GIB I. MIHAESCU - Erosul ca mit al totalitatii

GIB I. MIHAESCU - Erosul ca mit al totalitatii

"Vede Pygmalion traiul urat al acestor stricate

Si, plin de scarba ca firea atatea patimi urate

Pus-a femeii in suflet, holtei a ramas si-asternutu-i

Ne-mpartasit de sotie. Avand minunata-iscusinta,

El a cioplit intr-un fildes ca neaua, un trup de femeie,

Cum n-a nascut nicicand firea asa de frumoasa; pe data

Se-ndragosti de lucrarea mainilor sale;- o fecioara

Pare aievea; ai crede ca-i vie; ca-ar vrea sa se miste

Daca sfiala n-ar tine-o pe loc; intr-atat mestesugul

Prin mestesugu-i se-ascunde; cu drag o priveste si-l arde

Dragostea pentru un trup plasmuit."

Ovidiu, Metamorfoze,Traducere Ion Florescu,

Revizuirea traducerii,prefata, note, annexe:

Petru Cretia, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R, 1959)

Literatura de factura analitica in care universul obsesiv ia proportii uriase reprezinta, fara indoiala, domeniul preferat al prozatorului Gib I. Mihaescu. Farmecul discret al prozei gibmihaesciene rezida intr-o perpetua confruntare tensionata a instinctelor senzuale - adesea refulate - care subjuga constiinta personajelor, deformandu-le personalitatea. Naturi interiorizate ce tradeaza o elementaritate frusta, majoritatea protagonistilor acestor romane se afla intr-o febrila cautare a unei iubiri autentice pe care, de cele mai multe ori o rateaza, mistificand-o. Singurul roman al scriitorului in care iubirea pare ca isi va realiza aspiratiile, este Donna Alba. In celelalte, confruntarea eternilor Adam si Eva sfarseste tragic, cei doi nereusind sa se armonizeze sau sa isi impartaseasca firesc trairile, probabil datorita aceluiasi proces de mistificare a realitatii, care conduce inevitabil spre o cunoastere partiala a propriei identitati si realitati subiective.

Tragismul acestui tip de proza este generat de energiile descatusate ale unei senzualitati exacerbate si de o activitate fantasmatica debordanta, ce suspenda adesea realitatea. Dorintele neimplinite in planul realitatii concrete exercita presiuni asupra gandirii si imaginatiei, iar rezolvarea acestora isi gaseste o compensatie in imaginar. Paradoxal, compensatia instinctului vietii se realizeaza de multe ori, in cazul acestor personaje, prin intermediul unei fantasme - rezultat al unui proces psihic ce urmareste implinrea unei dorinte sau aspiratii. Trairea concomitenta a aventurii si visului duce la o miscare epica ampla cu complicatii adanci si obsesii reliefate tragic

Viata monotona, lipsita de senzational a protagonistilor, este definitiv bulversata din momentul intalnirii cu o misterioasa necunoscuta care devine telul suprem al umilei lor existente, caci la Gib Mihaescu femeia fascineaza atata timp cat stie sa intretina misterul si aparenta inaccesibilitate. Purtand cate ceva din structura sufleteasca a scriitorului insusi, personajele sale se impun prin aceeasi cautare neobosita a idealului erotic intruchipat de "o femeie evident indepartata, care sa se deosebeasca de tot ce ai cunoscut, fara totusi a sti s-o definesti, o femeie care ti-ar putea aduce asadar ceva nou si neasteptat"[1], dupa cum sesiza Al. Oprea.

In acest sens, Rusoaica ce cutreiera reveriile lui Ragaiac devine o metafora inefabila a idealului niciodata atins, a absolutului in iubire. S-a observat ca in romanul omonim evocat, scriitorul trateaza, in maniera personala mitul lui Pygmalion, atat de indragit in epoca. Rusoaica este, in fapt, creatia imaginarului protagonistului, o fiinta utopica de care Ragaiac se indragosteste, insa careia, spre deosebire de sculptorul legendar, eroul nostru nu reuseste sa ii insufle viata. De aici provine dramatismul cartii. In studiul Eros si utopie, M. Papahagi afirma ca "Daca exista o drama a lui Ragaiac, ea este tocmai aceea a imposibilitatii de a intra in stapanirea propriilor sale himere."[2] Femeia visata de Ragaiac este o plasmuire a imaginatiei, rafinata de influente livresti, o fantasma care incearca zadarnic sa se substituie realitatii, caci metamorfoza nu este posibila., spre deosebire de mitul antic. Izolat in bordeiul ticsit de tomuri uriase, Ragaiac viseaza naiv la o "Rusoaica cu picior inalt si ochii oblici, care va veni infasurata in suba ei enorma, din imparatia gerurilor"(p.67). Ne confruntam cu o veritabila obsesie a corporalitatii, prin care elemente precum mersul, statura, culoarea pielii sau a parului devin esentiale in stimularea unor puternice pasiuni.

Enigmatica Rusoaica intarzie sa se iveasca; ramane o pura himera care fascineaza tocmai prin caracterul difuz, iluzoriu. Bovaricul Ragaiac, robit pentru mult timp de lumea ireala a cartilor, este torturat sufleteste de obsesia asteptarii Rusoaicei inchipuite. Monologul interior al protagonistului ii tradeaza asteptarile: "Dar ea trebuie sa vina.Mi-o spuneau asta figurile uneori putin dure, mai cioplite, mai subtiri la pielita, ajunse aici din inspaimantatoare departari pentru a fi in randul intai la intoarcere!". (p. 165)

Rusoaica nu este altceva decat arhetipul femeii ideale, inaccesibile, o aspiratie pura a virilitatii saturata de amor, dar insetata de iubire. Aparitia efemera a Valiei - singura rusoaica veritabila din roman, daca facem abstractie de Marusea - tulbura sufletul visatorului Ragaiac care se iluzioneaza pentru cateva clipe ca aceasta ar putea fi Rusoaica din vis. Neizbutind sa-si implineasca dorinta de a o intalni pe aceasta misterioasa Valia, descrisa doar de Iliad, Ragaiac va trai mult timp cu obsesia ratarii experientei fundamentale - care ar fi putut sa-i aline indelungata asteptare. Insa Valia va avea pentru Ragaiac o existenta pur imaginara, iar incercarea de a converti visul in act de viata ramane doar o iluzie.

Inzestrat cu o extraordinara capacitate de automistificare, Ragaiac - folosind ca pretext povestea de iubire efemera traita de Iliad alaturi de o boema rusoaica transfuga - isi imagineaza o Valia ireala, proiectie simbolica a aspiratiei care nu se poate realiza. "Insiruiri de imagini in toate chipurile se incrucisaza prin capul meu, ca vanturile la raspantii. In toate domneste ea, peste toate stapaneste ea (.) Cu naluca ei alaturi construiesc milioane de ipostaze: gesture neasteptate si blande, la oricare din miscarile mele, chiar lipsite de eleganta (.) Nopti intregi de insomnie ma lasa in urma, staruind indaratnic la compunerea unei singure imagini, la alegerea amanuntului celui mai just, celui mai firesc al inchipuitei noastre vieti intime."( p. 166)

Asa cum s-a mai specificat, credem ca Rusoaica devine pentru proza lui Gib Mihaescu un mit al totalitatii, al femeii pure, intrunind virtutile si tentatiile patimase ale eroinelor din literatura rusa. Pentru ca acest mit sa dainuie, lui Ragaiac destinul ii refuza intalnirea cu femeia din vis. Pe de alta parte, daca privim trama cartii in relatie cu contextul geopolitic al evenimentelor relatate, putem admite comentariului facut pe marginea romanului Rusoaica de un critic contemporan (Teodora Fananaru) ce sesiza o conotatie inedita a Rusoaicei care nu ar fi atat "un arhetip al senzualitatii, cat un invariant simbol al apusei si aristocraticei lumi ruse (.) pentru soldatii romani din stanga Nistrului, veniti de departe, de pe malurile Oltului, fascinatia in absentia a Rusoaicei echivaleaza cu o necenzurata curiozitate pentru o lume inlocuita brutal de istorie. O lume a idealitatii, a nobletii decadente, pentru care Rusoaica este efigia estompata a unei tarine inramata in mister."[3]

Daca Valia nu corespunde decat in imaginatia protagonistului galeriei celebrelor eroine din proza rusa, invocate de Ragaiac, Niculina este in schimb, o figura tragica, subjugata de tentatii antinomice, facand pandant feminitatii violent-senzuale specifica eroinelor literaturii ruse la care naratorul face mereu trimiteri directe. Femeie puternica si darza, seducatoare si persuasiva, Niculina este o fire paradoxala, cu sufletul sfasiat intre doua chemari diametral opuse: pe de o parte, se simte iremediabil atrasa in vartejul patimii senzuale alaturi de Ragaiac, iar pe de alta parte, datoria de sotie trezeste in ea instinctul sacrificiului in numele unui sot care o foloseste, de fapt, ca pe un simplu mijloc de parvenire. De altfel, Ragaiac, pe cat de lucid, pe atat de sadic, se simte artas de farmecul patimasei Niculina mai ales datorita jocului dublu si compromitator in care este angajata cu toata viata ei. Ca si Donna Alba, Niculina se revendica de la arhetipul feminin al amazoanei care - la fel ca in mitologie - este infranta de eroul irezisibil:

"Cu statura ei de brad, cu figura ei de gazela hoteasca, vestita in frumusete peste sapte vai, moldoveanca asta, daca ar fi descins de peste Nistru intr-o buna noapte, cu o caciula brumarie in cap, cu o suba oraseneasca, cu boftorii de cauciuc, ar fi insemnat pentru mine coborarea arhanghelului mantuitor. Dar am gasit-o aici, e moldoveanca .ea n-are in mana o cutie de vioara si semetul ei piept minunat e insasi cutia extrem de intinselor coarde, care se infioara sub degetele mele pentru un altul, care se zbat pentru un altul si dau pentru el, numai neauzitele lor sunete."(p. 170)

In acord cu asertiunea criticului L. Ulici, se poate afirma ca "daca Gib Mihaescu gandea ca Dostoievski in Demonii ca <<o enigma de nepatruns a ramas inima femeii >>, demonstrarea acestui aforism se face cu Niculina si nu cu Valia"[4]. Personajul feminin intrupat de Niculina, da substanta tramei. Intr-adevar, in alcatuirea ei sufleteasca intra ecouri din proza rusa consacrata, lasand in urma prototipul haiducesei propus de scriitor la inceput, atunci cand acesta miza pe o structura epica axata mai mult pe dinamismul actiunii si mai putin pe analiza unor tulburatoare stari sufletesti. Apropierea de tipologia eroinei din literatura rusa este justificata de tragismul care domina existenta Niculinei, constienta de ratarea fericirii personale datorita modului ei eronat de a o intelege.

Niculina Balan, gazda de hoti de la inceputul romanului, sufera o transformare fundamentala, datorita iubirii patimase pentru misteriosul Ragaiac, devenind simbolul frumusetii enigmatice, mandre si ascultate. Trasaturile de caracter dominante ale Niculinei sunt reliefate mai pregnant intr-o scena de un profund dramatism: scena dansului salbatic din ajunul uciderii lui Balan de catre subalternii lui Iliad. Autoflagelandu-se, Niculina isi razbuna trecutul, lovind fara mila in cei care i-au provocat nefericirea. In acest context, dansul provocator si salbatic al Niculinei sub privirile ratacite ale contrabandistului si cele patimase ale initiatorului acestui ritual, - Ragaiac -, simbolizeaza o incercare de purificare si de asumare deplina a unei vieti vinovate, spre care a fost manata de insusi sotul ei, in final, pedepsit. Prin acest dans al umilintei si al disperarii, Niculina se autoflageleaza, asteptand cu infrigurare detunatura armei ucigase a lui Balan, care intarzie sa se abata asupra ei. Remarcam faptul ca in literatura romana interbelica dansul devine leitmotiv (ciuleandra, hora satului etc) si metafora a tumultului sufletesc. In interesantul studiu despre romanul romanesc interbelic intreprins de Alina Pamfil exista o interpretare subtila a acestei forme de manifestare a fiintei umane in diverse circumstante. Astfel, dansul "prezinta alaturi de conotatia tragica a instinctualitatii si pe cea a trairii autentice si plenare () Dansul instinctelor e si un < joc al ielelor >. El reuneste un trecut al iubirii frenetice cu un prezent al freneziei adevarului scrutat cu riscul propriei disolutii."[5]

Supralicitandu-si idealul, obsedat de imaginea difuza a unei Rusoaice iluzorii - ce ar intrupa insasi enigma indescifrabila a feminitatii - Ragaiac traieste mai mult din prospectiunile sale onirice, ratand sansele pe care i le ofera realitatea. Intalnirii cu Valia pare ca ii este, intr-adevar potrivnic destinul. Insa, ademenit mereu de ceea ce ii este inaccesibil, Ragaiac ignora adevarata enigma ce se ascunde in sufletul Niculinei, pe care o priveste superficial si detasat ca pe o bizara aventuriera, o capcana pentru capitanul poterei sau o banala haiduceasa descinsa parca dintr-o balada populara. Obsedat de himera, Ragaiac nu desluseste misterul si zbuciumul din sufletul Niculinei, scindat intre iubire si ura, tandrete pura si patima dezlantuita, nevoia de sacrificiu si un egoism latent, personaj-simbol, ingloband contradictiile esentiale si fascinante ale "rusoaicei" autentice. Vina pe care i-am putea-o atribui Niculinei sta in lipsa cochetariei cu sentimentele celui care ii viziteaza nocturn iatacul, pentru ca dragostea nu se reduce la un act fiziologic, iar femeia trebuia sa inteleaga instinctiv acest fapt. Oferirea fara cochetarie poate provoca barbatului perplexitate, indiferenta, chiar dezgust. Or, Ragaiac reclama un alt tip de comportament din partea Femeii, o veritabila arta de a-l conduce cu gingasie si gratie spre voluptatea finala. Gandurile si nemultumirile lui tradeaza indemnul tacit catre iubita de a recurge la viclenie. In opera sa Amores (II, Elegia XIX), Ovidiu nota cateva observatii din care desprindem un fel de definitie a femeii ideale sau, cu alte cuvinte, apetenta Barbatului spre Femeia capabila sa intretina vie flacara iubirii printr-un joc al senzualitatii incitante: " fii adesea surda la rugamintile mele: lasa-ma in suferinta, intins pe pragul usii tale, suferind de frig in noaptea de iarna; dragostea mea nu are durata si putere decat cu acest pret; iata lucrul de care am nevoie, iata ceea ce imi intretine flacara!"[6]

Ca si Ragaiac, tanarul aspirant la magistratura - Mihai Aspru - lupta sa cucereasca o tanara misterioasa, de aceasta data cu existenta reala in economia romanului. Intreprinde astfel o lunga si inversunata actiune de cautare si regasire a fermecatoarei necunoscute cu "ochii adanci" care il hipnotizeaza pe tanarul student, tocmai datorita indiferentei si severitatii nobiliare inscrise pe chipul ei enigmatic. Inmarmurit de frumusetea si sobrietatea Albei, proaspatul absolvent reuseste sa abata asupra lui, pentru cateva clipe, privirile scrutatoare ale aristocratei in momentul in care, contemplandu-i aparitia diafana si plina de mister, lasa sa-i scape inconstient cele doua mari dictionare pe care le avea asupra sa, gest echivalent cu un elogiu adus feminitatii fascinante intruchipate de Alba:

"Dar trecatoarea cea minunata nu s-a uitat nici un moment la nici unul si la nici unul; numai eu am izbutit sa intorc spre mine un moment ochii ei de nesigura culoare, dar in orice caz teribil de intunecati, si chiar sa smulg un zambet, ce spun, un adevarat inceput de ras, de pe floarea buzelor ei () A ras ea, fara indoiala la urma, si-n rasul ei palpaia orgoliul ca-i fusese adresat pe neasteptate un omagiu atat de insolit" (p.14).

Pentru junele avocat, Donna Alba nu reprezinta o simpla fixatie erotica, ci un ideal de puritate, aparent intangibil, la care se raporteaza toate actele si aspiratiile sale. Ea reuseste sa ii trezeasca nu numai aprecierea virila pentru frumusetea desavarsita si nobletea miscarilor, ci si o pasiune unica, bazata pe veleitatile cavalerismului si ale jertfei, de care tanarul nu s-ar fi crezut capabil vreodata. Din acel moment decisiv se petrece cu el o metaformoza radicala, ce ii inspira energia de a nu mai irosi timpul, precum si ambitia de a deveni o personalitate. Ca un veritabil monoman, Mihai Aspru isi pune intregul elan existential in slujba implinirii idealului de iubire care, la un moment dat, este interferat de dorinta realizarii sociale, nu in sensul sorelismului de care vorbea Vladimir Streinu, ci doar ca o implinire profesionala menita sa ii tempereze complexele si sa ii faciliteze apropierea definitiva de femeia mult visata. Perspectiva unica, subiectiva, pe care ne-o ofera personajul-narator impune o Donna Alba inaccesibila, enigmatica si glaciala, descinsa parca dintr-un taram fantastic. Insa, pe masura ce protagonistul isi infrange complexul de inferioritate sociala, se schimba si perspectiva asupra personajului feminin care pare sa se umanizeze; descifrand misterul trecutului ei sentimental suficient de zbuciumat, eroul se simte posesorul unei taine inalienabile care reveleaza natura profund umana si senzuala a eroinei:

"De aceea, doamna Alba nu-mi mai aparu asa de inalta, ca inainte tot timpul; dimpotriva, era o femeie potrivita, as putea zice inaltuta, foarte putin plina, umana si fina, si era nespus de frumoasa () apropierea ei ma orbea".(p.55)

Asa cum se intampla in Rusoaica, idealul feminin mult visat dobandeste atribute supraumane in constiinta protagonistului, consecinta a unui ireversibil proces de mistificare/ automistificare. Focalizandu-si intreaga energie sufleteasca asupra unui ideal erotic devorant, eroul lui Gib Mihaescu, chiar daca foarte lucid in unele momente, isi supraliciteaza idealul, atribuindu-i trasaturi neverosimile care potenteaza misterul, dar si adanceste distanta dintre protagonistii unui posibil cuplu. Fire profund interiorizata, personajul-narator ramane devotat visului sau de iubire, pe care il proiecteaza definitiv asupra fascinantei Alba Ypsilant. Activitatea fantasmatica a eroului inzestreaza himera cu calitati uimitoare. Filosofia lui Ortega Y Gasset ne edifica in acest sens: "Nu pentru ca i-ar fi atribuite perfectiuni inexistente, tot framantand cu atentia un obiect, tot concentrandu-te asupra lui, acesta dobandeste pentru constiinta o forta de realitate incomparabila. El exista pentru noi in permanenta, se afla mereu aici, alaturi de noi, mai real decat orice altceva () Pentru indragostit iubita poseda o prezenta ubicua, constanta. Lumea intreaga e parca absorbita in ea. De fapt, lumea nici nu exista pentru indragostit. Iubita a dizlocat-o si i-a luat locul."[7]

Cu toate acestea, protagonistul romanului Donna Alba este singurul dintre vizionarii erotici gibmihaescieni care, in ciuda idealului erotic ce ii intretine intreaga energie sufleteasca, ramane extrem de lucid si reuseste sa-si controleze imaginatia care actioneaza in cazul lui, in limite normale, in sens revelator, intuitiv. In prima parte a romanului rezolvarea epica a tensiunilor sufletesti ale protagonistului este prea mult tergiversata, creand impresia unei reiterari - la un alt nivel - a mitului sisific, deoarece idealul mistuitor este unic, mereu visat si cautat, dar inaccesibil.

Finalul arunca asupra intregii naratiuni o nota de optimism. Misterioasa Alba este cucerita; himera capituleaza in fata realitatii. Desi destul de ambiguu, sfarsitul aduce in prim plan imaginea spectrala a "zanei nelinistii si a misterului", in ipostaza unei zeite a mortii care fascineaza si distruge in acelasi timp: "Si dulcea moarte, care secerase numai pana acum doua fragede vieti, imi trimise din usa un ultim sarut, cu varful degetelor pe rasul ucigator al albilor si minunatilor ei dinti."(p. 381)

Semnificativa este insa metamorfoza spirituala a protagonistului care, reusind sa isi apropie femeia mult visata de-a lungul a mai bine de un deceniu, trece printr-un proces psihic de echilibrare a realului si imaginarului, care poate suprima obsesia devoratoare.

In celelalte doua romane mai putin comentate de critica literara - Bratul Andromedei si Zilele si noptile unui student intarziat - ne intampina aceeasi ecuatie indisolubila specifica epicului gibmihaescian, in care se infrunta tragic "barbatul disponibil" - osciland intre idealizare si instinctualitate - si "femeia indisponibila"[8] aparent glaciala si inaccesibila, insa subjugata de un senzualism exacerbat care o demistifica in final.

Zina Cornoiu - femeia fatala din Bratul Andromedei - este o varianta a femeii inaccesibile, ideal intangibil spre care aspira toti barbatii anodinului oras provincial. Frumusetea si nobletea Zinei sunt accentuate de dorinta irepresibila de a-i domina pe cei din jur. Insa, sub aceasta infatisare austera si orgolioasa, se ascunde o fire extrem de abila, insetata de iubire, care isi reprima cu greu in adancul subconstientului impulsurile unei senzualitati latente. Andrei Lazar, protagonistul romanului de debut, o atrage prin sfiala si stangacia infantila ca expresii ale unei incontesabile puritati sufletesti. Casatorita cu un barbat mult mai in varsta pe care nu il iubeste, Zina devine o refulata erotic, inclinata spre aventura extraconjugala si aflata intr-o febrila cautare a unui barbat "cu infatisarea zvelta si inalta" pentru care, inchizand ochii, sa poata sa se arunce in "valtoarea necunoscutului". La fel ca si celelalte eroine ale prozatorului, Zina isi cauta implinirea in plan erotic, simtindu-se atrasa de ineditul aventurii extraconjugale, de valtoarea necunoscutului. Asadar nu doar personajele masculine din proza lui Gib Mihaescusunt mistuite de obsesia idealului erotic, ci si protagonistele acestor romane par atinse de o febrila asteptare a implinirii prin iubire, chiar daca aceasta aspiratie devoranta presupune incalcarea conventiilor matrimoniale. Paradoxal insa, daca barbatii cauta un ideal feminin axat pe spiritualitate si senzualitate, eroinele, mai mult exaltate decat lucide, confunda iubirea cu excesul de senzualitate, sfarsind astfel alaturi de fiinte instinctuale lipsite de orice fel de precepte morale.

Este si cazul Arinei Velovan din Zilele si noptile unui student intarziat, cea care modifica pentru totdeauna cursul destinului aventurierului Mihnea Baiatu. El se simte fascinat de frumusetea, dar si de tinuta intelectuala a Arinei despre a carei reputatie protagonistul afla de la omonimul sau, Baiatu Mih. Dar amandoi cunosc unilateral personalitatea rafinata prin cultura a eminentei asistente universitare ce slujea cu ardoare ideile pure din sfera filosofiei. Femeia cu o atitudine spirituala superioara pune stapanire definitiv pe sufletul si existenta anarhica a "studentului intarziat", ca o inefabila chemare spre o alta viata si un indepartat ideal. Insa, ultima parte a romanului, mizand mai mult pe analiza proceselor sufletesti ale protagonistilor, releva o noua Arina abolind teoriile apriorice in favoarea unei cunoasteri autentice, nemijlocite a realitatii. Aspiratiile ei depasesc experienta unei iubiri platonice, deoarece tind spre "nespus de multa viata", spre o iubire violent senzuala al carei final va fi, dupa cum stim, unul tragic. Pentru craiul de mahala intarziat intr-o studentie prelungita, Femeia - Arina Velovan - devine un ideal de puritate care depaseste eroticul, subsumandu-l si transformandu-l intr-o torturanta obsesie a idealului intangibil. Criticul Laurentiu Ulici sesiza cu mare finete analitica faptul ca "pentru eroul lui Gib Mihaescu, idealul din momentul in care devine obsesie, este etern, adica il va insoti tot restul existentei sale biologice, in timp ce realitatea acestui ideal, forma lui concreta este efemera, transformabila cu necesitate si intamplatoare ca alegere a unui anume obiect real."[9]

In epica scriitorului dragasanean, Femeia este idolatrizata atata timp cat poate fi contemplata de departe, inconjurandu-se de un impenetrabil val de mister si inaccesibilitate, faurit mai degraba de imaginatia febrila a adoratorului tainic ce isi innobileaza idealul cu atributele frumusetii absolute. In Teoria cunoasterii, Kant facea o remarca plina de intelepciune, si anume, spunea filozoful, "emotiile noastre erotice nu se ajusteaza dupa obiectul catre care se indreapta, ci dimpotriva, obiectul este elaborat de catre fantezia noastra dominata de pasiune"[10]. Dar obsesia idealului il indeparteaza pe protagonist de realitate, facandu-l sa devina o nefericita victima a propriei inchipuiri, caci, in final, himera capituleaza in fata realitatii - chiar daca vulgare - deziluzionand de cele mai multe ori intreaga fiinta a celui care, mistificand realitatea, s-a amagit cu imagini fantasmagorice.

In cazul ultimului roman, Donna Alba, se insinueaza in final premiza unei iubiri impartasite de cei doi protagonisti, consecinta - probabil - a luciditatii aproape neverosimile care dubleaza demersurile detectiviste ale eroului devotat idealului sau unic, suprem. Am putea conchide ca, pentru protagonisti dorinta patimasa este intretinuta chiar de obstacolele ce se opun implinirii ei si se stinge atunci cand acestea lipsesc.