|
|
|
GIB I. MIHAESCU - Nuvele regasite
Tema umilintei in numele iubirii fata de semeni este reiterata in unele nuvele si povestiri ce figureaza in premiera intr-un volum eterogen, aparut in 2003, la editura Echinox, gratie ambitiei constructive a scriitorului Leon Baconsky, de a intregi "opera" lui Gib Mihaescu, consacrata de cele cinci volume de Opere coordonate de criticul si istoricul literar Al. Andriescu. In ciuda faptului ca volumul in discutie, sugestiv intitulat Nuvele regasite, reuneste un mozaic de texte, diferite, dupa cum marturisea insusi editorul, "nu doar prin tematica ori ca mod de structurare, ci si in privinta nivelului de prelucrare stilistica"[1], nu putem tagadui ca ele il exprima funciarmente pe prozator, "cu toata fidelitatea si franchetea"[2], in diverse etape ale parcursului sau artistic.
Din galeria celor care poarta povara umilintei si a deposedarii de avere, se numara mos Ion, personaj eponim al unei povestiri relatate de un narator-martor al dramei taranului exilat din propria gospodarie de fiii risipitori, dupa ce s-a ingrijit sa le imparta cinstit averea. Harnic peste masura si foarte chivernisit, mos Ion ajunge sluga la curtea boiereasca a naratorului, unde se remarca nu doar prin munca indarjita, ci si prin autoritate, astfel, "o cohorta intreaga de intemnitati se zbat in munca grea, siberiana, sub harapnicul de zbir al lui mos Ion"(p.110).
Nimeni nu stia cu adevarat ce intentii ascundea batranul indaratul ambitiei de a strange "ban langa ban". Naratorul ne induce falsa convingere ca sarmanul taran visa la o casa noua si la niscaiva pogoane de pamant, motivand astfel incapatanarea batranului. Necontenit simtea amaraciunea sufleteasca si suferinta mistuitoare, pricinuite de copiii nelegiuiti, dar isi gasea un refugiu salvator in propriile povesti ce luau adesea in fata "ascultatorilor" "proportii epopeice"(p.111).
Finalul aduce dovada incontestabila a infinitei iubiri parintesti si spulbera iluziile cititorului inocent care crezuse in rapacitatea tatalui renegat. In ajunul Craciunului, mos Ion ii cere umil boierului permisiunea de a-i lasa la dispozitie trei zile, pentru a se intoarce printre cei dragi: "Sa-mi vad si eu nepoteii, boierule, nu te supara Sa stau si eu cu ei impreuna, la asa sfinte sarbatori"(p.112). Din dorinta de a-l feri de o noua dezamagire, boierul il avertizeaza: "Dar daca te da iarasi afara", insa mos Ion nu se mai teme; muncise atata vreme cu sarg, pentru a nu merge la copiii care il izgonisera, "cu mana goala" (p.113) si pentru a-i indupleca sa nu-l goneasca din nou, macar pentru trei zile.
De un dramatism profund este povestirea Mos Gologan, mizand pe aceeasi tematica a parvenitismului, a dezumanizarii fiintei umane sub imperiul instinctului de posesiune. Atmosfera tulburatoare, data de vanatoarea hienelor cu chip uman ce misuna in jurul batranului, anticipeaza o scena similara dintr-un celebru roman al lui G. Calinescu, Enigma Otiliei, al carei protagonist, mos Costache, asista neputincios la asedierea casei de catre propriile rudenii, nu din compasiune, evident, fata de bolnav, ci din orgoliul maladiv de a se instapani pe averea muribundului.
Un batran bolnav, mos Gologan, se pregateste sufleteste pentru confruntarea cu un avocat ce urma sa-l viziteze, la cererea familiei extrem de preocupata de testamentul batranului. Chibzuit si simplu, taranul monologheaza pentru inceput in fata unui judecator nevazut, motivandu-si intentiile: "m-am gandit sa-mi impartesc eu avutul, cat mai am zile, ca sa nu traga din el si copiii, dupa ce m-oi savarsi din viata, ca hamesitii de cani, sfarticandu-l prin judecati, ca sa dea iama prin el toti avucatii si grifierii, ca e lucrul meu()"(p.123). Parasit de copii intr-o odaie saracacioasa, mos Gologan face un bilant al celor petrecute, in timp ce, afara, nurorile isi disputa nerabdatoare loturile muncite cu cazna de muribund. Retinem atitudinea cumpatata, smerita a batranului in fata destinului, credinta lui frusta, dar autentica, izvorata dintr-un fond ancestral, colectiv, caci nu "cetise vreo carte sfanta"(p.122). Gandul la hotarele pe intinsul carora a trudit, ii umezeste ochii aproape stinsi.
Aparitia furtunoasa a legiuitorilor - avocat si grefier - culmineaza cu atitudinea zeflemitoare si tonul insolent al acestora in dialogul cu mos Gologan caruia ii intrerup sistematic discursul intelept pregatit cu atata grija dinainte, cenzurandu-i orice replica. Lucrurile par tocmite din timp, caci avocatul face imparteala fara a-l asculta pe sarmanul truditor care isi vazu pamantul, "munca de-o viata, impartit in cateva vorbe"(p.125). Grija lui era sa impartaseasca celorlalti impacarea sa sufleteasca si increderea "ca aceea ce face nu e cu parere de rau", dar mai presus, credinta nestramutata ca "totul e cu voia Celui de Sus"(p.126). Monologul plin de evlavie pune cu adevarat la incercare rabdarea "domnului judecator" care, extrem de agasat de ideile "filosofice" propagate de mosneag, devine irascibil si ameninta cu plecarea in cazul necooperarii adecvate a acestuia. Urmand parca principiul vaselor comunicante, starea de spirit a judecatorului se transmite ca un fior electric asupra "mostenitorilor" latenti ce se napustesc amenintatori
asupra batranului intr-o scena de un grotesc inerent: "Si tot neamul se pravali in jurul patului. Mosul privi in jurul lui cu amaraciune. Ii fu asa de scarba de atatea fete dusmanoase si atatea vorbe grele, ca o clipa ii lumina in minte sa faca pe prostul cu adevarat, sa lase sa cada actul si sa-si bata si el joc de toti si de tot."(p.127) Isi calca insa pe suflet, presimtind probabil ca este pentru ultima oara, si raspunde monosilabic la toate interogatiile absurde si interesate ale omului legii, spre satisfactia tuturor. In ciuda tariei de caracter si probitatii morale de care da dovada singur in mijlocul faunei umane, mos Gologan traieste drama singuratatii omului in mijlocul semenilor, si mai grav in sanul propriei familii: "Ramas singur, mosul isi sterse o lacrima, pe care o simtise mai de mult ca se aninase de gene"(p.128); singura nadejde a "regelui fara tara" se indreapta, in final, spre infinitul celest, spre marea trecere prin care va dobandi linistea eterna.
Ajunsa la mila strainilor este si batrana din povestirea Seara de iarna, povestire ce impresioneaza mai mult prin ideea urmarita, decat prin virtuti narative. Proza, in care predomina discursul dialogic, surprinde o discutie controversata intre soti despre o femeie varstnica, pesemne fosta servitoare, care nu dorea sa plece din casa lor, desi era "inutila". Mult zgomot pentru nimic am spune, vazand cum cei doi isi paseaza autoritar responsabilitatea de a spune franc batranei ca nu o mai pot gazdui, invocand felurite pretexte, mai mult sau mai putin verosimile. Arma care anihila orice decizie prealabila era plansul spasmodic al femeii ce starnea infinita compasiune. Conflictul aparent se rezolva in final, cand, cei doi soti disimulati si in criza de autoritate, se eschiveaza succesiv, se sustrag hotararii ferme, deoarece, comunicand in mod real constata ca in adancul sufletului fiecaruia, nici unul nu dorea cu adevarat sa o alunge pe femeia bolnava ce isi astepta sfarsitul izbavitor.
In timpul unei procesiuni oficiata de preotul satului, baba Mandica, protagonista povestirii omonime, traverseaza clipe de mare tensiune interioara ce culmineaza cu un soi de delir halucinatoriu in timpul caruia i se pare ca ii vede pe cei trei judecatori care i-au pecetluit saracia, "imbracati in odajdii negre de preoti si crucea, inalta si neagra"(p.22). Memoria involuntara e declansata de imaginea "ogorului carbonizat de soare" care ii rascoleste amintiri pline de amaraciune legate de un proces "pierdut". Trecand peste patetismul fortat pe care-l degaja unele replici in stil indirect liber, remarcam drama omului simplu pentu care pamantul inseamna siguranta zilei de maine, garantia unui trai onest. Este drama taranului amenintat de o istorie necrutatoare ce se scrie in afara lui. La fel ca in cazul lui Ion al lui Rebreanu, desi deosebirile sunt nete, pamantul dobandeste in constiinta batranei valente umane, fiind confundat cu fiinta iubita: "I-a fost ca un al doilea barbat"(p.22). Furia femeii care boceste, se autoflageleaza si isi smulge cu disperare parul tradeaza regresul fiintei umane sub imperiul nesigurantei, al fricii pentru necunoscutul zilei de maine. I se pare ca vede o multime de oameni in mers care, crede ea, "ii duceau pamantul la ingropaciune"(p.24). Nu stim exact ce ascunde sufletul fragil al babei Mandica, dar repulsia ei viscerala fata de orasul care "ii furase pamantul, dandu-l dusmanului, orasul plin de pacate, pe care Dumnezeu nu-l pedepsea totusi"(p.25) aduna toata ura omului simplu si neputincios in fata unei justitii oarbe, partinitoare. La vederea "hraparetului" Gligore, vecinul vinovat si dusmanit pentru penuria batranei, aceasta incepe sa tremure, simtind ca pana si divinitatea o "masoara crunt si fara indurare"(p.26). Ramane prosternata cu fruntea in tarana, si pare sa-si doreasca a intra in pamantul ostil mai devreme decat ii este randuit.
Volumul Nuvele regasite reuneste si proze scurte axate pe tema obsesiei erotice, unele fiind reluate ulterior din alte perspective si trecute printr-un amplu proces de refictionalizare, pentru a genera texte esentialmente noi si caractere verosimile. Nuvela Reintoarcerea dezvolta din incipit, motivul "gandului la ea"(p.5), al obsesiei pentru o fiinta indepartata. Pustiul sufletesc este intretinut de atmosfera grea, aproape bacoviana, data de natura inghetata a parcului solitar, strabatut de "ciori inspaimantate". Pe un asemenea fundal apare silueta evanescenta a lui Velovan care, victima a unei fixatii erotice, traieste o stare nedefinita, vecina cu spleen-ul baudelairean, "scarbit de mirosul igrasiei dinauntru, scarbit de praful inecacios de-afara"(p.5). Amenintarea nu vine doar din exterior, ci si dinauntru, prin tendinta nociva de hiperbolizare a trairilor launtrice acutizate de o singuratate dezolanta, toate contribuind la impresia protagonistului ca "traieste vremea sfarsitului sfarsiturilor"(p.6). Trecuta prin filtrul acestui tip de sensibilitate maladiva, atmosfera orasului aflat parca intr-o iminenta disolutie, opreseaza biologic fiinta umana, deoarece exhala "o duhoare asfixianta, dureros de stricata". Jocul sinestezic al descrierilor de natura expresionista contureaza, cu linii ingrosate, tablouri apocaliptice, mizand pe exodul omenirii din spatiul citadin, alienant, "pana-n fundul padurilor atacate de asemeni". De trei luni cazuse Velovan prada unor inchipuiri de acest fel. Adica de cand "ea fugise, in lipsa lui de-acasa, cu bagaje cu tot, pe furis ca talharii, la celalalt, in odaia ofiterului, de atunci era el obsedat de aceasta stranie descoperire, parandu-i-se ca simte in orice lucru, mirosul putregaiului ascuns in luciul exterior"(p.6). O data criza declansata, intre personajul abulic si mediul social se interpune o bariera insurmontabila, cea a delirului halucinatoriu care-l izoleaza, fracturand orice tentativa de comunicare cu semenii. Semnele unei nebunii latente nu intarzie sa se exteriorizeze; priveste necontenit pe fereastra, vanand himere, isi fredoneaza cantece la moda si danseaza cu scaunul surogat; se retrage brusc din fata ferestrei, cand i se pare ca himera "inainteaza razatoare, cu pasul ei marunt"(p.7). Imaginatia lui Velovan se naste dintr-o vointa mistificatoare cu efect de bumerang asupra constiintei sale; proiecteaza cu sadism scenarii posibile intre sotia voluntara si "celalalt", dar le abandoneaza subit in favoarea altei "vedenii". Velovan se teme ca Arina ar putea sucomba in urma unui avort clandestin si se viseaza tras la raspundere de oamnenii legii. Aparitia, in lungul strazii, a unei doamne elegante devine prilej de emotie paralizanta, cu atat mai mult cu cat se autosugestioneaza ca este "ea": "Acelasi picior, acelasi mers, acelasi mijloc. Este ea! Chiar ea, Arina!".
Simturile devanseaza realitatea, subminanand-o dramatic. Naratorul e stapan pe tehnica ambiguizarii si suprapunerii planurilor si nu ezita sa impaneze relatarea cu sintagme dubitative de tipul "Dar poate s-a inselat" (p.7), in detrimentul lectorului care sovaie intre a crede sau a tagadui bataia usoara in usa, pusa pe seama femeii atat de asteptate. In definitiv, aspectul e prea putin relevant atat pentru cititor, cat si pentru insusi Velovan care nici nu mai stie, "e bataia ei, a inimii, sau bate cineva intr-adevar la usa"(p.8).
Lirismul inunda fraza in momentul confruntarii aparent verosimile si ne proiecteaza intr-o noua "poveste": "A deschis; ea a intrat, aducand cu sine minunea parfumului ei obisnuit". Dar nici un dialog sau schimb de pareri nu confirma prezenta concreta a Arinei. Dimpotriva, singuratatea deconcertanta pare sa-i vadeasca bovarismul speciei, consecinta a orgoliului ranit. "Si el se inchipuie in trecut, aparand subit, ca un razbunator neprevazut, ca un zeu in epopeea antica"(p.9), invins in ciuda sfortarilor donquijotesti, de titanul triunghiului conjugal, si ironizat fara mila chiar de narator: "Ce poate sa faca el, un biet slabanog, contra namilei aceleia() E slab, e pipernicit". Infrangerea il apropie de marginea prapastiei, declanseaza convulsii, caci "tremura ca prins de boala", dar il readuce la momentul tulburatoarei intalniri cu himera, suferind un nou soc emotional atunci cand i se reveleaza dureros motivul revederii: "Pentru asta a venit ea. Acolo, in pantecele acela, mijeste o viata noua. Copilul celuilalt () si femeia nu stie cum sa scape de rusinoasa povara"(p.10).
Studentul la Drept e zguduit de gandul eventualei complicitati pentru o fapta ilicita, imorala si profund dezgustat de frivolitatea tinerei in a gasi solutii salvatoare: "Astazi lucrurile astea se fac cat ai bate din palme"(13). Cu toate acestea, bestia umana ce zace in strafundurile fiintei, nu isi poate reprima "biruitoarea curiozitate, de a o vedea, de a o simti din nou intreaga, goala, a lui". Ca intr-un vis, Velovan nu se mai simtea stapan pe gesturile sale, orice opozitie era predestinata esecului, dar il intarea nadejdea ca "poate, toate astea nu-s decat simple halucinatii".
Interventia chirurgicala efectuata clandestin, ii este fatala Arinei, dupa cum anticipase Velovan. Naratorul surprinde, ca intr-o fisa clinica, simptomele femeii in agonie, care halucina si "pomenea de copil, blestema pe tatal barbar, il implora s-o scape de cei care o asasinau"(p.15).
Scepticismul cititorului in privinta veridicitatii intamplarilor infatisate de un narator fanfaron si disimulat isi gaseste argumente in final, cand Velovan, la fel ca si Calomfir din nuvela Visul, pare atins de catalepsie: "isi simte membrele sfarsite, corpul i se pare asa de greu, ca nu-si da seama daca ar fi in stare sa si-l ridice"(p.18). Mintea ii urzeste scenarii dezincriminatoare si impulsuri launtrice, confuze, il imboldesc sa marturiseasca "atunci" totul politiei, "dar e asa de intunerec afara; si capul ii e asa de greu". Ludic, naratorul formuleaza o serie de interogatii retorice in stil indirect liber, menite sa ambiguizeze finalul si sa mistifice vidul sufletesc al abulicului: "Si daca nu-l vor crede? Si daca-l vor aresta()de unde ii vine oboseala asta grozava? Cine-l va crede?"(p.19)
Nu putem omite faptul ca nucleul narativ dezvoltat in aceasta proza va genera, in retortele imaginarului gibmihaescian, o noua provocare, concretizata intr-un episod semnificativ din romanul Zilele si noptile unui student intarziat, unde protagonistii vor capata relief, o noua identitate, dar si statutul de personaje tragice.
Nuvela
Asemanarea este construita pornind de la aceleasi
clisee narative, precum nuvela consacrata probabil mai tarziu, La
"Grandiflora". Toposul este cel tipic targului provincial - restaurant, berarie si
cofetarie, reunite sub rezonantul nume al patronului, banuim, "La
Trandafir". Actantii sunt "cinci <
Smarandache, reputatul "povestitor" al grupului, capteaza atentia amicilor si cochetelor neveste, cu barfe de ultima ora. Tinta ironiilor este Lungeanu, cel care se insurase primul. Se glumeste pe seama nevestei incornoratului pe care, generos si locvace, Smarandache marturiseste ca a vazut-o urcand intr-un tren, spre disperarea sotului naiv ce sustine ca n-a scapat-o din ochi nici o secunda de cand s-au casatorit. Pentru a fi mai persuasiv, Smarandache stie bine ce are de facut. "Am crezut mai intai ca sunt prada unui vis"(p.43) si se disculpa vorbind despre "o asemanare nemaivazuta", pentru a-si asigura, disimulat, auditoriul si pentru a intra in asentimentul sotului cu atat mai consternat. Suferind vizibil de complexul lui Othello, la fel ca si Manaru, Lungeanu contracareaza povestea bunului sau camarad, printr-o atitudine voit joviala, fals destinsa, in speranta de a incuraja ideea unei eventuale confuzii. Dar atat astepta celalalt pentrua-si etala talentele oratorice, dezavuand premeditat si ostentativ bunele-i intentii: "Ma spovedesc la voi ca la niste duhovnici"(p.44). Reactiile celui ostracizat ii tradeaza curand fierberea launtrica atunci cand, cei pe care ii credea prieteni, se intrec in observatii triviale si aluzii vulgare legate de tinuta ori atitudinile sotiei, indelung studiate de acestia. Revoltat, Misu Lungeanu exclama neputincios: "Asta-i nerusinare() Sa mi se spuna mie cum tine picioarele nevasta-mea"(p.46). Dar Smarandache, ipocrit, sare sa-l tempereze, amintindu-i, sadic, ca e vorba, pesemne, de o banala "coincidenta".
Umilinta si oprobriul asa-zisilor camarazi, il scot pe om din minti mai mult decat eventuala infidelitate a nevestei. Isi pierde cumpatul si decide brusc sa plece; furia atinge punctul culminant abia cand, in asteptarea notei de plata, Misu sesizeaza semnele codificate, indiscrete, pe care amicii si le schimba, profitand de neatentia lui si vanand deznodamantul senzationalei "coincidente". Nu isi poate reprima o dojana indreptata spre fanfaronul Smarandache, caruia ii reproseaza cu glas tremurand "placerea perversa" de a gasi similitudini intre acea necunoscuta si sotia "celui mai bun prieten"(p.48).
Jocul disimularilor si al vanitatilor virile aduce neasteptate rasturnari de situatie. Desi, hotarat initial sa nu mai asiste la acest scenariu denigrant, Misu se automistifica in final, infruntandu-si dusmanul tocmai cand acesta din urma parea dispus sa faca orice pentru a-l indeparta. Astfel, cu vadita disimulare, izbucneste intr-un fals si exagerat hohot de ras, dupa care il incurajeaza pe Smarandache sa spuna mai departe povestea despre "cum mi-ai pus coarne"(p.50); se ridica sovaielnic si i se pare ca aude necontenit rasul batjocoritor, dar revine furibund, sporind ridicolul, "gata sa se napusteasca, intr-un acces de nebunie" (p.52), cand aude vocea sotiei mondene care, dezinvolta, isi exprima nestingherit dorinta de a servi o bere la masa "francmasonilor" si de a fi initiata de acestia in cercul lor de "clevetiri si intrigarie"(p.53). Cortina se lasa grea peste mintea febrila, ravasita a protagonistului redus la tacere de initiativa spontana, demistificatoare a afabilei adulterine.
Sub semnul imaginatiei hipertrofice sta si nuvela Turneul. In preajma sarbatorilor de Pasti, o trupa de actori calatoreste cu trenul spre un oras de provincie ("mic si atat de izolat") pentru un turneu de trei zile. Impresarul exaltat se gandeste exclusiv la succesul turneului "intr-un orasel care nu vede teatru la trei ani o data"(p.58). In stil indirect liber, naratorul transcrie gandurile impresarului legate de "protagonistul" spectacolului, caruia ii reproseaza vulgar indigenta talentului, infatuarea si pretentiile banesti exagerate.
Naratiunea inainteaza stangaci, infuzata din loc in loc de pasaje lirice prolixe, strident stilizate si cu o sintaxa grandilocventa: "ziua nu se resemna inca sa-si piarda stralucirea de aur, de-abia lasandu-se dusa spre sfarsit de aripile care se desfaceau din mugur ale adierilor inverzite de aprilie"(p.59).
Rosca, "benjaminul trupei", este tipul aventurierului de mahala sau din trenurile vicinale, capabil sa cucereasca orice femeie, si mai ales pe "diva" Marietta Iurascu, prin incantatia celor doua cuvinte indraznete ("te iubesc") rostite, la nevoie, fara nici o dificultate. Reteta de succes consta in a rosti improvizat, in timpul spectacolului, cuvintele indraznete ce il transportau nemijlocit, credea el, spre inima ravnita. Cata frivolitate in a deslusi arta iubirii!
Iata-l pe Rosca inventariind toate secventele din piesa ce ii va servi drept fundal in vederea cuceririi divei ce somnola acum in acelasi compartiment cu el. Astepta cu inima stransa ca diva sa se trezeasca pentru a profita deplin de putinele clipe de intimitate din "acest vagon, acest dormitor"(p.60). Isi regizeaza prudent izolarea in compartiment alaturi de femeia dorita, insa e vadit incomodat de aparitia sufleurului pe care-l crede gelos si rau intentionat, caci, crede amorezatul, "de buna seama ca a observat ceva"(p.61) Cand, in sfarsit, ramane singur cu "tomnateca, dar vanjoasa protagonista", se manifesta ridicol, dar foarte teatral, recurgand la felurite artificii pentru a o trezi (tuseste violent, izbeste fereastra, tranteste usa). Extrem de tensionat, atinge stari paroxistice; o suspecteaza pe "frumoasa adormita" de disimulare si agatandu-se de acest gand fugitiv, se teme sa nu fie luat drept las si stangaci (vanatorul devine vanat). Posedat de vanitate virila, ingrozit de propriile slabiciuni si fantasme, trece la asediu si o saruta voluptuos; "Iar buzele ei se lasa framantate Insa ochii raman si mai departe inchisi"(p.63). Coincidenta sau nu, aparitia zgomotoasa a camarazilor este contracarata de atitudinea indignata a femeii pudice, care abia acum ii raspunde violent. Cu strigate "de adevarata tragediana"(p.65), Marietta il ameninta pe aventurier ca il va trage la raspundere in fata legiuitorilor in drept. Rosca tacea intunecat si dusmanos, uitandu-se din cand in cand, pe furis, cu ura la sufleur in timp ce in minte-i "se contura insangerat chipul crucificatului"(p.66).
Finalul lasa in urma o lume profana si profanatoare, adepta a sentimentalismului facil, miscata pret de cateva secunde de "glasul dulce", vesperal, al clopotului ce se auzea din departari incomensurabile, chemand la denii oameni credinciosi.
Dintre figurile boeme pentru care lumea este o imensa scena de teatru ce reclama in rolurile principale cabotini, escroci sentimentali si parveniti de tot felul, se desprinde si protagonistul nuvelei, echivoc numita, Anonima. Punctul din care porneste firul naratiunii subiective este posterior intamplarilor relatate si traite de aventurierul Grigoras ce-si povesteste cu verva in fata unor amici, probabil, incitanta aventura preconjugala.
Ne luam precautiile de rigoare si il insotim pe boemul amator de romante frantuzesti inspre casa viitorului socru, veritabil Eldorado pentru un fiu risipitor de talia lui. In gradina, cuminte, o tanara blajina, aparent visatoare, suspina uneori, pierduta in cine stie ce ganduri tainice. Tabloul viu mangaie orgoliul fanfaronului, vinovat, crede el naiv, de nostalgia si suferintele fetei, impaunandu-se instantaneu: "Grozav ma iubeste!"(p.70). Intalnirea, tipica pentru cuplul gibmihaescian, nu este prilej de cunoastere, ci de mistificare. Framantata de indoieli (legate poate de trecutul rasunator al logodnicului), Smarandica il tachineaza cu o tirada de intrebari, in speranta aflarii adevarului. Disimulat, Grigoras transeaza net problema, raspunzand grav si retoric: "Trecutul e mort".
Printre putinele calitati ale acestei bucati epice, remarcam oralitatea limbajului care, prin formule familiare ("Ce sa va spun, eram cu chef") si forme pronominale de persoana a doua, il antreneaza pe cititor intr-un fel de complicitate tacita cu protagonistul. Ridicolul situatiei tine de incomunicabilitatea vadita dintre cei doi tineri cu trairi antagonice; uimita de euforia exacerbata a logodnicului, Smarandica incepe sa planga ca o labila psihic. De fapt, fata stie mai bine ce urmeaza sa patimeasca logodnicul carismatic; chemat la socrul sau de sluga din casa, fanfaronul e pus in fata unui crud adevar deconspirat de o scrisoare anonima ce il previne pe conu' Iordache de ispravile "haimanalei" care tocase averea parinteasca, fiind supranumit cu ironie "cavaler al noptilor", "padisah de cocote" sau "virtuoz a paharului"(p.72). Anonima aduce la cunostinta viitorului socru, numele unei "vestite cocote internationale"(Suzy Merlon) pentru care Grigoras s-ar vrea ginerele mostenitor al avutiilor conului Iordache. Deloc miscat de tirada boierului, tanarul neaga toate acuzatiile, cu nadejdea de a iesi cat mai repede din incurcatura ce parea sa se adanceasca la vestea revenirii "santezei" in Bucuresti. Cunoscandu-si, probabil, pacatele tineretilor, socrul intransigent se indupleca, rupe scrisoarea si ingaduie casatoria, avertizandu-l pe amorez ca se afla sub stricta lui observatie.
Recursul la tehnica qui-pro-quo-ului este o constanta in epica lui Gib Mihaescu, asa cum am mentionat si in alte circumstante. In acest fel, finalul aduce o surpriza, captand interesul cititorului: deducem ca scrisoarea anonima fusese redactata de insusi escrocul sentimental care, dupa consumarea aventurii alaturi de banala artista, isi exerseaza pana intr-o noua anonima, mai vehementa decat prima. Autoflagelarea (se numise "monstru", "vanator de zestre") nu este nicidecum, in acest caz, pandantul trezirii constiintei de sine sau al vreunor remuscari, ci o maniera mistificatoare de a se sustrage oricaror obligatii sentimentale fata de "sufletul acela candid si dulce"(p.76), fiindu-i cu neputinta sa renunte la traiul frivol, in favoarea unui angajament marital.
Preocupat de resorturile subconstientului uman si de capacitatea acestuia de a asocia elemente aparent ireconciliabile, prozatorul pare sa incerce a descifra acest mister printr-o provocare adresata cititorilor, carora le propune texte ce mizeaza pe tema obsesiva a inchipuirii fara frontiere. Scenariul creat in Anunt mortuar aduce in prim plan un personaj-narator care, citind fortuit un anunt mortuar, este asaltat de amintiri desprinse din fluxul memoriei involuntare ce nasc trairi lascive, irepresibile. Pe scurt, naratorul anonim afla printr-un anunt mortuar despre decesul unui fost "tovaras de visuri, de nazuinti"(p.79), Grigoras, si concomitent mintea ii este tulburata de imaginea surorii defunctului, Sylvia, fata de care incearca sa ne convinga ca nutreste telepatic sentimente de profunda compasiune.
In acest punct, ne dam lesne seama ca titlul este doar un pretext pentru trama ce mizeaza pe necunoscutele psihicului uman. Din magma memoriei erup amintiri aparent nesemnificative ce reclama dorinte nesatisfacute pe deplin si refulate indelung. Asadar, revenind la Sylvia, naratorul marturiseste ca il atragea printr-o frumusete salbatica, rece, daca nu trista. Isi aminteste de o reuniune amicala unde, prin contrapunct, "Sylvia parea o zeita a nemultumirii"(p.81) printre filistinii indragostiti patimas de viata. Prezenta fetei neglijate de ceilalti si mereu imbufnata, naste dorinte patimase in mintea celui care o pandeste din umbra, pentru a marturisi ulterior ca "ma atrage spre ea tocmai expresia figurii ei de nemultumire, de respingere a oricarei apropieri, de izgonire"(p.82). Isi reproseaza sever neputinta de a fi surprins metamorfoza chipului imbufnat sub vraja sarutului si isi fagaduieste hotarat sa razbune neglijenta din trecut: "Ma voi duce la Bucuresti!".
Confesiunea protagonistului, redata anterior, reveleaza secretul tainuit de multi dintre eroii prozei gibmihaesciene care ajung sa mobilizeze energii nebanuite in slujba unor idealuri feminine fantasmatice. Pentru eroul acestei scrieri, in campul semantic al iubirii se intalnesc notiuni precum orgoliu, indrazneala, "subita nebunie", "zdrobitor de delicioasa satisfactie" sau curiozitate insatiabila.
Desi visator prin definitie sau abulic, in alte variante, eroul nu se multumeste cu himere, ci cauta o bresa in efemera sa existenta pentru a le concretiza. Un prilej, ce-i drept macabru, devine aici inmormantarea unui fost amic. Fantezia devanseaza realul si produce la ceas de seara, scenarii verosimile, capabile sa rascoleasca pasiuni inabusite, neconsumate. In asteptarea "feciorului" care urma sa pregateasca bagajele pentru calatoria spre Bucuresti, invaluit in "norii de fum ai tigarii", eroul sadic viseaza cu ochii larg deschisi, ca intr-un fel de autohipnoza: "O vei privi cum priveste, imbufnata si zbuciumata de plans, la cei dimprejur si te vei apropia ca sa-i soptesti o consolare, perfida consolare"(p.84). Ingrozit el insusi o clipa de indrazneala si perversitatea cugetului in asemenea imprejurari funebre, incearca o autocenzura, mai mult retorica decat dojenitoare, echivoca oricum pentru cititorul avizat: "Trebuie sa fiu nebun. Dar oare as indrazni sa incrucisez priviri cu sora lui, () priviri trezitoare de noi dorinti, pe deasupra sicriului lui, a bietului Grigoras, bunului si dulcelui meu prieten?"(p.85). Patetic si incapabil sa-si depaseasca egotismul, se imbarbateaza rapid, ajutat de o indrazneala patologica in cursul unui monolog grotesc, adresat celui trecut in nefiinta: "anuntul tau de moarte m-a chemat la adevarata fericire"(p.85) Dar, prozatorului ii place sa se joace cu marionetele sale umane si sa le ironizeze adesea, sanctionandu-le excesele imaginare: "Inchipuirea are cateodata cotituri neasteptate ca si viata"(p.86). Lovitura de teatru il dezarmeaza si ii satisface in egala masura tendintele sadomasochiste: aparitia unui individ, sot sau iubit, alaturi de femeia-greu-de-multumit, pe filmul inchipuirii exaltate, tradeaza astfel cabotinismul personajului megaloman rostind platitudini fara sens si batand in retragere in fata unui tert pe care nu poate sa-l infrunte in mod real: "in orice caz, in fata mortului () as fi pastrat o atitudine ceva mai respectuoasa () as fi reprimat cea mai mica trecere peste linia cuviintei"(p.87). Revenirea in concretul existentei fara relief se produce o data cu aparitia "feciorului" caruia boierul ii porunceste autoritar sa-i pregateasca bagajele ca "poate" vrea sa apuce trenul de Bucuresti.
Inselatorul se inscrie in randul variatiunilor pe aceeasi tema straveche, a "pacalitorului pacalit", decelabila si in consacrata nuvela Vedenia, intr-o varianta mai elaborata. Atmosfera molesitoare a unui amurg de vara devine fundalul cel mai potrivit pentru o reuniune amicala intr-o "gradina de noapte"(p.89) de la periferia unui orasel cochet, spre care se indreapta alene doi domni si sotiile lor. In timpul promenadei, pe unul dintre barbatii ramasi in urma, pe Mihai Crivat, il palesc "deodata ganduri cu totul fara legatura cu subiectul conversatiei lor", si asta deoarece, admirand mersul gales al distinselor consoarte, protagonistul cade in capcana dorintelor patimase rascolite de tentatia fructului oprit si de amintiri bine tainuite ce ii satisfac orgoliul viril si care ni se vor revela pe parcurs. "Crivat se simtea stapanitorul amanduror acestor femei, se simtea invingatorul masculului de-alaturi, era stiutorul care se bucura de ignoranta aproapelui sau() era inselatorul dominand pe inselati de-a lungul secolelor. Atat. Inselatorul"(92). Este evidenta tendinta schizoida a megalomanului "inselator" de a se raporta la cei din jur, placerea egoista de a se crede exemplar unic fiind aspru sanctionata in final. Amicul, Nicu Aurelian, il exaspereaza prin mutismul si ticaiala specifice, dar il si induioseaza prin pudibonderia afisata ostentativ; in definitiv, prezenta contrapunctica a bunului amic devine pentru Crivat prilej de infatuare si de etalare a calitatilor dominatoare. Peste masura de locvace, emite filosofic comparatii si argumente ce par mai degraba marturisiri de credinta ale tuturor vanatorilor de himere din proza scriitorului: "-Bem pentru ca alcoolul disproportioneaza lucrurile si le umfla sau le strange, dupa propria noastra vrere Intelegi, Aurelian Tot astfel, pentru a ne produce placere, preferam sa ne transpunem in situatii in care stim ca nu vom ajunge niciodata() Cu cat situatia va fi mai inaccesibila, cu atat placerea va fi mai mare, pentru ca si iluzia e mai mare"(p.98)
Desi ascultase docil depozitia amicului, Aurelian nu ii impartaseste convingerile, dovedind, prin contraargumente, ca este adeptul unei filosofii antagonice, dionisiace: "Nu-i adevarat! Fericirea nu sta in iluzie() Fericirea sta in realitate"(p.99). Siind, de fapt, mai mult decat vrea sa arate in realitate, isi sintetizeaza convingerile sub forma unei interogatii retorice adresate amicului "Don Juan": "e mai fericit un barbat care ravneste la o femeie, fara izbanda, sau unul care a ajuns de mult". a
Evident ca discursul coerent al celui pe care il desconsiderase ori compatimise inutil, produce uimire neasteptata in sufletul "inselatorului" care ramasese fixat pe un gest abia reprimat de-al amicului ce o indica involuntar pe doamna Crivat. Teama de a nu fi cumva el insusi in ipostaza pacalitului, naste obsesia si detroneaza iluzia. Nu mai stie daca "roseata" din obrajii nevestei este cosmetizata sau ivita pe fond emotional. Abandoneaza repede orice suspiciune, caci se autoiluzioneaza ca gestul a fost pur involuntar si isi focalizeaza interesul spre combaterea indarjita a filosofiei enuntate de preopinent prin alte argumente ce tradeaza teama de esec de care sufera simptomatic majoritatea protagonistilor: "atingerea realitatii e insotita adesea de deceptie, pe cand tocmai drumul spre nestatornicul tel, invaluit de miragii, e cel mai plin de poezie si farmec. Indata obiectivul atins, individul cauta atunci un tel nou"(p.100). Pe de alta parte, acest gen de atitudine isi gaseste o explicatie coerenta in psihologie, atata vreme cat tendinta generala a omului este de a se refugia adesea intr-o iubire "care nu este iubire, ci numai joc al fortei ei imaginative"[3]. Iar Gib Mihaescu intuise cu multa finete psihologica, aceasta constanta a naturii umane, explicitata de un psiholog german in urmatorii termeni: "Omul iubeste in final sentimentul mai mult decat obiectul () Forta imaginatiei plaseaza noul obiect in locul celui vechi, il imbraca cu hainele celui vechi, il impodobeste cu calitatile sale, ii adauga unele noi pentru a putea mentine realitatea iubirii prin iluzie"[4].
Extrem de mandru de efectul demobilizator al superioritatii argumentelor sale asupra rivalului, opiniomanul nu se bucura prea mult de succes, izbucnind intr-un "hohot spasmodic" atunci cand constata apropierea fizica lasciva dintre Adela, sotia sa, si rival. Din acest punct, scenariul impregnat de vulgaritati gratuite, intentionate probabil de prozator pentru a oferi un deznodamant pe masura mediocritatii launtrice a personajelor. Duelul Crivat-Aurelian se inteteste, aducand la suprafata fapte reprobabile, pana atunci bine zavorate; astfel, in replica, Crivat ii da de inteles "amicului rival" ca nici el nu e strain de farmecele nevestei celui din urma, insa dezminte apoi totul pentru a-si linisti amanta indignata, dand vina pe "sampanie" si pe gesturile indraznete ale amicului de familie. Disimulat, la randu-i, si preocupat sa-si linisteasca sotia, ea insasi infidela, Aurelian sintetizeaza spontan "spiritul veacului" intr-o singura replica: "E inutil sa te superi() Asta se intampla acum tot asa de regulat precum se face ziua"(p.104).
Finalul grotesc pare mai degraba potrivit unui scenariu de vodevil: adevarul iese la iveala, cu alte cuvinte cei doi soti afla ca au fost inselati, dar se resemneaza ca, la randul lor, au inselat. Revoltate sunt doar damele, caci barbatii se solidarizeaza ramanand singuri in scena, la aceeasi masa de taina si rostind impasibili imprecatii in urma nevestelor intrigate, desi adulterine. Rolurile se inverseaza restabilind un echilibru social, deoarece, daca la inceput Crivat parea foarte stapan pe situatie, in final el intra intr-o mutenie atipica, lasandu-si amicul plin de verva sa evolueze nestingherit. Mai mult decat ridicol, sub efectul anesteziant al sampaniei, Aurelian exclama hotarat si solidar: "Eu raman aici cu prietenul meu iubit.. .care mi-a pus coarne() Sa bem pentru coarnele noastre, draga Mihai!(p.106). "Pacalitorului pacalit" ii trecuse insa si cheful de baut, dar si de ras, vazand satisfactia alienanta a rivalului. Fraza incompleta din final, "Sa te bucuri atata pentru promiscuitatea asta!" suna ca o sentinta moralizatoare, sarcastica, a naratorului la adresa mediului trivial, plat, burghez in care iubirea este sinonima cu ipocrizia si prietenia cu rivalitatea perfid disimulata, confuzia generand o stare continua de frustrare si neimplinire sufleteasca.
Obsesia idealului feminin constituie tema prozei confesive Zambetul; scenariul narativ simplist este dublat de un limbaj subversiv, trivial ce dauneaza, in linii mari, receptarii critice.
Fascinat de "zambetul dulce si mandru"(p.129) al Eleonorei, protagonistul rememoreaza din perspectiva prezentului matur, trairile naive din trecut care ii strecoara in minte indoiala si totodata obsesia ca "zambetul" acela nu era atat de electrizant doar in prezenta lui. Teama de esec naste automistificare si implicit o cunoastere distorsionata a realitatii si a "celuilalt", perceput prin filtrul unei ecuatii emotionale subiective si nu conform realitatii obiective. Unele pasaje excesiv stilizate ("tipsiile de aur si de argint, a avantului si a sinceritatii"-p.131; "[masina] se pierdea minuscula in norul de praf, in care vrea sa se ascunda intocmai cum zeii mitologiilor piereau infasurati de scutecele fluide ale unui nor din senin"-p.135 ) dauneaza sintaxei si sensului general, creand cititorului sentimentul unei scriituri baroce, prolixe.
Victima a unei psihologii fruste, primare, eroul nu se poate reconcilia cu banuiala maladiva referitoare la caracterul repetabil al unor gesturi, atitudini afisate de femeia "iubita" in trecut, caci el nutreste obsesia unicitatii nascuta probabil din orgoliul exacerbat si mai ales dintr-o pseudocunoastere a lumii dinafara lui. Daca nu a putut marca in sens pozitiv constiinta Eleonorei, crede de cuviinta ca ar fi indreptatit sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a ramane "cel dintai". Nu intarzie sa-si propuna un plan diabolic impotriva ideii de feminitate, ce tradeaza incapacitatea personajului frustrat si narcisist de a trai cu adevarat sentimentul iubirii autentice: "voi fi cel dintai, unicul care a izbutit sa sece acest izvor de lumina eterna, care a ucis pe buzele iubite eternul suras femeiesc"(p.131). Obsesia unicitatii si nevoia absurda de confirmare a propriilor banuieli, se contopesc sub forma unei provocari meschine spre care isi dirijeaza protagonistul intreaga energie: "Daca nu pot sa-l fac sa creasca, il voi face cel putin sa paleasca, sa prinda culoarea amaraciunii, sa se stinga chiar"(p.131).
Tumultul gandurilor vindicative este curmat brusc de aparitia fulminanta a unui automobil in care, este convins ca a zarit "zambetul acela"(p.133), scena amintind de o intamplare similara, mult mai riguros redata, din ultimul roman al scriitorului, Donna Alba. Mai mult sau mai putin iluzorie, revederea chipului mandru, inflexibil, al femeii din automobil, langa care i se pare ca vazuse si "o pata neagra de haine barbatesti", amplifica in mintea febrila a aventurierului dorinta unei confruntari de neuitat. Scopul este enuntat de protagonistul insusi: "O singura curiozitate ma devora: daca si-n tovarasia altuia, el, zambetul cel divin, se mentine necontenit acelasi"(p.134). In acest punct naratiunea capata consistenta unei scrieri politiste, cu urmariri periculoase, ciocniri si "urlet de motoare dezlantuite"(p.135), si toate acestea doar pentru un zambet!
Finalul este in concordanta cu intreaga desfasurare epica laconica si stangace de pana la el: confuz, ambiguu, irelevant, sugerand o tentativa de sinucidere a protagonistului in pragul nebuniei intretinute de un stupid joc al orgoliilor ranite. Imaginea femeii domina ultimele randuri care o infatiseaza docila si protectoare, alaturi de barbatul aflat pe patul suferintei.
In numeroase proze de-ale lui Gib Mihaescu am constatat ca protagonistii nutresc o nevoie viscerala de a trai in si prin "minciuna", ca alternativa confortabila la realitatea placida, lipsita de senzational, in care isi duc povara fiecarei clipe. Or, pentru acesti indivizi pasivi in planul vietii concrete, fantezia detine controlul absolut, furnizand necontenit situatii inedite, incitante si deformand perceptia asupra celor din jur dupa bunul plac. In aceasta ipostaza, individul se simte unic, superior tuturor, caci detine suprematia totala asupra celorlalti. E ca intr-o piesa de teatru in care regizorul distribuie roluri in functie de potentialul fiecarui actor si tot el detine controlul absolut asupra jocului de scena si improvizatiilor celor pe care ii coordoneaza fidel. Regie practica si personajul titular al nuvelei Domnul aghiotant, care a avut grija, in timp, sa-si construiasca o mina grava, adecvata autoritatii temute de tarani, dar si de subalterni, in numele ordinii si dreptatii absolute. La fel ca si Conu' Leonida, celebrul fantast, Ilie Nastrapan - sef de sectie - gaseste un teren propice fandacsarilor in mintea naiva a bovaricei neveste, in fata careia aghiotantul isi etala megaloman virtutile justitiare: "I-am facut oameni de treaba Asta e opera mea"(p.140). Nemultumirea burlesca a coanei Savasta tine, insa, spre disperarea fanfaronului, tocmai de atmosfera mult prea pasnica, lipsita de intamplari de senzatie, ce molipsise "plasa" de cand aghiotantul isi impusese solemn autoritatea: "Niste lasi si niste poltroni Bine, sa nu se omoare mai zic Dar nici macar sa se intarate"(p.140). Ii reproseaza sotului ca "nu mai aduce nimeni () corpuri d-alea, cum dracu le zice, dilicte" si ii marturiseste convingerea ca ar trebui sa mai slabeasca fraul autoritatii temute, sugerand fals ca, in caz contrar, risca sa-si piarda functia: "Ca si fara soareci, iar n-o fi bine!"(p.141).
Setea de senzational, de ineditul care sa alunge monotonia unei existente aplatizante, este vadita. In mintea la fel de sovaielnica a barbatului, pentru care functia insemna mai mult decat orice, obsesia promovarii profesionale "se infipsese ca un cui nelinistitor"(p.143) si asta pentru ca jandarmul se simtea de mult atras de vuietul orasului. Dar cum sa fie promovat, cand nu se iveau cazuri complicate, demne de iscusinta lui, si cand ultimele rapoarte "sunau a liniste"? ii insinua perfid sotia, veritabil mediator al dorintelor protagonistului. Fara sa mediteze prea mult, e dispus sa actioneze; cat despre rapoartele viitoare, "va sti el cum sa le intocmeasca noroc ca i-a atras Savasta luarea aminte"(p.144).
Volubila, inventiva, voluntara, Savasta pare o versiune evoluata a Efimitei; se disimuleaza fara dificultate, dupa cum o releva scena in care, primind un apel telefonic de la "domnul capitan", in lipsa aghiotantului, are spirit de moment si se da fie drept "caporalul Capita Marin", fie drept soldatul Neaga Gligore, pentru a-si scapa sotul de eventualele neplaceri cauzate de parasirea neanuntata a postului. La aflarea scenariului bine ticluit de nevasta, aghiotantul exclama cu mandrie paterna: "Bravo, Savasta mosului"(p.147) starnind spontan comicul de limbaj si de situatie. Apelul capitanului, potrivit versiunii Savastei, suna mai degraba a ordin de prindere a unui temut talhar pe care de mult visa Nastrapan sa-l vada in "plasa" lui, evident tot din dorinta de a parveni profesional, "sa le arat eu oamenilor cum face un jandarm adevarat cu un mucos d-astia!"(p.148). Bovaric, aghiotantul se si imagineaza triumfator, aclamat de "toata tara".
Din contactul cu acest tip de proza, suntem convinsi ca orice dorinta extrem de puternica duce la obsesie, iar aceasta face ca imaginatia sa devanseze realitatea si sa o deformeze dupa bunul plac. Un simplu gest sau intamplare dobandesc proportii inimaginabile si conotatii mistice. Din perspectiva ordinului primit de la capitan, Nastrapan isi aminteste de zgomotul ambiguu din "dosul viei lui popa Lache" si e convins (ca si conu Leonida) ca a intuit catastrofa; ba mai mult, o molipseste brusc si pe coana Savasta in fata careia afirma solemn si patetic: "Am trecut pe langa moarte, Savasto!"(p.149). Nelinistea sefului de post creste progresiv, caci se simte vinovat ca si-a trimis subalternii in interes personal in loc sa-i lase la post, iar acestia nu mai soseau, spre disperarea lui Nastrapan care primea necontenit telefoane ba de la capitan, ba de la primarul insusi, la urechile caruia ajunsese "vestea". In convorbirea cu primarul, Nastrapan se disimuleaza, asigurandu-l pe interlocutor ca a trimis "patrule in toate partile". Inainte sa incheie conversatia, aghiotantul nu pierde ocazia de a reprosa primarului pasivitatea (trasatura ce il definea, de fapt, pe el insusi) in care se complacea, refuzand implicarea in cercetari. Santajul politic practicat de aghiotant ne trimite iarasi cu gandul la comediile lui Caragiale: "Nu ti-e rusine, porcule, am schingiuit lumea pentru tine ca sa te vezi unde esti Las' ca vin alegerile"(p.150). Ridicolul situatiei e accentuat de reactiile femeii care, in loc sa-si vada de rugaciuni - devenise ad-hoc foarte evlavioasa -, trage cu urechea la conversatia aprinsa a sotului, pentru ca apoi sa-si transforme ruga in blestem impotriva primarului:"Auzi-l si fa-i dupa pizma lui Intoarce-i gura la ceafa si vedea-l-as teapan cu ochii ca pestele fiert()"(p.151).
Nici categoria estetica a burlescului nu lipseste din aceasta proza ce scoate la lumina mecanismele deficiente din justitie si din politica acelor vremuri. Savasta, o femeie de mahala trezita peste noapte "cucoana", devine tinta ironiilor naratorului: vazandu-l pe Nastrapan incins cu "centironul greu, cu doua tocuri de revolvere(), carabina in banduliera () si pusca in mana"(p.152), aceasta noua Efimita, ceva mai hatra si mai snoaba decat a lui Caragiale, freamata de mandrie disimulata ("il admira pe furis") tradandu-si bovarismul latent: "ochii ei sunt in urma viteazului, ai putea crede ca se roaga insusi acestui ostean al cerului, acestui nou Sfant Gheorghe, coborat sa pedepseasca pe hoti si pe nemernici"(p. 153). Numai ca, in loc sa porneasca hotarat, viteazul cauta orice pretext sa amane plecarea, se plimba agitat cautand in gand solutii credibile. Bate in retragere sub pretextul pueril ca nu merge nicaieri nechemat ("De unde stiu eu ca l-au atacat banditii pe popa"(p.153) Se dezice de cele spuse inainte cu aplomb, trezit parca brusc din iluzie de teama esecului posibil: "Ce-am simtit in vie la popa poate c-a fost un iepure sau o vulpe () Ma fac si se ras () Nechemat nu ma ducLegea e legen-ai voie sa intri in casa omului"(p.154). Pentru a o convinge si pe Savasta, aghiotantul peroreaza pe tema "violarii de domiciliu", caci femeia, desi se da cunoscatoare a chestiunii, ramane o ignoranta in viziunea careia violul inseamna acelasi lucru cu "violarea".
Conversatia aprinsa a celor doi, atinsi parca de un ramolisment intelectual incurabil, este intrerupta de zgomote puternice venite dinafara. Scena pare o refictionalizare a celei din comedia lui Caragiale, iar asemanarea izbitoare denota o indigenta a originalitatii prozatorului.
Savasta, mai curajoasa si de o curiozitate maladiva, decide sa vada ce se petrece, insa "o opri energic mana domnului aghiotant"(p.154); usa e zguduita, iar Nastrapan prevazator apuca arma. Cand afla cine este de partea cealalta a usii ("Ilie de la parintele") ii porunceste nevestei sa traga zavorul, speriindu-l pe noul venit, caci uitase arma la ochi. Lumea iesita din tatani se imbogateste cu inca o figura, a preotului, asupra caruia fandacsia despre hotul periculos a avut consecinte imediate, dramatice: "-As, popa a fugit inaintea noastra Si-a luat banii si ce-avea mai de pret si-a fugit"(p.155), anunta slujitorul complet debusolat.
Nastrapan, asa cum facuse si in dialogul cu primarul, incearca sa se sustraga atributiilor si il intreaba pe Ilie daca stie sa traga cu ama; tanarul se eschiveaza, la randu-i, ceea ce il infurie teribil pe "viteazul" aghiotant care ameninta: "Lasa ca va invat eu () Ia arma (), pacatosule, lasule, vanzatorule"(p.156). Salvarea baiatului este un apel telefonic dat de capitanul temut; Nastrapan motiveaza tergiversarea procedurii de capturare a raufacatorului, dand vina pe primar, pe popa; minte ca s-a deschis focul, exagereaza nemasurat si se disculpa ca se alfa "acasa" pentru ca a venit dupa "munitii". Asteptarea anxioasa frizeaza paroxismul cand un soldat ( ce trece greu de "filtrul" usii zavorate) il instiinteaza ca subalternii nu vin de la vie pana nu primesc ordin scris de la respectatul "sef". Singur si fara speranta, e nevoit sa mimeze cautarea, exclamand patetic: "Apoi ramai sanatoasa, Savasto Ma duc sa mor ca un caine()"(p.160). Iese ingrozit in bezna, iar spaima pe care si-o induce il tine extrem de incordat, astfel ca un grohait surd venit dinspre cotet il culca la pamant; trage doua focuri de arma fara rost, tulburand linistea gradinilor si a oamenilor care, remarca ironic naratorul ubicuu, "si-au adus aminte de razboi". Innebunit de spaima si de comandamentele capitanului, Nastrapan isi pierde cumpatul si descarca in aer temerar toate armele "sa zici ca se bat trei soiuri de armate"(p.161), dar la auzul unui zgomot de arma straina, venit ca raspuns, o ia la goana. Satisfactia cea mare a aghiotantului venea din faptul ca astfel, prin "razboiul de mai mare placerea"(p.162) creat, astupa cu siguranta "gura lumii", cu atat mai mult cu cat "glasul armelor felurite dezmintea cu inversunare ca oamenii de sub comanda ar sta degeaba la vie si n-ar lua parte la lupta crunta"(p.162). Haosul si nebunia se generalizeaza, in timp ce autorul insusi al starii de fapt se eschiveaza iarasi, sunandu-l pe seful de post "de peste deal" in intentia de a-i pasa aventura absurda sub pretextul ca "banditii au luat-o spre tine".
Scrierea politista recurge la imprevizibile rasturnari de situatie pentru a mentine viu interesul cititorului. In ziua urmatoare, la "resedinta" aghiotantului, in Rascaeti, e gasit in mod misterios cadavrul unui bandit din tagma temutului "Munteanu", pe care aghiotantul se grabeste sa-l perchezitioneze la buzunare, spre furia primarului care stia, vezi bine, cu cine avea de-a face. Totusi, ca reprezentant al locului tragi-comicei intamplari, primarul cuvanteaza in fata unei cuvioase adunari binedispuse, formata din protipendada, in timp ce, scabros, cadavrul care prilejuise galagioasa adunare, era prada mustelor, sugestie a cupiditatii unei lumi care pandeste - la fel ca si mustele - satisfacerea propriilor interese, inainte de orice alta responsabilitate.
Se punea la bataie, culmea ironiei, premiul aghiotantului merituos, pe care, dupa spusele capitanului, urma sa-l imparta onest cu soldatii care l-au "ajutat" la anihilarea dusmanului anonim. Numai ca, prevazator, aghiotantul s-a gandit la toate scenariile posibile, astfel ca isi luase masuri ferme de precautie: "Insa soldatii, care se uitau acum la el ca la un Alexandru Machidon, dadusera juramant azi dimineata ca-i vor inmana tot ce vor primi"(p.169). Pe bietii ostasi, robi ai stapanului acum elogiat, ii instruise atent cum sa vorbeasca, doar ca, cel mai slab de inger, fusese la un pas de a-si trada superiorul. In final, obida aghiotantului se indreapta spre nevasta, careia ii reprosaza furibund "cu via mi-ai mancat gradu' si premiu' I-auzi, toata lumea ma face fratii Buzesti si movila lui Burcelsi iacatocmai ea nu-mi crede"(p.174).
Concluzia este ca indivizii traiesc in minciuna, in iluzie, cu o naturalete frapanta. Satira naratorului este nemiloasa la adresa proastei organizari a institutiilor, insa, din pacate, proza nu a depasit nivelul unei anecdote banale cu final stupid si mult prea taraganat.
Personaj traind in si prin iluzie, Dionisie Verzeanu din Surpriza, are inclinatii artistice, exersandu-si pana in versuri anodine, inspirate de o "muza dulce", sotia Margareta, care, spre nefericirea lui, era novice intr-ale literaturii. De fapt, dezamagirea puternica vine dupa primele saptamani de la nunta, cand Dionisie (cu pseudonimul D. Jerbea) isi da seama ca sotia "nu mai cunostea nimic din literatura"(p.175) in afara de cele cateva carti pe care "Pygmalion" i le trimisese ca logodnic. Or, in opinia lui de mare personalitate a literelor, era inadmisibil ca "o femeie moderna" sa se rezume la aduceri aminte din scoala si sa nu citeasca, de pilda, un Caragiale.
Supusa inopinat unui test radical, Margareta isi aminteste subit de poetul preferat, Bolintineanu, si recita haotic franturi din versurile invatate odata. Dar urechile rafinate ale artistului nu pot sa tolereze ignoranta si banalitatea: "Sfarseste o data, Margareta, cu banalitatile astea infioratoare, care nu mai figureaza decat in cartile de scoala primara () Esti o inculta."(p.178), suna dureroasa sentinta elitista a sotului mereu nemultumit.
Femeia, mult mai echilibrata, isi recunoaste lacunele si, precum o eleva silitoare, indragostita de maestru, isi mobilizeaza toata ambitia si energia pentru a produce o "surpriza", crede ea, extrem de agreabila sotului iubit. Isi petrece numeroase nopti albe cu cartea in fata, inducandu-si insomnii repetate; cumpara din economiile-i modeste vrafuri de carti, fara ca sotul sa banuiasca cel mai mic indiciu.
Pentru anonimul, dar ambitiosul poet Jerbea, sotia devine sinteza auditorilor indragostiti de conceptia sa artistica pe care nu intarzie sa o expuna cu aplomb, dinaintea aceleiasi Margareta. Dupa geniul necunoscut, "poezia e o necesitate intima(), ea trebuie pastrata langa inima celui ce-a zamislit-o sau aceleia pentru care a fost zamislita, si nu scoasa in strada vulgara a publicitatii si negociata la taraba redactiilor."(p.180) Galateea prinde viata si isi depaseste creatorul; lectura asidua aduce nevoia elaborarii de texte, la inceput concretizate in banale povesti de copii, apoi in confesiuni, pentru a se lansa ulterior in genul scurt, nuvelistic, dar toata aceasta productie "literara" era scrisa "sub ascuns"(p.181). Femeia-prozator planuia sa-si dezvaluie surpriza "la masa de seara", imaginandu-si bucuria sotului si juramantul solemn ca "atat cat vor trai, nici prin gand nu le va trece sa-si degradeze opera, adresandu-se tiparului si publicitatii"(p. 182). Dar iluziile se spulbera printr-o demistificare pur intamplatoare. Margareta descopera intr-un plic uitat pe biroul sotului, o poezie ce avea sa fie trimisa, conform destinatiei de pe plic, chiar la redactia unei reviste indelung blamate de poetul fanfaron. Randurile ce inchid in ele insesi o atitudine umila, chiar servila, o contrariaza profund si nu intelege inca adevarul. Mai mult, naiva si melancolica, viseaza ca numele ei sa apara, surprinzator, langa cel al "mentorului" ei, pentru a ramane "in aceeasi imbratisare eterna in gand ca si in viata"(p.183).
Surpriza se produce intotdeauna in naratiunile gibmihaesciene, la fel ca intr-o piesa de teatru, prin tehnica qui-pro-quo-ului. Rasfoind acel numar al revistei, Jerbea traieste clipe de confuzie, urmate de un dezgust profund si de o stare maladiva pe caresi-o scuza in fata sotiei sub pretextul unui accident stupid , absurd (o lovitura de cal). Boala latenta e declansata de o stare emotionala foarte puternica pe fondul unui psihic labil: "domnul Jerbea sosi acasa, palid si ogarjit ca un caine batut: tremura uneori ca in friguri"(p.184). Isi respinge sotia fara ca ea sa inteleaga motivul acestei raceli si se automistifica, dand vina pe accident.
Lipsa de comunicare naste interpretari monstruoase, iar supararea lui isi gaseste justificare aparent ilogica. E convins ca sotia a uneltit impotriva-i, atata vreme cat poezia lui nu figura in paginile revistei, ci doar fragmentul semnat de ea. Tapul ispasitor este tot barbatul, in general, pe care protagonistul il acuza de o slabiciune irationala in fata unei "scrisori de la o cucoana"(p.186).
Finalul rezida intr-un calambur in timpul caruia Jerbea asaza totul sub semnul unei confuzii, crezand cu obstinatie ca ar fi cu neputinta ca sotia lui sa fi devenit dintr-o data "mare autoare". Margareta plange in sine-i, in timp ce poetul fanfaron o imbratiseaza, aducand elogii ingenuitatii "divine" a celei care odinioara recita stangaci Bolintineanu. Replica ce incheie naratiunea "nu pot suferiintelectualelestiima oripileaza"(p.188) tradeaza mistificarea eroului, teama de sine a acestuia si mai ales teama de celalalt pe care si-l doreste intotdeauna altfel decat este in realitate.
Partea finala a volumului Nuvele regasite, reuneste mai multe schite si povestiri, sub titlul neutru: Addenda. Pagini de tinerete. Seria o deschid Povestirile de razboi care, evident, recreeaza in cateva pagini atmosfera grea, plumburie a frontului. Bisericuta de brad vadeste, din primele randuri, cateva stangacii stilistice suparatoare la care prozatorul recurge adesea, probabil din dorinta de a se face cat mai explicit:"Ochiul luceafarului se deschise pentru priveghiul lumii"(p.201) sau "ca apoteoza a zilei, asfintitul serba soarele, care-i pasea imparatia cu imense jocuri de flacari, cu torte fumegande si flamuri sangerate". Toposul in care sunt proiectate putinele evenimente din povestire este frontul, intr-un moment special - prima zi de Pasti. Nostalgia dupa vremurile pasnice il cuprinde ravasitor pe naratorul-personaj care, la fel ca atatia tineri inrolati fara sa inteleaga sensul absurd al fatalei masinarii a razboiului, isi aminteste de "toate, de copilarie si de tinerete, de prieteni si prietene. Si de visurile curmate brutal si risipite la cele patru vanturi de vijelia razboiului"(p.201). La toate se aduga o stare de oboseala neobisnuita, abulia caracteristica unor vremuri de restriste. In bordei, il astepta ofiterul Contrea (nume sugestiv) care era ateu si arbora o atitudine superioara tuturor celorlalti ofiteri si aceasta deoarece "pentru el totul nu era bun si totul trebuia indreptat. Dar cel mai mare dusman al lui era Dumnezeu"(p.202). In timpul monologului antihristic al ateului, gandurile protagonistului se intorc intr-un trecut nu foarte indepartat. Apoi ii surprindem la bisericuta de brad improvizata sub cerul liber unde, "ofiteri si trupa ne strangeam duminica sa ascultam slujba."(p.203), spre marea nemultumire a lui Contrea.
Ajunul plecarii pe front ii gaseste pe toti cei din regiment stransi in jurul bisericutei de brad. Parintele Clopotel da glas Sfintei Evanghelii, insa in mintea protagonistului, sub imperiul fricii de necunoscut, perceptiile capata proportii stranii: "Vocea popei povestea ceva fioros din cartea sfanta. Era vorba de foc si pucioasa, de ziua de apoi"(p.205). Teama naste smerenie; ingenuncheaza toti, mai putin cinicul Contrea. Mania divina pare sa se reverse asupra celor care o sfideaza, sub forma unui "vant de amenintare () [ce] ne cotropea sufletul, ne micsora inima". In acest timp, protagonistul il urmarea pe furis pe amicul Contrea ai carui genunchi pareau ca se indoisera subit, iar "ochii cautau speriati in laturi", dar nimeni nu-l lua in seama. O lupta grea s-a dus in sufletul ateului disimulat, dar fricos la randu-i, pana sa ingenuncheze in sfarsit, "ca un taur injunghiat, care nu se da usor mortii"(p.207), pretextand ulterior ca facuse gestul doar pentru a scapa de gura colonelului. Contrea nu a inteles nimic din lectia credintei, pierzandu-se in demonstratii ineficace ale "minciunilor conventionale" sinonime pentru el cu adevarul religios. Exclamatia din final ("E atat de dulce pacea aceasta!") oglindeste nevoia protagonistului si a omului, in general, de a comunica intr-un fel particular cu divinitatea, singurul garant al existentei noastre umile.
Un fapt divers din lumea cazona constituie punctul de pornire in redactarea prozei Rataciti, ce pare sa cultive tehnica povestirii in rama. Primul narator relateaza subiectiv in incipit, despre o aventura dramatica povestita de un narator secundar, de fapt, sublocotenentul Fotin care rememora o expeditie nocturna, cand impreuna cu un sergent si cu un soldat, pe un timp ostil, inghetat, "cautam un comandament de infanterie pentru a stabili o legatura"(p.208). Nimic iesit din comun pana in acest punct. Dar nemultumirea naratorului cade ca o sentinta cu caracter de adevar general; il contraria pustietatea de pe front, absenta "vreunui suflet crestin" care sa-l ghideze spre sediul comandamentului. In timp ce "vifornita crestea cumplita si intunericul inunda cuprinsul"(p.209) ca intr-un tablou apocaliptic, mintea omului e innegurata de teama si nesiguranta de a fi trecut de linie; decide intoarcerea, insa, fatalitate! Isi aminteste ca nu are fosfor la busola, iar groaza de necunoscut si de imprevizibil i se cuibareste dramatic in suflet, facandu-l sa exclame retoric si dubitativ: "Cum ai putea sa aprinzi un chibrit in viscolul asta si cum ai indrazni sa faci lumina in astfel de locuri!"(p.209).
Singuratatea, deruta, teama irationala nasc sentimentul de solidaritate fata de ceilalti doi camarazi cu care Fotin nu schimbase nici un cuvant pana atunci ("fusei cuprins de o neinfranata pornire de prietenie fata de cei doi tovarasi de drum"-p.209). Sperau intr-un ajutor neasteptat, insa de pretutindeni erau intampinati de "rasul hohotitor al vantului naprasnic, de rasul sarcastic al sclipirilor de zapada"(p.210). Impreuna decid sa se intoarca, dar nu mai stiu drumul, iar gandul ca se puteau rataci intre liniile vrajmase ii tulbura adanc: "Frica nebuna ma apucase, imi da aiurari"(p.211). Sub imperiul fricii si al paraliziei provocate de inghet, protagonistul traieste un delir halucinatoriu, paran-du-i-se ca soldatul este o "fantoma de omat", in timp ce el insusi se simte singur, abandonat fara scapare in "oceanul de omat" , printre fantome albe si sloiuri de gheata.
Teama in fata unei realitati iminente, naste in sufletul protagonistului dorinta de a se refugia intr-o lume paralela, cea a imaginarului prolific, ce detine in acest caz suprematia absoluta. Este trezit din aiurare de insusi soldatul crezut mort si pare extrem de fericit atunci cand intelege ca "nu fu decat o inchipuire fugara si teribila"(p.212). In impasul generalizat, singurul care reuseste sa-si pastreze echilibrul psihic este soldatul Neacsu Ion ("cel mai greu de cap din baterie") ce se ofera sa-i scoata la liman. Ajung inghetati la bordeiul capitanului care ii lamureste, ironic: "v-a adus norocul!"(p.213).
In sectiunea Instantanee, editorul publica schite eterogene ca tematica si maniera artistica, subiectele fiind insuficient elaborate pentru a beneficia de o apreciere critica superioara. Noul Messia (titlu propus de editor) surprinde ridicolul alegerilor, cu intreg cortegiul demagogic. Personajul-narator asista intr-o noapte la o scena bizara: doua cete de oameni il intrebau unde se afla locuinta generalului Averescu, ajuns intre timp, prim-ministru. Oamenii cautau sa li se faca dreptate pentru niste pricini aparent banale (unuia ii luase boierul o vaca, altii fusesera pagubiti tot de vaci si oi), caci le promisese "Nita Popescu sau Nita cine stie cum, omul lui domnu general, acum cateva luni, cand cu alegerile"(p.215). In esenta, schita da glas dramei celor multi, umili, care au contat pentru politicieni doar in masura in care au putut fi manipulati in agitata perioada electorala. Dar oamenii cer dreptatea suprema, definitiva celor care le-au fagaduit-o ca unor apostoli mesianici izbavitori, asa cum apareau in timpul demagogicelor discursuri electorale.
In vagon mizeaza pe o discutie cu tenta cosmopolita intre un calator si "pazitorul de vagon" in timpul unei calatorii cu acceleratul Bucuresti-Oradea Mare. Ceferistul nu ezita sa-si exprime satisfactia pentru goana trenului o data cu schimbarea mecanicilor, ceea ce il face sa exclame dezinvolt: "sunt mai tari mecanicii astora decat ai nostri"(p.216).Calatorul "pantecos"este in asentimentul ceferistului, reprosand confratilor ca se tot "tin de greve" si, de aceea, isi uita mestesugul, replica ce provoaca iritare ceferistului care ia apararea colegilor grevisti umiliti si amagiti de pe o zi pe alta cu promisiuni nicicand indeplinite.
Schita La teatru, destul de laconic realizata, este proiectata pe fundalul "unui oras mare de provincie alipita"(p.218). Pe scena, o trupa romaneasca joaca o comedie a lui Molière; in sala, rumoare, caldura "si miros greu de bocanc". O loja ramane pasiva in fata glumelor si aluziilor stangaci interpretate de actori, deoarece minele celor trei ofiteri chipesi raman impenetrabile, lucru sugerat de remarca ironica a autorului: "Insusi Moliere se zvarcoleste neputincios la picioarele lor"(p.219). Totusi, intr-un tarziu, doi dintre ofiterii solemni, zambesc a mila, iar celalalt "masoara cu ochi compatimitori sala prea vesela". In pauza, cei trei parasesc repede sala si comenteaza cu intransigenta, parodiind o straveche sintagma: "Vox populi, vox derbedei".
Doi vecini debuteaza eliptic, abrupt, precum o piesa de teatru precedata de didascalii: "Caldura, obstructie parlamentara, examene."(p.220), accentul cazand nicidecum pe decor, ci pe absurdul comunicarii umane. Situatia este cel putin stranie: un deputat socialist si un student la stiinte naturale nu se tolereaza reciproc, insa naratorul- personaj este echidistant fata de cei doi vecini. "Studentului nu-i place politica; deputatul are o singura patima: sa fie cel putin ascultat". Deputatul, la randu-i, este contrariat de activitatea studentului care, "intr-o parodie de gradina() scormoneste ceva in pamant (p.221) si tot fara rezultat. In realitate, deputatul ignorant nu intelege sensul "cercetarii" si propune naiv o lege utopica: "Daca pana in doi ani, poftim trei, nu se vede nimicabataie! Primesti sau nu primesti? Nu? La munca, miselule", dupa care se vaita de impovaratoarea misiune de politician care il extenueaza si il face sa declare stupid: "Munca delicata, domnule, fara control"
O recuperare postuma, dupa cum o supranumeste editorul, nuvela Tatal, publicata pentru prima data in "Romania literara", in anul 1973, incheie volumul coordonat de Leon Baconsky in speranta de a intregi opera gibmihaesciana, risipita adesea prin renumite reviste literare ale inceputului de veac XX.
Tema conditiei sociale umile a individului intr-un mediu capitalist, rapace, se impleteste cu tema balzaciana a paternitatii, intr-o viziune patetica, realist-tragica. In dimineata zilei procesului, un detinut monologheaza, pregatindu-si atent depozitia pentru a fi "cat mai miscatoare". Omul se adreseaza imaginar "domnilor judecatori", le povesteste pe-ndelete experientele de viata; prin acest artificiu narativ, aflam ca, dupa ce s-a insurat, a plecat intr-o tara straina, ramanand vaduv o data cu nasterea fetei. In ciuda greutatilor inerente, tatal ramane devotat iubirii filiale, insa tristetea adolescentei, abulia ei il nemultumeste, crezandu-se responsabil de nefericirea fetei care ii marturiseste "ca ar vrea sa fie si ea bogata si imbracata bine"(p.223). Reactia ferma a tatalui o descumpaneste, insa sinceritatea si demnitatea il obliga sa nu o amageasca, promitand lucruri imposibil de realizat. Ceea ce il contrariaza este noua atitudine afisata de tanara, a carei aparitie neasteptat de ingrijita pe masura ce timpul trecea, starneste suspiciuni tatalui care, prevazator, o urmareste o vreme, fara succes, caci, desi curtata, nu cunoscuse inca promiscuitatea anturajelor citadine. Banii pentru vesmintele visate se pare ca ii economisise chiar din sumele primite de la parinte; prefera sa nu manance, pentru a-si cumpara "fleacuri femeiesti". Insusi tatal renunta la micile lui placeri (bautura, tutun) pentru a-i implini fetei asteptarile. Dar gustul confortului si frumusetea ademenitoare nasteau alte ispite luxuriante (plimbari in trasuri, pian, teatru).
"Parca impins de un duh strain"(p. 224), de fapt de glasul constiintei si de propriile frustrari, batranul tata cade victima unor tentatii ilicite: il pandeste pe un vecin batran si singur, despre care stia ca nu iese aproape nicicand din casa; profita in dimineata urmatoare de promenada cotidiana a mosneagului si ii fura o parte din "comoara". Cu banii dobanditi fraudulos, isi trimite fiica la Bucuresti, insa o indeamna sa intarzie, zabovind prin Viena, Praga si Budapesta.
In textul din aceasta editie apare o nota legata de absenta unui fragment din manuscrisul consultat de Florea Ghita, cel care publica pentru prima data nuvela, in 1973, intr-un numar din "Romania literara". In ciuda elipsei narative, deducem ca protagonistul a fost adus, cum era firesc, pe banca acuzarii; un avocat se ofera sa-l apere, insa rosteste cuvinte grele la adresa fiicei condamnatului ce urma sa devina prizonier al subteranei timp de 10 ani; prin buna conduita, obtine reducerea pedepsei la 7 ani, dar nimic nu il mai bucura la gandul instrainarii de fiica lui despre care nu mai stia nimic.
Din acelasi monolog aflam ca, dupa ispasirea condamnarii, pleaca la Bucuresti in speranta de a-si regasi fata; dar orasul e imens. Dorinta puternica naste obsesie si iluzie. E convins ca, dupa atatea cautari zadarnice, o zareste in goana unui automobil elegant. Intamplator, vede ulterior aceeasi masina in fata unei locuinte opulente; afla ca aceasta era resedinta unui ministru, insa nimic nu il impiedica sa renunte si daca prima incercare de a patrunde in luxosul imobil esueaza, recurge la ultimul leu pe care-l mai avea si il "cumpara", in sfarsit, pe lacheul ce ii faciliteaza accesul la sotia ministrului. Femeia refuza dialogul, "rosie si tremurand de manie", cand saracaciosul batran i se adreseaza cu apelativul plin de afectiune, "fiica mea". Il crede nebun si cere sa fie dat afara.
Crezand ca singura cale de dialog o reprezinta intalnirea fara alti martori nedoriti, omul urzeste un plan nocturn pentru a-si confrunta fiica nerecunoscatoare. Naratiunea se incarca de conotatii detectivist-juridice. Batranul patrunde in odaia sclipitoare si asteapta ascuns sub pat. O sperie, dar incearca sa o induplece in zadar, caci femeia devine amenintatoare, punand totul pe seama unei confuzii de neiertat. Omul credea cu indarjire ca femeia din fata sa era insasi Marcela; nu intelege de ce nu cheama politia, daca tot era convinsa ca strainul era periculos si "nebun". Recurge la o stratagema neasteptata: isi umple buzunarele cu tot felul de obiecte valoroase, pentru a o provoca, dar "mandria ei, nevoia de a rupe orice legaturi cu mine, au facut-o sa persiste in atitudinea ei"(p.232). Teatrala, se preface ca lesina, dupa ce isi striga servitorii. Tatal nedreptatit se intoarce intre zidurile reci si igrasioase ale inchisorii. Convingerea ii este intarita de gestul ulterior al "cucoanei" care il iarta, ba mai mult ii trimite o consistenta suma de bani. Acelasi orgoliu si simt al demnitatii il determina sa respinga gestul aparent bonom.
Umilit peste masura, dar si ipocrit, decide sa se razbune si divulga judecatorilor imaginari taina patrunderii fetei in tara sub o falsa identitate (cu pasaportul matusii ei, dupa cum el insusi o instruise in adolescenta). Cerinta lui pare absurda si in frapanta discordanta cu afectiunea paterna de pana atunci: "Pedepsiti-o cat puteti mai mult!"(p.233) sau poate disperarea de a-si recapata fiica il impinge spre un egoism patern irational ce il face sa spere intr-o revedere apropiata, fie si intre zidurile temnitei. Naratorul omniscient schimba perspectiva, infatisand iritarea d-nei Aurelia Duncan care, in aceeasi zi avea de infruntat interogatoriul judecatorului:"Ultima data cand va juca rolul ei! Dar va iesi cu bine!"(p.234).
Urmarind sa ambiguizeze deznodamantul, acelasi narator isi mistifica personajul feminin, tradand gandurile ascunse care ii determinau comportamentul schizoid in fata unui tata cu o pozitie sociala inferioara, compromitatoare: "Povestirea trecutului ei, originea averii sale denuntata in fata judecatorilor, a lumii, o inspaimanta. Scandalul era inevitabil si chiar pozitia inalta a sotului sau trebuia sa se clatine"(p.235). Regizarea fiecarui gest si cuvant, tradeaza teama femeii parvenite si nerecunoscatoare. Se temea de divort, de inchisoare, de destramarea aventurii amoroase alaturi de un barbat "care o iubea sincer, mai ales din cauza originii sale nobile", crezand-o "vlastar orfan si ultim al unui vechi neam italian"(p. 234). Femeia urzea planuri, cauta gesturi, vorbe, priviri, orice alibi pentru a putea duce lupta pana la capat. Pentru cateva clipe se simte coplesita de remuscari si isi face reprosuri: "Trebuia sa-si recunoasca tatal, sa-l faca sa ocupe un post prin influenta barbatului sau, sa-l viziteze din cand in cand"(p.237). Aparitia sarmanta a frumoasei sotii a ministrului il facineaza pe insusi "omul justitiei"(p.238) care, foarte curtenitor, are grija sa-i dezvaluie optiunea elitista de a nu se prezenta la proces, avand in vedere faptul ca "familiile ministrilor nu pot fi citate"(p.238), prilej pentru scriitor de a satiriza coruptia si viciile extrem de actuale, am spune, ale clasei politice venale, cu atat mai mult cu cat reprezentantii ei erau degrevati de orice responsabilitate.
Disimulata, femeia afiseaza o atitudine neasteptat de toleranta si cere magistratului sa fie mai indulgent cu "talharul", afirmand, pentru a inlatura orice suspiciuni, ca o intereseaza cazul "nu mai mult ca o spectatoare" deoarece "omul care a incercat furtul pare a fi un criminal indraznet si foarte interesant"(p.238). Coincidentele sunt prea numeroase si totusi, nu inlatura echivocul. Procesul incepe. Atitudinea mandra, inflexibila a doamnei Duncan se preschimba in neliniste interioara, caci in ciuda caldurii apasatoare ce invaluia incaperea, "fiori reci ii strabateau corpul ca si cand ar fi fost apucata deodata de friguri"(p.239). Batranul acuzat era cu totul abstras de la toate demersurile procesuale, fascinat de frumusetea darza a fiicei care-l renega; o vede tremurand "si atunci o durere fara margini ii umplu sufletul"(p.239). Nelinistea pe care o citea in privirea neschimbata a "copilului"sau, il chinuie profund. Nu pregeta nimic si se declara vinovat ("Sunt un hot, un nemernic!"), iar lumina nesperata din ochii femeii, devine pentru sufletul ranit al tatalui, balsamul cel mai de pret al recunostintei ascunse pentru faptele nelegiuite, savarsite de parinte in numele iubirii si al devotamentului absolut. Din acel moment, impacat sufleteste si resemnat in fata unui destin inexorabil, batranul nu il mai auzise nici pe judecatorul care il condamna la o pedeapsa grea, doar pentru a se fali in fata influentei doamne, nici pe femeia ingrata care brava in continuare, vadit nemultumita ca s-a deranjat sa asiste la un proces atat de neinteresant. Cortina cade peste un destin neinsemnat, condamnat la uitare si moarte launtrica intr-un veritabil "pat al lui Procust" reprezentat de o justitie oarba, modelata ad-hoc in functie de interesele celor care sunt indrituiti sa o apli
[1] Gib I. Mihaescu, Nuvele regasite, Editie si postfata de Leon Baconsky, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2003, p. 242. In continuare, pentru citatele extrase din prozele apartinand acestui volum, voi mentiona in paranteza doar pagina corespunzatoare.
[2] Idem, ibidem
[3] Wilhelm Stekel, op. cit, p. 146
[4] Idem, ibidem, p. 137
