|
|
|
"IDEOLOGIA' si "FILOZOFIA' SIMBOLISMULUI
Aparut in plina criza a culturii si societatii burgheze, la sfirsitul secolului al XIX-lea, simbolismul prezinta multe din fisurile si simptomele acestui mediu social care se descompune. Un apasator si obsedant sentiment de dezagregare, de decrepitudine, il patrunde. De unde o anume predilectie pentru ideea de "decadenta', pentru procesele sufletesti, artistice, sociale, istorice in plina carenta, in curs de dizolvare, de prabusire iremediabila. Sub acest aspect si numai sub acest aspect, fenomenul a indreptatit calificativul de "decadenta', ilustrat de aceasta literatura. Ea este:
"Caracteristica decaderii unui intreg sistem de relatii sociale, si de aceea a fost numita pe buna dreptate arta decadenta.'1
Notiunea nu implica insa, in mod necesar, o judecata estetica negativa, in sensul ca aceasta poezie ar fi peste tot si in mod obligatoriu inferioara artistic unei alte poezii, precum cea academica sau parnasiana, care o precede si impotriva careia simbolismul se ridica. Ideea de "decadenta' traduce in primul rind un anume continut ideologic si moral, sentimentul "sfirsitului de veac', constiinta declinului
si a prabusirii unei civilizatii, a sterilizarii literaturii «de marile pasiuni si entuziasme, exacerbarea sa in rafinamente rare, agonice, uneori maladive. Spectrul .esecului, al ratarii, terorizeaza spiritul multor poeti ai acestei epoci, care simt prapastia deschizindu-se la picioare. O clipa, ei incearca voluptatea prabusirii in neant. Apoi, scot un strigat de spaima si alearga dupa diverse formule de salvare, de ordinul stupefiantelor morale: artificialitati, estetisme, ocultism, ezoteric.
Toate reprezinta solutii ineficiente, de expedient, produse de dezorientarea morala a acestor poeti, in plina criza de neadaptare, de neintegrare sociala, deruta in care vibreaza foarte viu sentimentul prabusirii unei lumi pindita de o catastrofa iminenta. Cunoscutul sonet Langueur al lui Verlaine, din ciclul Jadis et Naguere, este, in primul rind, un document de o mare luciditate istorica. Paralizarea vointei, in clipa cind nici nu poti incerca gestul de salvare al vietii, nici indeparta perspectiva apropiata a mortii, cu o fina introspectie a tuturor nuantelor ambiguitatii morale care insoteste astfel de stari de confuzie, gaseste in Verlaine un interpret memorabil:
Je suis l'Empire a la fin de la decadence.
L'ame seulette a mal au coeur d'un ennui dense. La - bas on dit qu'il est de longs combats sanglants, On n'y pouvoir, etant si faible aux voeux si lents, On n'y vouloir fleurir un peu cette existence.1
Imaginea obsedeaza si pe Samain, evocator al aceleiasi atmosfere de decadenta romana, pierduta in rafinamente, in timp ce barbarii se pregatesc sa dea Romei lovitura de gratie. Sonetul Fin d'empire, din
seria Au jardin de l'infante, se incheie cu imaginea statuii de marmora care tresare in umbra auzind:
Craquer sinistrement l'Empire grandiose.1
Prin contaminare ideologica, dar si prin sublimarea unor experiente proprii, determinate de propriul lor mediu, constiinta "decadentei' societatii apare si la simbolistii romani, pentru care acest fenomen constituie o evidenta si tragica realitate. .Stefan Petica isi insuseste teoriile lui Sar Peladan despre decadenta latina2 (Finis Latinorum I, Paris 1899), care incep sa circule si in publicatiile noastre3. Pe urmele lui Verlaine si Samain, Al. Obedenaru .evoca si el, in Agonie, prabusirea Romei imperiale4. Cit priveste pe Mihail Saulescu, foarte receptiv la seismele societatii in care traieste, acuitatea observarii descompunerii sociale este deosebit de vie. Cazul sau este cu atit mai interesant, cu cit la acest poet incepe sa devina vizibila tentativa iesirii din criza, sa se puna problema gasirii unei solutii:
,,E ceva putred in aceasta Danemarca a politicianismului nostru E ceva putred inauntrul nostru. Pe cit de frumos ar parea totul pe dinafara. Si e ceva de vindecat aici, de taiat, de curatat, de extirpat! Nenorocirea ar fi daca ne-am putea, in sfirsit, incredinta ca nu ceva, dar totul e de vindecat, taiat, curatat si extirpat.'5
Exemplare intre toate sint insa confesiunile lui Bacovia, care au avut norocul sa-si gaseasca si o transfigurare poetica remarcabila. El este animat de convingerea adinca a participarii la spectacolul unei lumi in prabusire, idee exprimata periodic de poet, atit inainte, cit si dupa primul razboi mondial. Descompunerea societatii contemporane constituie o adevarata obsesie bacoviana. in 1911, el scrie:
Pestradaurlaviatasimoartea
Siplingapoetiipoemalorvana.,.
Stiu,
Darfoameagrozavanu-igluma,nu-ivis,
Plumb,sifurtuna,pustiu.
Finis
Istoriacontemporana
in 1925, constata la fel: "Sintem la sfirsit'1. Departarile, pentru poet, "profilau o civilizatie ca o silueta darimata'2. Timbrul versurilor sale este al deznadejdii incurabile:
E un secol ae-a binelea bolnav, Ca-s bolnav si eu nu ma mir.
Dezagregarea, in poezia lui Bacovia, contamineaza materia organica si anorganica, omul si peisajul, societatea si viata, lumea intreaga:
Ceiviisemiscasieidescompusi, Culutuldecalduraasudat.
Poetul are in cel mai inalt grad sentimentul ago-' niei lumii in care i-a fost dat sa traiasca. De unde constiinta tragica a existentei sale, el care a aparut tocmai in acest moment de declin al evolutiei istorice3. Ca Bacovia a intuit prabusirea lumii burgheze, faptul este in afara de indoiala si intr-un sens. simbolic pentru intreaga generatie simbolista. Si alti poeti au intrevazut realitatea, evocind agonia epocii. Dar adesea ei sint inclinati sa priveasca intregul spectacol cu un ochi pur contemplativ, ca pe o priveliste de mare rafinament. Istorismul lor se preface intr-un estetism al senzatiilor rare, foarte comun mai ales la poetii francezi care au exploatat aceasta tema. La Bacovia perceptia societatii in plin proces de dezagregare atinge in schimb proportiile intensitatii tragice, si in acest punct decadentismul .estetizant este cu mult lasat in urma.
Exista foarte multe indicii, atit in poezia simbolista occidentala, cit si in cea romana, care demonstreaza ca aceasta constiinta a descompunerii sociale este doar punctul de plecare al unui proces mai complicat, din cele mai bogate in aspecte. Daca societatea contemporana se prabuseste, fenomenul se datoreste unor anume cauze, care incep sa devina perceptibile. Si apoi, in fata unui eveniment de dimensiuni istorice, o luare de atitudine, de aprobare sau respingere, se produce in mod inevitabil, intr-o forma sau alta, aceasta clarificare se constata la toti poetii simbolisti, si este deosebit de semnificativ faptul ca la nici unul dintre ei nu intilnim un sentiment de regret, de solidarizare, de compatimire pentru lumea care trosneste. Dimpotriva, ceea ce se constata este chiar bucuria dezastrului, satisfactia ca o ierarhie sociala incompatibila cu idealurile poetului se prabuseste. In permanenta stare de 'izolare si chiar de rebeliune morala fata de mediu, ei exclama agonic, impreuna cu Des Esseintes, eroul lui Huysmans, din A Rebours:
Eh! croule done, societe! meurs done, vieux monde.'1
Aceasta miscare de revolta, aparent enigmatica, are cauze precise. Ea traduce o nevoie imediata de eliberare, de emancipare de sub tirania societatii asezata pe baze mercantile, plate, triviale, burgheze in esenta. Mai intii sub forme boeme, de refuz ostentativ al mentalitatii filistine, a pretinsului "bun-simt'; apoi de critica, din ce in ce mai explicita, a insesi principiilor burghezo-economice de viata. Eliberarea are de scop descatusarea tuturor ideilor, emotiilor, sentimentelor, dorintelor, viselor, pe care societatea burgheza le inabusa, pe care lumea aristocratiei banului le dispretuieste cu suficienta. De aceea, resortul adinc al acestui "anarhism' vazut de
la suprafata va fi o ura profunda pentru burghez, chiar daca atitudinea luata este de multe ori literara, transfigurata, sau pur verbala.
Care era situatia sociala in Franta si in general in Europa, in epoca primelor manifestari si luari de pozitii simboliste?
inca sub imperiul al doilea, triumful burgheziei franceze devenise total. O societate meschina, avida de cistig si foarte plata, se consolidase, lipsita de idealuri inalte, de sensibilitate si generozitate, de intelegere pentru arta:
"Clasa celor care o cultivasera - observa retrospectiv Raicu lonescu-Rion, in 1894 - ajunsese atotputernica: nu-i mai interesa nimic din durerile~'sj schimbarile sociale, nu mai aveau de aparat o cauza sociala'1.
Domina spiritul de afaceri, cultul agresiv al banului, individualismul egoist si rapace, mediocritatea spirituala. Trivializarea si comercializarea valorilor generalizase utilitarismul vulgar al constiintelor, pro-movind pe plan social tipul burghezului suficient si plat, fara probleme, stupid in lipsa lui de ..idealuri, "serios' prin acumulare de prejudecati, ipocrizie si aviditate de acaparare.
Este atmosfera sufocanta si triviala care exasperase pe Flaubert, in care Albatrosul lui Baudelaire se simtea izolat, si care, dupa 1870, crease acel. climat irespirabil, denuntat de atitia scriitori in operele lor. intr-o astfel de ambianta, temperamentele poetice vor incerca periodic senzatia asfixiei morale. Cum evadarea din acest cadru social se dovedea cu neputinta, ceea ce se naste in constiinte va fi ex- .. plozia nihilista, marea furie abstracta, indignarea maxima, efervescenta ideii de "revolutie' totala. Sl-ea se traduce, datorita psihologiei de clasa mic-bur-gheza, in special prin revolutii literare, artistice, in care principiile, temele, gustul burghez sint des-
fiintate cu violenta. Era singurul domeniu in care,, in conditiile istorice date, victoria "antiburgheza'-putea fi imediat posibila.
Trebuie, de asemenea, subliniat faptul ca aceeasi stare de spirit genereaza si anumite orientari politice de "stinga'. In perioada in care primele organe simboliste vad lumina, isi fac aparitia in Franta sl o serie de reviste politice de avangarda, radicaler socialiste, revolutionare: La Nouvelle rive gauche-(1882), Lutece, (1883), Revue Independante (1884)1.. In aceste foi se proclama insurectia generala impotriva tuturor sistemelor mostenite, valorilor si ierarhiilor. Toate sint declarate caduce, perimate, eronate. Noua arta, cu sensibilitatea si orientarea sa-ideologica regeneratoare, le va inlocui pe toate. A se vorbi, pe baza unor astfel de fapte, de un adevarat "simbolism social' reprezinta recunoasterea unei realitati istorice evidente2,
Preluind antipatia romanticului fata de burghez,, simbolistul o dezvolta mai intii in forme boeme, uneori mistificatorii, dar si direct polemice, programatice. "Daca se inarmeaza cu «fumisme» exterioare-.- recunostea Laforgue - poetul o face numai pentru a indeparta pe burghez'3. Din critica si parodia antiburgheza, unii simbolisti, ca Laurent Tail-hade, isi fac o adevarata specialitate (Au pays dw. mufle). in ciclul Poemes Aristophanesques exista o Ballade touchant l'ignominie de la classe moyenne. La precursorii Baudelaire, Rimbaud, Villiers de-l'Isle-Adam, a existat aceeasi ostilitate declarata, aceleasi sarcasme pentru trivialitatea, conformismul si plictiseala vietii burgheze. Fenomenul se verifica-pe scara europeana, in toate literaturile, inclusiv in cea rusa, in care simbolismul se evidentiaza ideologic printr-o revolta si satira antiburgheza egala1. Aceste atacuri, chiar daca nu zguduiau profund fundamentele societatii contemporane2, traduceau nu mai putin o totala inaderenta si inadaptare la regimul sau moral, devenit odios, respingator.
Un proces similar de protest din partea poetilor se petrece si in Romania dupa 1866, perioada combinatiilor burghezo-mosieresti, si mai ales catre 1880. Paralel cu miscarea socialista, cu care unii dintre poetii simbolisti au avut, de altfel, legaturi (St. Petica, D. Anghel au colaborat chiar la presa socialista), se inregistreaza si in cercurile noastre literare (care vor resimti, intr-o masura mai mare sau mai mica, influentele simbolismului apusean) o serie de proteste antiburgheze, deosebit de categorice.
Macedonski, care le initiaza, creind si in aceasta directie scoala, desi nu avea o ideologie sociala precis formulata, a facut toata viata sa profesie de credinta antiburgheza. El este adversarul declarat si dispretuitor al "burta-verdism'-ului, visind o ordine in care "avutia nu va fi un merit -- sau supremul merit'3. Ceea ce ar vrea sa impuna poetul este o noua scara de valori, in care arta, poezia sa domine de sus banul si mai ales pe posesorul lui. De unde, revendicarea unui loc mai inalt de acordat poetului in societate. De aceea, Macedonski exalta poezia, "in mijlocul luptei aprige pentru viata, in al imbur-ghezirei inimii, in al palei vointi ce conduce, din acest punct de vedere, opinia publica si presa'4. Ca si Rimbaud, el va arata simpatie pentru comunarzi, evocati intr-un sonet (Luvrul).
Repulsia sa organica pentru burghezie, provenind din reactiuni boieresti de clasa, educatie estetica si inclinari temperamentale, pe deplin conturate inca din 1882, va fi tipica atit primei generatii simboliste, care provine din cenaclul sau, cit si celei de a doua, a Vietii noua si a lui Ion Minulescu:
M-am nascut in niste zile (And timpita burghezime, Din tejghea facind tribuna, legiune de cotcari, Pune-o talpa noroioasa pe popor si boierime; Zile cind se-mparte tara in calai si in victime Si cind steagul libertatii e purtat de circiumari.
Cind ideologia socialista va veni sa consolideze si sa canalizeze aceasta aversiune antifilistina, fenomen care se observa incepind cu Traian Demetrescu, ea se generalizeaza si se exprima in termeni de o fermitate deosebita. Ca si Macedonski, dar cu toata amaraciunea micului-burghez declasat, proletarizat, Traian Demetrescu face procesul "prejuditiilor familiilor burgheze'1, al societatii burgheze, surprinsa in tipurile sale caricaturale: filistinul care casca (O filozofie, Sensitive), burghezul zgircit (Un om de prisos), bacanul care goneste "cintaretul de strada', toptangiul care interzice baiatului de pravalie sa cumpere carti etc. Bestia neagra este "burghezimea exploatatoare, ignoranta, nepasatoare de stiinta si arta'2.
Aceeasi revolta se constata si la Stefan Petica, deosebit de bine precizata in faza sa socialista, dar continuata mocnit in tot timpul vietii sale de proletar intelectual, sentimental si sensibilizat de suferinta:
"in mijlocul Bucurestilor, zilele calduroase au facut si mai vadit mercantilismul nesatios al burghezilor'3.
Nu exista poet trecut pe la Macedonski sau adept al poeziei "noi' simboliste, descoperita si pe alte cai, care sa nu-si declare profunda sa antipatie antiburgheza, repulsia de a trai in mijlocul societatii plate si cenusii, dominata de aceasta clasa. Asemenea tuturor simbolistilor francezi, Mircea Demetriad, marturiseste:
Uritul vremii de astazi deasupra mi s-a-ntins.
La rindul sau. Al. Obedenaru ironizeaza spaima de moarte a burghezului:
O.'nupotifiasaurita Precumte-arcredeunburghez.
Un alt poet, obscur, pe nume luliu Dragomirescu, apartinind aceleiasi scoli, se exprima intr-un sti! teribil:
"in tara in care cintaretii de orice calibru fabrica stihuri pentru pristalul inaltei institutii; in epoca in care soarele cugetarii drepte e o halucinatie, iar burghezul imond arunca o mosie pentru capriciul unei prostituate, fara sa dea un leu pe un volum de versuri; intr-o asemenea tara si intr-o asa epoca un luliu Dragomirescu trebuie sa zimbeasca'1.
in polemici, ripostele sint violente, si D. Karna-batt scria astfel:
"Noua revista romana, fidela tacticii sale de a ridiculiza cu obisnuitul ei spirit burghez aspiratiile-poetice ale tinerei generatii, si-a facut datoria im-proscind cu rautati si acest volum de versuri. Aceasta Revista romana oare nu e creata de o asociatie de bacani si tinichigii?'2
Nu incape indoiala ca aceste proteste sint expresia unei sincere si precise stari de spirit, de revolta antifilistina, produsa de apasarea triviala a mediului. Constient sau difuz, se simte la o serie intreaga de poeti romani, dupa 1880, dezgustul fata de societatea contemporana. "Lumea a inceput sa li se para gretoasa', observa, din directie socialista, Raicu lonescu-Rion1, si confesiunile in acest sens ne intimpina din toate partile. Caleidoscopul lui A. Mi-rea ataca in spirit macedonskian burghezul "burta verde', pe care-1 sfideaza:
Infam burghez!
Socoti ca tin eu sa ma celebrezi?2
Emil Isac surprinde contrastul dureros intre suavitatea existentei si vulgaritatea pasiunii acumularii:
Dorm burghezii si-si string in brate comorile. Pe mine ma nelinistesc, caci se ofilesc florile.
Marturia cea mai dramatica a conflictului cu acest mediu, surprins in toata nefericirea, mizeria, mediocritatea si descompunerea sa morala, o ofera insa poezia lui Bacovia, expresie a unei mari deznadejdi, din fericire nu iremediabila:
Eu trebuie sa plec, sa uit ceea ce nu stie nimeni, Mihnit de crimele burgheze, fara a spune un cuvint, Singur sa ma pierd in lume nestiut de nimeni Altfel,egreupepamint
in aceasta lume, totul se corupe, totul moare: iubire, elan, valori sufletesti. Destramarea este conditia tragica a poetului cu repulsie pentru burghezie, si cazul lui Bacovia are semnificatia unui adevarat document de epoca.
in plus, in orice atitudine si sfidare boema, trebuie descifrata si o anume atitudine antiburgheza, ne-conformista, de fronda si epatare. Astfel de manifestari au fost numeroase la noi, devenind tot mai frecvente dupa 1900, dupa intoarcerea primilor nostri simbolisti de la Paris, unde au frecventat si s-au patruns de atmosfera cafenelii literare. Cit priveste pe Ion Minulescu, ironizarea valorilor si conventiilor burgheze face parte integranta din stilul intreg al personalitatii sale.
Ca nu este vorba numai de un simplu protest poetic, gratuit, de o atitudine literara oarecare, ci de o anume orientare ideologica, precis antiburgheza, rezulta si din faptul ca burghezia este definita si atacata in esenta sa de clasa, de detinatoare a capitalului. Propaganda socialista isi facea aici, in buna parte, efectul. Dar trebuie aratat ca ostilitatea anti-plutocratica se constata si in alte sfere, pur literare, in care influenta lui Macedonski este hotaritoare. Acesta vedea in burghez pe capitalistul care se inchina "vitelului de aur', si Literatorul combate -aceasta tendinta chiar din primul sau numar1. Asemenea socialistilor, poetul denunta structura plutocratica a societatii noastre2, mentinindu-se pe o linie anticapitalista constanta de-a lungul intregii sale activitati literare. El este chiar obsedat de imaginea bancherului modern, avid, posedat de delirul de putere, si eroul sau Dorval, din Le Fou?, reprezinta tocmai o astfel de simbolizare. Macedonski are singur grija sa precizeze substratul ideologic al piesei sale:
"Nu este mai putin adevarat ca ce omoara astazi Europa este regimul banului, care este regimul social al fiecarei tari. intr-un cuvint, Europa moare de americanism.
Vreti sa stiti ce sint statele actuale? .. . Nimic mai mult decit niste forme industriale si comerciale. . .'3.
A fi burghez, capitalist, negustor, toptangiu. in aceste cercuri literare, in care simbolistii isi formeaza punctul de vedere asupra societatii, trecea drept suprema infamie, si se pot cita suficiente documente literare, dintre cele mai semnificative, despre acest spirit, mult mai raspindit decit s-ar banui, in cenaclul lui Macedonski, burghezul filistin si bogat este pus in permanenta la stilpul infamiei, si dispretul sau este contagios.
Aceasta atitudine anticapitalista are o continuitate remarcabila, si ea se constata pe durata intregii epoci de aparitie si de dezvoltare a simbolismului romanesc. Cristalizat in perioada de ascensiune si de stabilizare relativa a burgheziei, la care el nu adera, simbolismul reprezinta in sfera literara cea mai vie opozitie anticapitalista posibila la niste poeti incapabili de actiune practica, contemplativi si sentimentali prin definitie. Ei n-au structura luptatorului politic. Chiar atunci cind adera la socialism, cazul lui Petica, al lui Anghel, al altora, acesti poeti nu se vor dovedi aderenti hotariti, definitiv cistigati cauzei. Dar chiar dupa ce parasesc miscarea socialista, anticapitalist! convinsi ei tot vor ramine. Ravagiile alienarii omului si moartea poeziei, intr-o astfel de societate, sint lucid percepute si exprimate de toti acesti poeti, nu lipsiti de civism, ci numai de consecventa militanta, carora li s-ar face o nedreptate daca i-am invinui de neparticipare, macar in constiinta, la cele mai grave si esentiale probleme ale epocii. Prin socialism si lectura lui John Ruskin, Stefan Petica ajunge la urmatoarele concluzii despre soarta artei in regim burghezo-capitalist:
"Aceasta frumusete ideala a fost stricata, pinga-rita si batjocorita de progresul capitalist. Capitalismul a distrus frumusetea si armonia liniilor, caci el a prefacut vaile in gropi de carbuni, el a stricat puritatea liniilor muntilor, taind si sapind mine si tu-nele, el a umplut potecile inflorite de odinioara cu praf negru si asfixiant, el a desfrunzit padurile verzi, inecindu-le in fum de uzine. Pe unde a trecut capitalismul, frumusetea a pierit, pe unde a pierit frumusetea, a pierit si morala. N-a ramas in urma decit o clasa trandava si luxoasa, care nu face nimic, ne-pasatoare fata de arta, batjocoritoare fata de ideal, si o clasa saraca si istovita de munca si de suferinta, care n-are timpul si nici libertatea de suflet trebuincioasa pentru a pricepe si iubi arta.'
Punind problema in acesti termeni, este netagaduit ca "estetismul' lui Petica, al simbolistilor in genere, reprezinta o forma ideologica a luptei de clasa:
"S-a adus un argument in sprijinul concentrarii avutiilor de cit mai putine miini: acest argument e ca bogatii intretin luxul si ca luxul e trebuitor dezvoltarii artei. Greseala! Luxul nu are de-a face intru nimic cu adevarata arta; dimpotriva, el e mai degraba negarea desavirsita a acesteia. Deci, arta n-are si nu trebuie sa astepte nimic de la clasa bogata.''1
Acest poet nu apara pozitia artistului izolat, a carui sensibilitate si vocatie pentru frumos ar suferi, numai ea singura, de pe urma burgheziei capitaliste. El nu cere o arta pentru elite, ci una pentru intregul popor. Ceea ce anuleaza capitalismul este deci creatia si receptivitatea estetica insasi a masei, nu a unui singur poet abstras si egolatru:
"Ramine insa clasa de jos, dar aici se intilneste o alta piedica: mizeria distruge frumusetea si pune pe om in neputinta de a pricepe in intregime o opera estetica. Distrugindu-se frumusetea, se distruge morala, si astfel clasele de jos sint amenintate sa inceteze cu totul de a mai trai sufleteste. O reactie se impune. Trebuie preparate sufletele a opri din vreme desavirsita distrugere a frumusetii si desavirsita decadere a sentimentelor.'2
Fireste, in simbolism circula si imaginea poetului orgolios, superior si distant. Dar nu poporul inspira ,. o astfel de reactiune, ci exclusiv burghezul, capitalistul, actionarul la banci, asa cum citim si in CaleidoscopulluiA.Mirea:
Poetsiactionar,
Veti ii de-acord cu mine ca s-a vazut cam rar!3
Prin publicatiile epocii, colaboratorii simbolisti strecoara nu o data produsele revoltei lor ideologice, problema capitala fiind mereu aceea a soartei poetului in capitalism. Cite o strofa, ca la Barbu Nem-teanu, este revelatoare:
Galati,orascumplitdenegustori, Latinestapoetulca-nSodoma Elsamanacutrudamindreflori, Tunulepotisimti,insa,aroma*
in revista Versuri si proza, care arata interes in preziua primului razboi mondial pentru socialism, se afirma :
"Cea mai idealista generatie a istoriei cade sfari-mata de opera industriei capitaliste'.2
In aceste medii provinciale, obscure (Galati, Iasi, Bacau), presiunea societatii banului inspira indignari sumbre, refulate, amaraciuni cumplite, si poetul acestor revolte sufletesti infinite este, incontestabil, Bacovia. Mahalaua sordida, proletara, indura sfidarea casei somptuoase, inconjurata cu grilaj de fier forjat, in interior se petrec orgii, casele de bani isi profileaza ostentativ silueta, dar la periferie:
Prozaicipaminteni,
Pedrumuriaumurit,
Dezurnetuldebaniinabusit,
inlumeaastacudugheni.
Bacovia are limpede viziunea societatii capitaliste plina de antagonisme, jungla concurentei si a luptei pentru existenta:
Oumbramormaindpaseste Eomatit,siedestul; Si-acumne-omgituitovarasi Elom flamind,euom satul.
Pervertirea morala, coruperea constiintei in acest mediu, este de asemenea surprinsa:
E-un secol mic,
Toti mint,
Cind totul e pentru argint.
Cind orice se vinde Cind orice e marfa.
Filiatia ideologica este neintrerupta si dupa primul razboi mondial, cind, alaturi de celelalte forte progresiste, critica simbolista va denunta si ea "rapacitatea capitalismului modem', indignindu-se "cit de mare si de neinlaturalnica e tirania capitalismului in actuala orinduire sociala'1.
Despartirea de burghezie a simbolistilor este reala si ea se constata in toate directiile. Pe plan politic se produce aceeasi incompatibilitate flagranta, dovada permanenta lor ostilitate fata de politicianismul burghez, demonstrat de Stefan Petica2, de Ovid Den-susianu3, de D. Anghel, in Arivistul etc. Si mai accentuata este respingerea nationalismului samanatorist, atitudine tipica intregului curent, manifestata prin luari de pozitii dintre cele mai clare, evidente inca de la Traian Demetrescu si Macedonski. Cel dintii combatea antisemitismul (Evreul, Intim) si contesta din principiu (in 1889) poezia de tip patriotard, pe care credea ca o surprinde in special la V. Alecsandri4. Cel de al doilea nu mai voia sa accepte (in 1895) "nici o sforaire patriotica cu Traian'5. Ei sint urmati indeaproape de Stefan Petica, mare adversar al partidelor ulterior denumite "istorice', care:
"Au facut numai rau patriotismului, tirindu-1 prin intruniri de bilci si prin discutii de cafenele si fa-cind din el stilpul pentru a ajunge la putere'6.
Un constant antinationalist se releva a fi si D. Anghel, detractor al "falsului patriotism'1, al huliganismului antisemit, inspirator de progromuri, ale caror victime le deplinge in Un cimitir:
"Erau si movile insa, pe care sta insemnat numai un numar, gropi comune in cari frinturi de trupuri mutilate, miini zgircite in groapa agoniei, capete' sfarimate de lovituri de cizme, au fost zvirlite la intimplare, dupa cum au fost culese prin tirgul devastat de furia huliganilor .. .'2.
Sistematizarea si teoretizarea acestor tendinte se-produce la Vieata noua, prin Ovid Densusianu, foarte sceptic nu numai la valoarea politica a poeziei patriotarde, dar si direct adversar al ideologiei nationaliste care o inspira:
"Poezia patriotica3 nu schimba soarta popoarelor; aceasta nu preface prin insufletirea pe care o dau imprejurari multe la un loc, ci prin puterea care iese din fapte, nu din vorbe, oricit de frumoase ar fi ele, oricit ni le-ar trimbita rimi rasunatoare'.
Poate sa para surprinzatoare la un estetician al poeziei noi, invinuita de apolitism, indemnul la fapta si actiunea politica. Dar acestea sint faptele si textele, absolut elocvente:
"Poezia patriotica poate sa insemne ceva, sa arate o stare sufleteasca, dar alte framintari aduc si intaresc aceasta stare; nu ea vine sa limpezeasca zilele de furtuna, nu ea vine sa ne dea dezlegarea in vre-mile de cumpana grea - altceva, si mai ales astazi, ridica fruntile din tarina.'4
Ovid Densusianu a combatut in mod constant "fanatismul nationalist si exagerarile'5, si asta intr-o-perioada cind Samanatorul cerea taxe prohibitive pe importul cartilor straine, masura nu luata in deriziune cum se cuvenea, ci criticata cu cea mai mare gravitate1. La Vieata noua, ceea ce s-a profesat a fost patriotismul constructiv al faptelor, printr-o demascare permanenta a demagogiei politicianiste burgheze:
"Patriotismul asteapta si el la noi sa nu se mai piarda in nebulozitati, in romantism usuratec, in vorbe ametitoare - mai mult ca oricind trebuie apropiat astazi de realizarile vietii, intemeiat pe fapte'.
in acelasi spirit liberalizant, progresist, intr-o epoca de intoleranta nationalista, sovina, era combatut si traditionalismul, pozitie reactionara care ducea, nu numai in literatura, la o falsa opozitie intre sat si oras, ci mai ales la respingerea oricarei influente straine. La acest capitol al ideologiei noastre progresiste, care ar trebui studiat in adincime, simbolismul aduce o contributie serioasa, imbogatind dialectica traditie-inovatie cu argumente si clarificari notabile. Pentru simbolisti, specificul national nu reprezinta nici un monopol al satului, nici un dat fix, imuabil, nici o realitate impermeabila. Apologia simbolismului a dezbatut pe larg aceste erori2, generate toate dintr-o simpla prejudecata:
"Nu era un timp cind se zicea ca romanul adevarat era la tara, orasele erau ale strainilor sau instrainatilor? Deci, tu roman, care te-ai ratacit la oras, nu vei gasi aici nimic din firea ta, si daca cumva te faci scriitor, intoarce-te tot la lumea de unde ai plecat.'3
Principiul imbogatirii traditiei literare atragea .dupa sine respingerea inchistarii, a exclusivismului inspiratiei. El constituia o replica sistematica data nationalismului, pe care simbolismul a servit-o cu consecventa burgheziei:
"Un autor - scrie acelasi Densusianu - nu se poate izola de ce se petrece aiurea, datoria lui e sa urmeze zi cu zi miscarea literara din strainatate si sa aleaga tot ce poate fi folositor literaturii la inaltarea careia voieste sa aduca partea lui de munca'1.
in sfirsit, ortodoxismul, clericalismul, forme si acestea de traditionalism perimat, incompatibil cu scepticismul spiritului modern cultivat de simbolisti, face parte din aceeasi zona de idei invechite, aruncate de poetii noi la rebut. Citiva dintre ei sint chiar atrasi de tema claustrarii monahale, mormint al unor pasiuni inabusite, sublimate in melancolii sumbre f La .schit de Al. Obedenaru, ciclul Fecioare albe de Stefan Petica). De notat ca acelasi Stefan Petica a lasat chiar planul unei piese, Anatema, care-si propunea sa combata fanatismul si sa pledeze pentru dezrobirea constiintei de sub lanturile religiei2. O poezie de-a dreptul anticrestina se constata si la N. Da-videscu, in Cu senior Cristos de vorba (Inscriptii).
La Ion Minulescu spiritul anticlerical este deosebit de bine precizat si el se traduce printr-un intreg ciclu de Liturghii profane, din volumul Romante pentru mai tirziu (1908). Sunetul clopotelor este sugrumat de "glasul profetilor ce mint', in orasul cu trei sute de biserici multimea razvratita se intreaba: "Unde-i sfintul? / Unde-i sfinta fara nume?' O, nu te apropia de manastire, publicata intr-o revista socialista3, este un adevarat manifest antireligios:
O, nu te-apropia de manastire,
Caci crucea ei,
Si negrele-i zidiri
N-adapostesc nici pace,
Nici iubire ,..
O, nu te-apropia de manastire,
Caci clopotele care suna-n turla
Sint haitele de lupi flaminzi ce urla!
Pastelul profan, din volumul Strofe pentru toata: lumea (1930), reprezinta o parodie a ortodoxiei sb implicit a gandirismului:
in pridvorul manastirei e noroi,
(Fiindca maicile nu umbla cu galosi)
Si de-atitea campenesti cucernicii,
Sfintii par satui
Si somnorosi,
Casca-n ritmul sfintei Liturghii
Daca pina acum s-a putut trage o linie de demarcatie destul de precisa intre aspectele pozitive si negative ale simbolismului, orientarea sa strict filozofica este in intregime negativa. Ea este expresia unui idealism subiectiv, cu orientari mistice si magice, uneori de-a dreptul ocultiste, totul perimat si. retrograd ca gindire, depasit ca formulare, de-a dreptul vid atunci cind aluneca in ezoterisme de contrabanda sau de farsa.
Initial, simbolistii, in sensul larg al cuvintului, isi gasesc o anumita justificare - posibila - in conditiile pozitivismului ingust si antiliric, care a dominat: intelectualitatea franceza la sfirsitul secolului al XIX-lea. Se consolidase spiritul scientist rigid, aplicat mecanic. Se generalizasera stiintele exacte, cu multe-efecte pozitive pentru progresul cunoasterii omenesti,, dar suparatoare pentru arta, care incepuse sa fie desconsiderata in raport cu progresele rapide ale metodei experimentale si de laborator.
Legenda spune ca lebada, inainte de moarte, cinta. Iata o profunda taina a naturii! S-o studiem deci. dupa toate regulile si metodele de laborator, si ironia ia proportii enorme in L'appareil pour l'analyse chi-mique du dernier soupire de Villiers de l'Isle-Adam.. Succesul artistic este incert, efemer? Nu-i nimic, li' vom produce mecanic, la cerere, in care scop construim La machine a gloire, o "Claca' uriasa, de' adaptat salilor de spectacole, functionind prin sini- ' pla apasare de buton. In acelasi scop s-a pus la punct si L'affichage celeste, publicitate comerciala de mare* eficacitate (parodia reclamei capitaliste), cu ajutorul
proiectoarelor pe firmament. Ce poate fi mai enervant decit o femeie capricioasa, cocheta si infidela? Ne lipsim pur si simplu de ea si construim alta :in atelier, o papusa docila, L'Eve future, si asa mai departe.
Toate acestea sint, de fapt, simple glume cu poanta. -T£le n-au in vedere valoarea incontestabila a stiintei, ci numai aplicatiile sale caricaturale, in interpretarea baroca a burghezului de pe strada. In polemica lor, .acesti idealisti sarjau, exagerau in mod constient, pa-rodiau o tendinta infatuata, marginita si mercantila.
Este cunoscut esecul pozitivismului, pe plan teoretic, care a dus la agnosticism, apoi la empirio-criti-cism, la idealismul metafizic in genere, ca urmare a rezultatelor provizoriu insuficiente ale stiintei si a necesitatilor sensibilitatii. Cei care au beneficiat cel _mai mult de pe urma formulei ignoramus et ignora-bimus a lui Du Bois-Raymond, de incognoscibilul lui H. Spencer, de inconstientul lui E. von Hartmann tradus in limba franceza in 1877) au fost tocmai simbolistii. Cunoasterea - . vor sustine si ei - se loveste de limite de netrecut; esenta realitatii nu se lasa dezvaluita niciodata. Dincolo de datele simturilor, ar exista o intreaga zona inaccesibila, insondabila, misterioasa; materia, realitatea sint iluzii, aparente, "reprezentare'. Este exact ceea ce va afirma la noi Ovid Densusianu, facindu-se ecoul unor evidente izvoare apusene. El denunta "desertaciunea acestei credinte', potrivit careia "stiinta este chemata sa raspunda la toate intrebarile noastre, sa dezlege toate enigmele vietii'. Dimpotriva, stiinta nu poate "lamuri tot'. Dincolo de cuceririle sale, exista "cimpul intins, fara margini, al necunoscutului.'1
Studiile romanesti de prezentare a simbolismului2, precum si cele apologetice3 vor sublinia cu o deosebita insistenta aceasta reactiune antipozitivista, ira care vad, cu justificare, unul dintre izvoarele filozofice ale curentului.
Antirationalismul care urmeaza acestei perioade va. fi hotaritor pentru intreaga conceptie despre lume si cunoastere a simbolistilor. Ei se declara pe fata antiintelectualist!, anticartezieni si Laforgue1 lanseaza cuvintul de ordine: "Aux armes, citoyens! II n'y a plus de Raison.'2 Sub acest aspect, este neindoielnic ca simbolismul exprima un moment de criza si de revolta a afectivitatii, intuitiei si a spontaneitatii: vietii, ignorata si combatuta de pozitivismul predominant, in Franta si in genere in Occident, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Filozofia bergsoniana consolideaza si da o justificare teoretica acestor tendinte in plina expansiune. Les donnees immediates de la conscience apar in* 1889, Matiere et Memoire in 1897, deci in plina eflorescenta simbolista, si este un fapt ca esteticienii simbolisti se vor revendica tocmai de la acest sistem de gindire. Dupa Tancrede de Visan exista o analogie strinsa intre critica bergsoniana a teoriilor mecaniciste si reactiunea simbolista antiparnasiana, anti-naturalista si antipozitivista. Simbolistii, ca si Berg-son, combat intelectualismul si cunoasterea abstracta.* indaratul formelor conventionale ale conceptelor exista pulsatia vietii interioare, eul fundamental si dinamic, a carui fluiditate nu poate fi surprinsa de-cit prin intuitie. Poezia, operind cu simboluri si imagini, profeseaza aceeasi cunoastere concreta, imediata.3 Succesiunea starilor de constiinta, suprapunerea si devenirea lor continua, atit de specifice poeziei simboliste, isi gasesc deci in bergsonism indreptatirea lor teoretica. Apologia romaneasca a curentului
va face si ea in chip firesc referinte la bergsonism1 si irationalism2, si critica veche isi va insusi aceeasi definitie care se raspindeste3.
Fundamentul metafizic, idealist, al acestei orientari este invederat. Desi nu specific simbolismului, asa cum s-a mai aratat, intrucit exista si alte scoli literare la fel de idealiste4, el este totusi structural simbolismului, care-1 inscrie in chiar actul sau de nastere. Imprecizia acestei caracterizari sporeste si prin faptul ca notiunea de "idealism' este minuita in acceptiuni variate.
Foarte raspindita la noi este, in primul rind, notiunea de "idealism', inteleasa in sens curent: nevoie de "ideal', afirmare a "idealului', aspiratii spre "ideal'. In acest mod se transcede proza vietii, creatorul se poate devota artei, sufletul se inalta in lumea valorilor, incepind cu Macedonski, toti poetii generatiei simboliste vor fi in acest inteles in mod declarat "idealisti', in timp ce burghezul "burta-verde' este un plat si vulgar "materialist', demn de tot dispretul. Intr-o larga masura, psihologia simbolismului este obsedata de acest "ideal', sub forma unei chemari organice.
Cind trece la formulari filozofice, destul de confuze de altfel, ceea ce ne intimpina in simbolism este "ideea', vag platoniciana, vag hegeliana, unita cu tendinta de transcedere si de negare radicala a realitatii obiective.
Pentru manifestul simbolist al lui Jean Moreas (Le Figaro, 18 septembrie 1886), "poezia simbolista cauta sa imbrace ideea intr-o forma sensibila.' Redusa la aceasta formula, definitia se confunda cu aceea a artei in acceptie hegeliana, fie directa, fie,
mai probabil, prin Vischer. Teoria este, totusi, mai complicata, caci pe cind la Hegel, Ideea, Spiritul Absolut, dau continut obligator si subordoneaza forma, .dupa Moreas, "caracterul esential al artei simbolice .consta a nu merge niciodata pina la conceptia de Idee in sine'. Ideea nu se poate lipsi de "somptuoasele haine ale analogiilor exterioare', in timp ce la Hegel teoria suna invers. Ideea, cautind forme tot mai adecvate de exprimare, paraseste la un moment dat formele sensibile ale artei. Termenul de "idee' {care poate fi inteles si pur psihologic) ramine insa destul de vag, caci - in continuare - el este luat intr-o noua acceptie, de asta data platoniciana, vor-t>indu-se acum de "Idei primordiale', adica de pro-totipi:
"in aceasta arta, tablourile de natura, actiunile .oamenilor, toate fenomenele concrete nu pot sa se -manifeste in ele insele: acestea sint simple aparente sensibile, destinate sa reprezinte afinitatile ezoterice *cu Ideile primordiale.'1
Teoria "corespondentelor' baudelairiene este deci si .ea prezenta in acest foarte incapator pot-pourri idealist, care este programul propriu-zis al "filozofiei' simboliste. Iata, in sfirsit, si "reprezentarea', sa-i spunem schopenhaueriana, mai precis: realitatea ca proiectie a constiintei individului. Revista Le. Sym-boliste, din acelasi an, refuza orice obiectivitate cunoasterii. Asa-zisa realitate, care ne cade sub simturi: " nu e decit o simpla parere, o zadarnica aparenta, ce depinde de mine s-o variez, s-o transform dupa gustul meu.'2
La Remy de Gourmont, critic si estetician, citat curent de simbolistii romani, principiul fundamental este "idealitatea lumii', proiectie subiectiva a constiintei individuale. Se intelege ca acest idealism absolut neaga orice realitate materiei, a carei cunoastere este exclusa a priori:
"in raport cu omul, subiect ginditor, lumea, tot ceea ce este exterior eului, nu exista decit conform ideii pe care ne-o facem despre ea. Noi nu cunoastem decit fenomenele, nu rationam decit asupra aparentelor; orice adevar in sine ne scapa; esenta este de necucerit. Este ceea ce Schopenhauer a vulgarizat sub aceasta formula atit de simpla si atit de clara. Lumea este reprezentarea mea. Nu vad ceea ce este, ceea ce este este ceea ce vad. Citi oameni ginditori, atitea lumi deosebite.'1
Era exact teoria care convenea unor poeti individualisti, lipsiti de disciplina intelectuala, suprasaturati de pozitivism si rationalism, predispusi spre perceptia pur emotionala, subiectiva, a vietii, considerata simpla proiectie caleidoscopica a eului mobil, fantezist si suficient siesi. O repulsie evidenta fata de realitatea prozaica, filistina, alimenteaza aceasta conceptie, care justifica reconstruirea in constiinta a datelor suparatoare ale realitatii. De asemenea evaziunea, refugiul salvator in zone artificiale, ferite de orice atingeri care pateaza.
In simbolismul romanesc aceste teze idealiste apar cel putin de la Stefan Petica inainte. El isi da seama ca intre realismul naiv al omului de bun-simt, cultivat din instinct de burghezul "burta-verde', si idealismul kantian nu poate exista nici o compatibilitate:
,,Intre un curent idealist construit numai din elemente ale ratiunii pure sau ale esteticii transcendentale si marele curent popular intemeiat pe date reale, nu poate exista armonie, atita timp cit fiecare din aceste doua curente nu vor parasi esenta lor absoluta.'2
S-ar intelege de aici ca poetul n-ar profesa formele extreme, absolute, ale idealismului, dar precizarea pozitiei sale ramine obscura. In tot cazul, ceea ce constata este faptul, indiscutabil, ca "idealismul e comun tuturor simbolistilor.'3 Acest punct de vedere incepe sa circule printre poeti, apoi la animatorii ideologi ai curentului cu pretentii doctrinare. Dupa D. Arighel, foarte in spiritul impresionistilor si implicit al idealismului subiectiv in acceptia lui Remy de Gourmont:
"Natura in felul ei, nu e nici trista, nici vesela, ci asa cum o vad ochii nostri in anumite momente.'11
in aceeasi perioada, numele lui Kant, Schopenhauer, Hegel, Hartmann, incep sa fie amintite2. Aceasta popularitate ne da indicatii cu privire la ideea pe care si-o faceau simbolistii romani despre izvoarele filozofice ale curentului, informati de altfel "la zi' prin Ovid Densusianu3. In publicatii, simbolismul incepe sa fie definit (dupa diversii teoreticieni francezi) drept o poezie "larg reprezentativa a realismului conceput ca o idee', patrunsa de "un adevar cu totul metafizic', de principiul "idealitatii lumii'4. Tendinta de delimitare de "decadentism' opereaza si in acest plan, propunindu-se urmatoarea discriminare:
"Vointa de a suprima obiectul din cunostinta se satisface fie tagaduind subiectului orice posibilitate de a cunoaste obiectul, ceea ce se numeste scepticism; fie prin reducerea obiectului la subiect, ceea ce formeaza esenta idealismului.
In societatea franceza din veacul trecut, scepticismul prinde o nuanta de nihilism sufletesc, iar idealismul se da in vileag prin obsesia necunoscutului si prin tendinta de a muzicaliza gindirea. Aceste nuante de scepticism si idealism caracterizeaza doua curente literare bine distincte, pe care le vom numi decadentism si simbolism.'5
Urmarile de ordin moral si estetic ale acestui idealism sint considerabile, si simbolismul le va prelua, una cite una, incepind cu dogma iluzorie a "individualismului' in arta, dupa Remy de Gourmont definitia insasi a simbolismului.1 Daca lumea este "reprezentarea' mea, unica ratiune de a fi a poetului devine dezvaluirea acestei "reprezentari', reflectarea permanenta a existentei in propria sa constiinta. Subiectivismul cunoasterii duce in mod inevitabil la cultivarea sistematica a originalitatii, la absolutizarea celei mai efemere perceptii, transformata in fetis, la respingerea oricarei codificari, legiferari si incadrari in reguli rationale, voluntare, ale creatiei. Deci, ceea ce predomina va fi cu necesitate bizarul, insolitul, straniul, unicul, irepetabilul. Chiar daca nu le impinge la ultimele sale consecinte (asa cum vor face scolile poetice care deriva din acest curent), simbolismul va transforma in dogma principiul de baza al acestor tendinte, care este, in mod indiscutabil, solipsismul. De unde individualismul adesea ireductibil, activ pe toate planurile, si in primul rind in arta, profesat de simbolisti cu mare convingere.
Anticipat de Macedonski, principiul isi gaseste un partizan hotarit in persoana lui Petica. El este patruns de ideea ca:
"Individualismul simbolist e, spre lauda lor, caci numai astfel se poate pastra neatinsa personalitatea fiecarui artist si sint paziti de a cadea in imitatiile de prost gust ale romanticilor.'2
in acest inteles, de reactiune estetica anti-imita-tiva, in conditiile istorice date, pozitia putea avea indreptatirea sa. Ea se pierde insa curind, prin refuzul constant al oricarei obiectivitati a creatiei, al ruperii sistematice de realitate. Ceea ce se va recomanda poetilor simbolisti va fi numai "cercetarea constanta a acestui eu interior', exclusiv in profunzimile si proiectiile sale3, si aceasta unilateralitate a inspiratiei, dusa la exces, constituie in chip evident o eroare. Din nefericire, ea se observa mereu la esteticienii simbolisti, care elogiaza:
"Toate aceste jocuri de descatusare a sensibilitatii artistice, prin intoarcerea la cele mai intime senzatii, prin cautarea de sine, deci, in poezie a «Eului» propriu, unde trece suflul aceluiasi principiu filozofic idealist, ca natura nu este decit o interpretare personala a unor fenomene a caror realitate absoluta ramine fundamental necunoscuta omului.'1
Teoria lui Remy de Gourmont devine adevarat articol de crez literar, si concluzia ultima va fi cu necesitate aceea ca nu poate fi vorba de nici un fel de unitate si analogie posibila in interiorul curentului simbolist, care, de fapt, nici nu exista:
"Realitatea pentru om e subiectiva. Un individ deci e: el singur, o intreaga lume, si pentru el e singura lume valabila. Mai multi indivizi reprezinta astfel mai multe lumi care se pot deosebi pina la singeroase contradictii. Simbolismul a transpus concluziile acestor adevaruri, destul de elementare, in literatura. Ele au dus insa la cultivarea individualitatii si deci la diferentiere; niciodata antagonismul moral dintre reprezentantii naturali ai unei epoci de sensibilitate data nu a fost mai pronuntat ca in cadrele literaturii simbolismului.'2
in realitate, asemenea oricarei alte scoli literare, si la poetii simbolisti exista, cum vom constata in permanenta, un numar important de note, teme si aspecte comune. Acest fapt infirma intreaga teorie, al carei punct de plecare, prezentat ca o dialectica, nu este in realitate decit cea mai tipica exacerbare a individualismului mic-burghez in arta:
"Fiindca trebuie sa traim, vom opune dezolantei si universalei negatii aceasta afirmatie hotarita: Eu!'3
Nu mai putin grave sint consecintele agnostice ale idealismului pe plan de cunoastere. Percepind numai fenomenele, aparentele si niciodata "lucrul in sine', numenul, spiritului ii este interzis orice explorare a realitatii. Lumea transcendenta este insondabila prin cunoastere intelectuala. Acest instrument se opreste doar la suprafata. Dincolo de simturi incepe lumea vasta a "incognoscibilului', a "misterului', a "neexplicabilului'1, obsedanta, coplesitoare, ca orice taina.
Simbolismul, in esenta sa cea mai pura, se bizuie tocmai pe aceasta teorie a existentei unei pretinse realitati suprasensibile, depasind posibilitatile noastre de cunoastere obiectiva. Ea este sortita sa ramina in veci enigmatica, invaluita in mister:
"Daca este, prin urmare, sa reprezentam viata in totalitatea ei, nu se poate sa facem abstractiune de partile de mister cuprinse in ea, si de aceea, poetii simbolisti, in conceptia lor mai larga despre lume, au dat in operele lor un loc insemnat misterului. Prin aceasta, ei au adus poeziei si un izvor bogat de inspiratiune, pentru ca motiv de emotiuni puternice este tocmai misterul - el ne zguduie in atitea imprejurari prin forta lor obsedanta '
Ar exista, deci, o dubla realitate: una obiectiva si alta transcendenta; o zona a cunoasterii exacte si una a intuitiei vagi, confuze, care nu poate fi descrisa, ci numai simbolizata si sugerata. Estetica simbolista in aceasta "intuitie puternica a misterului' isi are izvorul:
"Dincolo de lumea pe care o vedem, este lumea - numai intrevazuta - a fortelor ascunse; alaturi de realitatea cunoscuta de toti, traieste - cum s-a zis -. -«a doua realitate», vaga, confuza, haotica .. .'2
Invadat de constiinta obscura a realitatii (dupa el) "inefabila', poetul simbolist rupe cu psihologia "conventionala', lucida, limpede - de fapt singura justificata - a realismului asa-zis "naiv', si se complace in enigmaticul si echivocul reprezentarilor imprecise: Pe marea asta-a vietii zbuciumate, Ce peste tot o invaluie misterul
Or acest "mister' de care vorbeste mai sus Anghel nu poate fi exprimat in limbaj exact, pentru bunul motiv ca nu se poate descrie indescriptibilul. Continutul sau nu are nici o determinare de timp si spatiu si ca atare el nu poate fi gindit si definit, ci numai sugerat si simbolizat, prin "corespondente' emotive, afective, fie cu elementele pur imaginare din constiinta poetului, fie cu imaginea perceputa de el in natura. Si cum misterul - provenit dintr-o imposibilitate de clarificare prin cunoastere - predispune la reverie si tristete, pe aceasta cale patrund si se generalizeaza in poezia simbolista starile de constiinta vaporoase, vagi, cenusii. Misterul, prin definitie, nefiind clar, luminos, predilectia poetilor simbolisti se va indrepta de aceea spre evocarea de stari crepusculare, de amurg moral si fizic atunci cind tensiunea vitala este in scadere. De unde, si pe aceasta cale, tristetea melancolica, reveria obsedanta a unei parti insemnate a poeziei simboliste.
Izvorul direct al acestei atractii spre insondabil si» enigmatic nu este (cum s-ar parea) Mallarme, marele profet al poeziei "mister'1, teoretician de mica circulatie in simbolismul romanesc, ci Maurice Maeterlinck. Autor de faima europeana, foarte cultivat la noi in perioada 1900-1916, cind i se inchina eseuri, articole2 si este tradus cu o insistenta deosebita3, Maeterlinck este acela care "lanseaza' numerele mistice, personajele fatale, misterioase, spectrele, intrebarile fatidice. Opera sa este plina de prezente invizibile si obsedante, de continua apasare a misterului, eroul central fiind Necunoscutul. Preocuparea sa consta in a integra vietii reale, cotidiene, ideea pe care oamenii si-o fac despre "puterile enorme, invizibile, fatale, rauvoitoare', ce stau la pinda, predispuse oricind la ostilitate. De unde o atmosfera surda si permanenta de teroare, caci ceea ce pindeste din umbra este in fond Moartea.
Un decalc aproape dupa L'Hote inconnu este personajul Cavalerul Negru din piesa Solii Pacii de Stefan Petica, evocat cu tot aparatul sumbru de rigoare:
Soseste-n miezul noptii. E-un oaspe nepoftit Si nimeni nu-l cunoaste, dar tainic, linistit El intra si se-asaza tacut la cap de masa Si ochii lui aprinsi-s de-o flacara sticloasa.
Acest cavaler sosit in fruntea unei echipe stranii intinde o neagra carte de vizita:
Noi sintem solii mortii veniti din adincime,
Dar nu le-a dat in fire misterul sa-l dezlege,
Caci el domnea in lume mai greu ca orice l«ge,
Si toti tintira-asupra-mi sageata dusmaniei,
Caci noi eram odihna si simbolul tariei,
Iar sus era miscarea, eterna framintare,
Ce mina lumea-ntreaga spre goala zbuciumare.
"Fatalitate', "Taina', "Moarte' devin prin Maeterlinck notiuni curente, foarte gustate din snobism, dar, si din afinitate, in anume sfere decrepite alte burgheziei romanesti, spre marea indignare a samanatoristului Ilarie Chendi:
"Cel putin asa imi inchipui ca Maeterlinck nu este numai poetul, ci chiar filozoful, pentru care o parte a societatii noastre fatal trebuie sa se entuziasmeze, si daca nu-l intelege, il simte cel putin, cum simti orice scriere cu al carei fond sufletesc esti inrudit.'1
In schimb, simbolistii vor elogia pe Maeterlinck tocmai pentru evazionismul sau radical. Teatrul sau, destul de antirealist si pe alocuri 'direct mistic, duce la:
"Suprimarea oricarei actiuni, caci traim intr-o vreme in care vechile zbuciumari si vechile framin-tari ale vietii amare a sufletului, printr-o nevoie tot mai mare de reculegere si de tacere, in care sufletul «in sine», singuratic, inconstient, larg ne intereseaza de nesfirsite ori mai mult decit sufletul «social»-, decit sufletul extern, conscient. .. imputinat1'.
Este inclusa peste tot nuanta idealismului subiectiv absolut, specific si romanticilor germani, lui No-valis, de pilda, care poate avea foarte multe implicatii, mergind de la asa-zisa "ironie romantica', pina la magie si ocultism. In exagerarile sale cele mai stridente, simbolismul va aluneca si el spre aceste aspecte din urma, cu totul degradate. Pozitia simbolismului este, intr-adevar, cum scrie si Gorki, aceea a solipsismului absurd: "Lumea sint eu si toate legile omenesti sint opera mea. Imaginatia mea creeaza, iar inteligenta mea distruge.. .'2 Teoria este confectionata insa ad~hoc, pentru serviciul unei cauze si pentru justificarea unei tendinte psihologice.
Negindu-se atit de categoric puterea de cunoastere' obiectiva, era firesc, dupa aceasta mentalitate antiintelectualista, sa se ajunga la intuitie, la misticism si de aici la magie. Daca absolutul (care constituia la Mallarme, dar si la o intreaga aripa mistica a simbolismului francez, o adevarata obsesie3) ramine etern insondabil, "incognoscibil', atunci metoda cea mai adecvata de a-1 patrunde ramine doar inspiratia, initierea, ocultismul. Structura esentiala a universului ni s-ar deschide numai pe cale de revelatie, printr-un act de contemplatie mistica, sau de magie. In felul acesta, conceptia idealista a trebuit sa duca inca o data, si in simbolism, la extaz, la ezoteric, la
misticism si la magia cea mai tenebroasa. De unde o intreaga mistagogie, propusa in formele cele mai contestabile.
Este de observat totusi un fapt. Simbolistii pun accentul pe imaginativ si pe idealismul metafizic nu din mari convingeri teoretice, ci fiindca simt nevoia exprimarii de stari lirice, inefabile, traduse in imagini, care copleseau prin puterea lor de seductie datele realitatii obiective, considerata . nesemnificativa. Tocmai din aceasta cauza Mallarme recomanda "abolirea', "excluderea', realului, fiindca ar fi josnic ("parce que vil'). Este aici dispret estetizant, dar si altceva.
Poetul simbolist se dovedeste a fi, mai totdeauna, un introvertit, un narcisist. El este concentrat exclusiv asupra lumii sale interne, incomparabil mai pura, mai interesanta pentru el, mai apropiata lui, decit cea comuna, burgheza. Pentru acest poet, cunoasterea pleaca din interior in afara. A cauta ca imaginea din natura sa corespunda imaginii sale interne i se pare o necesitate evidenta si un procedeu cu totul firesc. Cind ea nu "corespunde', pe poet realitatea dinafara nu-1 mai intereseaza. Eul liric se proiecteaza in exterior numai cu scopul de a se regasi, tradus, exprimat, clarificat, consolidat pe sine. Realul nu poate implini acest oficiu? El trebuie ignorat, negat, "exclus', cum spunea si Mallarme. in faza sa simbolista, de tinerete, Arghezi a sustinut, la noi, in 1904, un punct de vedere apropiat. Jocul de imagini interne se suprapune peste peisaj, fuzioneaza cu el, recreindu-le, pe masura ce devenirea constiintei schimba unghiul de refractie, dupa logica sa obscura.
Iata, asadar, pe poet transformat, in fond, in adevarat "demiurg', modificind arbitrar realitatea, conform starilor sale de reverie cuminti, sau, dimpotriva, de halucinatie violenta, ca la Lautreamont si Rimbaud. Maldoror, eroul celui dintii, are vocatia oricarui gen de metamorfoza, iar "iluminarile' celui de al doilea duc la transfigurarea totala a realitatii. In stare vizionara, poetul devine un adevarat magician,
al carui spirit domneste peste lucruri, situat intr-o zona in afara ratiunii, si a carui vointa (respectiv, imaginatie) poate s-o comande. El este, conform teoriei lui Rimbaud, un "maestru in fantasmagorii', posedind "secrete pentru schimbarea vietii', capa-bile sa modifice "legile si moravurile'. Magia res-^pectiva - citam toate acestea numai pentru documentare - se numeste Alchimia verbului si ea ar consta "in a inventa noi flori, noi astre, noi trupuri si noi limbaje'1. De aceeasi pretinsa "divina transpozitie, pentru implinirea careia a fost facut omul', vorbea si Mallarme.
Ca, ajuns la acest punct vizionar, simbolismul cade .de-a dreptul in misticism si ocultism, faptul nu mai are cum sa ne surprinda. Pornit pe panta idealismului, a negarii totale a realitatii, el trebuia sa esueze inevitabil in spiritualism si ezoterism. La masa, un tacim trebuie rezervat vizitatorului necunoscut, invizibil, misterios, l'hote inconnu al lui Maeterlinck, al carui teatru este plin de "prezente nevazute', ce fac sa piriie scaunele, usile sa se deschida singure etc. Poezia, se intelege, devine opera de "initiere', iar poetul - "mag'. Cenaclul se transforma in "Templul Poeziei', in care poetul ia tinuta de magician, in costum oriental de rigoare, cu gesturi hieratice.
Asistam uneori la adevarate manifestari de ezoterism dubios si cabotin, in care autoiluzionarea, farsa si ostentatia se amesteca in proportii inanalizabile. Se poate descifra, desigur, pina si in aceste manifestari o anumita tendinta de evaziune protestatara, o forma noua de senzatii tari, pentru sufletele blazate si pustiite de spleen, o metoda de solutionare a problemei absolutului si idealului, care este proprie, cum am vazut, mentalitatii simboliste. Pe de alta parte, ocultismul, cultivat in unele cercuri pariziene la sfirsitul secolului al XIX-lea, reprezinta si el un aspect al putrefactiei morale, produs de exasperarea unor "burghezi ghiftuiti si depravati', cum se pronunta Gorki. Spiritul magic consolida insa, peste toate acestea, conceptia poetului creator de lumi noi, si el seducea, in literatura, in special pe aceasta latura.
Fenomenele amintite pot fi observate si in simbolismul romanesc (imposibil de revalorificat pe aceasta latura), in faza ocultista a lui Macedonski si a unor discipoli, caci dupa 1900 a existat in activitatea poetului si o astfel de perioada. Este epoca in .care cenaclul macedonskian capata interior si decoruri de templu ezoteric, cind poetul prezideaza sedintele in atmosfera obscur-rosiatica, instalat solemn pe "Tronul Poetului', la care se suia pe cele "trei trepte ale gloriei'. Discipolilor li se ofereau, simbolic, pietre false, iar in cenaclu ardeau luminari groase, infipte in sfesnice de stil oriental, cu multe brate.
Modelul este, si de data aceasta, parizian, de gasit in succesul .- snob si restrins - al ritualului cenaclului patronat de Sar Peladan, care se complacea in extravagante de pseudo-inspirat si initia pe discipoli "cum sa devii mag'. De altfel, "Sar', in babiloniana - ni se precizeaza - inseamna "mag', "vrajitor', si numele noului profet va fi evocat, in cercul lui Macedonski, in repetate rinduri, cu veneratie. I se inchina articole1 si poezii omagiale, este invitat sa tina conferinte la Bucuresti, unde este adus, cum s-ar spune, cu mari sacrificii, constituind cu costumul sau asirochaldeean de fantezie un "numar' de senzatie. "La Ateneu - consemneaza reportajul zilei - lume ca la urs'. Ceva mai mult: Romanul literar al lui Caion, in 1907-1908, reproduce poezii si alte texte, unele direct in frantuzeste, de acelasi "Sar' Josephin Peladan. Magul parizian, cu discipoli de ocazie pe malurile Dimbovitei, se 'bucura de simpatia si adeziunea mai tuturor simbolistilor romani ai epocii, printre care si a lui Macedonski insusi. O poezie din volumul Bronzes (1897) (Le faune) ii este elogios dedicata.
De aceeasi orientare pseudo-ocultista, in care simbolismul se complacea in anumite zone ale sale, tin si un numar de manifestari teoretice, tot macedon-skiene. Poetul scoate pina si o efemera revista ocul-tista Hermes (1902), ocupata mai toata de un lung; "studiu' intitulat - evident - Spre ocultism. Un ajutor ii venea si din directia unui alt "magician' al epocii, Stanislas de Guaita, autor de Essais de science-maudite (Paris, 1890-1895), "eseuri de stiinta blestemata', in conferinta Sufletul si viata viitoare, Ma-cedonski combate spiritismul, dar se pronunta pentru, metempsihoza (!). Textul este idealist de la un capat la altul, dar teoria indiana i-a suris, fiind convenabila .- sugera poetul - celui ce realizeaza "idealul' in viata. Recompensa va fi o intrupare fericita, intr-o alta existenta. Pe aceeasi linie,, mistica, se situa si teza ca "poezia este o scinteie a Divinitatii'. Implicatiile filozofice eronate ale simbolismului duc - cum vedem la ultimele sale consecinte.
S-a adus simbolismului si acuzatia a nu fi propus nimic altceva decit o noua estetica. Toate scolile literare au venit impreuna cu noul sau stil si cu o noua. etica, o noua conceptie de viata. Simbolismul, dimpotriva, dupa Andre Gide, "nu traia viata in nici un fel, nu cauta s-o inteleaga, o nega, ii intorcea spatele'1.
Observatia este in buna parte intemeiata, fara a omite totusi un anume fenomen discutat si anterior.. Simbolismul nu reprezinta in nici un fel un curent inchis, codificat, reglementat de dogme fixe, asemenea clasicismului. Ceea ce-1 defineste este, dimpotriva, tendinta de evolutie, deplasarea pozitiilor, modificarea progresiva a sensurilor de baza, impletirea lor cu o serie intreaga de idei si atitudini contemporane. De aceea, simbolismul va avea orientari ideologice diverse, adesea net contradictorii. Presiunea societatii contemporane se face simtita asupra sa
snu o data. Ceea ce-1 solicita in mod vizibil nu este numai trecutul, ci si prezentul si chiar viitorul.
Aceasta observatie se verifica, pina la un punct, si in cuprinsul "filozofiei' simbolismului romanesc. Para indoiala ca idealismul este continutul sau esen-'tial, imprejurare plina de consecinte negative, care trebuie subliniata cu tarie. Dar idealismul simbolist cunoaste aspecte diferite, in cuprinsul sau se pot identifica interferente variate, care, fara a-i anula 3n nici un fel esenta metafizica reprobabila, au totusi tendinta atenuarii sale. Sub influenta anumitor .scoli filozofice idealiste, simbolismul cunoaste chiar o incercare de regenerare, o reformulare, sau, mai .exact, o deplasare a sa in sens vitalist, energetic, ceea ce reprezinta nu o fuga, ci o apropiere programatica de "viata'. Dar, se-ntelege, "viata' de care incearca sa se apropie simbolismul este teoretizata tot pe latura irationala, ceea ce reprezinta, in ultima .analiza, un progres minim.
Se constata, cum am vazut, intr-o zona a simbolismului romanesc, o- adevarata avalansa energetica, vitalista. Modelul imediat pare sa fie Les forces tu-multueuses de Verhaeren, dar prin el ne urcam la izvoare. Judecind dupa idei ca acestea: "simbolistii concep lumea ca un ansamblu de forte', "instinctul vital colaboreaza la realizarea unei omeniri superioare'1, punctul de plecare se poate banui ca fiind Nietzche, J. M. Guyau si Alfred Fouillee, nume de altfel citate. Conceptia poetului demiurg ar fi atunci -o forma de nietzcheianism, o aplicatie in domeniul artei a exaltarii enorme a vointei de putere, o ipostaza creatoare a "supraomului', generator de energii uriase. Individualismul, anticrestinismul, titanis-mul, idealul de "arhisanatate', note denuntate de .adversarii simbolismului, sint presupuse a veni, de asemenea, din Nietzsche2. Traian Demetrescu citeaza
pe J. M. Guyau pentru antipesimismul sau1, iar P. Paltanea isi insuseste idealul lui Fouillee: "viata, senzatiuni, vointa', pe care-1 atribuie, prin exagerare, tuturor simbolistilor:
"Retineti cuvintele, fiindca ele rezuma conceptia simbolistilor, fiindca ele sint un comentar indispensabil al operelor lor'2.
Destul de mimetica, insistenta cu care Ovid Den-susianu si P. Paltanea vorbesc de "energie', "forte',, provine desigur din Fouillee. La sfirsitul secolului al XIX-lea, acesta facea o filozofie antipozitivista, evolutionista, voluntarista, in care factorii esentiali sint "ideile forte' (L'evolution des Idees-Forces, La Psy-chologie des Idees-Forces, La Morale des Idees-Forces), incorporate in simbolism ca un principiu de baza:
"La ideea de frumusete trebuie sa adaugam pe cea a fortelor. Nimic nu ramine inactiv; spiritul transformarii stapineste totul in lume, natura - socotita ca impasibila, - ca si umanitatea muncitoare. Aceasta neintrerupta activitate creeaza insasi frumusetea, idealul static din trecut e inlocuit cu un universal dinamism. Pe fiecare din noi singure aceste energii in miscare il pot face sa guste intens viata; ele desteapta continue senzatii, ele hotarasc insusi ritmul inimii, ele produc emotii de toate calitatile, ' ele dau spiritului curs liber, intelegem atunci de ce ni se recomanda, sub toate formele, cultul pentru munca, un zeu la care trebuie sa ne inchinam mai mult ca oricind astazi.'3
Acest energetism, considerat in mod practic, care da continut si tensiune "idealului' atit de organic simbolistilor, nu este izvor de spleen, blazare si pesimism. Ceea ce se constata, de fapt, este chiar o adevarata tendinta de a se da simbolismului o structura si conceptie optimista. Exagerare - desigur -, dar simptomatica pentru apologia curentului, care face sfortari serioase de eliminare, sau numai de escamotare, a tot ce poate fi criticabil in continutul sau ideologic.
Astfel, Maeterlinck este interpretat in sens dialectic, sau, mai exact, prin antiteza. Din "prezenta infinita si activa a mortii', el a gasit, "calea luminoasa a datoriei si a idealului'1. Evocind misterul mortii,, poetul gaseste "o placere mai mult vietii'. Exista, in mod cert, o intreaga zona macabra in simbolism, care provine mai cu seama din M. Rollinat, artificiala la exces. Nu este insa sigur ca teoreticienii simbolisti romani si-au propus sa apere si aceasta productie, caduca in totalitate, cu tot sensul sau de document al descompunerii constiintelor burgheze. Dar interpretarea temei respective este, in orice caz, pozitiva:
"Astfel, moartea pentru simbolisti se leaga de ideea de frumusete, devine un excitator de energii, serveste drept mijloc la imbogatirea sensibilitatii. Nu va parea deci de loc un paradox afirmarea ca poetii noi recurg la moarte tocmai ca sa-si mareasca setea de viata; am putea spune acelasi lucru despre predecesorii lor, in general?'2
Ea merge chiar pina la generalizari simplificatoare ca acestea:
"In ce priveste optimismul, el e aproape unul din principiile de viata ale simbolismului, e ca un parfum ce-1 respiri pretutindeni in atmosfera aceasta. literara'3.
Se pot releva si alte aspecte de sincretism ideologic, printr-o largire tot mai pronuntata a notiunii de simbolism, impinsa pina aproape de desfigurare. Postulind substratul metafizic al inmii, "filozofia' simbolismului va aluneca uneori chiar si in panteism.
Fortele oculte, vitale, transcendente, divinizate, for-. meaza realitatea unica si ele pulseaza peste tot. Perceptia universului ar fi atunci de ordinul "participarii', analoga mentalitatii primitive, dupa scoala sociologica a lui Levy-Bruhl. Asemenea primitivului, poetul simbolist s-ar comporta ca un animist si peste tot nu s-ar lovi decit de duhuri, spirite, forte "Idei' etc.
Astfel de interpretari idealiste, perpetuate pina in timpul din urma1, apar intr-o mica masura si in simbolismul romanesc. Si-aici se va vorbi, in trecere, de "panteism'2, de identificare totala cu viata cosmica, de absorbirea integrala a existentei ca izvor de forte colosale. Transpusa in poezie (N. Davidescu: Panteista, Inscriptii), ideea prinde vibratie:
Viata nesfirsita in sufletu-mi se-ntinde
Mereu ca o maree de vaste departari,
Privesc nemarginirea din golul altor zari,
Ceva venit de aiurea la sinu-i ma cuprinde.
Ma simt acum o forta imensa ce respira
In tot, uitind cu-ncetul de-al corpului vesmant,
O forta ce se-ntinde cu vintul pe pamint
Si trece printre ramuri si frunze ca pe-o lira;
Si-n verbe mai sonore ca murmurul padurii
Sa-nchid nemarginirea, si greu de maiestatea
Pe care-o face gindul si-o da singuratatea,
Sa pun odata mina pe sufletul naturii
Aceasta "participare' capata uneori si un sens .etic si social, altruist si solidarist, care "permite poetilor noi sa creeze o umanitate mai larga si mai buna', sa participe la "un larg elan de simpatie generala'3.
Not'.'unile, cum. vedem, devin tot mai confuze, invalmasite. A deduce umanitarismul din panteism este sofistic si inconsistent. Dar toate aceste orientari ale "filozofiei' simboliste au o anumita semnificatie, prin tendinta lor de a actualiza simbolismul, de a-1 integra unor directii tot mai deschise vietii si gindirii contemporane. De aceea ele trebuie citate, in primul rind, pentru valoarea lor ilustrativa, documentara.
