|
|
|
EPIC (GENUL)
Sistematizareaprogresiva a notelorconceptului de atie intru totul asemanatoare cu a comicului, dramatir icului sau tragicului) duce la elaborarea, pe etape, a inului epict proces istoric, deci deschis, condus in linii de aceeasi tensiune interioara. Cit priveste obstacolele ', ele sint imanente, ca peste tot in aceasta sfera, i genului insusi. I. Esenta poeziei este epica, lirica sau dramatica ? Pe
analizelor anterioare, inclusiv prin definitia genurilor /. Genurile literare, VI, 1, 2), s-a demenstret ideea ca rta literara in sens larg, nu poate fi - prin definitie ^~ rala, solidara, poligen. Ea este in acelasi timp epica, amatica, intrucit toate aceste situatii sint incluse obiec-oportii infinit variabile, in orice poezie, in orice opera ica totusi s-a ajuns la asimilarea definitiei poeziei cu au altul, in speta epic, explicatia este de ordin istoric-preconceptul poeziei apare confirmat, o data mai
realitatea istorico-estetica a genului epic, in timp ce
epicului, intr-una sau alta din formele sale istorice, si contureaza din unghiul sau particular conceptul le poezie.
fenomen, tipic istoriei ideilor literare si estetice, se foarte bine, in cazul genului epic, prin definitiile si e esenta romantica aJe lui Fr. Schlegel : orice opera li-ind "unica1*, originala, o revelatie "noua' a naturii, pica poate realiza aceasta conditie.Deoarece prima
poezie este grandioasa, imagine a intregii lumi, doar epicul se naste astfel (Gesprache uber die Poesie, 1799-1800). in timp ce drama ofera variatiuni pe aceeasi tema, epica si romanui creeaza opere individuale, originale. Deci epopeea ar fi radacina oricarei poezii (recenzie la Goethes Werke, 1806).
In astfel de concluzii, reluate mereu, speculatia si observatia directa sau istorica s: intretaie. Polimorf, omniprezent, trans-istoric, international, epicul constituie o prezenta estetici eterna si universala. ' intreaga genealogie a ideii de gen epic nu face decit sa confirme, pas cu pas, realitatea literara imanenti permanenta, a spiritului epic.
II. Conceptul epicului gen originar este pregatit ti altfel. Daca se admite fara dificultate, in sens goethean, ca epicul constituie una din cele trei Naturformen der Dichtung', p-ob;ema care se ridica imediat este aceea a prioritatii : care forma naturala a aparut mai intii, care este cu adevarat originara ? A ajunge la certitudini maxime in astfel de situatii obscure, protoistorice, fireste, este cu neputinta. Dar se pot emite ipoteze documentate, cu un coeficient apreciabil de probabilitate. Nici o ancheta filologica nu va putea stabili documentar cine "a aparut' mai intii : liricul, dramaticul sau epicul ? Toate au aparut simultan, odata cu poezia. insa constituirea formelor literare organizate asculta de logica spiritului primitiv, esential mitologic, dominat de prezente si "istorii'1 sacre (mituri, genealogii supranaturale, scenarii de initiere, imnuri de glorificare divina etc). 3 Teoria antica a imitatiei recunoaste de asemenea, in "ispravile alese si faptele celor alesi*, primul sau obiect (Aristotel, Poetica, IV, 1448 b). Originea eroic-narativa a ditirambului pare indiscutabila. In tragedie, corul povesteste chiar de la inceput subiectul. Lirismul elin, pindaric, apare si se perfectioneaza dupa aparitia epopeii. Argumente care pledeaza pentru anterioritatea cronologica a genului epic. tradusa in formula prestigioasa a inceputului : Homer, "primul poet'.
Traditia epicului-gen originar se formeaza in atmosfera romantica a descoperirii poeziei "primitive', mitice, eroice, epopeice, "osianesti', in perspectiva careia Homer devine prototipul "bardului' autentic, germenul si fondatorul genului epic, piecum la Herder si altii.4 Mitologia si folclorul afro-american ar fi lipsite de voi .tie si texte epopeice.9 Primul reflex romanesc al acestei concejii prioritare poate fi surprins in teoriile lui Heliade Radu] seu despre epopee, "poema a poemelor care cere intr-insa toti gi menii de poesie' i0, apoi la Al. I. Philippide|U.
III. Consecintele acestei conceptii asupra definitiei genul epic sint hotaritoare, profund restrictive, mult indaratul re litatilor istorico-literare. Asemenea celorlalte genuri, epicul impartaseste aceeasi soarta a decalajului intre 'esenta, eonce si fenomen literar cu tendinta de ingustare si deci de adecv -e foarte tirzie a definitiilor.
Ce mai traditionala, primita si azi in sfere foarte largi, identi ca genul epic cu epopeea : epos = epopee- Prima asi-milar. apartine Renasterii, care produce, in special in Franta, un nr iar de sinonime, toate in sfera epopeii homerice : poeme te, grand oeuvre, oeuvre heroique, long poeme (precum
herov
la Joa lim du Bellay : Defense et illustration de la lanque fran-caise, [, Ch. V). Clasicismul foloseste aceleasi expresii : poeme epiqui poeme heroique, de epico carmine. Romantismul - la fel : (§'osse Epos. Nibelungenlied este Iliada germanilor. Cel putin 'lana la Hegel inclusiv, genul epic tipic, fundamental, ra-mine Ilumai epopeea, pe a carei fenomenologie si istorie se bazeaza ihtreaga analiza. Celelalte "forme' epice (epigrama, gno-mele.ifooemele didactico-filozofice, cosmogoniile si teogoniile) sint finite numai in aceasta perspectiva. Teoria apare, in litera ra noastra, mai intii la Budai-Deleanu (Tiganiada, "Prol ;'), apoi la Heliade Radulescu : "poema epica sau poema (Regulile sau gramatica poezii, 1831), Radu Ionescu (Prin mile criticei, 1861) etc. Mai toate dictionarele literare actua , in special anglo-saxone si germane, perpetueaza aceeasi
definitie. Ea este reluata mereu, folosita si in studiile de istor» si estetica literara, pentru care "arta epica' ramine pina azi cu mare prioritate, dupa imprejurari, epopeea homerica, d^ rivatele sale latine, sau epopeea medievala.l12
In stilistica si versificatie, la fel. In traditie aristotelici, metrul epopeii se va numi "epic' sau "eroic' (Poetica, XXIV, 1459 b), notiune, prin intermediul Evului Mediu (Isidor di: Sevilla, Etymologiae) si Renaste ii, transmisa intregii cultur: europene. Primii romani care au notiunea "eroului' (=ir<Ms), a "stilului cel epicesc' si a ritmului "cel iroicesc', facut dic "stihuri exametricesti'% sint D. Cantemir, Dimitrie Eustatieviti. (Gramatica romaneasca, 1757, Pentru ritm) si Macarie ("iroi-cesc'1) in Gramatica sa.
Vitalitatea conceptului se dovedeste atit de mare, incit, transformat in adjectiv, epicul continua sa defineasca toatt calitatile intrate in traditia actiunilor si eroilor homerici : eroic, supraomenesc, enorm, grandios, proeminent, monumental. Cum spunea si Heiiade : "Epopeia este descrierea unei actiuni, unei fapte generale si, daca creatia se opereaza si nu este nimeni ca sa o descrie, epopeia atunci este in fapte, iar nu in vorbe'.' Deci act eroic - epopeic, sinonimie desavirsita.
IV. Exemplul homeric nu numai ca stabilizeaza sensul de baza al genului epic, dar il si dogmatizeaza, il preface - cum spune tot Heiiade - in "legi nemutabile'. Procedeul este clasic : genul epic isi scoate totalitatea normelor din contemplarea si analiza preconceputa a epopeii, al carei creator instituie un prototip. Asociat adesea lui Virgiliu, Homer devine epicul absolut, convingere frecventa in secolul al XVI-lea'. cu urmari profund dogmatice :
1. intreaga ierarhie a literaturii se modifica in sensul proclamarii intiietalii absolute a genului epic. Vechea superioritate a tragediei, stabilita de A-istotel (Poetica, XXVI, 1462 a). este parasita, incepind din Renastere, in favoarea noului astru care se ridica la orizont : "Cel mai bun si mai perfect gen poetic' (Sir Philip Sidney, An Apologie for Poetrie, 1583) Chiar daca. uneori, epopeea latina este proclamata superioara celei eline (Vida), ea continua sa ramina "regina poeziei', nia' rele titlu de glorie al literaturii, opinie pe care doctrina clasica o consolideaza pe deplin. Referintele sint numeroase, toate in sensul judecatii lui Dryden t "Cea mai mare opera a natura
* (Apology for lleroic Poelry and Poetic Licence, 1677) '.. ativele - bombastice - continua in serie pina la sfirsitul ui al XVIII-lea : "Capodopera poeziei',"celmainobil le care este capabil spiritul uman' (sic !)lle. Romanul, epic in ascensiune,intimpinarezistentadinaceeasi pentrumulti, el treceinca drept un poem "avortat', "imp -fect'''. Mentalitatea clasica asimileaza poemul eroic cu
2. Ierarhia rigida este insotita de conditii de con u mai putin drastice, de aceeasi provenienta aristotelica. in Evul Mediu, poemele si romanele eroice isi propun sa iteze decit"fapte extraordinare' (La Quete du Graal)-Doct: ia este fixata inRenastere :"Personarumillustrium, illust 'S actiones' (Scaliger, Poetica,1561),subiecteilustre, razb< iice, aventuri de mare stil, in sensul mitologiei eroice Dnale. Portretul-robot al eroului epic impune perfectiu >soluta a virtutilor cavaleresti (Marx a facut astfel de observatii in legatura cu vechiul epos irlandez) : vitejie, , lealitate, iubire, prietenie, noblete, in spiritul unei evi- idealizari tipologice .lls Limita acestei idealizari absolute a nai rii umane coincide. inca o data, cu sfirsitul secolului al XVII lea si al prelungirilor sale : Blair, Charles Nodier19 etc. Se ce stata o singura deplasare notabila, in sens crestin : Biblia o grandioasa epopee crestina, plina de eroi si martiri intei. incepe o lunga discutie, in special in secolul al
iintei. incepe o lunga discutie, in special in secolul al ea, in legatura cu inlocuirea zeitatilor pagine prin
3. Aceeasi dogmatizare si schematizare este impusa <xrgai tarii si morfologiei poemului eroic, printr-un adevarat decalc i tragediei clasice : prepozitie, invocatie, naratie, deznoda-minttLa Tasso (Discorsi del poema eroico, I, 1587), partile sint oare< m altele : l'introduzione, la perturbazione, ii rivolgimento, In cele din urma, planul se simplifica. Devine tripartit : t, mijloc, sfirsit : expozitie, nod. deznodamint;
vente ideale, o anumita durata (timp al naratiei), un sfirsit fe. ricit (happy end!) etc. Bineinteles, si un stil corespunzator: «.roic-subhm, "ilustru* (splendid, grav, maiestuos, solemn). Examinarea in detalii a acestor conditii formale verifica din plin totalitatea exigentelor literare specifice structurii cinice (v. Clasic, III).!0
4. Finalitatea intregului sistem, in conceptia tradi-tionala a gunului epic, este profund etica si pedagogica. Epopeea propaga in exclusivitate virtutileeroice.Rostulsaueste si educe, sa"instruiasca', saproducaexemple(Boileau, Aii poetique, III, v.246-248), sa combata viciile.Chiar atunci cind, mai ales in secolul al XVIII-lea, vechea teza a lui utifc dulci se aplica din plin poemului eroic, scopul "agrementului1, "amuzamentului',ramineacelasiM : "sainsufledragoste» virtutii', cum suna versiunea Gr. Plesoianu. O nuanta intru-citva noua aparedoarinsferaterapeuticii medicale: naratiunea pura, in special fabulatia fantastica, vindeca de melancolie 2i, printr-un fel de katharsis epic. Atit este de inradacinata viziunea pedagogiei literare, incit apare, in plin clasicism, pina si teoria alegorica a genului epic : Homer scrie in scopul moralizarii compatriotilor sai, demonstrind dezastrele dezbinariisisuccesulsolidarizarii! (LeBossu, Traite ia poeme epique, 1675.)
5. De fapt, structura "enciclopedica', aglutinanta, a epopeilor, care absorb in diferitele lor redactiuni texte si idei de provenienta foarte diversa, prin interpolari numeroase, indreptatea intrucitva o astfel deinterpretare.incadinRenastere, epopeea incepe sa fie numita chiar "enciclopedie'a, concept care primeste treptatsi odeterminare filozofico-poL'tica, in sensul sintezei de genuri. Divina Commedia ofora lui Schelling o ilustratie tocmai in acest sens. M Epopeea "rezumi* credinte, cunostinte, idei, imaginea unui intreg popor. Definitia este reluata de vechea critica franceza universitara 25, care o transmite si azi manualelor. Bolliac avea, alaturi de Heliade, aceeasi notiune a epopeilor primitive ("acele lumi intregi de poezie'). ' Latenta sau explicita, ea revine in toate incercarile de confectie a epopeilor noastre "nationale' (Stefaniada, Ml-haiada, Traianida etc.), pina la G. Cosbuc.
6. De altfel, impulsul de apastisa peHomer, a-1 emula, a-1 depasi chiar (cum credeau autorii epopeilor ere?*»
din se olul al XVII-lea !) este consecinta inevitabila a intregului pi ces de dogmatizare epica. Admiratia se transforma in recom ndare imperativa : poetii trebuie sa scrie epopei, precum . omer, si Ronsard se conformeaza punind in miscare La Fr aciade (1572)! Codificarea epopeii nu si-ar gasi nici un sens, jaca n-ar fi insotita de exemplificari practice. Acelasi
printi asigu litera plasai epice tiei i doua quisti servii "mod chiar sa es si nu chiar
intrir si di! cel ir drepi liger, era f al a< Ario al X "Sa
ment apare si la noi, si inca in formele cele mai tipice : . mitul national va fi mai cultivat - scria Aron Den-
-, cu atit traditia istorico-mitica va inflori mai tare', mare, poporul roman "poate sa posede in viitor o epopee la, daca nu creata, cel putin facuta'. Deci, "poate sa vina iu, care rezumind' etc, etc.27. Program cit se pcate «de
V. Corectarea acestor excese dogmatice se produce i evolutie lenta, dar ireversibila, spre liberalizare, care
genului epic adevarata sa identitate. In planul ideilor ceea ce se inregistreaza cu prioritate este doar de-a conceptelor, a teoriilor. Insa modificarea doctrinei i-ar fi fost posibila fara transformarea spiritului crea-usi, nu lipsit de ezitari si contradictii interioare (cele 'ersiuni ale lui Tasso : Gerusalemme liberata si con-i.'). Convergenta acestor factori preface epicul dintr-o te homerica apasatoare, intr-un gen nou, emancipat, .n'. De altfel, factorul ideologic-estetic hotaritor este unoscuta Querelle des andens et des modernes. Tendinta
"contestarea' principiilor si valorilor clasice (v. Clasic ern, V), si prima victima, in ordinea epica, se dovedeste Datriarhul genului eroico-epopeic : Homer. fapt, ceea ce i se neaga in primul rind nu este calitatea eca, ci exemplara. Din ratiuni de ordin "liberal', istoric ciativ (cel mai vechi poet cunoscut nefiind a fortiori si i valoros), autorul Iliadei inceteaza sa mai fie recunoscut .model'. Homer avusese detractori si mai inainte : Sca-Patrizi, Paolo Beni etc. Dar scopul polemicii anterioare
substituirea acestui idol prin Virgiliu, ca obiect suprem
iratiei epice, fie impunerea noilor poeti epici, precum 1. Ceea ce se refuza - pozitie tot mai limpede in secolul H-lea - este ideea insasi de imitatie, de reluare fatisa : agem concluzia - scrie Saint-Evremond - ca poemele
lui Homer vor fi totdeauna capodopere ; nu insa si modele integrale'* (Sur Ies poemes des anciens)28. Largirea continua a orizontului literar confirma tocmai o astfel de teza. Voltaire, in Essai sur la poesie epique (1726), recunoaste fiecarui popor "gustul' sau. Implicit si in domeniul epic : Homer, dar si Virgi-liu, Lucan, Trissino, Camoes, Tasso, Alonzo de Erdlla, Milton. Ossian si poezia "nordica' vor intregi, in a doua jumatate a secolului, lista.
Aparitia unor productii narative, care nu mai sint epopei de tip homeric, raminind totusi specimene epice, amplifica si mai mult conceptul. Puici, Boiardo, B. Tasso scriu romana, gen care-si gaseste teoreticianul in persoana lui Giraldi Cintio: Discorso intorno al comporte dei romanzi (1554). Poemul arios-tesc impune pe deplin noua formula, greu de clasificat sub raport epic (basm versificat ? roman versificat ?), in tot cazul cu accentul pus pe ,,romanesc', pe aventurosul erotic. Degradarea profunda, interioara, a genului eroic se produce tocmai prin aceasta "indulcire' si contrabalansare a eroismului frust, brutal, razboinic, din ce in ce mai anacronic. Spiritul "marelui secol' incetase sa-1 mai asimileze. Criticii ratifica, pun conditii, fixeaza noul regim al epicului. Le Moyne (Disser-tation du poeme epique, 1658) admite iubirea doar in episoadele secundare ale poemului. Contrar, avem de-a face cu un roman. Discriminare care ilustreaza tocmai faza intermediara, veriga de trecere de la epopee la roman : "Romanul trebuie sa aiba mai multa dragoste decit lupte, poemul eroic - mai mult lupte decit dragoste' 29. Deeroizarea epicului face deci pasul hotari-tor. La Fontaine declara cu ingenuitate, dar si cu oarecare sfidare, ca lui "ii plac cartile de dragoste' (Sur la Lecture des romans et des livres d'amour, 1665). Pastrarea si teoretizarea formei versificate demonstreaza ca epicul traditional devenise, tot mai mult, o forma "libera', adaptabila oricaror continuturi si eroi, inclusiv conventionali : gentilomi in dantele si chiar "burghezi'. Dovada conceptiile despre "burghezirea' epopeii la Goethe, traduse si in opera (Hermann und Dorothea, 1797), la Humboldt (Ober Goethes Hermann und Dorothea, 1799), in cele din urma chiar la Hegel ("Romanul, epopeea burgheza moderna' 30). In aceasta situatie, liberalizarea si reierarhizarea genului epic echivaleaza, de fapt, cu regenerarea integrala a continutului.
epic jgenul)
urmare, definitiile functiilor epice traditionale se modijea si ele. Echilibrul docere / delectare se rupe in favoarea gratuatii, latenta in orice aventura. in ipostaza sa romanesca, poenjl eroic nu-si mai face un program din propagarea mariir virtuti cavaleresti, care se "modernizeaza', devin fe-nomae de sociabilitate, galanterie si salon. Teoria "morala' - legorica' decade sau este combatuta pe fata. Blair poie-:a cu Le Bossu, Marmontel declara ca poemul eroic "poate ia se dispenseze de a instrui, daca ne atrage'. 31 Epicul nsformainfelulacestaintr-oautentica"literatura
mize chiar se ti proie
-ziunea profunda, interioara, a spiritului "fantastic', in
Ja laicizare, substituie supranaturalului placerea fictiunii pure, Logica sa inceteaza a fi a "miraculosului', pentru a ra-
lioar a inventiei. Chiar si miraculosul crestin intimpina rezis nta, de altfel tot mai vie, incepind inca din Renastere, cind onsard refuza sa introduca in Franciada orice fel de ele-fantastice. Principiul care se impune este "adevarul', ,,vei< imilul', si se poate presupune ca refuzul lui Boileau si al al ir critici de a primi orice fel de "mistere', inclusiv crest e, are in primul rind tocmai acest substrat rationalist-estet La spiritele declarat sceptice, critice, ironice, marile au-ale "secolului luminilor-', repulsia va fi cu atit mai ca-tegoi a. Lui Fontenelle, miraculosul poemelor homerice ii pare nu n i putin "straniu' decit al romanelor cavaleresti. Punctul sau i vedere este al "bunului-simt', virtutea elogiata a epocii. 3: Z% priveste pe Voltaire, orice fel de miraculos i se pare de-a reptul "ridicol' 33.
odia este punctul final al coruptiei tuturor genurilor, prin Isturnarea mecanismului interior in sens burlesc, caricatural Parodia, voi. II).
1 capatul "ciclului' sau teoretic, epicul se intoarce in el insu: dar corupt, degradat, demistificat, deeroizat. Si atunci apar epopeea bufa, poemul eroi-oomic, de la Batracho-miori chia la Seochia rapita a lui Tassoni si Tiganiada a lui Budi -Deleanu, scrisa intr-o dispozitie de invederata auto-ironi : nesocotindu-se "poet deplin', capabil sa cinte "fapte erok ,ti', poetul se multumeste doar cu "aceasta poeticeasca alcat re, sau mai bine zicind jucareaua, vrind a forma s-a intr-o ice un gust nou de poezie romaneasca' (Prolog}. Deci,
datorita lui Budai-Deleanu, epicul romanesc incepe prin a ^ de fapt, un joc si o specie de antiepic, in punctul unde marefc epos european se desparte de el insusi, facindu-si un prognm din propria sa ridiculizare. Pope scrie The Rape of the Locfc (1712) si da totodata o ironica reteta pentru a face un poem epit, introdusa intr-o lunga satira literara antisublima.31 Aparp si o DUsertation upon Burlesque Poetry de Montagu Bacon (1752). Starea de spirit a acestor teoretizari este suprasatu-rarea marii solemnitati epice, dublata de sentimentul acut al ridicolului. MEpiculmoareprinsupralicitaresideflagratie.
intreaga revolutie a principiilor sale se produce in cedrul unor profunde mutatii sociale. Produs de esenta aristocratic-feudala, epicul grandios, eroic, nu poate fi asimilat de mentalitatea, temperamentul si filozofia burgheza, care se rasfrint si in estetica prin argumentul, esential, al primatului evolutiei sociale si implicit literare. Daca Homer, prin imperfectiunile sale, nu constituie un model, explicatia sta si in faptul ca ei este expresia unei societati primitive, neevoluate. Fontenelle strecoara acest argument in a sa Digressicn sur Ies anciens et Ies modemes. Si pentru Warton, timpurile eroice nu mai pot fi traite sau retraite sincer, deci autentic, in secolul al XVIII-lea36. Faza este iremediabil depasita. Actiunile eroice au incetat sa "excite' admiratia. Prin Blair vorbeste insasi spiritul burghez in ofensiva.37 Progresistii liberali ca De Bonald observa ca ,.subiectul unei epopei nu poate fi scos decit din istoria unei societati monarhice' 38. Mod indirect de a spune ca orinduirile moderne, republicane, ii fac imposibila reaparitia. Fenomen originar, "primitiv' prin definitie, epopeea este incompatibila cu stadiul modern, evoluat, de civilizatie. Doctrina romantica ramine categorica : "Nici o natiune civilizata nu este capabila sa produca vreodata o epopee' (Jakob Grimm)39. Starea societatii contemporane o face imposibili (Hegel).«
Recunoasterea treptata a realitatilor nationale impune alt» restrictii hotaritoare. inca in perioada Renasterii, apoi a Clasicismului, se aud voci in favoarea epopeilor "nationale', cu continut integral diferit de poemele homerice. Tiparul antic devine insuficient, neincapator, inactual. Cind aceste incercari rateaza in serie, o explicatie propusa tine de ceea ce se va numi ulterior "specific national' : "Francezul - declari
Kroii (M-m epop< fateti vede; oiigii
e Melezieu - n-«re capul epic'n. Nici spiritul limbii :e - constata Racine - nu este homeric. Versiunile .e, conventional-stilizate, ale D-nei Dacier fac aceeasi . Descoperirea eposului primitiv al popoarelor europene ice noi termeni de comparatie, si deci de Indepartare de
homerica. Apare nu numai o noua ierarhie (Votkspoesie .ara lui Kunstpoesie), dar si o noua dimensiune a epi-a "caracterului specific al natiunii', al oricarei natiuni, papeilor nationale au valoare arhetipica. de exponenta de Staiil, De VAllemagne, II, Ch. XII). Nationalizindu-se, a - si implicit genul epic - se dilata, se multiplica In liverse, poliedrice. In felul acesta, evolutia epicului se do-
a fi, do fapt, o involutie, o reintoarcere la "izvoare', la r.
VI. Rezultatul cel mai insemnat al acestui lung pro-liberalizare este recunoasterea treptata a esentei genu-:, urmata de o definitie adecvata, corespunzatoare. Fap-'ine posibil printr-o miscare ideala in doi timpi : para-lefinitiei homerice si ratificarea tot mai larga a noilor nte si genuri narative. Momentul in care se produce disociatie - dintre epopeic si narativ - echivaleaza cu e nastere teoretic al genului epic. El poate fi atribuit Hare Renasterii, in speta italianului Antonio Minturno.
distinge intre poetii epici puri, "care nareaza despre Jlti eroi si mai multi ani', si veri, "care se numesc ero-mform doctrinei clasice (L'Arte poetica, 1564). Ierarhia
inca dogmatica. Dar notiunea unui epic "pur' narativ ut aparitia, cu tendinta largirii sale progresive prin in-a tuturor formelor epice posibile. In interiorul concep-e "poem eroic', "epopeic', se produce prima spartura : iermenul epicului genuin, narativ, a carui dezvoltare e si absoarbe complet vechea matrice a epopeii. Recu-ea teoretica a genului romcnzo, a biografiei, poemului ic etc. sporeste si mai mult intelesul narativului, In-i de bine consolidat la sfirsitul secolului al XVII-lea, chiul distinguo a] lui Minturno este reluat si reanali-
Edward Phillips (Theatrum poetarum, 1675) **. SInt astfel, toate premisele ca sinonimia : epic - narativ sa Jnoscuta din plin, dublata de extinderea sa considera-jen epic - totalitatea speciilor siformelornarative.
Dezvoltarea romanului consolideaza definitiv aceasta de-plasare si liberalizare semantica. In Don Quijote (I. cao. XLVII), Cervantes constata ca "structura farimitata a acestor carti ingaduie ca autorul sa se poata arata si epic, si liric, si tragic, si comic, intrunind in sine toate insusirile pe care le cuprind desfatatoarele si dulcile discipline ale poeziei si retoricii, pentru ca epica poate fi scrisa foarte bine si in proza, oa si in vers'. Or, exact aceleasi idei - confirmate de intreaga evolutie a genului epic european timp de aproape un secol ti jumatate - sint reluate in cunoscuta prefata la Joseph Andrews (1742) de Fielding, unde se spune si mai limpede : in conceptul "genului epic' (respectiv "poemul epic' si "romanul') intra orice naratie : "tragica sau comica', scrisa "in versuri sau in proza'. "Un roman comic este un poem eroi-comic in proza.' Dictionarele, precum al Dr. Johnson (1755), consacra noua semnificatie : "Narativ ; cuprinde naratiuni nu sa-virsite, ci amanuntit povestite (rehearsed). In mod obisnuit se admite ca este eroic, sau ca infatiseaza o mare actiune a urnii erou.' 43 Acceptia tehnica, rationala, s-a despartit deci d3finitiv de cea empirica, populara.
In timp ce nuanta uzuala pastreaza pina azi, in toate limbile, ereditatea si deci traditia sa eroica (acte "epopeice', tipuri "eroice' etc), sensul tehnic, devenit obiect de analiza si speculatie estetica, se teoretizeaza, cu o tendinta - inevitabila - de neodogmatizare, precum la Goethe, in Uber epische und dramatische Diehtung (1797), unde disocierea celor doua genuri devine categorica, radicala. Totusi, chiar si in aceasta ipostaza, definitia epicului inca se resimte, ba este nu o data de-a dreptul calchiata pe vechea definitie a epopeicului. Fapt si mai semnificativ : cind constata ca noile specii epice : romanul, povestirea, nuvela etc. nu mai corespund conceptului sau elasic-epopeic, Hegel intrerupe atit analiza, cit si istoria genului epic : "Vasta istorie a dezvoltarii acestora, de la originea lor si pina in prezent, nu sint insa in masura s-o urmaresc aici mai departe nici macar in liniile ei cele mai generale !' '*. intreaga schema risca sa fie data peste cap. Abia la hegelianul Vischer definitia epicului nu se mai suprapune peste a epopeii. 45
Mit-istorie-roman-nuvela-schita etc, etc, genul epic se identifica,includesidepaseste,practic si teoretic, pe rinii,
toate i'ormele de naratiune, trecute, prezente si viitoare. Acest^jetape, cu ezitarile si oscilarile lor inevitabile, pot ii surprijse chiar si in varianta romaneasca a istoriei ,,antice' si "medij/aleu a conceptului genului epic. La Heliade Radulescu, intre |iulte neclaritati si confuzii, apare in cele din urma si adevafil : "Epopee va sa zica facere de naratiuni sau de histo-riitt, ,ipopeea e o poezie narativa'46. Genul epic include, efectN totalitatea literaturii de tip narativ, eliberata de orice dogira izare si normare a narativului.
