|
|
|
Eseu despre un text poetic studiat apartinand traditionalismului (eseu argumentativ)
Traditionalismul este o directie culturala din literatura noastra interbelica, dezvoltata mai ales in jurul revistei "Gandirea", aparuta in 1921 la Cluj. Din 1926, cand codirector, apoi, din 1928, director unic devine poetul religios Nichifor Crainic, gruparea gandirista intra intr-o polemica violenta cu directia modernista de la "Sburatorul", patronata de Eugen Lovinescu. Scriitor de formatie teologica, Nichifor Crainic pledeaza pentru o arta a spiritualitatii traditionale in care ortodoxismul joaca rolul principal. El vorbeste despre o "noua Renastere" ortodoxa de stil bizantin, al carei focar ar trebui sa fie revista "Gandirea".
Cele mai multe principii ale miscarii au fost preluate din ideologia samanatorista la care se adauga filonul ortodox. Militand impotriva "europenizarii" si "internationalizarii" culturii noastre, sustinatorii lui doresc orientarea spre valorile autohtone, spre istoria nationala si folclor. Insusindu-si teoria germanului Oswald Spengler, dupa care cultura si civilizatia sunt antitetice (civilizatia fiind "batranetea sau chiar moartea culturii"), gandiristii sustin ca, pentru a se salva de la disparitie, cultura noastra ar trebui sa se restructureze in spiritul propriilor traditii si sa refuze "occidentalismul". Rurala prin suflet, ea trebuie sa se hraneasca din mituri si religie. Apar astfel, in literatura traditionalista, unele motive poetice proprii: "mitul sangelui" (prin care se exprima legatura de continuitate etno-spirituala cu stramosii) si "traditia limbii" (ideea de limba este cea mai buna pastratoare a unui mod de gandire si de simtire specific romanesti).
Gandiristii sustin "ideea istorica" si "ideea folclorica" (adica promovarea, prin arta, a fiintei istorice a neamului si a specificului romanesc oglindit in formele creatiei populare). Dar gandirismul adauga ideea esentiala a ortodoxismului. In articolul manifest "Sensul traditiei" (1929), Nichifor Crainic anunta ca "Peste pamantul pe care am invatat sa-l iubim din Semanatorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe". In consecinta, este incurajata o literatura in care satul romanesc patriarhal este infatisat ca un taram anistoric (desprins de evolutia istorica) al miracolelor, cutreierat de ingeri si de alte fiinte extramundane. Aceasta viziune, repetata obositor, a condus la reprezentari tot mai conventionale, mai superficiale si mai artificiale, impotriva carora s-a pronuntat intr-un articol si Lucian Blaga. Traditionalismul s-a caracterizat, asadar, prin paseism (orientarea spre trecut, considerat depozitar al valorilor romanesti), autohtonism (cultul pentru tot ceea ce reprezinta spiritul national), ortodoxism (promovarea acelei creatii artistice care sa evidentieze spiritul religios).
Pentru a ilustra directia traditionalista in poezie, ma voi referi la textul Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat, cuprins in volumul Pe Arges in sus (1923).
Autenticul suflu poetic traditionalist al lui Ion Pillat se afirma in acest volum despre care G.Calinescu spunea ca "a fost unul dintre momentele lirice fundamentale de dupa razboi". Autorul si-a caracterizat formula artistica, afirmand ca volumul deriva din "viziunea pamantului care ramane mereu acelasi" si "presimtirea timpului care fuge mereu". In esenta, este vorba despre o atitudine poetica traditionalista, reflectata in temele si motivele majore ale curentului: pamantul natal, trecutul, imaginea stramosilor, glasul sangelui, opozitia prezent / trecut, peisajul rural.
Volumul cuprinde ciclurile Florica, Trecutul viu si Batranii, iar universul poetic e constituit din elementele spatiului rural patriarhal surprinse in "pasteluri psihologice" (Ion Pop). Eul poetic stapanit de reverie cauta vatra copilariei si isi omagiaza stramosii. Melancolia lui Pillat este a unui clasic ce aspira spre fundamentele eterne. Trecutul devine prezent, prin evocare emotionala, si cele mai reusite tablouri din Pe Arges in sus sunt victorii ale amintirii asupra timpului.
Capodopera volumului este poema "Aci sosi pe vremuri", o evocare cu tonalitati elegiace. Titlul anticipeaza relatia spatiu - timp ("aci" "pe vremuri"), care trebuie inteleasa in spiritul marturisirilor autorului ("pamantul care ramane mereu acelasi", "timpul care fuge mereu"). Iubirea, timpul, paralela prezent - trecut, amintirea, durata afectiva sunt temele poeziei.
Incipitul dezvolta o metafora integratoare, "casa amintirii", cu mai multe conotatii. Detaliile enumerate ("obloanele", "pridvorul", "poarta", "zavorul", "hornul") compun imaginea vechiului conac al bunicilor, loc al trecutelor vieti si iubiri, marturie a a unei alte epoci, de sensibilitate romantica. Dar "casa amintirii" poate fi si o metafora a memoriei afective a poetului. Catre acest centru al mitologiei personale coboara din prezent gandul poetului, ca spre un loc nevizitat de mult. Toate semnele sunt ale parasirii si ruinarii lente sub actiunea tenace a timpului care erodeaza nu numai obiectele, ci si amintirile. Prin anamneza, "casa amintirii" dezvaluie povestea pe care o adaposteste.
Poema se compune din doua secvente, unite printr-un interludiu meditativ pe tema timpului. In prima este evocata iubirea de altadata a bunicilor, in atmosfera vaporoasa a trairii romantice. In cea de-a doua, scenariul se desfasoara in modernitatea prezentului. Cele doua epoci apar ca repetare ciclica a unei povesti eterne, dar si ca antiteza intre sensibilitati (traditionala / moderna). Paralelismul iubirilor e sustinut prin imaginarul comun. Cu "berlina leganata prin lanuri de secara" venise candva bunica Calyopi, iar acum soseste la conac tanara iubita a poetului Apar aceleasi detalii de portret feminin - silueta subtire, ochii - si acelasi tablou stilizat al spatiului natural. Indragostitii din trecut contemplau "sub luna campia ca un lac", la fel ca si cei din prezent, pentru care "campul fu lac intins sub luna". Asfintitul soarelui din trecut se reconstituie in prezent si acelasi clopot din "turnul vechi din sat" masoara nepasator duratele ca un orologiu liturgic. In bataia lui se ingemaneaza, in fiecare clipa, viata si moartea.
Si totusi, eterna poveste a dragostei nu este in totalitate aceeasi. In paralela trecut - prezent, atat de minutios regizata de poet, imagini precum sosirea iubitei, asteptarea, intensitatea trairii, gesturile si retorica discursului se deosebesc prin subtile nuante. Toate sunt, conform viziunii traditionaliste, in favoarea trecutului. Cuplul de altadata a trait perfecta armonie, s-a cufundat intr-o reverie cosmica pe care o regasim ca model in erosul romanticilor. Astfel, el a eternizat clipa, si-a imortalizat iubirea. Asteptarea "nerabdatoare" a bunicului, imaginea osmotica a perechii, atmosfera de vraja si solemnitate, consonarea deplina a naturii cu starea indragostitilor alcatuiesc modelul iubirii idealizate: "Si totul ce romantic, ca-n basme se urzea".
In cealalta poveste, a cuplului din prezent, ratiunea ia locul fascinatiei ("M-ai ascultat pe ganduri, cu ochi de ametist"), iar zambetul ironic al iubitei subliniaza starea de luciditate ("Si m-ai gasit, zambindu-mi, ca prea naiv eram.[.] Si ti-am parut romantic si poate simbolist"). "Clipa cea repede", ca sa folosim o celebra metafora eminesciana, nu se mai opreste pentru a se eterniza mitic in sufletul indragostitilor. Constiinta treaza a prezentului ucide reveria, iubirea nu mai "urzeste" marile povesti care sa se adune in "casa amintirii". Sub mersul timpului s-au schimbat lumea, sensibilitatea, intensitatea trairii.
Subtil, poetul sugereaza aceste schimbari prin aluzii culturale sau prin asa-zisul "motiv al bibliotecii", adica prin trimiteri care pun in legatura universul liric pillatian cu creatia altor scriitori. Indragostitul de altadata se marturisea prin discursul poeticii romantice, recitand din Lamartine si Heliade - Radulescu. Pentru el, ca si pentru romantici, iubirea era mit si poezie a visului, era vraja si armonie. Pe spirala altui timp si a altui gust estetic, indragostitul "de azi" se comunica prin simbolistii Francis Jammes si Horia Furtuna, dar discursul ramane un recitativ exterior, iar poetizarea sentimentului ii pare iubitei desueta si artificiala.
Glasul ritmic al timpului, sugerat prin imaginea auditiva " departe, un clopot a sunat", e interiorizat diferit in cele doua istorii. Indragostitii de demult se sustrag trecerii timpului prin puterea dragostei ("Dar ei, in clipa asta simteau c-o sa ramana"), pe cand cei din prezent raman prizonierii lui.
Intre cele doua secvente, a trecutului / a prezentului, apare un scurt fragment reflexiv pe tema timpului: "Ce lucru straniu: vremea! Deodata pe perete / Te vezi aievea numai in stersele portrete. // Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta, / Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita.". Meditatia pillatiana exprima aici opozitia dintre durata exterioara, obiectiva, care preschimba continuu totul, si cea interioara, subiectiva, care are o alta curgere. In esenta, e antiteza dintre varsta fapturii noastre permanent erodate de timp, si varsta fiintei noastre, stabilita de constiinta de sine. Contrastul "varstelor" (exterioara / interioara) conduce la o stranie imposibilitate de autorecunoastere in manifestarea concreta a existentei fizice. In schimb, eul se recunoaste in imaginea pastrata de sentimente si care e prinsa "in stersele portrete" ale tineretii ca pe o pelicula a sufletului. Perspectiva asupra temei timpului e senin - clasica, iar melancolizarea nu are nimic funest.
Rafinamentul compozitiei si al imaginilor poetice din Aci sosi pe vremuri l-au facut pe G.Calinescu sa considere acest text o "gratioasa, miscatoare si invizibila paralela intre doua veacuri" prin care e simbolizata "uniformizarea in devenire", iar pe N.Manolescu sa identifice in ea "miscarea unei clepsidre": trecutul se rastoarna in formele prezentului, aproape imperceptibil modificat.
Prin vocatie si sensibilitate, Ion Pillat este un traditionalist superior, nu un simplu ilustrator al ideologiei gandiriste. El se situeaza deasupra autohtonismului si paseismului de aspect tezist. Traditionalismul capata, in creatia lui, infatisarea "traditiei vii", iar cele doua teme, pamantul natal si timpul, sunt prelucrate intr-un mod asupra caruia insista chiar artistul: "pamantul spiritualizat in vreme, timpul materializat in amintire".
