraba un antierou, de o puritate sufleteasca infantila si de o timiditate excesiva care-l condamna la singuratate si imobilism in raport cu lumea "adaptabililor"[6] lui concitadini. Foarte putine sunt episoadele in care Lazar este actant; ii lipseste energia, vitalismul, dar mai presus de orice, dorinta de a face ca lucrurile sa se schimbe in planul social al vietii sale anodine. Regasim, parca, unele coordonate din insasi biografia scriitorului, intruchipate de personajul sau, amator de astri si inovatii tehnice. Criticul Al. Andriescu a calificat aceasta scriere drept roman al timiditatii, "situandu-se, in consecinta, dincolo de problema sociala a adaptarii la un mediu dat, desi acest mediu are in carte, o prezenta concreta coplesitoare"[7].

Propensiunea spre himere a personajelor si implicit a creatorului lor se traduce printr-o atitudine pasiva, lipsita de agresivitate in fata vietii, datorita careia, - remarca pe buna dreptate Ion Vartic intr-un interesant articol despre dramaturgia lui Mihail Sebastian, - "omul nu va calca niciodata inaintea vietii ca s-o intampine, ci o va astepta sa vina la el"[8]. Intr-un asemenea context devine peremptorie aspiratia eroului acestui tip de proza, de a se elibera de conventionalismul specific unei lumi uniformizante, pentru a evada intr-o lume imaginara ale carei atribute sunt departarea, ineditul si misterul, intr-un cuvant idealul, chiar daca inaccesibil, in final.

Actiunea cartii, impartita in doua mari sectiuni, nu se desfasoara doar in spatiul claustrant al urbei X, ci si in perimetrul capitalei, de unde si caracterul modern, citadin al romanului, promovat in epoca de sburatoristi. Pe cititor nu il surprinde semnificativ antiteza sociala intre cele doua toposuri diferite, ci mai ales reverberatiile acestor medii complementare in mentalitatea si atitudinile contrastante ale protagonistilor. E lesne de observat si o oarecare ezitare a prozatorului in privinta organizarii materiei epice, riguros impartita pe capitole, si care s-ar fi vrut a fi, initial, istoria dramatica a unui destin nefericit ce incadreaza personalitatea unui dascal provincial, pasionat de tainele stiintei, dar care esueaza lamentabil atat in planul creatiei, cat si in planul iubirii mistificatoare.

Intr-un interviu acordat cu ocazia aparitiei editoriale a romanului de debut, scriitorul isi marturiseste intentiile si sperantele legate de prima sa aventura romanesca: "Romanul se petrece intr-un mare oras de provincie si parte in capitala, adica acolo unde am observat evolutiile sufletesti ale celor mai multe si mai de seama dintre personagiile lui. L-am scris aici [la Dragasani], amintindu-mi de intamplarile petrecute mai demult ale unor prieteni scumpi si ale unui profesor mort in floarea varstei, pe care il stapanea cu puteri inzecit mai mari decat ma stapaneste pe mine, o biata manie inofensiva de provincial: aceea de a-si rataci obiectivul lunetei mici de amator printre constelatiile cerului larg de targ, cu acoperisuri scunde, in serile senine cand la beraria din centru nu ruleaza filmul saptamanal"[9].

Scriitorul zugraveste o societate burgheza aflata intr-un proces de disolutie, un mediu veridic, accentul cazand nu atat pe surprinderea realitatilor sociale, cat mai ales pe felul cum se reflecta acestea in constiinta protagonistilor. La randul lor, eroii afiseaza, prin mentalitate, comportament si psihologie sumara, un mod specific de intelegere a vietii, tipic, am spune, pentru oraselul de provincie din a carui atmosfera deprimanta tind sa evadeze. De altfel, prozatorul insusi argumenteaza: "orasul mic are marile sale avantagii. Aci, mai ales daca esti din partea locului si-i cunosti bine fibrele originelor, poti urmari fenomenul omenesc in tihna, pana la cele mai neasteptate rezultate ale sale"[10]. Din pacate, adesea naratiunea este strident infuzata de evocari ale atmosferei tensionate, alteori lascive din casa viitorului ministru Cornoiu ori de tribulatiile sentimentale ale unor indivizi primari de tipul lui Inelescu, Nedan sau Tina Mavromati. Aceste scene sunt concurate de secvente, nu lipsite de un oarecare interes, desprinse din vacarmul protipendadei bucurestene, prilej pentru cititor sa desopere mecanismele unui sistem politic nefunctional si corupt, in care politicieni si afaceristi verosi se insinueaza fara scrupule, ghidandu-se dupa principii machiavelice.

Nu putem trece cu vederea meritul scriitorului de a recurge la satira atunci cand isi indreapta ochiul critic inspre clasa politicienilor demagogi si parveniti, prezentati prin contrapunct cu soarta nefericita a umilului profesor de astronomie, Andrei Lazar. Remarcam astfel o evolutie a viziunii scriitorului, o rafinare a stilului, chiar daca pe alocuri tinde spre grandilocventa baroca, spre deosebire de realitatea artistica a nuvelelor.

Romancierul incearca sa se sustraga imaginatiei prolifice si sa evolueze spre un tip de personaj mai complex, dornic de afirmare sociala, dar insetat de himere. Cu certitudine, acest salt calitativ va putea fi sesizat mai bine in romanele ulterioare, Rusoaica si Donna Alba, ce vor depasi nota de romantism facil prezenta in cazul romanului de debut, dar nu si senzatia de "exasperare senzuala"[11] transmisa de protagonistii ce par fiinte stranii, de o ancestrala violenta instinctiva. Miza romanului nu o constituie sondarea abisalului fiintei umane in maniera dostoievskiana, ci mai degraba evocarea unei lumi desacralizate, fara enigme inaccesibile, pe scena careia apar, fara sa impresioneze, personaje extrem de practice in lupta cu viata si obstinate in a-si atinge unicul tel care le jaloneaza destinul neinsemnat: cucerirea femeii visate.

Doua pasiuni fundamentale asigura coerenta discursului epic: iubirea si politica. In jurul lor graviteaza viata intregii urbe si tot aceste aspiratii ridicate la rang de patimi, mobilizeaza energiile personajelor ce se reunesc temporar in salonul politic al amfitrionului Cornoiu, adevarat epicentru al puterii si al ambitiilor de parvenire. Cei trei dascali patetici, uneori, Nae Inelescu, Grigore Nedan si Andrei Lazar, reuniti ad-hoc in jurul fostului coleg de cancelarie, Vucol Cornoiu - devenit intre timp mare politician -, dau tarcoale casei acestuia din doua motive: fie ca urmaresc o ascensiune rapida pe plan profesional si atunci devin spontan sustinatori ferventi ai partidului din opozitie, fie sunt fascinati de frumusetea glaciala a Zinei Cornoiu alaturi de care nutresc vane sperante de a-si implini gustul pentru inedit si aventura sentimentala nemaitraita pana atunci.

In proza lui Gib Mihaescu orasul de provincie joaca rol de suprapersonaj, relevand uniformitatea si anonimatul vietii celor ce il locuiesc. Prototipul ramane orasul natal Dragasani, un fel de targ sadovenian in care se moare, spatiu al blazarii, al stereotipiilor, populat de fantose adesea grotesti. Singura cale de evadare pentru eroi este trairea frenetica a aventurii erotice ca alternativa pentru niste fiinte bovarice, coplesite de idealuri marunte. O lume bolnava, nesigura in asezarile ei, chiar dezumanizanta daca avem in vedere faptul ca nici sentimentul firesc al geloziei nu isi mai gaseste ecou in sufletele opace ale acestor obsedati ai erosului, spre deosebire de protagonistii vanitosi din nuvele. La fel ca in majoritatea prozelor analizate, si aici se contureaza imaginea unei lumi dezabuzate, infeudate unui eros devorant ce intretine triunghiul erotic reflectat printr-un lung sir de infidelitati.

Profesia de gazetar practicata o vreme de scriitor si-a pus amprenta decisiv asupra creatiei literare; implicarea cotidiana a gazetarului in tumultuoasa viata sociala a timpului presupune un amplu proces de cunoastere a acesteia, de patrundere in cele mai ascunse taine ale vietii bucurestene si de mentinere in actualitate, abordand subiecte vii. Aceleasi repercusiuni ale activitatii gazetaresti oglindite in opera literara, se regasesc si in cazul unuia dintre apropiatii scriitorului, Cezar Petrescu, potrivit caruia "drame intime si morale, masinatiuni politice, inaltari si prabusiri, triumful ambitios si falimentul vanitatilor colcaie, intr-adevar abject si sublim, in acest balci al vanitatilor care e Calea Victoriei, culminand pe distanta dintre Capsa si Palat"[12]. Fara pretentia de a emite judecati de valoare, am indrazni sa afirmam ca literatura devine pentru multi scriitori o sansa de a corecta destinul inexorabil, de a reda o viziune insolita asupra vietii, care pornind de la date concrete, veridice creeaza un univers inedit in care viata scapa de insesi legile ei. Mircea Eliade marturisea urmatoarele: "Orice se intampla in viata, poate constitui un roman. Si in viata nu se intampla numai amoruri, casatorii sau adultere; se intampla si ratari, entuziasme, filozofii, morti sufletesti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma in epic. Orice a fost trait sau ar putea fi trait"[13]. In ceea ce il priveste pe scriitorul dragasanean, la baza creatiilor sale literare stau datele impuse de experienta nemijlocita a omului/ avocatului care isi deconspira, intr-un interviu, autenticitatea: "Lucrez acum la un roman in care sunt prinsi toti eroii mei provinciali, cu care ma intalnesc in fiecare zi la judecatorie, la piata sau la petreceri"[14].

Scriitorul modern resimte nevoia unei transformari radicale ca o reactie fireasca la adresa unei traditii epuizate; constient ca nu poate cuprinde obiectiv resorturile universului imaginar, el se repliaza in propriul for interior si "isi intoarce obiectivul - remarca profesorul Gheorghe Glodeanu - dinspre lume, inspre propria sa conditie () renuntand astfel la prerogativele omniscientei"[15] tipice literaturii antebelice. Implicit, observatia sociala pe care mizau prozatorii obiectivi, va fi substituita cu investigatia psihologica, cu revelarea universului insolit al inconstientului, dupa modelul unic proustian.

Referitor la romanul de debut al lui Gib Mihaescu, daca ar fi sa aplicam clasificarea propusa de criticul Gh. Glodeanu, legata de cele doua paradigme ale romanului romanesc interbelic, am spune ca avem de-a face, in cazul de fata, cu paradigma romanului obiectivat (social si/ sau psihologic) prin deplasarea accentului dinspre factorul exterior spre zonele obscure ale psihicului; dar, pe de alta parte, mentinerea diegezei la persoana a treia si tabloul social mozaicat confera textului obiectivitate. In ciuda carentelor sesizate de unii critici literari, de multe ori argumentate superficial, nu putem sa trecem cu vederea intuitia prozatorului de a marca intruziunea subconstientului in planul realitatii comune, ceea ce confera epicului dimensiuni fantastice, amplificand tragismul unor intamplari aparent banale.

Singurul personaj care distoneaza cu tabloul grotesc al lumii crepusculare evocate in roman este Andrei Lazar, marunt profesor de matematica fascinat de astri, dar a carui obsesie funciara ramane construirea unui perpetuum mobile. Traind solitar intr-o casa la marginea orasului, initial Lazar isi dedica timpul celor doua mari pasiuni: cercetarea tainicelor galaxii si perfectionarea unui mecanism prin care sa obtina miscarea cosmica, un fel de perpetuum mobile. Din aceasta stare de abulie si visare este smuls de ambitiile politice nutrite de colegul sau Cornoiu, dar presiunea cea mai mare vine din partea sotiei acestuia, curioasa de stranietatea existentei micului astronom.

Macar ca nu a izbutit sa contureze cu forta personalitatea visatorului inamorat de bolta cereasca, scriitorul anticipeaza prin acest personaj, prototipul eroului din scrierile ulterioare, ce va pendula dramatic intre ipostaze extreme: nebunie si sinucidere. Unicitatea astronomului rezida in capacitatea de a ramane in afara intrigilor amoroase si politice in care se lasa antrenati colegii sai de la "Liceul de baieti". Este si singurul posedat de nostalgia necunoscutului, a absolutului concretizat in monstruoasa masinarie ce urma sa imortalizeze miscarea vesnica. Fascinatia departarii se intrevede si in pasiunea mistuitoare a descifrarii abisului de dincolo de stele. Cele doua obsesii "stiintifice" sunt concurate de atractia erotica pe care Lazar o resimte in preajma "Zeitei" urbei - Zina Cornoiu - al carei nume cu rezonanta satirica indica, probabil, micimea sufleteasca, discrepanta dintre aparenta si esenta.

Este evidenta o oarecare complicitate a scriitorului in raport cu protagonistul cartii - o firava silueta masculina cu chip de copil, ce pune si mai bine in lumina promiscuitatea morala a mediului care l-a adoptat. Andrei Lazar inaugureaza galeria inadaptatilor gibmihaescieni, in care vor intra Ragaiac sau Mihai Aspru si pentru care cristalizarea iubirii reprezinta - cum spunea Ion Vartic - "un fel de nebunie ce deformeaza perceptia normala si astfel indragostitul nu mai poate observa diferenta ce exista intre fiinta iubita din realitate si cea febrila, oglinda cristalizarii innobiland modelul"[16].

Abulic si indiferent fata de trepidanta viata politica a targului, "amatorul amorezat de cer" prefera izolarea si anonimatul social, uimindu-si colegii cu capriciile si fixatiile lui (de pilda, si-a comandat o luneta scumpa, starnind astfel oprobriul comunitatii revoltate). Despre profesorul Lazar, cel care absenta frecvent de la reuniunile cu tenta politica din casa Cornoiu unde se dezbatea soarta deputatului cu pretentii de viitor ministru, aflam cateva date esentiale chiar din monologul intrepridului Vucol Cornoiu ce il caracteriza astfel: "Omului acestuia ii e groaza de miscare; omul acesta incremeneste unde il asezi, si chiar daca l-ai duce intr-un oras cu zgaraie-nori, el s-ar cocota pe acoperisuri ca sa-si sature pasiunea lui, numai sa nu se trambaleze in alta parte"[17].

G. Calinescu, unul dintre detractorii cartii, careia ii reprosa lipsa de subtilitate si o oarecare nota de vulgaritate sesizabila, in opinia criticului, si in alte scrieri de-ale prozatorului, apreciaza, totusi, ca romanul "nu zugraveste oameni, ci conditia generala a barbatului"[18], deoarece sub diverse masti se ascunde acelasi tip de personaj bovaric, insetat de un ideal feminin pe care fiecare ipostaza masculina il percepe diferit, dar il transpune identic. De aici, concluzia semnalata de critic, potrivit careia "Bratul Andromedei este drama barbatului"[19].

Transplantat intr-un mediu strain de orice ideal de puritate si care, de altfel, il lasa indiferent, fara a-i deforma in vreun fel aspiratiile, Andrei Lazar este un caz de constiinta; el pare un individ anacronic, preocupat exclusiv de crearea unui mecanism capabil sa puna in practica teoriile mecanice speculand "miscarea vesnica" sub impulsul fortei motrice a aerului. Dar nu speculatiile stiintifice confera autenticitate textului; ele ii servesc scriitorului doar ca pretext pentru a sonda profunzimea mintii umane devorata de patima creatiei. Nu putem ignora nici prezenta, intr-o forma transfigurata artistic, a unor aspecte ce tin de personalitatea insasi a prozatorului, si el ins interiorizat, chiar abulic, dupa marturiile unor colegi de generatie, dar fascinat, la randu-i, de infinitul celest.

Prima parte a romanului, cu o trama doar aparent complexa, in realitate mai mult stufoasa, se constituie, de altminteri, intr-un microroman al unei familii "perfect adaptate mediului provincial si mentalitatilor acestuia"[20], dupa cum observa exegetul Florea Ghita in monografia consacrata scriitorului interbelic. In micul oras de provincie, fara nume, casa familiei Cornoiu, versiune mai putin realizata artistic a resedintei Trahanache, polarizeaza ambitiile de parvenire ale unor insi dornici de ascensiune sociala, in schimbul careia nu pregeta sa devina ad-hoc sustinatori infocati ai partidului din opozitie, reprezentat pe plan local de energicul Vucol Cornoiu. Aservit intru totul unui sistem politic inconsecvent si sustinut cu fermitate de sotia lui Zina, Vucol a practicat cu nonsalanta servilismul pentru a parveni de la statutul de profesor, la cel de deputat, asteptand cu tact caderea Guvernului, pentru a ocupa confortabilul fotoliu de presedinte al partidului. In viata particulara, desi caraghios, nu se dezice nici o clipa de idolul sau, Napoleon, conducandu-se dupa devizul "A birui in viata()insemneaza intai a te birui pe tine. Napoleon intai s-a invatat sa se scoale dimineata si pe urma a ajuns imparat" (p 27).

Obsesia pentru redutabilul model napoleonian tradeaza niste tare psihice si devieri comportamentale evidente, punandu-ne in fata un caz patologic de iminenta schizofrenie. Din prea multa fidelitate fata de model, Vucol nu se poate multumi cu o singura casnicie, desi avatarul primului matrimoniu il bantuie necontenit. Asemenea tribulatiilor erotice ale imparatului fetisizat, intre Iosefina si Maria-Luiza, epigonul Cornoiu se imparte echitabil intre problemele stringente ale agendei sale politice, escapadele extraconjugale cu Sultana (prima sotie) si clipele de intimitate casnica alaturi de Zina, femeia care acceptase un mariaj conjunctural benefic.

Cuplul Vucol - Zina se impune fara dificultate in fruntea protipendadei din urbea X, gratie sentimentului de superioritate ce ii anima pe amandoi. In timp ce unul isi atrage adeptii prin autoritatea functiei politice pe care o detine, celalalt ademeneste prin frumusete si senzualitate irezistibila. Cei trei dascali, amici ai casei, devin pentru Cornoiu miza ravnitei sale ascensiuni politice. La randul lor, Inelescu si Nedan, traind in umbra deputatului, vaneaza nu doar o promovare profesionala (primul se vrea inspector scolar, in timp ce al doilea viseaza un post de director la un liceu), ci si o pozitie privilegiata in inima celei mai frumoase femei din oras, care, fatalitate, nu este nimeni alta decat sotia bunului lor amic. Pentru obsedatii erotic ce roiesc in juru-i, Zina simbolizeaza idealul intangibil, o Andromeda ce fascineaza "cu bratele ei lungi si albe () ca ale unei preotese egiptene" (p. 174).

Cu toate ca ocupa un loc periferic in "paienjenisul de relatii"[21] al romanului, Vucol Cornoiu este un personaj prea putin sau deloc izbutit, completand eventual galeria arivistilor care isi construiesc abil si perseverent ascensiunea sociala. Setea de putere si apetitul sentimental ii jaloneaza existenta banala si nu lasa defel ca morbul geloziei sa patrunda in constiinta megalomanului. Naratorul obiectiv jubileaza si ingroasa liniile ca intr-o caricatura, atunci cand are ocazia sa puna in relief hidosenia morala ce se strecoara sub infatisarea caraghioasa a micului napoleonid: "picioare cu coapse zdravene, dar cu pulpe inexistente si cu fluiere subtiri, iesind ca niste bete din pantalonii largi" (p.28). Nu e greu sa ne dam seama ca avem in fata un personaj cu o psihologie rudimentara, minata de complexul autoritatii si de instinctul posesiunii. Ca intr-o fisa clinica sunt consemnate simptomele maladive ce decurg din complexul amintit, ceea ce denota fascinatia autorului insusi pentru tenebrele subconstientului uman: "Iar lui ii placea nespus s-o vada plecandu-se sub taria inexorabila a legii lui «de fier», pe care nu mai obosea s-o enunte; ii placea propriu-zis, s-o vada jignita si umilita, primindu-l cu ochii inrourati, izbucnind chiar in plansul ei zbuciumat si totusi retinut, care-i da senzatii stranii si inedite si atat de potopitoare, ca nu mai putea in cele din urma sa le suporte. Si fugea grabnic, poate speriat de sine insusi () si parandu-i-se ca « merge peste cadavre » ca un mare erou «care regreta desigur hecatombele», dar care totusi, trebuie sa calce pe ele, adulmecand, beat de sine, inaltimile" (p.29).

Suferinta Sultanei, prima sotie a lui Vucol, caci despre ea este vorba in fragmentul citat anterior, evoca, paradoxal, in mintea erotomanului imagini lascive si trairi senzual-erotice, resimtite insa alaturi de Zina. Ceea ce il fascina la aceasta, in opozitie cu umilinta Sultanei, era "minunata privire"(p.30) plina de dispret si mandrie neinfranta: "Mai ales acest mare dispret il imbata atunci, la inceput, si palea de fericire si nebunie s-o despoaie, dupa ce-o atata, pe nesimtite, in contra-i; s-o dezgoleasca incetul cu incetul si sa se bucure de ea ca de un obiect scump de templu, numai lui accesibil, de aceasta statuie alba a mandriei care acum, umila si cu obrajii insangerati de rusine si manie, inchidea ochii si strangea dintii in scrasnet usor, alungandu-si constiinta pentru a se lasa cat mai putin in voia poftei greoaie si indelungi " (p.30).

Prin Vucol Cornoiu avem inainte un caz tipic de obsesie erotica, prefigurand alte personaje memorabile macinate de aceeasi boala a imaginatiei prolifice (Mihai Aspru, Ragaiac, Mihnea Baiatu etc), care se declanseaza la o senzatie lapidara ce cheama un sir infinit de trairi analoage din trecut. Deputatul cu aspiratii de ministru isi traieste mania intr-o durata temporala proprie; singurul element comun, ingaduit cu ironie de autor, cu figura impunatoare a lui Bonaparte, este numarul casniciilor - ratate, in cazul lui Cornoiu. In vremea mariajului cu Sultana - Iosefina, napoleonidul manifesta o maladiva ticaiala a unor gesturi stereotipe, de o absurditate ce starneste, de-a dreptul, ilaritatea ( fixa ceasul desteptator, de pilda, fara rost, la o ora mult prea matinala, pentru ca apoi, patriotardul sa se lase patimas in voia "revolutionarei melodii" (p.26), "Desteapta-te, romane!").

Osciland comic intre sublim si ridicol, intre luciditate si nebunie, Cornoiu ofera scriitorului ocazia de a surprinde satiric universul labil al tipului de politician la moda, pe mainile caruia incapeau destinele nefericite ale atator oameni. Uneori avem senzatia ca Vucol este o copie a lui Inelescu, mai canalie decat originalul, dat fiind ca detine puterea. Obsedat erotic de prima sotie pe care tinde sa o posede patimas abia dupa ce a pierdut-o, el duce o existenta larvara, sub semnul dezumanizant al lubricitatii. Atractia epidermica il subjuga pe bietul Vucol, trezind in el instincte violent senzuale specifice bestiei umane preferate de naturalisti: "Dar ochii i se fixasera cu incordare de asasin pe gatul cu tonuri schimbatoare si fascinante () Ba chiar de atatea constatari imbucuratoare, intinse si mana ca sa regaseasca dibuind printre cutele vestmantului larg de casa - «asa, ca o aducere aminte numai» - stiutele ei calitati ascunse, insa ea il respingea cu promptitudine si cu bine conturata nedumerire"(p.33). Pasaje ca acesta dauneaza ansamblului romanesc, printr-o vulgaritate descriptiva ce repugna prin caracterul excesiv, grotesc.

Si totusi, nu dibuirea nesigura prin labirintul instinctelor asigura caracterul inedit al romanului in discutie ce aduce cu sine o oarecare obiectivare a perspectivei auctoriale. Erotologia profesata de prozator ar fi lipsita de savoare in afara prezentelor feminine care, ca niste iele, il fascineaza definitiv pe privitor. Conceputa in spiritul antitezei romantice, femeia devine pentru Gib Mihaescu, un complex de "extaze si diabolism, un joc perfid de pasiune si calcul, un simbol de energie si de poetica obsesie"[22], sau am spune riscand o tautologie, o tema obsesiva despre obsesie.

De o feminitate si frumusete tulburatoare pentru barbatii oraselului obscur de provincie, Zina Cornoiu devine nucleul de foc ce polarizeaza energiile celor doi donjuani provinciali, Nae Inelescu si Grigore Nedan, dar mai ales iubirea autentica ridicata la rang de obsesie a straniului Andrei Lazar. Din "hada glastra a vietii provinciale"[23] se desprinde imaginea himerica a acestei statui albe a mandriei care tortureaza imaginatia erotizata a micilor dascali. Femeia lui Gib Mihaescu, cea care stie sa-i infrunte pe barbati cu o privire plina de orgoliu si insolenta, asa incat sa li se fixeze pentru totdeauna in subconstient ca o obsesie, sta indubitabil "sub zodia Albului"[24], cum remarca si criticul N. Balota. Astfel, Albul devine atributul inconfundabil al femeii ideale, mandre si inaccesibile, spre care tanjesc Andrei Lazar sau Mihai Aspru.

Daca in privinta figurii masculine centrale (profesorul Lazar), romanul inregistreaza o scadere, semnalata, de altfel, de critica, in schimb, nu putem tagadui ca adevaratul nucleu conflictual al cartii il reprezinta Zina Cornoiu. Fascinanta, dar mai putin enigmatica, "zeita belferilor din targ"[25] (cum o numea acelasi N. Balota) este tinta spre care aspira doar protipendada intelectuala a targului provincial, caci, in vasta capitala in care isi urmeaza sotul, probabil din dorinta de a cuceri noi admiratori, Zina esueaza lamentabil, trecand drept o anonima. Dupa cum le sta bine protagonistilor prozei lui Gib Mihaescu, si Zina sufera de o marota. Eroina este obsedata de sindromul autoritatii senzuale, dar nu ii este straina deloc nici ambitia dobandirii unei pozitii sociale superioare, motiv pentru care exegetul Florea Ghita o supranumeste "Vidra moderna"[26], insufland sotului dorinta de parvenire. Cu certitudine ca mariajul "interesat" cu viitorul ministru (caricatural prezentat ca un liliputan condus de un "Gulliver" travestit ) nu i-a adus insa nimic satisfacator in planul vietii afective, ci doar titulatura de "doamna Cornoiu", ceea ce inseamna totusi prea putin. O vedem pe Zina atrasa frenetic de "valtoarea necunoscutului", in cautarea fireasca a iubirii, a carei fata adevarata nu a cunoscut-o nicicand. Indaratul orgoliului si rezervei nobiliare, sub masca privirii dispretuitoare, se ascunde un imens gol sufletesc sau, mai rau decat atat, "un uragan sufletesc, o mare imensa si violenta de predispozitii erotice" (p. 175).

Naratorul omniscient isi indreapta obiectivul spre zonele tainice ale sufletului Zinei, scotand patetic la iveala tentatia aventurii extraconjugale ce tradeaza impulsul natural al unei femei refulate erotic, cu slabiciunile si lasitatile ei, dar neputincioasa a-si implini visul de iubire: "Ea nu-si inselase pana acum barbatul, desi aprioric, convenise cu sine insasi ca lucrul ar fi cu putinta; ceea ce i se parea cu neputinta era sa gaseasca in orasul asta pe acela pentru care, inchizand ochii, sa poata fara regret sa se arunce in vultoarea necunoscutului"(p. 41).

Bovarica Zina este contrariata de fizionomia mignona a dascalilor care-i asediaza casa in speranta obtinerii unei ce "protectii" sociale din partea amfitrionului Cornoiu, ceea ce o face sa exclame retoric: "Dar ce, dracu? Asta era un oras de eschimosi?!"(p. 46). Scriitorul evita subtilitatile si transeaza simplu problema micimii spirituale a celor trei donjuani de provincie, cu pretentii pedagogice; le atribuie caricatural o statura liliputana ce distoneaza frapant cu infatisarea femeii la care viseaza chiar si cu ochii deschisi. In aceasta "celula de sticla" a orasului sufocant, ce comprima parca siluetele, eroina se lasa prea usor induplecata de jocul meschin si excesiv senzual al bufonului Nae Inelescu, singular macar prin perseverenta, daca de alte calitati nu poate fi vorba. Despre el, naratorul vorbeste disimulat in stil indirect liber: "Era un tumultuos; o auzea din toate partile. Era singurul in oras astfel. Era indraznet, fantast si pasionat. Nimeni, nimeni din anturajul ei nu se mai arata in aceste culori. Anume predispozitii de teatralism ieftin puteau fi eliminate printr-o fecunda critica, pe care ea se hotari s-o intreprinda chiar de la noua intalnire. Dar incolo, omul asta ardea o viata Atata numai pacat ca era prea mic." (p. 42)

Cu Nae Inelescu literatura romana castiga, daca putem spune astfel, un personaj pitoresc, imbogatind galeria escrocilor sentimentali si a parvenitilor de tipul lui Paturica, Scatiu sau Trubadurul. Profesor de geografie si, culmea, avocat fara procese, "vestit pentru indrazneala si obrazniciile lui" (p.36), Inelescu intretine fara scrupule atmosfera de promiscuitate morala si afectiva ce colcaie in juru-i, castigand chiar o pozitie privilegiata in ochii lui Cornoiu care-l numeste, intr-un acces de sinceritate stupida, "inima partidului", tocmai datorita demagogiei ce o practica dezinvolt. Nu il vom vedea nicicand pe Nae, amicul "jupanului" Cornoiu, suferind din dragoste sau nutrind probleme de constiinta. Filosofia de viata simpla, daca nu rudimentara, dupa care se conduce Inelescu, ii intretine mereu viu gustul pentru aventura pe care o iubeste infinit mai mult decat iubeste femeia in sine. Pentru el idealul feminin este sinonim cu un singur atribut: cantitatea. Boemul se sustrage astfel platitudinii si imobilitatii de care sufera congenerii sai. In cazul micului dascal de geografie, erotismul devine o forma de manifestare a autoritatii. Nu se sfieste sa practice arta seductiei in iatacul fostei sotii a prietenului sau Nedan, in vreun compartiment de tren vicinal sau in vreo odaie promiscua dintr-un hotel obscur, in compania unor dame frivole. Pe Lazar incearca, cinic, sa-l scoata din abulia-i tipica, invectivandu-l fara mila, dar nu si fara motiv: "Iubesti himere, nenorocitule!"(p.208).

Curtezanul de profesie cu afinitati literare (citeste poezie, evident, erotica din lirica unor Eminescu, Musset, Villon) ce nu ezita sa se autonumeasca "omul esteticii"(p.107), aduce cu el vagi umbre din biografia scriitorului insusi, anticipandu-l parca pe coureur-ul de mahala Mihnea Baiatu din urmatorul roman "Zilele si noptile unui student intarziat". Dar scriitorul vrea mai mult de la personajul sau si, fortand limitele normalitatii, il impinge in sfera psihopatologicului. De altfel, personajul se autodemasca si recunoaste ca este victima micilor lui perversiuni; astfel, tine ca aventura exotica alaturi de nebuloasa Esti (servitoarea familiei Cornoiu) sa se consume doar in alcovul Zinei, evident, in absenta stapanei pentru care simte o atractie irepresibila. Asadar, craiul nu renunta la obsesia aventurii alaturi de Zina, dar, intre timp, energicul Nae - ins practic, epicurean - o seduce macar pe servitoarea Zinei, pe care o cucereste, ametit de elixirul bahic, printr-un scurt "recital" din aria preferata "Don Pasquale".

Ca intr-un tablou expresionist mizand pe accentuarea grotesca a contururilor, scriitorul surprinde scena hidoasa a sedintei de partid in care se hotara soarta deputatului Cornoiu. "Curat" caragialesc, am spune, privind degringolada politica gazduita de renumita familie a stimabilului Vucol. Din aceeasi matrice caragialiana pare sa se fi desprins si personajul boem Nae Inelescu, demagogul si amicul fidel, capabil sa intretina triunghiul conjugal. In vocea acestui personaj pitoresc se strecoara unele remarci ale scriitorului insusi, care nu de putine ori apare in romanele sale sub masca protagonistilor. De pilda, frustrarea prozatorului indrumat spre cariera avocateasca pentru care nu simtea nici un fel de afinitate, se face auzita prin discursul patimasului Inelescu, rostit in cadrul intalnirii avocatilor si profesorilor sustinatori ai lui Cornoiu. De data aceasta nemultumirile profesorului Inelescu tradeaza sarcasmul auctorial; plin de verva, Nae este acid cu avocatii care pretind ca merita cu prisosinta un loc privilegiat in "viitoarea legislatura", ocupatia lor (recte, demagogia lor) fiind o "chezasie ca se va vorbi atunci in parlament"(p.49).

Aparitia, pe cat de intarziata, pe atat de bizara, a profesorului Andrei Lazar nu scapa de comentariile malitioase ale colegilor de breasla ce constata contrariati ca, "de la un timp, s-a inchis complet in casa, iar cand vine la ore e cu totul strain de toata lumea; pare foarte preocupatnaiba stie de ce, lamuri Nedan"(p.45)

Dar ce greutate mai poate avea parerea celorlalti in ochii unei nonconformiste ca Zina? A fost de ajuns ca sustinatorii sotului ei, prezenti ad-hoc la resedinta curtatului "politician", sa isi dispute opiniile despre caracterul lui Lazar, pentru ca in mintea Zinei aceste ecouri sa starneasca un ciudat sentiment de afiliere. Curiozitatea sau poate dorinta obsesiva de compatimire a unei potentiale victime care sa se lase dominata de privirea aceea mandra a zeitei de provincie, o impinge pe Zina exact inspre ceea ce resping ceilalti. Stangacia profesorului de matematici si mai ales sinceritatea gesturilor, contrastand frapant cu meschinaria si cinismul celorlalti, atrag simpatia frumoasei amfitrioane. Naratorul omniscient nu intarzie sa traseze in cateva linii portretul plin de candoare, si nu lipsit de o subtila nota de idilism, al tanarului dascal "amorezat de cer" Figura mica, delicata, palida, fara a fi slaba, era intr-adevar aceea a unui copil precoce, cu fruntea exagerat de inalta, cu ochii mari asternuti de un straniu luciu, intens, negru, nelinistitor () pieptul ingust si mainile fine duceau inchipuirea la un trup mic, dar plin, la brate moi de femeie. Un copil!"(p.53)

Cu certitudine ca sub masca acestui personaj romantic, amintind de "sarmanul Dionis", se pot repera cateva date din biografia scriitorului insusi, pasiunea pentru astronomie fiind liantul dintre persoana reala (scriitorul) si ipostaza fictionala a acesteia (Andrei Lazar). Fermecat de bolta cereasca, naiv si de o timiditate excesiva, Lazar traieste cu ochii deschisi iluzia ca o va putea cuceri definitiv pe amfitrioana Zina atata vreme cat ii vor veni in ajutor "inelul lui Saturn", "calotele polare ale lui Marte", "pata rosie din Jupiter", "nebuloasa Andromedei si a Cainilor de vanatoare, in sfarsit tot ce e mai senzational in spectacolul cerului, vor fi de ajuns ca sa o biruiasca definitiv."(p.53)

Din nefericire, insa, traind la fel ca si popularul ei sot intr-un cerc mult prea "stramt", Zina devine la randu-i victima unui complex de autoritate, pe care si-l poate manifesta in voie in preajma timidului Lazar. Obsesia fascinatiei erotice i s-a incuibat in minte, facand-o sa confunde dragostea cu mila pentru o fiinta fragila, lipsita de aparare, dar si de personalitate. Din ce alt motiv nu ar fi incercat sa atinga o tinta superioara in Bucuresti, unde trecea drept o femeie comuna? Pe Zina nu o preocupa iubirea ca stare metafizica, impartasita, ci mai degraba ca sursa de alimentare a propriului orgoliu: "ea ghicise, fara prea multa amagire, ca inima asta deschisa de copil este de acum a ei; se strange, se umfla, traieste prin ea si, Doamne, va trebui sa inceteze de a mai bate la cel mai mic semn al ei" (p. 54). Cu alte cuvinte, personajele lui Gib I. Mihaescu nu pot cuprinde semnificatia deplina a iubirii, li se refuza acest dat firesc, natural si mai ales vital. Poate din acest motiv majoritatea protagonistilor sunt niste abulici devitalizati, narcisisti sau insetati de "idealuri" pervertite. Morbul care mineaza din interior universul compozit al personajelor romanesti este orgoliul nemasurat, conjugat cu o neostoita sete de viata. Mai mult decat atat, bazate in general pe relatii pur conventionale, majoritatea cuplurilor - precare si sterile - salveaza aparenta unei stabilitati spre care tanjesc fara a o putea atinge vreodata. Exemplul cel mai elocvent, in acest caz, il reprezinta sotii Cornoiu care, in opinia criticului Mircea Popa, isi probeaza "vulnerabilitatea chiar de la primul obstacol"[27], dupa ce savureaza deliciile unei existente usoare, libertine. Vucol si-a parasit prima sotie (pe Sultana poreclita "Josefina"), reprosandu-i in subsidiar ca e incapabila sa-i sustina visele politice. Isi indreapta strategiile cuceritoare catre Zina ("Maria Luiza"), sperand la o rapida ascensiune in ierarhia sociala, dar, imoral si inconsecvent, nu se poate desprinde definitiv de fosta sotie, pe care o intalneste in "taina". "La randul ei, doamna Zina Cornoiu este in cautarea unui partener masculin caruia sa i se devoteze cu sarguinta, dupa modelul practicat de prietenele sale: d-na Nedan, Necsulea, Tina Mavromati. Provincia e mizera si greu de suportat fara acest antidot precar()"[28] intuieste cu maxima justete acelasi critic citat anterior.

In galeria obsedatilor erotici se inscrie, fara rezerve, si figura profesorului de greaca si latina, Grigore Nedan, devenit peste noapte vanator de himere, dupa ce sotia il inselase cu unul dintre cei mai buni elevi ai lui. Clasicistul Nedan se plaseaza oarecum la antipodul Zinei; in timp ce femeia visa zadarnic un barbat inalt, nu ridicol de mic si pantecos, care sa se azvarle in vultoarea necunoscutului, Nedan isi apara cu indarjire modelul feminin burlesc: "ce mai, domnule, in istorie toate femeile mari, au fost mari si ca fizic; in orice caz, inalte"(p. 56). Si cine ar putea satisface pe deplin acest, ce-i drept, ingust orizont de asteptare? Ne-o spune cu argumente stiintifice, cu exemple luate din mitologie si istorie, insusi profesorul de limbi clasice, ajuns la un bizar rationament apodictic: "toate femeile antichitatii au fost inalte si vanjoase toate eroinele si toate imparatesele () arheologia ne dovedeste ca numai o madam Cornoiu a putut in decursul veacurilor sa provoace inspiratia sculpturii grecesti si a tuturor artistilor antici"(p.57).

Singurul celibatar satisfacut de modelul feminin mignon care lui Nedan ii repugna in plan ideatic, este erotomanul fanfaron Inelescu: "de cand lumea, preferinta individului a fost pentru tot ceea ce e mignon si miniatura". De altfel, argumentatia demagogului este aproape convingatoare: "in iubirea adevarata intrand si un contingent respectabil de instinct de protectie, de ocrotire"(p.57)

Ramas in cancelarie doar cu bietul Lazar, Nedan - in ipostaza bovaricului incurabil - ii expune aproape didacticist congenerelui, filozofia personala despre idealul feminin pur: "Antichitatea nu poate concepe femeia mica! Zeitele sunt toate creatii gigantice, cari pentru a gusta placeri muritoare cu oamenii, se strang, devenind ca acestia () Apoi se retrag in infinitul lor, destinzandu-se subit la proportiile lor universale, muritorul ramanand cu farmecul gustarii infinitului, dar cu constiinta micimii lui terestre. Acesta e sensul adevarat al marei, al adevaratei iubiri, dragul meu. Sa te simti purtat ca un copil pe bratele ei imense, sa te simti tu obiect marunt, bibelou, jucarie in mainile acestea, care te mangaie si ti-au dat rara multumire ca te-ai socotit vrednic a te considera jucaria lor"(p.58). Mai terestru decat Lazar, Nedan se va multumi, in locul idealului statuar pe care il astepta, cu "gratiile imbelsugate si trecute ale unei Berta oarecare, caricatura perfecta a idealului sau feminin"[29], dupa cum remarca Al. Andriescu, spre deosebire de Lazar care se va refugia definitiv in lumea lui de fantasme ce il separa dramatic de lumea comuna.

Cat lirism inunda adesea redundant paginile de proza romantica a scriitorului! Chiar daca, pe alocuri, accentele patetice ale monologului pot displacea, este cert ca ele reveleaza fibra launtrica de sorginte romantica a prozatorului care se mistifica sub masca propriilor personaje. Jocul acesta al mistificarii/ demistificarii va fi mai transparent in cazul romanului Rusoaica, unde ne vom confrunta cu un alt cliseu gibmihaescian: problema cunoasterii, a spiritului insetat de cultura care deformeaza constiintele si modeleaza unilateral caracterele. Astfel, cartea - veritabil laitmotiv - nu inseamna doar autoinstructie si divertisment, ci mai ales o sansa a raportarii individului la "un Eu ideal"[30].

Eficiente sau nu, in cazul lui Nedan, lecturile personale au favorizat o reevaluare a propriilor asteptari si nevoi, situatie care a condus inevitabil la destramarea unei casnicii nefunctionale, oricum, pana la acea data. Motivele invocate de personajul citat tradeaza nu doar bovarismul, ci si labilitatea psihica a unui om care a pierdut dramatic orice contact cu realitatea imediata; in acest context, este justificata absurd ratarea mariajului cu Tina, devenita subit, dupa incursiunea lui Nedan prin mitologie, "incompleta era prea mica"(p.59).

Micul provincial iubitor de cultura poate evada din platitudinea innebunitoare si uniformizanta la care-l predispune mediul din care se trage, pe calea lecturii. Dar, e nevoie de o masura in toate! Orice exagerare este sanctionata, iar nevoia evadarii in imaginar trebuie temperata pentru a nu sfida realul. In ciuda retoricii amorului pe care o practica gratuit cu orice ocazie, Nedan ramane un pedagog mediocru, cu micile lui drame cotidiene, dar frizand ridicolul prin idealul feminin pe care-l profereaza inspirat de lirica erotica franceza. Astfel, celebra "Berthe au grand pied" descinsa din lirica lui Villon, s-a adaptat foarte bine atmosferei provinciale, metamorfozandu-se intr-o viguroasa amazoana cu veleitati de dama de companie.

Cea de-a doua parte a romanului aduce in scena un Nedan transformat radical, hidos si devitalizat, "caci meduza cea grosolana si salbateca il supse de sange si de vlaga, lasandu-l ca o biata fantoma"(p.146-147). Nici fosta lui sotie nu isi iroseste timpul; nimfomana Tina - al carei alcov devine locul de intalnire cu doua personalitati complementare (Lazar si Nenoveanu, fostul elev al lui Nedan) - ilustreaza exemplar abjectia faunei provinciale, pervertind orice umbra de sentiment autentic. Cel putin din acest punct de vedere, am fi indreptatiti sa sustinem ca romanul este o realizare minora, prin insistenta obositoare asupra aceluiasi tip de feminitate lasciva, periculoasa, care si-a pierdut definitiv inocenta, ceea ce tradeaza, intr-un fel, misoginismul latent al scriitorului.

Sectiunea a doua a cartii surprinde, la inceput in tonuri optimiste, tabloul micului oras de provincie, agitat de rezultatele mult disputatelor alegeri electorale, pentru ca, mai apoi, sa dedice pagini considerabile "povestii" de viata a protagonistului Andrei Lazar. Fara indoiala ca pozitia politica a lui Vucol Cornoiu este doar un pretext bine condus de scriitor pentru a-si exercita talentul satiric. Capatuirea lui Vucol inseamna, implicit, promovarea in ierarhia profesionala a maruntilor dascali ce misuna interesati in jurul micului napoleonid (Nae Inelescu se vrea inspector scolar, in timp ce Nedan vrea sa ajunga director de scoala!). Singurul care l-a sustinut neconditionat pe Cornoiu este Lazar, pentru care orice promovare ar fi fost in van. Paradoxal, scriitorul nu isi salveaza din peisajul monocord al societatii versatile, aler-ego-ul intruchipat de Andrei Lazar. Il arunca in ghearele nebuniei, pedepsindu-l ca nu a stiut sa se umanizeze, sa isi depaseasca obsesiile devoratoare: himerica masina, capabila sa transgreseze timpul si spatiul, precum si pasiunea oarba, devastatoare pentru mondena Zina Cornoiu.

Lirismul inunda din nou paginile ce redau reflectiile protagonistului surprins in asteptarea tensionata a marii intalniri promise de Zina, ca va avea loc chiar in universul lui casnic. Exaltarea sentimentala si incordarea maxima a simturilor nu fac decat sa agraveze starea si asa precara a protagonistului care, cu putin timp in urma, isi sanctiona orice imbold necontrolat al subconstientului: "aleea aceasta era pentru el biciul mai putin barbar al calugarului care-si flageleaza pornirile carnii" (p.61).

Nimic nu corespunde ca intensitate, in plan psihologic, acestei epifanii a "giganticei, superbei zeite" in lumea marunta si stranie a muritorului Lazar. In imaginatia prolifica a eroului, mult visata intalnire cu Zina echivaleaza metaforic cu "Minunea! Invierea lucrurilor moarte, infrangerea repaosului etern noua inviere a lui Lazar cel biblic, in Lazarul de acum" (p.131). Cu toate acestea, se obstineaza sa sacrifice creatia figurata de himericul "perpetuum mobile", pe altarul iubirii. Dar insusi gandul renuntarii la iluzia stiintifica, determina la modul fabulos miscarea eterna pentru a carei confirmare Lazar recurge la parerile unor necunoscuti. Semne vadite ce premerg alienatiei mintale a bietului dascal pentru care emotia revederii Zinei culmineaza cu pierderea autocontrolului: "Apoi deodata isi puse mainile in solduri si sari de trei ori in dreapta si de trei ori in stanga, ca intr-un inceput de cazaceasca; si pe urma juca in toata regula cu figuri inventate pe loc, in noaptea aceea de sabat a vietii lui"(p.135)

E singura data cand il vedem pe Lazar plin de dinamism; efervescenta iubirii mistifica realitatea si inunda sufletul de o bucurie vecina cu nebunia. Pe langa elementele lirice care infuzeaza naratiunea in acest punct, scriitorul incearca sa insereze in firul epic unele detalii care tin mai degraba de sfera literaturii science-fiction, ambiguizand sensul si ingreunand considerabil desfasurarea fireasca a diegezei (de pilda, ne amintim scena patetica in care "umbra" arunca sapca lui Lazar intre franghiile masinii).

Dornica de aventura care sa redimensioneze exisenta-i terna, Zina patrunde in lumea stranie a neintelesului Lazar ce o intampina cu o pretioasa si stangace declaratie amoroasa, frizand ridicolul si evocand calamburul creat de personajul pitoresc din dramaturgia lui Caragiale, Rica Venturiano, si care starnea macar un ras tonic: "-E miscarea fara de sfarsit, zana din povesti, care parea tot asa de himerica, ca si nadejdea coborarii tale in biata casa aceasta a robului tau, dar astazi, cand tu te-ai realizat in sfarsit, luand corp omenesc, teribilul ei mister mi s-a dezvaluit prin tine."(p.137)

Sa fie acesta un elogiu adus de scriitor iubirii, trairilor autentice, vietii, in general, opus creatiei devoratoare cu efecte alienante? Raman doar pure speculatii, in timp ce Zina ramane terifiata de infatisarea si de comportamentul deviant al sarmanului dascal, neputincios in fata monstruoasei creaturi metalice care nu-i dadea ascultare si nu vroia sa capituleze in fata celeilalte himere. Zina coboara definitiv in randul fapturilor marunte, preocupata sa fructifice o alta posibila aventura alaturi de tainicul admirator ce o copleseste cu ravase de amor. In sfarsit, afla fara mari eforturi ca autorul anonimelor este Nedan si i se deda cu voluptate, doar ca - sugestie vulgara -, vlaguit de "meduza grosolana" si bantuit in subconstient de faptura monstruoasa a nimfomanei Berthe, Nedan isi rateaza visul. Osciland intre compasiunea pentru "nebunul Lazar" si dezgustul inspirat de Nedan, energica Zina porneste spre capitala, nutrind obsesii erotice pentru "tipul noilor preferinte" (p.152). In timpul calatoriei cu trenul, se lasa cuprinsa de imagini lascive si vise lubrice, contaminata definitiv de obsesia implinirii erosului revitalizant: "Vrea sa ajunga repede la Bucuresti si se inchipuia ca o amazoana din visurile lui Nedan, strivind monstrul dintre pulpe, care tot i se parea ca nu merge prea repede cu pinteni sfasietori"(p.153).

Este trezita brusc din mirajul oniric de aparitia fulminanta a lui Lazar, despre care isi inchipuie ca ar vrea sa o raneasca, vindicativ. Teama aceasta capata proportiile unei noi obsesii in "mintea zdruncinata de spaima"(p.166) a Zinei, determinand-o sa se refugieze in bratele "salvatoare" ale curtenitorului Inelescu, prezent "intamplator" in tren (de altfel, donjuanul se arata un amator al calatoriilor cu trenurile vicinale, unde isi pune in practica cel mai bine strategiile cuceritoare).

Pentru Lazar, orice tentativa de a-si explica straniul comportament din seara fatala este sortita unui nou esec. Dupa ce ii zareste pe Zina si pe Inelescu intrand in acelasi compartiment, dezolat, el incearca o analiza lucida a ultimelor intamplari tulburatoare din propria viata, bulversata de esecuri repetate, dand vina in mod ridicol pe "dracusorii lui Maxwell" care i-ar fi dejucat planurile.

In final, protagonistul isi reintalneste maestrul mefistofelic (mecanicul Carol) care i-a insuflat ambitia nebuna a construirii unui perpetuum-mobile; acesta ii marturiseste ca a scapat de ambitiile himerice din tinerete, sugerand intoarcerea la universul palpabil al stiintei, ca un elogiu adus ratiunii clarificatoare: "Iata masina, incuviinta el cu admiratie, batand cu palma sasiul larg al locomotivei Forta aburului sau a exploziilor nu a desenelor sau inchipuirii"(p.171).

Sub povara imaginatiei prolifice, Lazar traieste clipe de cosmar, inchipuindu-si ca Zina s-ar abandona frenetic farmecelor "curtezanului de profesie" a carui atractie se rezuma la luciul carnii: "O, Nae Inelescu() laudarosulnici un cutremur in fata marelui necunoscut A mintit-o, a necinstit-o Ah, poate ea inca rezista, poate bratul ei lung si gol il tine inca la distanta pe aventurierul meschin demascat Dar imaginea nu rezista bratul se frange sub apasarea buzelor aprinse."(p.176)

Prins in mrejele unei psihologii obsesive care duce inevitabil la autoanulare, Lazar isi indreapta privirea spre constelatiile celeste, intr-un fel de agonie a unei iubiri care nici macar nu a inceput: "Andromeda se lasa intr-o parte, intinsa cu un brat ocrotitor. E bratul unei alte Andromede a inchipuirii lui, ocupand o considerabila regiune cereasca () cu un trup si membre alcatuite din constelatiile invecinate"(p.176).

O scurta rememorare a trecutului marcat de doua esecuri fundamentale - refuzul Zinei de a-l intelege si refuzul masinariei de a functiona - precede gestul final al eroului si sfarsitul conventional al cartii, in care scriitorul a preferat sa puna moartea protagonistului sub semnul curiozitatii ludice: "Ce poate, ce trebuie sa fie acolo? Naprasnic de aproape, sub luciul razator al roatei care vine intruna Aici jos" (p.177).

In studiul interesant Psihanaliza si creatie in opera lui Gib I. Mihaescu, realizat de Stelian Cinca, autorul abordeaza o perspectiva incitanta in descifrarea ecuatiei epice a romanului de debut al prozatorului. Pornind chiar de la o asertiune a acestuia din urma, criticul dezbate problema acelei "vii curiozitati" pe care o resimte scriitorul in momentul creatiei si pe care o transmite, pare-se, eroilor sai. La baza scriiturii gibmihaesciene sta curiozitatea ca principiu catalizator; creatia literara devine astfel, joc prin intermediul caruia se naste un univers fictional perfectibil, cu legile lui specifice; o lume a fanteziei peste care scriitorul se declara stapan absolut, cand indulgent, cand ironic si pedepsitor: "Scriu pentru ca uneori imi place. Si-mi place, pentru ca atunci simt o vie curiozitate"[31], spunea scriitorul, deconspirandu-si imboldul creator.

In ciuda numeroaselor opinii critice care au sustinut incongruenta dintre universul creatiei gibmihaesciene si principiile psihanalizei freudiene, se pare totusi ca afirmatiile prozatorului, facute la douazeci de ani dupa ce Freud isi lansa studiul, confirma remarcele criticului craiovean: "Faptul material al scrisului imi materializeaza imaginea din minte. O vad cum prin fraza devine fiinta vie pe care o iubesc daca e frumoasa, o pedepsesc daca s-a prefacut in personaj odios si ma amuz grozav de acest joc, de acest mic univers pe care mi-l nascocesc alaturi de viata propriu-zisa. Pe urma, dupa ce am scris dupa gustul meu, public pentru cei pe care i-ar interesa acest joc."[32]

Asertiunea prozatorului nu pare straina de principiile freudiene care speculeaza o stransa relatie intre "scriitor si activitatea fantasmatica"[33] intreprinsa in vederea creatiei. Potrivit psihanalistului, "activitatea preferata si cea mai intensa a copilului este jocul. Am putea spune chiar ca orice copil care se joaca, se comporta asemeni scriitorului, deoarece isi creeaza propria sa lume, sau, mai corect spus, pune lucrurile din lumea sa intr-o ordine noua, dorita de el."[34] Prin urmare, prozatorul, veritabil "homo ludens", isi re-creeaza propria lume si in functie de aspiratiile neimplinite, de amintiri puternice sau de anumite proiectii imaginare, intocmai cum procedeaza orice copil dornic sa evadeze, prin joc,intr-o lume fantastica, in care orice granite sunt abolite si anormalitatea poate tine loc de normalitate. Ambii, atat scriitorul, cat si copilul, mizeaza in acest caz pe afecte, nu pe ratiune. La baza acestei activitati fantasmatice sta, evident, placerea creatiei, gratie careia scriitorul matur se reintoarce la varsta inocentei, traind clipe de intensa bucurie asemanatoare celor resimtite in timpul activitatilor ludice din copilarie.

Asa cum am remarcat si cu alte ocazii, principiul placerii circumscrie si existenta mediocra a provincialilor din proza lui Gib Mihaescu, imbracand diferite forme de manifestare. Uneori aceasta dominanta este voit ingrosata si atunci ne apar inaintea ochilor mintii adevarati monstri cu chip uman. Vucol Cornoiu, de pilda, micul napoleonid cu ambitii politice, gaseste o placere sadica in a-si vedea prima sotie suferind sau tanjind dupa compasiune. Amfitrioana salonului politic aduce o nota aparte in urbea ce aminteste de orasul natal Dragasani, dar este incapabila de iubire, cu toate ca tanjeste sa fie iubita. Din pacate, intalnirea cu Lazar nu va trezi in sufletul Zinei fiorii acelei idile la care visa, nu-i va dezvalui misterul iubirii, ci doar placerea egoista de a se sti stapana deplina a unui suflet plin de candoare si de poezie: "senzatii pe care ea le gasea cu totul noi, dar care nu erau decat vechile ei simtaminte de grandoare, placerea aceea de dominare si proteguire, care-si gaseau, in sfarsit, o forma noua de manifestare". Sentimente de compasiune, de protectie materna fata de un orfan pierdut intr-o lume de parveniti si obsedati erotic, in timp ce chemarea erosului va fi o consecinta a purei curiozitati ("M-ai facut curioasa Tare as vrea sa vad o imperechere de aceasta de safir cu rubin"). Insasi revenirea Zinei din tumultul protipendadei bucurestene in sanul comunitatii restranse din urbea anonima, tradeaza aceeasi nevoie vitala de a suscita priviri admirative, aceeasi placere egocentrica de a fi idolul celorlalti. Primele victime carora eroina le rapeste intreaga admiratie sunt cei doi dascali ce fac parte din suita politica a sotului incornorat: Grigore Nedan, obsedatul erotic bantuit de tipul feminin gigantesc, visand la "un munte de carnuri" si Nae Inelescu, adeptul ridicolelor aventuri amoroase prin trenuri vicinale. Tribulatiile erotice ale celor doi profesori, care in mod firesc ar trebui sa reprezinte exemple de moralitate pentru tinerii pe care-i formeaza (dupa chipul si asemanarea lor, am putea spune, daca ne gandim la Gicu Nenoveanu), aduc in prim plan o imagine degradata a feminatii, daca nu a intregii societati interbelice. Intre cei trei prieteni ce sarbatoresc victoria politica a deputatului Cornoiu, Lazar e singurul care se opune aventurii murdare, dar este invins de agresivitatea curtezanei care se napusteste asupra-i, hartuindu-l. Nici macar gelozia nu mai poate supravietui in mijlocul acestei promiscuitati ce rezulta din epuizantul razboi al sexelor.

Dar in acest mediu peste care pluteste ca o amenintare perpetua ironia scriitorului, Andrei Lazar ocupa un loc aparte. Lumea plina de sensibilitate si poezie prin care el se misca atat de lent, ghidat de lumina vaga a constelatiilor de el stiute, va sucomba treptat in fata noii pasiuni intruchipate de Zina. El nu isi abandoneaza visul care l-ar fi transformat intr-un geniu al stiintei, dar zbaterea launtrica si tulburarea erotica ii reprima elanul creator. Naivul Lazar spera sa inchine frumoasei muze izbanda asupra infinitului. Dar la fel ca in celebrul poem eminescian, nuntirea este imposibila. "Creatia" plasmuita isi pedepseste creatorul care a indraznit sa viseze mai mult decat se cuvenea. In naivitatea si poate nebunia lui, micul astronom da vina pe "dracusorii infinitului, demonii lui Maxwell"(p. 107).

Unul dintre cei mai cunoscuti exegeti ai operei lui Gib Mihaescu, Florea Ghita, afirma pe buna dreptate ca "inadaptabilitatea lui Lazar nu trebuie cautata in afara lui, in mediul exterior pe care nu-l cunoaste nici ca bun, nici ca rau, fiind complet strain de el, ci in el insusi"[35]. G. Calinescu vedea in esecul protagonistului adevarata drama a barbatului incapabil sa patrunda misterul feminin care-l bulverseaza fatal, proiectandu-l la granita dintre normalitate si anormalitate. Pentru orice cititor atent si pasionat de o proza puternic infuzata de lirism, este evidenta prezenta unei inrauriri a epicii lui Gib Mihaescu asupra dramaturgiei lui Mihail Sebastian, daca luam spre analiza drama Steaua fara nume. Remarca acestei contiguitati a fost semnalata pentru prima data de Nicolae Manolescu in studiul introductiv la volumul de nuvele din 1967. Exista cateva locuri comune care indreptatesc asemanarea; e vorba, la un prim nivel de intelegere a tramei, de tipologia in care se incadreaza protagonistii operelor in discutie - Andrei Lazar si profesorul Miroiu -, niste abulici sustrasi banalitatilor provinciale, ambii intelectuali - profesori obsedati de taina boltii instelate, facand nota discordanta in vacarmul targului unde-si duc modestul trai. Cei doi sunt animati de aceeasi pasiune si traiesc cu voluptate poezia cosmica, singura cale de evadare dintr-un mediu uniformizant de care sunt intru totul straini. Fiecare isi fixeaza un ideal erotic aparent intangibil, intruchipat de o femeie dominatoare, voluntara, ce acapareaza cu usurinta atentia celor din jur: Zina - pentru Lazar si Mona - pentru Miroiu.

In cazul celor doi eroi bovarici viata exterioara se rezuma doar la cateva acte stereotipe, insa adevarata viata tumultuoasa, plina de neprevazut este cea launtrica, mult mai generoasa, populata de himere sau idealuri care tulbura definitiv constiintele, aducand din abisul subconstientului senzatii si trairi violent senzuale. Lumea imaginara in care isi proiecteaza fiecare visul de fericire este substantial diferita fata de cea reala, pe care o concureaza cu succes. Andrei Lazar nu are nici un fel de conflict cu mediul social; nu se simte neimplinit nici din punct de vedere profesional; adopta distanta fata de cei din jur, in locul comunicarii, dar asta nu il marcheaza fundamental. Intre el si lumea exterioara se ridica o bariera, metaforic simbolizata de ocheanul care-l transpune intr-o stare extatica, apropiindu-l de infinitul cosmic. Realitatea nu-i aduce nici un prejudiciu, dar nici vreun beneficiu imediat, pentru ca o ignora, traieste paralel cu ea. Dar se va izbavi fatal de aceasta realitate abia in momentul revelatiei sentimentelor care zac latent in sufletul sau, trairi materializate in prezenta fermecatoarei Zina care "incearca sa-l aduca pe ratacitorul Hyperion pe pamant"[36]. La fel ca in alegoricul poem eminescian, zbaterea intre apolinic si dionisiac va fi solutionata practic de femeia care esueaza in incercarea de a-l abate pe micul geniu din sfera astrilor fara viata. In vreme ce Lazar va fi descumpanit privind prin ochean la micimea sufleteasca a filistinei Zina pe care doar imaginatia lui o ridicase la rang de zeita, aceasta va uita repede scurta ratacire prin universul de neinteles al astronomului, plecand la brat cu "omul faptei", Inelescu, de altfel, o ipostaza mai boema a reputatului domn Cornoiu.

Eterna poveste de iubire disputata in razboiul dintre sexe, eterna confruntare a visatorului Adam si a voluntarei Eva, este impregnata aici de accente satirice, scriitorul pedepsind parca excesul de imaginatie care suprima elanul vital al protagonistilor sai si ii transforma in victime ale propriilor obsesii.

Foarte diferit fata de ceilalti eroi ai romanelor sale, caracterizati prin exhibitionism viril si dorinta de posesiune, personajul imbracat de Andrei Lazar pare mai degraba un adolescent timid in lupta cu visele-i marete, afisand o mina copilareasca, daca nu chiar usor efeminata: "D-na Cornoiu il examina intruna completandu-si observatiile; figura aceea mica, delicata, palida, fara a fi slaba, era intr-adevar aceea a unui copil precoce, cu fruntea exagerat de inalta, cu ochii mari, asternuti de un straniu luciu, intens negru, nelinistitor; parul inchis ondula usor la tample si cununa lui parea sa adaoge si mai mult sumbrului misterios al ochilor. Pieptul ingust si mainile fine duceau inchipuirea la un trup mic, dar plin, la brate moi de femeie. Un copil! Conchise ea"(p.53).

Printre calitatile pe care le remarca la micul astronom se numara una extrem de rar intalnita in hidoasa lume a parvenitilor de provincie: sinceritatea. Stangaciile dascalului si sinceritatea lui vadita contrastau frapant cu mediocritatea si cinismul celorlalti monstruleti servili ce gravitau in jurul ilarului napoleonid, Vucol. Din pacate, atractia Zinei nu e motivata de altruismul ei, ci dimpotriva, orgoliul, egoismul reprezinta motorul central al actiunilor sale; dorinta exacerbata de a fi in centrul preocuparilor celorlalti, coroborata cu ambitia de a coordona ascensiunea politica a sotului ei, o transforma intr-un fals ideal de o feminitate indoielnica, iubita in taina doar de niste barbati naivi, incapabili sa scruteze adancul ei sufletesc. Esecul lui Lazar nu este o consecinta a faptului ca marea himera a reveriilor lui si-ar fi schimbat in vreun fel atitudinea; vina ii apartine tot lui pentru ca a exagerat, fiind incapabil sa vada dincolo de niste aparente inselatoare.

Eroul acestei carti, sau mai bine spus, antieroul, lipsit de pofta de viata si de orice initiativa nu e capabil de autocunoastere si implicit, interpreteaza eronat situatiile de viata pe care le traverseaza, ceea ce ii aduce inevitabil nefericirea si, in final, sucombarea. Ce inseamna drama lui Lazar? Poate o modesta parabola a omului modern insingurat, amenintat de teroarea unei istorii ce nu tine cont de el, a crizei de singuratate ce pandeste fiinta umana, grabindu-i sfarsitul inexorabil?! Parasit de divinitate, atras de himere si devitalizat, eroul acestei proze (in care citim parca, printre randuri destinul scriitorului insusi) se lasa tutelat de o indepartata Andromeda careia ii inchina naiv viata.

Ca un alt mester Manole, neputincios sa insufle viata creatiei (perpetuum mobile), dar si sa isi consume fericirea, Andrei Lazar nu poate trai fara cele doua jumatati (creatie vs. iubire) care intregesc fiinta eului creator, astfel ca recurge la gestul suprem al sacrificiului de sine, intrand pentru eternitate sub protectorul brat al Andromedei si unindu-se cu nefiinta, intr-o sugestie tipic eminesciana, romantica. Esecul metafizic starneste o atat de profunda dezamagire in sufletul eroului, incat duce la sinucidere. Cel putin din aceasta perspectiva, pastrand proportiile, eroul lui Gib Mihaescu se apropie de personajul dostoievskian, caci subscriem opiniei profesorului clujean, Maria Voda Capusan, pentru care "cel care se sinucide alearga dupa o imagine pe care si-a faurit-o despre sine insusi; nu ne omoram decat pentru a exista"[37].

Moartea protagonistului este simbolica, sugerand criza unei lumi ce respira necontenit, cum spune Ioana Parvulescu, "aerul timpului incarcat de amintirea unui razboi mare si de presimtirea unui alt razboi()"[38].

In lumea populata de mediocri dascali fara vocatie, fiecare isi cauta jumatatea, dar nu o gaseste, caci androginia e o stare initiala ce trebuie dobandita indiferent de sacrificii. Lazar, ca exponent al unei lumi amenintate de tavalugul istoriei, parcurge drama lipsei de comunicare a omului modern, intr-o societate zdruncinata de traumele unei istorii absurde, determinand imposibila cunoastere autentica a alteritatii si mistificarea realitatilor celor mai banale. Ideea jertfei necesare e continuta de insusi titlul romanului, Andromeda fiind cea care ispaseste pacatele mamei sale, Cassiopea. Am conchide astfel ca Zina este mai degraba un avatar al zietei amintite, mandra, orgolioasa si posesiva.

In opera oricarui scriitor exista teme obsesive recurente, capabile sa confere un timbru specific universului creatiei. Un bun prieten al scriitorului, Cezar Petrescu, se intreaba retoric, incercand sa-si lamureasca statutul creatorului in lume: "Caci ce face in definitiv scriitorul? Ca si calatorul, deformeaza, transfigura evenimentele si peisagiile, indivizii si caracterele, retuseaza, transpune, uzurpa realitatea - e un fel de mincinos sincer, un mitoman incurabil () O carte, chiar cea mai sumbra si dezolanta, in fond nu este decat visul care se razbuna pe realitate"[39].

In alta ordine de idei, debutul romancierului pune in lumina o oarecare incercare a acestuia - remarcata si de Nicoale Balota - de a se elibera de supratema nuvelisticii sale cantonata in sfera psihologiilor de tip obsesional. "E vadita dorinta de depasire a unei maniere, chiar daca rezultatele sunt derizorii"[40], nota sceptic criticul N. Balota in studiul De la Ion la Ioanide.

Un articol aparut in revista "Manuscriptum" sintetizeaza eforturile scriitorului care, extrem de lucid, constata chiar in timpul lucrului la Bratul Andromedei ca naratiunea se risipeste in multiple actiuni paralele sau concurente, motiv pentru care abandoneaza primele doua proiecte in care "pe langa timidul profesor Andrei Lazar, mai aspira la dragostea doamnei Cornoiu si Mihail Aspru, care nu se deosebeste ca structura sufleteasca, in aceasta varianta, prea mult de celalalt indragostit"[41], dupa cum sustine Al. Andriescu, semnatarul articolului evocat.

Dupa o cercetare atenta a arhivei din casa scriitorului de la Dragasani, criticul si editorul Operelor gibmihaesciene constata existenta in paralel a celor trei variante de text din manuscrisul romanului in discutie, insotite de numeroase glosari si inserari ce lamuresc definitiv procesul de elaborare a cartii, aducand in egala masura, unele informatii pretioase si pentru intelegerea genezei ultimului roman, Donna Alba. Dar cum toate romanele sunt cladite pe acelasi pivot narativ - iubirea unui barbat pentru o femeie mandra, intangibila -, scriitorul isi regandeste scenariul epic din care il elimina pe Mihai Aspru, devenit protagonist in ultimul roman amintit mai sus. Si aceasta pentru ca Andrei Lazar trebuia sa rivalizeze nu cu un fantast ca si el, ci cu un ins pragmatic, un "om al faptei" pe care il va desemna in rolul vulgarului Nae Inelescu. Acelasi Al. Andriescu face o remarca generala la care subscriem, cu privire la romanul in discutie: "Fara sa fie o biruinta literara, acest roman al lui Gib I. Mihaescu, in care pasta epica este inca nesupusa, anunta prin originalitatea personajului principal, care dovedeste o extraordinara putere de iluzionare, impinsa pana la limitele dintre normal si anormal, marile lui creatii viitoare"[42].

Patrunzand in laboratorul de creatie gibmihaescian, constatam ca romanul de debut, cu toate scaderile si incongruentele semnalate si in ciuda scriiturii usor compozite, reprezinta un exercitiu necesar, fundamental, prin care scriitorul invata sa-si disciplineze cu perseverenta intentiile epice pe spatii ample, sa isi decanteze materialul pe care il va da spre publicare abia dupa numeroase cautari si oscilatii. Seriozitatea si abnegatia prozatorului nu vor ramane fara ecou, pentru ca productiile urmatoare - mai ales Rusoaica si Donna Alba - vor constitui o surpriza neasteptata atat pentru unii critici - care au primit debutul romancierului cu scepticism si uneori sarcasm -, cat si pentru cititorii pasionati de literatura realismului psihologic, al carei farmec rezida, in cazul lui Gib Mihaescu, in explorarea obsesiva a temei obsesiei.