INCEPUTURILE SIMBOLISMULUI ROMANESC

INCEPUTURILE SIMBOLISMULUI ROMANESC

1. ORIGINILE

Cercetarile actuale consacrate simbolismului nu pot sa nu retina un fapt caracteristic. Cu putine ex­ceptii si in tot cazul sporadic, tangential, chiar atunci cind isi pune o astfel de problema (Ibraileanu), ve­chea noastra critica trece cu vederea un element esential, si anume: originile curentului simbolist, con­tinutul, psihologia si ideologia sa specifica. Desprins de societatea care i-a dat nastere, simbolismul ro­manesc a reprezentat pentru cei mai multi critici anteriori doar un fenomen pur literar, fara izvoare sociale, fara legaturi cu mediul, simpla problema es­tetica, de discutat in chip "autonom' ca atare.

Aceasta pozitie este de altfel tipica intregii cri­tici si istorii literare europene idealiste. Ea ignora sistematic sau trece usor cu vederea peste faptul atit de important ca simbolismul are cauzalitatea sa so-l 'dala precisa, reprezentind un fenomen estetic legat ! de o anume necesitate sociala si morala obiectiva.

In istoriografia literara burgheza straina referi­toare la istoricul simbolismului, ceea ce atrage aten­tia este unilateralitatea explicatiilor, pe baza de exclusiva influenta literara, precum si aspectul lor idealist predominant.

Pentru Marcel Raymond, de pilda, simbolismul isi gaseste principiul intr-un "protest impotriva existen­tei sociale moderne si contra unei conceptii pozitive asupra universului'¹. Atit si nimic mai mult. Ideea nu este nici dezvoltata, nici documentata, raminind o enuntare goala. Ea, de altfel, se si pierde din ve­dere, caci simbolismul este prezentat - in continu­are - ca ,,aventura spirituala' si experienta estetica, ale caror izvoare esentiale ramin exclusiv cele poe­tice: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud si Mallarme.

Cea mai recenta si informata sinteza a simbolis­mului francez, aceea a lui Guy Michaud, se mentine, la fel, la generalitati. Tendintele sociale si politice care se fac simtite in literatura celei de a treia re­publici se datoresc "agitatiei politice', avintului so­cialist, scandalurilor financiare, apoi afacerii Drey-= fus'. Legaturile dintre "decadenti' si cercurile anar­histe sint atinse in trecere, fara documentare spe­ciala².

Studiile romanesti, ne gindim la cele pe care le-am denumi "apologetice', dintre care cel mai reprezen­tativ ne apare Sufletul nou in poezie de Ovid Densusianu (1909), se mentin la acelasi nivel de gene­ralitati. Simbolismul reprezinta o reactiune antipar-nasiana, a fost influentat de muzica lui Wagner, Debussy, Cezar Franck, de pictura si sculptura im­presionista (Monet, Rodin) si de atmosfera morala a orasului modern. Peste tot, deci, izvoarele predomi­nante sint aratate a fi numai cele estetice, literare, cu mici mentiuni sociale tangentiale. Realitatile sint insa altele, mult mai profunde si mai complexe.

Este evident mai intii faptul ca simbolismul se dezvolta dintr-un nou "mal du siecle', aparut in spe­cial in Franta, in ultimele decenii ale veacului tre­cut. Facut din dezamagire, neincredere in viitor,*-

constiinta a "invingerii' si a lipsei de sperante, ne-' liniste, nemultumire confuza si iritata de prezent, pina la sufocare, exacerbare a simturilor si nevoie de evadare, aceasta stare de spirit depresiva, despre care exista numeroase marturii de epoca¹, creste pe doua realitati sociale fundamentale: profunda deceptie in­terioara care a urmat infringerii din 1870, apoi esg-_ra cului Comunei, si repulsia fata de spiritul filistin al marii burghezii in neta ascensiune in ultimele de­cenii ale secolului al XIX-lea. Un cercetator al sim­bolismului, participant el insusi la miscare, ca Alfred Poizat, a rezumat foarte limpede aceste noi realitati sufletesti:

"Toti scriitorii a caror formatie intelectuala era anterioara razboiului au continuat sa scrie in acelasi fel in care incepusera, Dar pentru noi, constiinta noastra nu s-a deschis realitatii decit spre a ne con­vinge ca eram invinsi.'

Dupa 1871, Republica franceza: "Ne aparea in proza si in banalitatea ei de fiecare zi. Succesele ei electorale erau aproape totdeauna indreptate contra noastra. Ea numea progres injosirea idealului nostru. Ea purta in sine viciul originar de a se fi nascut intr-o infringere, de a reprezenta o Franta umilita si aproape resemnata. Sigur, conformistii, cei cu creier de economisti, se puteau acomoda cu o asemenea stare de lucruri, ba chiar ii puteau gasi avantaje.'²

Cei care traiesc cu intensitate astfel de reactiuni sint, in majoritatea lor, mai ales poeti de extractie mic-burgheza, vegetind in pozitii sociale minore, pur-tind in sufletul lor intreaga melancolie a unei vieti obscure de functionari, slujbasi marunti, boemi sau declasati³. Pentru acesti neconformisti si inadaptati ai societatii burgheze, de care se desprind tot mai

mult, refugiul in cafeneaua literara, in poezia de evaziune, in diferite orientari spiritualiste si ocultiste, unele chiar anarhiste, devine o tendinta fireasca, o solutie de viata, in acelasi timp, un rol important 'urmeaza a fi recunoscut si temperamentului, deci si unui coeficient individual. Poezia simbolista isi t^ragS o parte din seva si dintr-o anume structura interioara ^contemplativa, abulica, indecisa, de o certa complexi-'tate interioara, cu inclinatii retractile, introvertite si inhibitorii. Nu trebuie pierdut din vedere, in sfirsit, si un alt factor important: toti acesti poeti sint pro-i dusul si al unei sensibilitati citadine, "moderne', am .] spune chiar pariziene,cu un registru propriu de ''emotii si senzatii, mai fine, mai rafinate, uneori al­terate in sensul nevrozei, morbidului si in genere a spiritului "decadent', cu care totusi simbolismul nu se confunda, nici in esenta, nici in totalitatea mani­festarilor sale.Schimbind ce trebuie schimbat, _ in functie de conditiile noastre istorico-sociale specifice, ^acelasi nou "mal du siecle' apare si la noi, iar poetii I romani ai epocii, formati intr-un mediu oarecum ase- i manator, se vor arata receptivi in mod firesc la spi­ritul, temele si decorurile aceleiasi poezii - sim­boliste¹.

Contrar tezelor vechilor sai adversari, nationalisti, simbolismul nu-si are punctul de plecare numai in-tr-o simpla imitatie "exotica'. Asemenea oricarui fe­nomen de suprastructura, el reflecta o anume baza obiectiva, pe care se grefeaza, intr-o masura variabila, diferite atitudini mai mult sau mai putin exterioare, superficiale. Dar este un fapt incontestabil ca, ^ in f buna parte, aparitia si receptarea simbolismului a f fost cu putinta pentru ca o serie de conditii interne, (romanesti, o faceau necesara, inevitabila, in masura in care este creatie autentica, originala, simbolismul reprezinta produsul unui anumit mediu specific, care trebuie definit si studiat. De la aceasta premisa de baza trebuie sa plece intreaga analiza a originilor simbolismului.

Curent aparut peste tot in mediu de oras, "cita­din', simbolismul corespunde si la noi nevoii de expresie in poezie a unui suflet "nou', in tendintele si oscilatiile sale, in aspiratii si infringeri, in rabuf­nirile, intrebarile si ratacirile sale. El traduce in mod obiectiv intregul zbucium, iluzionism si eva­zionism, dar si aspiratiile obscure de transformari si innoire, proprii unei parti a intelectualilor care apar­tin acestei categorii sociale, la sfirsitul secolului al XIX-lea si la inceputul celui urmator.

Artistul "proletar cult' (dupa definitia necores­punzatoare a lui Gherea), cel dintii creator care se arata atras de poezia noua, este in realitate micul-burghez, vegetind la periferia societatii avute si a orasului, ducind adesea o existenta de adevarat pro­letar intelectual. El sufera de mizerie si insalubritate, de nesiguranta asigurarii existentei, de tuberculoza. "M-au mincat fript cafenelele si mizeria', marturisea odata despre viata sa Stefan Petica¹, dusa in camere sordide, neincalzite iarna, cu bruma pe pereti². Cazul sau este tipic pentru o intreaga categorie de "cer­setori literati', dupa expresia lui I. C. Savescu, lu­cid definiti intr-o poezie³. Este firesc ca intr-un ast­fel de mediu, atit de prielnic descompunerii morale, sa se formeze o psihologie specifica, aparte, cu destra­marile, melancoliile si obsesiile sale, cu elanuri si nevoi firesti de compensatie.

Dar in acelasi timp, in unele psihologii, orasul nu actioneaza numai cu efect demoralizant, depresiv, ci si solidarizant, energetic. Orasul sugereaza idei, pro­bleme, in mijlocul sau, sufletul devine, fie si inter­mitent, colectiv. De aici tisnesc nu putine forte morale, creatoare. Sub presiunea sa, insasi estetica poe­tului simbolist incepe sa se schimbe, poezia lui Mihail Saulescu oferind foarte elocvente marturii de toate aceste deplasari ale constiintei.

Cu toate acestea, simbolismul nu poate fi redus numai la un fenomen de proletarizare intelectuala, desi greutatea specifica a acestui izvor este considera­bila. Daca este adevarat ca Traian Demetrescu, Ste* fan Petica, luliu Cezar Savescu, Mihail Saulescu si altii se incadreaza, in genere, in formula "artistului proletar cult', alti poeti simbolisti romani au avut un alt stil de viata si o alta origine sociala, incepind cu Macedonski (acesta, ce-i drept, nu integral simbo­list), Ovid Densusianu, D. Anghel, Ion Minulescu etc.

Acesti poeti formeaza o alta aripa simbolista, in­clinata sa priveasca viata dintr-un unghi contempla­tiv, fara zbucium interior, fara drame. Sinecuristi, rentieri, liberi profesionisti, ei manifesta inclinari estetizante, adesea de delectare gratuita, nu rareori hedonista. De aceea, ei vor fi receptivi indeosebi pentru atmosfera de "fete galante' si de loc de peri­ferie, gustind din simbolism in special decorurile si atitudinile de rafinament, emotivitatea subtire, uneori, si cu intermitenta, chiar exercitiile formaliste.

Trebuie, de altfel, observat ca formula lui Gherea este adecvata numai pentru unele aspecte specifice istoriei literaturii romane; in literatura franceza, ea se dovedeste inoperanta. Aici prea putini poeti sim­bolisti ar putea fi incadrati ca "artisti proletari culti'. Cei mai multi sint mic-burghezi ca origine sociala si stil de viata. Verlaine este fiu de ofiter, Samain este functionar, Mallarme, profesor de liceu, duce o viata de familie sobra, absolut ordonata. Membrii cenaclului sau n-au, nici prin origine, nici prin ocu­patii, nimic proletar in ei. Si cu toate acestea, in­deosebi in faza de pionierat a simbolismului, atit in Franta, cit mai ales la noi, originea sociala a acestor poeti nu i-a impiedicat sa se ridice - in felul lor -, impotriva propriei lor clase si sa adopte atitudini de fronda si de revolta morala.

intreaga explicatie a contradictiilor, oscilatiilor si tendintelor divergente, atit de proprii simbolistilor, sta, prin urmare, in psihologia mic-burgheza, dualista, alternanta, care-i caracterizeaza. Asa cum a aratat Marx, micul burghez este "contradictia personificata'. "Contradictia este baza existentei lui. El e doar con­tradictie sociala pusa in actiune'¹, fiind categoria sociala in care se reflecta, in acelasi timp, tendintele proletariatului si ale marii burghezii capitaliste. Mica burghezie reprezinta ,,o clasa de tranzitie, in sinul careia se tocesc simultan interesele a doua clase'². De aceea, ea poate fi, in acelasi timp, sau prin alter­nanta, conservatoare si progresista, reactionara si re­volutionara, privind spre trecut si spre viitor³, re-prezentind o patura echivoca, nestatornica, nehota-rita, prin definitie⁴.

Aceasta realitate obiectiva, care da cheia tuturor contrastelor surprinse la mai toti poetii epocii⁵, ne lamureste fenomenul, in aparenta paradoxal, al coe­xistentei ideilor progresiste si a atitudinilor evazio­niste, estete, nu numai in rindurile poetilor proveniti din aceasta categorie, dar si in interiorul unei singure personalitati care va fi si aceea a poetului simbolist. Aici, si nu aiurea este punctul de plecare al tuturor elanurilor sale sociale, urmate de dezertiuni, si cauza solidarizarii sincere cu dezmostenitii societatii, a in­capacitatii de a trece la actiune, sau de a persevera in ea, sovairi proprii tuturor simbolistilor de categorie "proletara'.

Deosebit de izbitoare in aceasta privinta este ten­dinta acestui mic-burghez-sensibil, sincer revoltat de nedreptate, de a se desparti de societatea banului, dominata de marea burghezie capitalista si in acelasi timp a nu gasi caile rasturnarii sale; a-si consuma indignarea intr-un dezacord abstract, ineficient si to­tusi de o autentica traire morala.

Repulsia fata de acest mediu, intilnita destul de frecvent in poezia noastra simbolista, si care deter­mina pe poet sa se considere o victima, un "paria', un izolat, un excomunicat moral, constituie, prin ur­mare, mai putin o poza, asa cum afirmau detractorii¹, cit o realitate obiectiva. Simbolistul, de tip mar­turisit refractar, nu adera la orinduirea sociala bur­gheza. El se afla intr-un permanent dezacord moral fata de ea; inadaptarea sa este evidenta si dureroasa. Traian Demetrescu este, poate, cel dintii care intuieste intreaga esenta a acestei drame sociale:

"Dar pentru aceste variate dispozitiuni sufletesti ale noastre, cum ar fi: melancolia, scepticismul, mi­zantropia, pesimismul, stari psihologice caracteris­tice nu este intrucitva responsabil si mediul social? Pun aceasta intrebare acelora care ne invinuiesc pe noi, tinerii de melancolie si scepticism, cind poate aceste morbide dispozitiuni sint efectul indiferentei, rautatii si egoismului lor fata de talentul, cultura si munca noastra.'²

Expresia cea mai caracteristica si in acelasi timp cea mai artistica a inadaptarii la mediul burghez, ridicata pina la intensitatea unei adevarate crize morale de disperare, nefiind intrevazuta multa vreme nici o posibilitate de iesire, este fara indoiala poezia lui Bacovia. In opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenusie a plumbului, fiindca peste tot domina tristetea, apasarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stapinita de forte obscure, implacabile, covirsitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite in suflet oboseala, descompunere, constiinta mizeriei Iremediabile sau nostalgia dureroasa a evadarii.

Fara a fi citusi de putin un rural inadaptabil, de tip samanatorist, poetul simbolist citadin, atit pro­letar cit si estet, sufera si el in mod sincer de tri­vialitatea orasului burghez. Aici, toate "idealurile' se destrama, lupta pentru existenta este crunta, pla­titudinea filistina intilnita la tot pasul:

"In capitala - scria Stefan Petica - nu se vi­seaza. Viata e aici prea aspra si realitatea prea ne­indestulatoare pentru a lasa timp regretelor.'¹

Ce poate fi mai firesc decit o senzatie de sufocare, pe care unii o resimt, precum D. Anghel, si din cauza izolarii de natura:

"Sint multi care au uitat de natura in Bucurestiul nostru'².

in alt loc, acelasi scriitor detesta:

"Toata natura meschina si anemica ce o inchide un oras'³

lntr-un astfel de mediu, unde nu se pot grupa nici profesional, social, si nici solidariza in jurul unui ideal puternic, toti acesti intelectuali, in buna parte proletarizati, duc o existenta in deruta, nefe­ricita si revoltata, in forme sufletesti sterile. Stefan Petica i-a cunoscut bine:

"Este o generatie de avocati fara cauze, profesori fara catedre, functionari fara slujbe, ziaristi fara redactie. Acesti oameni, care formeaza pleava ora­selor si fala intelectualilor, traiesc d viata deosebita, fara legaturi cu poporul si fara puterea de a se ridica la un ideal mai maret decit poporul. Ei sint tristii nostalgici care s-au oprit la jumatate de cale, au plins, s-au zbuciumat si au blestemat, dar au plins in zadar, s-au zbuciumat fara sa cunoasca pri­cina si au blestemat fara sa stie pe cine. Suferinta lor a fost suferinta stearpa.'¹

In aceste medii va inflori, prin urmare, in chip firesc, o stare de permanenta insatisfactie, de ne­multumire, de dezgust de viata, de revolta impre­cisa si abstracta, care uneori ia calea anarhismului sufletesc, alteori pe aceea a evaziunii si a intoar­cerii spatelui realitatii, declarata triviala, injositoare, urita:

"Viata noastra e mizera si cenusie Veacul nos­tru practic i-a imbracat pe toti laolalta cu aceleasi haine fara stralucire.'²

in provincie mai ales, mediul prezinta toate ca­racterele insalubritatii fizice si morale. Zona din care au iesit destui simbolisti este aceea a periferiei sordide, asa cum aratau in trecut mahalalele tirgu-rilor noastre, cu cocioabe igrasioase, cu balti si no­roaie, pline de murdarie, promiscuitate si mizerie. Un astfel de cadru striveste, exaspereaza, mutileaza iremediabil sufletul. El va aluneca in disperare muta, in dezgustul iremediabil, pe care ti-1 da existenta fara orizont, sortita destramarii. Multe din melanco­liile, langorile simboliste de aici isi vor lua zborul. Poetul sufera intens, avind, cum marturiseste Ba-covia, o "gingasa simtire fata de mediul prozaic'³. El este prizonierul epocii si al societatii sale, traind "in vremea aceasta, cind poezia decadenta si sim­bolista cere tot mai mult material'⁴. Cum ar putea fi ea bine inteleasa facind abstractie de aceasta im­prejurare esentiala?

Mai exista si o alta cauza sociala a marasmului sim­bolist la acesti poeti usor predispusi spre deceptie, individualism si izolare, in perioadele "interrevolu-tionare', dupa expresia lui Lenin, infringerea vre­melnica a fortelor revolutionare atrage dupa sine,

in constiintele inca neconsolidate si mai ales in cele vag simpatizante (cum este si cazul multor intelec­tuali care vor scrie poezie simbolista), un val de descurajare, de tristete, de melancolie, de refugii artificiale. Aceasta a fost situatia in Rusia dupa in-fringerea revolutiei din 1905, aceeasi a fost si la noi, dupa tradarea "generosilor' socialisti, care trec la liberali in 1899, depresiune resimtita si dupa ina­busirea rascoalei taranesti din 1907¹.

in citeva cazuri, faptul se datoreste si unei de­ceptii personale precise. Mai multi poeti simbolisti au avut in tinerete tangente serioase cu miscarea socialista si au frecventat cluburile muncitoresti. D. Anghel isi aminteste cum o "serie de tineri, odrasle ale micii burghezii', atrase de socialism "ve­neau cu inima deschisa si plina de umanitarism du­ios sa ia parte la aceste intruniri'². Se produce insa tradarea lui I. Nadejde si Gh. Mortun, si acesti ti­neri se vad dintr-o data lipsiti de suportul moral si ideologic de care aveau nevoie si in care isi puse­sera sperantele:

"Tineri in miscarea socialista si in redactie, noi nu eram prea mult initiati in tainele partidului, dar presimteam ca pe altarul unde se adunase atitea jertfe pentru a intretine entuziasmul necesar luptei se stingeau ultimii carbuni'³.

Aceasta deruta interioara este resimtita in mod dureros, aproape dramatic, in special de catre poetii legati, chiar si efemer, de miscarea socialista. Atunci ei cunosc ceea ce Stefan Petica va numi Moartea visurilor. Marturisirea sa este tipica, exprimind un adevarat moment crucial, a carui unica solutie de­vine poezia:

"Am scris aceste poeme intr-o vreme de zbuciu-mare tacuta si de deznadejde tragica. Era vremea cind se sfarimau idealurile cu pornirea furioasa cu care trebuie sa se fi darimat odiuioara idolii de pe

altarele lor de marmora alba. Constiinta obsteasca palea; omul privea incruntat si trist. Cind constiinta suprema se stinge, se face noapte in suflete. Si soa­rele sta gata sa apuna. Razele sale din urma intin­deau pe cerul, odata limpede, o mantie de purpura si aur. Multimea privea infiorata, caci apropierea intunericului este intotdeauna infioratoare. Pe bu­zele sale vinete, rugile triste erau soptite cu teama, ca intr-o biserica veche. Eu nu am fost decit un glas din multime.¹'

Aceeasi deziluzie exprima si D. Anghel: "Visurile pe care le-am visat si am incercat sa le incheg va trebui sa renunt la ele, caci nu poti visa de doua ori acelasi lucru, precum nu te poti scalda de doua ori in acelasi fluviu, cum spune un vechi adagiu'².

Descrierea intregului proces ne este data in Poves­tea unui musuroi, evocare onesta si lucida a fazelor unei puternice crize morale, adincita ulterior prin comparatii umilitoare:

Contemporan mi-era-n Contemporanul, V. Gh. Mortun cu-a lui poeme-n proza - El e ministru azi, si eu sarmanul, Astept zadarnicometamorfoza³.

De aceea ea va fi urmata, in mod inevitabil, de o ariditate interioara specifica, alcatuita din scep­ticism, neliniste si nostalgie nefinalizata. Lipsa le­gaturilor acestor poeti cu masele muncitoresti, de unde ar fi putut sorbi energie morala, dobindi orien­tari si certitudini, explica si ea, intr-o masura, criza morala care-i caracterizeaza dupa tradarea "genero­silor'.

in aceste cadre sociale, toate tendintele psiholo­gice si morale care-si fac in mod inevitabil aparitia incep sa sufere un proces de amplificare, nuantare si transfigurare literara, sub influenta unor intregi serii de factori cu rezonanta individuala, lucrind in genere grupat, si deci anevoie de desfacut din uni­tatea lor organica. In consecinta, va trebui sa luam in consideratie, la tot pasul, si anume reactiuni pur temperamentale, precum si un coeficient destul de insemnat de influente literare, tinind de contagiune si chiar de "moda'. Se intelege atunci ca studiul simbolismului romanesc, odata definita structura sa sociala de baza, trebuie sa apese tot mai mult pe fac­torii psihologici si literari, cercetarea transpunind coordonatele fundamentale intr-un nou registru, am­plificat prin materiale noi si analize tot mai nuan­tate.

Astfel, psihologia inadaptarii, cu toate urmarile sale de ordin moral, consecinta directa a acestei lipse de aderenta la mentalitatea si stilul burghez de viata, devine o realitate morala tot mai des in-tilnita in poezia simbolista. Intelectualitatea mic-burgheza declasata, din rindurile careia provin multi poeti simbolisti, prizoniera a propriei sale conditii pasive, neintrezarind nici o perspectiva, va cultiva. in mod firesc refugiul in singuratate, sentimentul izolarii, interiorizarea individualista a constiintei.. "Solitarismul' acesta, de care vorbea si Gherea¹, tre­buie inteles, prin urmare, ca o relatie de la efect la cauza. Unei structuri morale sensibile, inclinata spre iluzii si romantisme tineresti, cu elanuri de genero­zitate si de mari idealuri, mediul filistin burghez nu-i. putea oferi nici o satisfactie. Si cum acesti poeti n-aveau fire de luptatori, reactiunea tipica devine aceea de introvertire, de insingurare, de izolare. Cum aminteam, este o atitudine cunoscuta in Franta sub numele de "le mal de fin du siecle'², comuna si la noi intregii generatii posteminesciene, si simbolistii romani patrund inevitabil in acelasi con de pen­umbra, evocat de Vlahuta:

Lumea ce-ai fost visat-o neaflina-o nicaierea, Cata-ti in tine insuti linistea si fericirea

A ridica bariere intre ei si acest mediu devine, in special la simbolisti, un adevarat stil de existenta, fiindca acesti poeti traiesc cu mai multa intensitate decit altii aversiunea antiburgheza, intre ei si pa­tentatul filistin se dezbate un intreg conflict de va­lori, cu atit mai adincit cu cit la simbolisti intervin o serie de ratiuni de ordin ideologic si estetic, spe­cifice, in mod lamurit exprimate. De aceea poetul se izoleaza, "precum se inchide melcu-n casa' (I. C. Savescu), pentru a scrie intr-o infinitate de variante "Cintecul singuratatii' (Stefan Petica). El are motivarile sale precise, absolut caracteristice acestui fenomen de neaderenta morala, de care toti poetii modernisti sufera, incepind cu Traian Deme-trescu:

"Un mediu social aspru inabuse aspiratiunile si sentimentalismul unui suflet superior si nobil, ne-ocazionindu-i mijloacele de a le manifesta, intre acest suflet si mediul social se stabileste un dezacord trist.'¹

"Acum vede el bine in mijlocul unei lumi asa de egoiste si de stupide ca a munci si a insemna ceva pe cale cinstita e cu neputinta.

Tot ceea ce-si inchipuise odinioara erau visuri co­pilaresti, intemeiate pe credinta in o multime de fleacuri, dupa cum croise o viata intreaga mare si frumoasa. Dar nu-s decit proaste inselatorii! Lumea nu-i de loc asa cum ne-o inchipuim, ci cu totul dim­potriva. Oricita poezie pusese in alcatuirea visurilor sale, viata stapinita de proza cea amara o zdrobise. Multi oameni pe care si-i inchipuise ametitor de sus si pe care dorise sa-i ajunga i-au parut cu totul alt­fel cind i-a cunoscut. Prosti si obraznici, cari nu pot si nu vor sa inteleaga! Si ca sa poti trai printre dinsii, ar trebui multa rabdare, multa chibzuinta si ceva bani. Nu-i vorba, mai .bine traiesc cei cu multa avere, cu putina minte si putina simtire.'¹

Intra in aceasta atitudine si o anume poza lite­rara, dar si un continut sufletesc real, care ne im­piedica sa-i consideram pe acesti poeti drept niste egoisti individualisti, structural antisociali. Drama vietii lor este aceea a imposibilitatii integrarii in co­munitate, din care nu ei se exclud in mod voluntar, .ci patura conducatoare opaca si mercantila ii ex­clude, poetul neprezentind pentru burghezie nici o valoare utila si de schimb. Daca pe linga aceasta realitate obiectiva avem in vedere si structura fun­ciar necombativa, retractila, sovaitoare a intelectua­lului mic-burghez, capatam intreaga explicatie a tendintei sale de retragere si dezangajare sociala:

,,Nici prin nastere, nici prin temperament - con­stata Traian Demetrescu - el nu putea face parte din nesatioasa turma a tinerilor burghezi care n-aveau alt ideal decit bunul trai'².

In mediile politice, unde se propaga ideea de ac­tiune, poetul intilneste "vorbe goale', concurenta, polemica, "murdariile ce cauta sa arunce fiecare asupra ta'.

Atunci el observa - cu tragica luciditate - ca nu are nimic comun cu "toata gramada ce te incon­joara' (citeste suma de indivizi triviali, arivisti, care se agita) si constata, precum facea odata Anghel, ca:

"Singuri raminem pretutindeni, noi visatorii, singuri raminem pe pamint si in cer, pentru ca su­fletul nostru e altfel alcatuit si multimea nu ne este prielnica'³.

in aceasta atitudine de neacceptare a mediului, pe care ar voi sa-1 departeze si uneori chiar sa-1 distruga (ceea ce adversarii simbolismului inteleg repede⁴), se revarsa constiinta unei superioritati morale ranite, poate si un oarecare complex de inferioritate, care ar

dori sa se razbune. Poetii acestei generatii ar voi sa reabiliteze conditia lor mizera si de aceea ei vor trece la atitudini de fronda si chiar de critica sociala directa, cu rost mai mult de terapeutica morala inte­rioara, decit eficienta pe plan social. Dar faptul ca s-a putut exprima o astfel de idee, o data prin D. Anghel_r arata ca pozitia sociala a intelectualului mic-burghez in societatea capitalista incepea sa fie gindita.

"Astfel vom imprastia legenda scriitorului ete­ric, care consuma luciul de luna, si vom ajunge sa fim si noi luati in seama ca forte utile societatii, asa ca nu-si mai permite orice burta verde sa ne pri­veasca de sus si sa ne trateze de visatori'¹.

Acest sarcasm, care in Franta este acela al lui Baudelaire, Flaubert. Villiers de 1'Isle-Adam, fusese cultivat si mai inainte in cercul lui Macedonski. Ex-primindu-se in termeni sociologici destul de exacti, Al. Obedenaru face, intre altii, procesul intregului "stupid' secol al XIX-lea, in cuprinsul caruia bur­ghezia, renegindu-si idealurile, isi dezvaluie repede fiinta dezgustatoare:

Ai rasarit marinimos In generoasele-ti torente, Lovind in lupte vehemente Tot despotismul nemilos.

Brutal, ridicol, singeros, Cu hartuieli inconstiente, Cernind superbele momente, Te-ai pravalit iara folos,

Lasind pe tarmuri invrajbire. Instinctul cinic de rapire, Ai scos plugarul la mezat.

Nascusi o tragica paiata Cu gest teribil, disperat. Un demon rapitor de viata².

Neexistind insa la acesti intelectuali nici o con­stiinta de clasa, ei nu pot identifica precis cauza suferintei lor. Dusmanul fiind "vag, necunoscut, ano-) nim'¹ 'la fel va fi si protestul pe care-1 ridica: abstract, lipsit de finalitate precisa, fara perspective, fara solutie limpede. Reactiunea lor se consuma in alb fara obiect, fiind un produs al sufocarii morale, care tinde sa explodeze anarhic, cu scopul de a rupe monotonia si ordinea existenta tradusa in reguli.

in Franta, mai ales, sentimentul eliberarii era trait in toate directiile. Rimbaud pretindea "liber­tatea totala de spirit si dereglarea tuturor simturi­lor'. Pentru el totul este conventie, nimic nu este respectabil. Nonconformismul sau este absolut. La Lautreamont, nihilismul revoltei ia o forma furioasa. Regimul sufletesc al acestor exacerbati este cruzimea, sadismul. Se pomenesc des cuvintele "asasin', "cri­minal'².

De aici un alt fenomen extrem de caracteristic, incercarile inevitabile de revolta ale unor poeti in care simbolistii vad pe unii dintre precursorii lor, ca Baudelaire si Rimbaud, nu s-au consumat numai pe plan psihologic, ideativ, ci si practic. Nemultumirile, indignarile acumulate intr-un astfel de mediu au explodat la fiecare moment de criza si de revolta sociala. Baudelaire adera efemer la revolutia de la 1848 si incearca sa scoata un ziar in sprijinul ei. Rimbaud, la rindul sau, se simte atras de Comuna din Paris din 1871. Reactiile sint mai curind anarhic mic-burgheze, insa semnificative.

Dar dincolo de aceste cazuri izolate, la actiune propriu-zisa acesti poeti nu vor pasi, fiind frinati de propria lor conditie sociala si psihologica. Pornirea antiburgheza va cunoaste astfel, in cazul lor, o li­mita inevitabila, cu rasfringere asupra intregii vi­ziuni despre realitate si viata. Improprii de actiune si de modificarea mediului social, determinati intr-o buna masura si de temperamentul lor poetic, ei vor

tinde sa perceapa realitatea refuzata in planul con­stiintei, mai ales sub aspect simbolic, stilizat, deco­rativ. Ce nu poti modifica, ocolesti, transfigurezi. Te indepartezi de aceste realitati suparatoare si fugi de ele. Tot ce reprezinta tendinta de evaziune in poezia simbolista de aici decurge in cea mai mare parte.

Consolidati in aceasta psihologie, in care se des­cifreaza usor nu numai mizantropie si individualism, dar si revolta si puritate, unii poeti simbolisti isi fac un adevarat program din singularizare si fronda. Ei se refugiaza in "temple', in "turnuri', in "gradina Hesperidelor', pe "insule' inaccesibile:

"Sintem in adevar insularii dezgustati si razvratiti de larma seaca si obraznica a celor de pe continent'.

Motivarea este, din nou, aceeasi repulsie antibur­gheza, marturisita pe fata:

"Ne-am razuit de restul lumii pentru ca incepu­sem sa ne sufocam in atmosfera aceea falsa si ne­gustoreasca'¹.

In conflict declarat cu intreaga orinduire burgheza este si intreaga opera a lui Bacovia, foarte confe­sionala in special pe aceasta tema. in proza sa auto­biografica, el se descrie:

"Enervat de aceasta lunga agonie a unui veac suspect, umilit mai mult ca totdeauna de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumu­setii, veneam spre casa intr-o noapte, tirziu, innebu­nit de mizeria si minciuna in care am aparut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodata.'²

Epoca ii inspira numai "dezgust', care se prelinge peste tot mediul ca o pecingine:

"Figurile noastre erau palide si tacute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac'³.

Singuratatea reprezinta la Bacovia o atitudine mo­rala tipica si implicit un motiv poetic central, reluat in numeroase variatiuni, caci poetul traieste aceasta realitate inevitabila ca o drama.

Bacovia se zbate intr-o izolare pe alocuri de-a dreptii! tragica:

Singuratate, nu te-am voit.

Cumplit

E golul singuratatii

Sint ucisul ei..

in aceasta latura a sa, simbolismul romanesc nu poate fi acuzat de individualism si demobilizare mo­rala, el care constituie tocmai o denuntare a cauze­lor si ravagiilor insingurarii in societatea burgheza. La Stefan Petica, la Mihail Saulescu, la Bacovia, sin­guratatea reprezinta si o forma de autoaparare. Ea prezerva sufletul de descompunere, oferind - de­sigur - o solutie individualista a crizei, dar si un strigat de alarma a constiintei care-si exprima su­ferinta, aratind precis cauzele nefericirii sale.

Aceasta tendinta de izolare, cu toate explicatiile sale adinci, este totusi departe de a constitui o reali­tate sufleteasca pozitiva, ferita de riscuri. Repre-zentind un caz tipic de alienare a constiintei in mij­locul societatii burgheze, psihologia izolarii morale atrage dupa sine urmari din cele mai grele si dure­roase, in singuratate, sufletul devine trist, amorf, apatic. Rupt de impulsiunile mediului, cazut in in­activitate si inertie, el va cunoaste nelinisti si plic­tiseli sumbre, agravate de toate accidentele depresive ale existentei (noapte, ploaie, asteptare, deceptie, monotonie provinciala, boala). Atunci, o stare de adinca melancolie il invadeaza, plina de nostalgice "doruri', de chemari nelamurite. Este inefabilul spleen² ("melancolia uritului', pe care o traia si socialistul Paun-Pincio)¹, atit de tipic poeziei simbo­liste, intilnit destul de des la mai toti simbolistii ro­mani, preocupati a-1 analiza, a-1 descrie, a-i urmari cauzele si efectele:

"Simt un fel de extaz vag - marturisea Traian Demetrescu -, o mutenie de ginduri nehotarite, o uimire confuza, ca intr-o contemplatiune dulce ina­intea unei icoane vechi pe care ai pastra-o in amin­tirea unor nume religioase'².

De aici va decurge o intreaga poezie a "melanco­liei', "singuratatii', "spZeen'-ului, considerat intot­deauna ca o fatalitate, ceea ce infirma in buna parte ipoteza ca poetul simbolist s-ar complace in marasm interior, din care el doreste - dimpotriva .- ca Mihail Saulescu, sa se elibereze:

Dar cine-mi puse oare otrava asta-n mine, A vesnicei iluzii, a vesnicului dor.

De ce hranim in suflet un dor de departare, Visind in fata parca albindu-se-o carare Ce duce-n fundul unei paduri necunoscute? Avemdorintidelacriminestiute Si daruri de taceri de ne-nteles De ce purtam in inima ades Melancoliaclipelortrecute?

Privind lucrurile la suprafata si cu o documentare incompleta, toate indiciile ar pleda numai pentru o iremediabila infringere morala. Poetul simbolist, dupa aceasta viziune, ar ramine prizonierul etern al starii sale depresive incurabile. Fara indoiala, psi­hologia sumbra invadeaza o buna parte a poeziei simboliste, dar realitatea este mai complexa. De fapt, melancolia simbolista reprezinta un adevarat punct nodal, o zona sufleteasca mobila, instabila, profund

contradictorie. De aceea multi poeti ai acestei gene­ratii sint in situatia lui I. C. Savescu, a carui fiinta «ste scindata:

Sa cint, da, sint tinar, sa-nceapa orgia, Dar ce fac cu plinsul ce-n sufletu-mi port, Cintare-as un cintec de mort!

Fapt in genere trecut cu vederea, spleen-ul sim­bolist are dialectica sa specifica. Daca este adevarat ca el genereaza inertie, blazare, pesimism, damnare, nevroza, este tot atit de adevarat ca acelasi spleen negindu-se pe sine - inspira si reactiuni compen­satorii, stenice, vitaliste, voluntariste, precum la Tra-ian Demetrescu:

"O frica incepu sa-1 preocupe: lipsa de vointa. Temperamentul sau nerezistent, lesne impresionabil, putea sa-1 rataceasca adeseori in drumul vietii. Fara un caracter energic, neabatut si totdeauna inainte mergator, vointa conduce la sfirsituri triste.'¹

De multe ori sanatatea morala a poetului sfirseste prin a-1 invinge si depasi. Din mijlocul sau se nasc adesea idealuri pozitive, sperante. Apatia face loc revoltei, inertia cedeaza pasul energiei. Izolarea este invinsa de viata. Individualismul se destrama, si apar tendinte de solidarizare. Instinctele sociale, umane, sint chemate la suprafata constiintei in aceeasi ardere a singuratatii, care cunoaste nu numai de­presiune, ci si elan, nu numai infringere, ci si mi­rajul victoriei.

Din aceasta zona, profund contradictorie, pleaca de fapt doua poezii simboliste, evident inrudite, dar care nu pot fi confundate. Dintr-o radacina comuna creste un trunchi destul de sinuos, care se diversi­fica in doua atitudini morale tot mai divergente. De unde doua poezii de regim sufletesc deosebit, repre-zentind doua moduri distincte de a ., interpreta si depasi melancolia, izolarea si dezintegrarea sociala. A pune acelasi semn de egalitate intre melancolie si

euforie, intre scepticismul negru si trairea nevoii de ideal, intre pasivitate si razvratire inseamna a ne­glija nu simple nuante, ci pozitii esentiale, bine marcate in poezia simbolista, ilustrate pe texte. A arunca o lumina ceva mai staruitoare in aceasta directie devine astfel o obligatie stiintifica imperi­oasa.

Dintre atitudinile sterile, specifice poeziei simbo­liste, ceea ce ne intimpina este mai intii un senti- ment de blazare, de infringere morala, imprecis mo­tivata, dar obsedanta, profund depresiva. Asupra acestei generatii de "invinsi' apasa "nostalgia unui lucru care nu se poate infaptui'¹, in Franta, prive­listea regimului prabusit la 1870, a invadarii tarii, a luptelor interne a creat - cum stim - catre 1885, un adevarat "rau al sfirsitului veacului'², datorita caruia Verlaine se declara "fara entuziasm si fara zbucium'. O stare de spirit asemanatoare, grefata pe cauze sociale specifice, se cristalizeaza si la noi, in aceeasi perioada. Stefan Petica, in 1898, a de-scris-o cu acuitate. La douazeci de ani:

"Cind viata e asa de frumoasa, speranta asa de mare si cerul asa de albastru, tinerii de acum sint deja trecuti, saturati, dezarmati de toate. Pe fiecare il chinuie greutatea viselor, neputinta de a lucra, dorinta nehotarita de ceva care nu exista, setea de o senzatie noua, deosebita de toate cele cunoscute.'³

Poetul se simte coplesit de "o slabiciune nervoasa', de o "istovire adinca a puterii', ca Traian Deme-trescu⁴, cu "trupul obosit', "satul de viata', ca Mir-cea Demetriad, coplesit de forte obscure, ca Mihail Saulescu:

Sintem invinsi si nu vedem de cine, Sintem raniti si nu simtim de ce

Sensibilizarea excesiva, in conditiile unui mediu apasator, duce nu numai la oboseala sufleteasca, bla­zare, dar si la pesimism si exasperare. Existenta lip­sita de orice continut, consumata sub semnul unei mari si invincibile plictiseli, ajunge la saturatie, la epuizare morala, "satul de spitalul trist', "satul de repausul amar', cum scria si Mallarme. Acest tip simbolist este individul plictisit prin definitie, obo­sit de orice-i ofera viata. Totul ii apare inutil, van, golit de sens, sterilizat de orice speranta.

Pe o astfel de predispozitie, pesimismul autentic, sau de simpla contagiune mimetica se grefeaza usor. Fenomenul se observa atit in Franta, dupa 1880¹, cit si la noi, unde-si face repede aparitia pesimismul vag, "deceptionismul' descris de Gherea, in forme posteminesciene, dar si simboliste, respectiv mai ob­sedante, mai funerare, mai sugestive, incepind cu Traian Demetrescu. La acesta tristetea are ca sim­bol croncanitul corbilor sinistri, mlastina, vegetarea care descompune, descrisa introspectiv:

"Nici un dor in suflet, nici un gind de seama pe hirtie

De-acuma mi-e totuna, caci sint sigur ca in toate gasi-voi aceeasi vegetare. Dar tu ce faci? Negresit, ti-i dulce traiul.'²

Poetul declara chiar ca iubeste "putin mizantro­pia', pe motive lucide:

"Mai totdeauna se intimpla ca lumea sa nu ne dea ceea ce ne putem da noi insine. Lumea ne min-jeste sau ne ucide idealurile; iluziile moarte noi ni le pastram, ni le mingiiem, ne inselam cu ele. in mizantropie gustam viata de-o maniera mai mult su­fleteasca. Ea ne indeparteaza de actiune, ceea ce poate este un rau, caci viata consta in miscare.'³

Asadar, pentru Traian Demetrescu, "idealurile se viseaza, nu se gasesc'. De aceea:

"O iluzie noua, o speranta, un vis de noroc ma turbura. Deziluziile si scepticismul imi sint prieteni vechi.'¹

Ridicat la consideratii de psihologie sociala, el .ajunge sa puna un just diagnostic intregului anta­gonism depresiv al epocii:

,,Si nu este oare marea cauza a nemultumirii, a tristetii noastre tocmai acest dezacord intre natura noastra prea fina, prea rafinata, prea buna, si natura mediului, adesea grosolana, anosta si rea?'

Ceea ce se observa la poetii simbolisti este chiar o inclinare vadita spre autoanaliza. Ei isi descriu me­lancolia si blazarea, stiu uneori precis de ce au de­venit sceptici si tristi, din ce cauza sint niste invinsi. Totul reprezinta o forma de justificare, in primul rind fata de propria lor constiinta. O astfel de atitu­dine demonstreaza, incaodata, ca aceasta destramare interioara era resimtita cu extrema neplacere. Ea .apare, cum arata si I. C. Savescu, la capatul unei -serii intregi de ratari:

Si e stiut, ca om, in lume, Am si trait, am si sperat, Dar, din speranta, in speranta, Tot mai adinc m-am cufundat.

Deci astazi zic: De-aici-nainte
Nimic in lume nu mai sper,

Ce-mi foloseste adincimea

Dintre pamint si dintre cer!

Astfel de versuri trebuie luate ca simple docu­mente psihologice, ca si multe din confesiunile lui .Stefan Petica², sau Bacovia:

in cerul lumii comun si avar

Ma zguduie de mult un plins intern,

Si-acest fel (de-a fi) va fi etern,

Si de nimic, pe lume, nu tresar.

Poetul declara: "Sint cel mai trist din acest oras', -fringindu-si bratele cu disperare muta:

Pierdut, ma duc si eu, cu bratele invinse,

Plingind,

Si fredonind,

Gindindu-ma la mine.

De aceea el face, nu o data, crize de pesimism negru, total:

E frig, iarna

Vreau sa gindesc la anii mei pustii

Nu mai astept pe nimeni,

Nici o speranta.

Nimeni nu mai este liber

Si mai tipic simbolista este investigarea, fara ras­puns, a cauzelor acestei tristeti, a carei enigma, de­venita "problema', ajunge de-a dreptul obsesiva, precum la Mihail Saulescu:

In van cat intelesul durerilor din mine, Vn nepatruns de ghiata in fata-mi sta mereu. Si-astept ceva, intr-una, ce pururea nu vine. Si care-n mine-i totusi, in veci acelasi eu.

A sti de ce suferi, de ce nu poti fi decit dezama­git si resemnat reprezinta o conditie sufleteasca mai usoara, si in aceasta situatie, cu toata amaraciunea experientei, se gasesc toti simbolistii care au trait deceptia tradarii oportunistilor socialisti. Marturiile despre aceasta perioada de criza ilustreaza unul din izvoarele esentiale ale deceptiei simboliste, crescuta pe ruinarea unor inalte idealuri sociale si umane, care atrag dupa sine Moartea visurilor, ca la Petica.

Imposibilitatea de a le inlocui, cautarile fara ras­puns produc o deznadejde tragica:

Batui la portile straine, Si-nchise portile-au ramas.

Ea este agravata de constiinta afectiunii si sacrificiilor rau plasate, a regretului adeziunii sincere tradate, foarte vie la Anghel:

O, de stiam ce jertfesc, pentru cine adunasem eu daruri,

as fi ramas fericit singur pe celalalt tarim!

Inima mea mi-am pierdut-o pe veci si in zadar am jertfit.

Spuneti de nu e pacat, prieteni, de atitea comori.

O stare de spirit analoga, indiferent de calitatea idealului pierdut, incearca si Mihail Saulescu:

Eu nu mai cred in tine - ti nu mai pot la loc Pe vechile altare s-aprind eternul foc.

Constiinta izolarii, a singularizarii morale, care domina atit de apasator constiinta poetului simbo­list, depaseste deci, ca semnificatie, anume feno­mene de neaderenta sociala, de neconformism boem, rebel, care au dus la Paris, dupa 1880, la constituirea de diferite grupuri de avangarda, de specia "hirsu­tilor', "hidropatilor' sau "zutistilor'¹.

Reactiunea care urmeaza este insa ceva mai pro­funda. Ceea ce se contureaza acum, in strainatate cit si la noi, in baza atitor infringeri, neadaptari si atacuri filistine - situatia trebuie permanent rapor­tata la violenta detractorilor contemporani, anterior evocata - este convingerea cu radacini de fapt in romantism si in teoria geniului damnat, cu simbol mai recent in Albatrosul lui Baudelaire, ca poetul apartine unei alte lumi, ideale, transcendente. "Noi nu sintem pe lumea aceasta', afirma Rimbaud, in timp ce Verlaine lanseaza ideea "poetului blestemat', unde definitia suna asa: "Noi il clasam printre poetii blestemati (este vorba de Villiers de l'Isle-Adam - n.n.) fiindca nu este atit de glorios in aceste timpuri care ar trebui sa fie la picioarele sale'.

Sensul protestului social, produs de lipsa de suc­ces, de nereceptare din partea mediului contempo­ran, este deci limpede. Poetul se simte un izolat (un "paria', va spune Macedonski), devorat de un imens orgoliu. Pentru tot ce nu corespunde idealului sau.

Astfel se explica de ce Stefan Petica se considera poet damnat:

in mijlocul acestor bieti oameni sint strain, Caci port pe a mea -frunte un semn infricosat; E semnul ce-nfiereaza pe omul blestemat.

In aceste conditii de surescitare psihologica, de orientare antifilistina, de izolare orgolioasa trebuia sa se nasca in mod necesar sentimentul superiorita­tii morale, ideea ca poetul "modern', simbolist, re­prezinta un exemplar de "elita' al umanitatii. El dobindeste acum convingerea ca toate meritele sale vin din faptul ca o anumita complexitate psihologica (intelege: rafinata, superioara) il defineste. Mace-donski decretase la noi ca poezia cere "simturi culti­vate', ca "acuitatea simtuala', ba chiar si "nevroza', sint indispensabile poetului. "Poezia e o boala, de vreme ce acest fel de a simti nu este daruit decit exceptiunilor'².

Fara indoiala ca acest elogiu al maladivului este una din erorile simbolismului, dar si aici trebuie se­parate apele.

Exista o poza a "nevrozei', simpla tema exteri­oara, tratata ca oricare alta, dar si un coeficient personal de iritabilitate nervoasa, agravat sub pre­siunea mediului. Nu este vorba de fenomene pro-priu-zis patologice, asa cum afirmau adversarii poe­ziei noi, pe urmele lui Max Nordau si J. M. Guyau, cit de un anume proces de ardere si epuizare ner­voasa.

Daca la aceste imprejurari se mai adauga si "spec­tacolul vietii civilizate contemporane a oricarui oras european', putem sa ne dam seama de ce:

"Decadentii sint niste oameni istoviti din pricina

puhoiului de impresii abatut asupra lor, niste oa­meni care au simtit vibrind in ei coarda poetica, dar in sufletul carora n-a existat un diapazon sub forma unor idei precise, oameni tineri, dornici de viata, dar storsi de vlaga inainte chiar de a fi deschis ochii'¹.

Cu rectificarile necesare, aceeasi psihologie incepe sa se precizeze si la noi, totul, bineinteles, redus la scara. La inceputul secolului, in Romania, nu exista nici marea metropola moderna, nici ritmul trepidant de existenta, nici tumultul de senzatii si de emotii al mediului care corupe. Apar, in schimb, intelec­tuali la prima generatie, cu simturile robuste, fara tare psihologice, mic burghezi cu spirit de dezordine ' mai mult boema, intermitenta. Nicaieri nu intilnim printre simbolistii romani figuri cu adevarat mala­dive, "cazuri' patologice grave, "dereglari' pro­funde ale simturilor. Nota de "supra-sensibilitate', de "rafinament de cugetare', de "parada de imagi­natie', care incepe sa li se recunoasca, este surprinsa numai pe documentatie straina². Portretul "deca­dentului' la Gherea are in vedere tot exemple stra­ine, scoase din Max Nordau si J. M. Guyau:

" Melancolie, nehotarire, lipsa de vointa, depri­mare sufleteasca, care poate merge pina la manifes­tari patologice, la decadenti. Solitarism, reflexivitate,

subiectivism.'³

"Pesimistul modern e un degenerat nervoziceste, e un enervat. Acesta e principalul semn fiziologic (patologic) al lui. in legatura cu aceasta degenerare si slabire nervoasa, e slabirea vointei, o dispropor­tie mare intre vointa si inteligenta. Nu in zadar il numesc criticii francezi pe pesimistul modern un im-puissant. Cu aceasta enervare si slabire a vointei sint in legatura toate celelalte semne distinctive ale pesimismului: melancolia, blazarea, dezgustul de

viata, si alcatuirea acestui dezgust in sisteme filo­zofice.'¹

Gherea nu citeaza un singur exemplu de poet sim­bolist roman care sa corespunda acestei imagini, si ar fi fost si greu s-o faca, deoarece materialul cu adevarat ilustrativ lipsea in 1894, cind a fost scris articolul, insuficient sprijinit pe fapte, Artistii pro­letari culti. In cenaclul lui Macedonski, "nevroza' (si aceasta destul de artificiala) este a discipolilor, nu a maestrului, care in nici un caz n-a fost un bol­nav sufleteste, ci un mare entuziast, un euforic,, semn de vitalitate, intr-o oarecare masura, mai cu-rind Traian Demetrescu ar putea fi privit drept pur­tatorul de cuvint al poetilor minori, "senzitivi':

"Ei, intelegind prea de timpuriu mizeriile traiului, devin simtitori ca niste sensitive.

Suferinta ne face simturile mai delicate, mai fine.'²

Definitia corespunde, in parte, lui Stefan Petica, lui I. C. Savescu (pe care Gherea nu i-a pomenit niciodata), ulterior lui N. Davidescu, dispus sa elo­gieze "sensibilitatea launtrica supra-ascutita' si ,,larga mobilitate a intuitiilor sufletesti'³, lui Mihail Saulescu si mai ales lui Bacovia.

La Saulescu se observa unele fenomene de alterare a personalitatii, evocata daca nu in tendintele sale de dezagregare, de dizolvare, in tot cazul in mobili­tatea sa tulburatoare:

Eu nu-nteleg, aseara eram altul, Era ceva ce ma facea sa fiu Asa, un altul,-n el.

in apa-i insa nu e un cuvint Si pentru miine altul poate sint Si niciodata n-am sa pot sa stiu De-ntr-adevar sint cel ce am sa fiu.

Poet cu nevroza autentica, cu nervi traumatizati, este, de fapt, numai Bacovia. Acesta are exasperari autentice:

E timpul toti nervii te vor, O, vino odata, maret viitor.

in "delirul' sau se simt fobii adinci, apasarile pro­funde ale asteptarii:

Pe drumuri delirind, Pe vreme de toamna, Ma urmareste-un gind. Ce ma indeamna: - Dispari mai curind!

In liniile sale esentiale acestea sint tendintele ne­gative, inevitabile, ale psihologiei simboliste, defi­nita in momentele sale de cristalizare. Numai ca medalia are si o alta fata, insuficient explorata, tre­cuta in genere cu vederea.

Poezia simbolista isi trage izvoarele sufletesti din viata, dintr-o autenticitate morala indiscutabila, plina de oscilari, de contradictii, de deplasari si modifi­cari calitative, mult mai complexe si mai profunde decit imaginea traditionala constituita. Nimic mai gresit decit a crede ca structura morala a poetului simbolist este unilaterala, fixata, resemnata doar la stari de izolare, blazare, pesimism si nevroza. Spleen-u este departe de a da numai delicii, iar me­lancolia nu este vesnic savurata. De foarte multe ori, aceasta apasare obsedanta este resimtita ca o sufocare, ca o tortura. Pentru poet singuratatea con­stituie, nu o data, un adevarat blestem, o fatalitate, de care trebuie sa se elibereze. De aceea el va in­cerca diferite formule de compensatie, de evadare, reprezentind tot atitea incercari de a iesi din impas.

in cazul poetului simbolist, fiind vorba de un tip prin excelenta contemplativ, abulic, retractil, solu­tiile vor fi pur imaginare. Ele se vor consemna nu­mai pe plan de constiinta. Cind obstacolul este de neinvins, iar refularea imposibila, escamotarea realitatii, derivativul imaginar, evaziunea sub toate for­mele devin pentru unele temperamente regim su­fletesc oarecum firesc. Este vorba de o reactiune inevitabila, in conditiile istorico-sociale date, in care jt>oetul simbolist (si de fapt nu numai el) constata [imposibilitatea atingerii idealului si "moartea visu-/rilor'. De aceea el incepe sa "fuga' de lume, sa "viseze', sa "evadeze', sa dea curs "chemarilor', "dorurilor', marturisind nu o data o astfel de ten­dinta, pe care o evoca, o descrie, o analizeaza si - implicit - o justifica. Astfel, I. C. Savescu doreste:

Sa iug, sa fug fara-ncetare,

Sa trec de punct, sa trec de zare.

Un alt poet simbolist, N. Davidescu, scrie Povestea celui ce s-a dus:

Plecai din lumea-n care simtii supremul chin De-a sta fara speranta la portile straine

Prin urmare, nimic surprinzator daca in simbolis­mul romanesc va exista o intreaga poezie a "pleca­rilor', a "chemarilor' enigmatice, transcrisa liric, ca la Ion Minulescu, sau introspectiv - analitic, precum la Mihail Saulescu. Foarte explicit asupra acestei realitati sufletesti, poetul o contempla obiec­tiv, dovada de luciditate deplina a impulsiunii care-1 misca:

Departe! - cine stie spre ce tinut, si unde?

Dar sufletele noastre mereu doresc ceva

Pe drumu-acesta mergem, dar pina la noi patrunde,

Mereu, ca o chemare, nu zvon de undeva.

Legati vedem ca sintem de lutul ce ne-apasa, Robiti simtim ca sintem d-un dor nepriceput, Ce tot mereu ne chiama, ce vesnic nu ne lasa, Ce toi mereu dispare, - dar tot nu l-am pierdut.

in formele sale extreme, ilustrate indeosebi de teoriile si poezia lui Mallarme, conflictul dintre eu si realitate duce la tentativa pur idealista, himerica,

de "abolire' a realului, de "excludere' a lui, "pen-, tru ca este josnic' ("vil'), dar in simbolismul roma­nesc nu se vor intilni astfel de pozitii extreme. Ceea ce va cultiva poezia noastra simbolista nu va fi ne­garea realitatii obiective, ci numai, cum se exprima Macedonski, precursor si pe aceasta latura, "abstra­gerea de la viata reala'¹. Programul, lipsit de orice metafizica, traduce doar tendinta impermeabilizarii sufletesti, atit de necesara supravietuirii morale in societatea capitalista, a sufletelor sensibile, dezar­mate, inapte de lupta pentru existenta. Astfel trebuie intelese toate declaratiile simbolistilor:

"Realitatea! Monstru hidos, hranit cu iluziile si visurile noastre. Cine e fericitul care n-o vede, care o suprima din fata simturilor sale, care o inlo­cuieste cu idealul sau?'²

Generalizarea, cu aparenta de teoretizare obiectiva, se exprima in poezia lor prin hiperbolizare, prin functia de potentare, unificare si esentializare a me­taforei, care cristalizeaza o intreaga sedimentare de impresii si idei ale constiintei, predispusa spre instrai­nare, ca la D. Anghel:

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banala si trista, Tainic Himerii i-am spus: Du-ma pe celalalt tarim. Du-ma intr-o lume mai buna in care sa nu fie oameni, Caci intre mine si ei nu e nimica obstesc.

Metoda abstragerii in poezia simbolista³ imbrac» reactiuni tipice, care constituie in acelasi timp si ci-teva din temele sale fundamentale. Poetul se refu­giaza prin vaste deplasari in spatiu, in exotic, explo-rind cele patru puncte cardinale, iar prin regresiune' in timp, in legendar, basm, mit si feerie. Continuind pe aceasta latura romantismul, simbolistii vor re­curge si la diferite forme de "stupefiante', cu incli­natie speciala spre betia olfactiva, a parfumurilor, dar si a vinului, precum la Bacovia. Refugiul in lumea artei (veche solutie schopenhaueriana!), cu unele exagerari estetizante, reprezinta o solutie cu deosebire curenta, promovata de Macedonski si cer­cul sau, apoi de simbolisti. Poetul care traieste drama inadaptarii, a inaderentei la mediu pe latura sociala, isi va traduce inconformismul, singularizarea, rabufnirea indignarii prin aceeasi atitudine neconfor-mista si in planul artei. Cu atit mai vie devine aceasta reactiune la simbolistul estet, "decadent', care va cultiva formele noi de arta, de avangarda, va repudia traditia si academismul, va avea senti­mentul ca intreprinde "revolutionarea' poeziei. O marturie a lui Verlaine, intre multe alte dovezi, ilustreaza foarte exact aceasta stare de spirit:

"Noi intelegem prin decadentism o literatura tis-nita intr-un timp de decadenta, nu pentru a merge in pas cu epoca ei, ci, dimpotriva, pentru a se revolta, a reactiona prin ceea ce e delicat, elevat, rafinat, daca vreti, in tendintele sale, contra platitudinilor si turpitudinilor literare si de alta natura'¹.

in acelasi sens se pronunta si Macedonski, care a intuit cu precizie ca simbolismul se naste si dintr-un sentiment de revolta estetica, antifilistina, caci astfel trebuie sa citim condamnarea "plebei' in scrisul sau, plin de formule ca acestea:

"Nascut dintr-un orgoliu artistic excesiv poate, dar justificat, simbolismul este sfidarea suprema, pe care aristocratia intelectuala, revoltata uneori si dezgustata mai adesea, o arunca plebei inculte si trufase, ingratitudinii si rautatii ei, plebei ce se rasbuna pe geniuri condamnindu-le cind la cicuba si la cruce, cind la roata si la tortura morala, cind, in fine, la moartea lenta, la chinul de fiece se­cunda'².

Maestrul ceruse o "reintoarcere si o urcare noua catre frumos'³, si lozinca se bucura de larga audienta. Traian Demetrescu, mereu acuzator pentru mediul social, declara:

"Cultul pentru frumos este refugiul cel mai ctirat si mai divin pentru sufletele poetice ranite de mi­zeriile si anomaliile societatii. Acest cult are farme­cul dulce, senin, binevoitor, ca si religiunea pentru unele suflete credincioase.'¹

Cind idealul social este pierdut, Petica isi gaseste
mingiierea in arta:

Cladesc altar de ruga spre noul ideal.

Consolare, teren ferm, iubita care nu tradeaza este poezia si pentru D. Anghel, dezaprobator pentru agi­tatia politica a lui O. Goga:

"Frumos e idealul tau, si eu cred in el, dar harfa e deajuns si singuratatea prielnica'.

in baza unei experiente proprii, poetul ardelean este avertizat de toate riscurile si neplacerile politi­cianismului. Si atunci:

"Te vei simti singur, precum ne simtim fiecare dintre noi astazi ce ne-am grupat odinioara si te va prinde un dor neinchipuit de tine si de muza ta, pe care vei porni s-o cauti pe un alt tarim, ca Orfeu pe Eurydice'².

in perioada neutralitatii, Ion Pillat va opune cultul frumosului barbariei beliciste, agresiunii brutale, imperialiste³. Solutia - insuficienta - repre­zinta totusi o forma de refugiu si de reafirmare a marilor valori in primejdie. O intreaga "pozitie a poeziei' si a "Poetului', destul de frecventa in sim­bolismul romanesc, exprima tocmai aceasta necesiv tate de compensatie prin arta a insatisfactiilor si lo­viturilor existentei.

in felul acesta, despartirea de mediul burghez se face la noi, ca si pretutindeni de altfel, nu numai pe principii sociale, ci si estetice.

Luind cunostinta de frecventa unor astfel de re-actiuni, _toate pe baza de apel la imaginatie, reverie, visare, intrebarea este daca o predilectie atit de mar­cata spre evaziune, pentru visul de diferite forme, constituie o atitudine admisibila sau reprobabila, atit practic, cit si in poezie. La aceasta problema este de raspuns ca visul, pe ambele planuri, nu re­prezinta in nici un caz o infirmitate a psihologiei umane, o stare "patologica' sau straina de viata, ci o prelungire, si - in anume conditii - chiar o in­tregire si o compensare a ei. Cind fenomenul de inadaptare se produce, care este atitudinea poetilor? In Franta, dupa 1870, si in genere sub a treia repu­blica burgheza, psihologia lor a fost urmatoarea:

"Nascuti spre a da glas unor sentimente majore, gloriei, entuziasmului, ei sint expresia vietii colec­tive a tarii lor. Si cum aceasta nu ne putea oferi motive de speranta sau de mindrie, ne-am indreptat spre noi insine, spre viata noastra interioara, am cautat in vis o compensatie pentru tristetile publice, sau, mai degraba, ne-am impartit viata intre vis si o necrutatoare exercitare a facultatilor noastre cri­tice.'¹

in buna parte nu altul este si cazul poetilor sim­bolisti romani, atunci cind "visarea' lor reflecta refularile si insatisfactiile existentei sociale, cum re­marcabil subliniaza odata Traian Demetrescu:

"Visurile acestea nu ne vin din stele, sint visuri de pe pamint, sint imaginile cernite ale vietii triste de azi. Visuri? Oamenii le vor avea totdeauna. Ele sint partea poetica a existentei. Decit, cei care vor veni dupa noi, intr-o alta lume, desigur nu vor avea visurile noastre, de care nu ne-ar putea scapa dscit o viata noua.'²

Cine ar putea contesta ca exista in poezia simbo­lista mult "vis' gratuit, simpla forma de vagabon­dare a imaginatiei care se relaxeaza? Dar, iarasi, nu se poate nega ca exista si un alt gen de "vis', cu

caracter de exponenta colectiva, de anticipare, sau cel putin de reconstruire a unei lumi mai bune, opuse trivialitatii burgheze, si, fapt notabil, tocmai acest "vis' este revendicat de teoreticienii simbolisti, atit straini¹, cit si romani. Pentru Ovid Densusianu, vi­sul nu reprezinta un act de izolare, ci de consonanta, de proiectie a unui univers refacut dupa norme ideale. El este un document de transfigurare optima a realitatii, metamorfoza de care nu sint capabile decit sufletele inalte:

"Un poet visator, stapinit de emotiuni puternice, de durere ori bucurie, va fi in stare, in clipele sale de descurajare sau de extaz, sa inteleaga mai bine decit multi suferintele si bucuriile altora, pentru ca din ce simte el isi va putea da seama de ce pot simti si altii. Poate sa para un izolat, un egoist, visatorul, dar de fapt el traieste si viata celor de care sta intrucatva departe, si in anumite imprejurari poate da dovezi de noblete, generozitate, mai mult decit atitia care numai parodiaza sentimente superioare '²

De-a lungul tuturor nostalgiilor si experientelor sale, traite sau imaginare, ideea de absolut nu numai ca nu este parasita, dar tocmai ea este aceea care determina intreaga tensiune si neliniste morala a poetului simbolist. Neexistind deocamdata, pentru ei, nici o definitie ideologica precisa a "absolutului', acesta va ramine vesnic un program in alb, o aspi­ratie confuza, vaga si abstracta, o obsesie nelamu­rita a constiintei. Ideea ca acest ideal nebulos ra­mine sau ar putea sa ramina in veci inaccesibil este tipica psihologiei simboliste, grefata organic pe ideea si aspiratia catre "ideal'.

Izvoarele psihologice ale acestei obsesii de ,,ideal' sint usor de descifrat. Lumea plata, burgheza, nu poate satisface in nici un caz pe poetul simbolist. A realiza idealurile absolute in lumea "prozei' si a banului este o imposibilitate radicala. A fugi de ea, a-i intoarce spatele ramine pentru aceste temperamente, in conditiile sociale de atunci, unica solutie posibila, mai ales ca poetilor respectivi le lipseste in buna parte curiozitatea si preocuparea ideologica. Din aceasta cauza poetii simbolisti privesc lumea in bloc si o confunda cu stilul burghez de viata, ca-reia-i opun "nostalgia unui lucru care nu se poate implini'. Asa cum se poate observa inca de la Baudelaire, spleen-ul cheama in ajutor zdeaZ-ul, ca suprema salvare. Gorki insusi, care nu putea iubi pe acesti poeti, recunoaste totusi ca ei poarta "in mii-nile lor flacara unor idealuri eterne'¹. Ele rasar in mod inevitabil dupa ratarea tuturor solutiilor: eva­zionismul amintit, exacerbarea simturilor, diferitele forme de estetism. Niciuna nu poate satisface, deoa­rece ele reprezinta doar expediente, raspunsuri tran­zitorii la problemele grave ale existentei, care ce­reau o dezlegare definitiva. De aceea, poetii atinsi de raul sfirsitului de veac "ar vrea sa puna baza pe ceva, dar nu vad in preajma lor nimic pe ce sa se reazime'². Idealul lor ramine deci mereu vid de continut, reprezentind o aspiratie in alb, o nostalgie de absolut, trasatura specifica intregii poezii mo­derne de dupa Baudelaire, care cultiva "elevatia', dar numai ca solutie negativa pentru fuga de pla­titudine.

Vom intelege atunci usor de ce "poetii bleste­mati' ai epocii se vor considera cu totii "poeti ab­soluti', asa cum ii va defini Verlaine in Les Poetes Maudits: "Absoluti prin imaginatie, absoluti in ex­presie'. "Poetii care au format generatia simbolista - afirma Jean Royere, unul dintre teoreticienii curentului - au considerat toti arta lor ca un ab­solut'³. Alta solutie de opus spiritului pozitiv si meschin de afaceri al epocii, care sa satisfaca aspi­ratiile lor spre mai bine, mai pur, mai inalt, ei inca nu descoperisera. Setea aceasta de ideal reprezinta

deci dezgustul unei intregi generatii de poeti fata de realitatea contemporana lor, vulgara si filistina.

La noi, aceasta psihologie, reflectata in teoriile lui Macedonski despre "ascensionarea spre ideal'¹, devine curenta printre discipoli, care o transmit si simbolistilor. Este un punct in care ei se intilnesc cu socialistii, nu mai putin insetati de ideal, a carui lipsa o depling in societatea romaneasca burgheza²,. "Avintul' de "idealism' a existat in generatia ti-nara de intelectuali³, multi dintre ei declasati, pro­letarizati, inclinati sentimental spre socialism, dar si el se fringe dupa 1899, dupa tradarea "genero­silor'. Ceea ce urmeaza este o stare de apatie sum­bra, agravata de constiinta strivitoarei apasari a lu­mii burgheze. Stefan Petica este dintre aceia care re­simt in mod deosebit de dureros intreaga prabusire:

"Idealul a pierit; materialismul a inlocuit totul. Putinii oameni care au proclamat domnia spiritului, in ciuda strigatelor zgomotoase ale multimii, s-au refugiat in negurile visului germanic, in lumea simbolurilor si a intunecimilor rugilor triste. Sufle­tele noastre s-au intunecat ca o seara a patimilor, peste care s-ar lasa valul negru al durerilor.'⁴

Problema pentru acest poet devine una de supra­vietuire morala. Fara ideal, sufletul sau nu poate trai, si perspectiva ca n-ar putea gasi un nou drum spre absolut este evocata cu infiorare:

Spre care zeu-inalta-voi in umbra alba-mi iata, La ce altar de raze genunchii sa-mi inchin in noaptea iara stele ti fara dimineata?

Dar aceeasi necesitate o resimte si colectivitatea, bivalenta constiintei lui Petica, subiectiva si obiectiva, egoista si altruista, specifica tuturor poetilor generatiei sale, dovedindu-se incaodata bine con­turata. De aceea el va cere marete idealuri colective, capabile sa antreneze pasiunile populare:

"Dati poporului pasiuni mari si-i veti da dorinta de a trai si vointa de a invinge. Numai pasiunile ridica o pasiune, caci numai pasiunile sint reale si indreptate asupra lucrurilor reale. Ele singure pun pe om in razboi cu pedici adevarate si-1 silesc sa le invinga sau sa moara. Ele sint obirsia oricarei fapte de eroism.'¹

Deosebit de cultivata va fi din aceasta cauza tema ascensiunii spre ideal, elevatia spre "empireu', ob­sesia de "excelsior', si frecventa unui astfel de sim­bol central, catre care converg atitea necesitati in­terioare, n-are nimic surprinzator. Ne aflam in fata unuia dintre documentele cele mai tipice ale men­talitatii simboliste romanesti. Aproape nu este poet apartinind acestui curent (anticipat pe acest plan. de Perihelia lui Macedonski) care sa nu cinte Ex-celsior-ul (I. C. Savescu, N. Davidescu), Pegas-ul (M. Demetriad), Zborul (Al. T. Stamatiad), Culmea (Mihail Saulescu), Avinturile spre tot mai sus (I. Mi-nulescu) etc

Fara indoiala, este vorba de o tema de larga cir­culatie, un cliseu al poeziei postbaudelairiene, mos­tenit de simbolism. Insa aceasta predilectie ras­punde nu numai unui fenomen de imitatie literara, ci si unei precise si pozitive latente interioare, pro­prie poetilor inadaptati la epoca, cu mirajul altei lumi in fata. Este o predispozitie care are toate semnele orientarii caracteristice. Dar se fac obser­vate si altele.

intreaga problema trebuie cercetata cu atit mai multa atentie, cu cit aceasta nostalgie de ideal si absolut reprezinta un adevarat punct nodal al psi­hologiei simboliste. Ne aflam in zona unde apele incep sa se desparta, unde unitatea contrariilor sufletesti ale poetului simbolist prezinta prima sa fi­sura serioasa, in urma vor ramine tot mai mult bla­zarea, apatia, melancolia, descurajarea pesimista, si in fata se profileaza, cu tot mai multa putere, elanul, aspiratia, impulsul care invinge inertia si tristetea.

Cine traieste atit de intens necesitatea idealului, si inca in formele sale cele mai absolute, nu este un iremediabil steril sufleteste, un inert, un vegetativ. Fara indoiala, aceasta psihologie in formele sale ex­crescente intuneca o parte a poeziei simboliste. Dar tot din mijlocul sau se ridica reactiunea, stimulen­tul, avintul si energia, fortele depasirii crizei mo­rale. Realizarea idealului, cum scrie Mihail Sau-lescu intr-o poezie, cere un "suflet tare'. Pentru a te apropia de absolut, a-1 lua cu asalt, sau macar a te apropia de el, este nevoie sa desfasori energii interioare deosebite, sa intinzi mari aripi. Si aceasta ascensiune morala in nici un caz n-o pot intre­prinde scepticii, blazatii, bolnavii de melancolie, splcen-atici incurabili.

Pe de alta parte, izolarea, singuratatea nu sint totdeauna, nici in viata, nici in poezia simbolista, cauza obligatorie de depresiune si prabusire. Din claustrare tisnesc adesea mari euforii, mari visuri, mari sperante, mari energii si idealuri. Comprimata, vitalitatea tisneste, nu de putine ori, cu si mai multa putere. O spune frumos D. Anghel intr-o poezie:

In slava bratele-amindoua le-nalt atunci, si-n noaptea clara ingenunchind, sarut pamintul si-i multumesc, simtind in

mine

Nadejdea tineretii mele,nadejdea clipelorsenine Cum iar s-aprinde si scinteie ca un ban nou intr-o comoara.

Aceasta stare de spirit face ca poetul simbolist sa scrie multe poezii melancolice, cu gradini si parcuri tomnatice, dar si versuri in care suprasatu­ratia morala sa se reverse cu violenta. Din aceasta cauza multe volume au un caracter neunitar, dis­continuu, dovada a unor inclinatii sufletesti contradictorii. De aici si aparitia ideii de "nihilism' la Mircea Demetriad, de "razvratire', la Petica:

Arunca, Noapte, mantia-ti regala Pe slabii nostri umeri girboviti, Sub sarcini de -pacate si-nvoiala, Pe care le purtam, razvratiti;

de darimare a vechilor idoli, la Mihail Saulescu:

Azi nu mai cred in tine - ti nu mai pot, la loc Pe vechile altare, s-aprind eternul foc -

ale carui iconoclasme sint urmate de gesturi dis­perate de sinucidere:

Vn credincios barbar s-a sinucis in mine! Descoperit de golul credintii-ntirziate, In nu stiu care templu de piatra in ruine, Vn credincios barbar s-a sinucis in mine; - Si mi-a murit un frate;

de revolta totala la D. Anghel:

Tot ce-i incinta si-i doare pe ei ma revolta pe mine;

de iremediabila deceptie, urmata de hotarirea vi­tala de a nu mai recidiva in eroare:

O, de stiam ce jertfesc, pentru cine adunasem eu daruri, As fi ramas fericit singur pe celalalt tarim! Inima mea mi-am pierdut-o pe veci si in zadar am jertfit. Spune-mi de nu e pacat, prietene, de atitea comori

Deci, ceea ce este de criticat azi, in aceasta pozi­tie, va fi indeosebi incapacitatea de actiune, dar ramine un fapt notabil ca necesitatea depasirii fazei de abulie incepe sa fie resimtita de poetii simbo­listi insisi. Fireste, desprinderea din marasm si iner­tie se face cu greutate, de multe ori niciodata. Cind aceasta pozitie incepe sa se precizeze totusi, repre-^entind germenul unei noi orientari, ea cunoaste in mod inevitabil o faza confuza, oscilanta, plina de ezitari, de pasi inainte si de retractari.

O astfel de dualitate contradictorie atit de spe­cifica vietii morale a micului burghez, subliniata in

intreaga poezie simbolista, este exprimata de Minai! Saulescu intr-o poezie, unde poetul nu se poate de­cide definitiv nici pentru "zari albastre', dar nici pentru "munca, lupta si iubire'; nici pentru trecut, nici pentru viitor:

Si-i greu sa ne intoarcem inapoi. E si mai greu sa ne oprim.

Cazul acestui poet, adevarat loc geometric al poe­ziei romanesti din anii care preced primul razboi mondial, este tipic pentru tendintele contradictorii ale epocii. In ce are mai personal, opera sa con­stituie tocmai marturia acestei oscilari intre pasivi­tate si actiune, intre individualism si solidarizare,, intre "vechi' si "nou'. Impulsuri de revolta, de da-rimare il anima. Dar, printr-un foarte sigur instinct "dialectic', el isi da seama ca nu este posibila abo­lirea totala a trecutului, ca ceva supravietuieste in mod inevitabil:

In mine nu cladesc castele!

In mine dorm cetati cladite

De cei ce-au fost naintea mea.

Vai, din cetatile sfarmate,

Stafii isi iac in noapte calei

- Credinte, inca neuitate-

Ori adevaruri ancestrale

Ion Minulescu a exprimat si el, in Romanta noas­tra, ideea ca poezia (respectiv creatia, fapta, is­toria) reprezinta o treapta, un pas mai departe:

Pe-acelasi drum

Pe unde ieri, trecura poate

Strabunii nostri

Si parintii

Ca din aceasta psihologie, care inchide in ea, ori-cit de refulata si derivata, o profunda inaderenta la mediu si o mare revolta anarhica, va tisni, fie si confuz, sub forma unei aspiratii abstracte, idealul unei alte lumi mai bune, ni se pare in ordinea fi­reasca a lucrurilor. Fireste, ideea lumii noi va fi exprimata in mod simbolic. Simbolistii vor vorbi cu predilectie de alti "zei', de alte "altare', de alte "tarmuri', dar uneori si direct, precum la Traian Demetrescu:

Din idealurile voastre,

O! visatori flaminzi si goi,

Vor rasari ca niste astre

Senine lumi cu oameni noi.

Cit priveste simbolistul de factura boema, "deca­denta', estetizanta, opozitia sa sociala va lua forme la fel de indirecte, dar mai superficiale. Ele se tra­duc prin atitudini de sfidare, de neconformism, de fronda antifilistina, propagata in cercurile artistice, ateliere, redactii si mai ales in cafeneaua literara. Mediul sau de predilectie va fi cenaclul izolat, ostil spiritului plat, academic, ironic fata de eficacitatea .si "bunul-gust' burghez. O nuanta de ocultism si ezoteric (ca la Macedonski si grupul sau), sub anume influente straine, devine si ea inevitabila. Aci aver­siunea va lua forma hieratismelor si a initierii, de la care "profanii' sint exclusi cu ostentatie si cu gesturi superbe de superioritate.

Ne putem da seama acum, intr-o mai deplina cunostinta de cauza, de intreaga complexitate a ori­ginilor simbolismului romanesc si de faptul - ca­pital - al aparitiei sale necesare, inevitabile, asu­pra caruia nu mai poate exista nici o indoiala. To­talitatea factorilor sociali, psihologici si ideologici, receptati si reflectati in constiinte si temperamente poetice, cu afinitati organice pentru poezia simbo­lista, trebuia sa duca in mod necesar la o astfel de poezie. Ea va imbogati, cum vom vedea, in mod -apreciabil, literatura romana, constituind o adeva­rata "deschidere' pentru "poezia noua', o "uver­tura' plina de promisiuni.

in acelasi timp, a reiesit - nadajduim - sufi­cient de limpede intreaga lipsa de omogenitate si imitate a punctelor de plecare ale simbolismului romanesc, vazut in tendintele si virtualitatile sale organice. Nu numai ca aceste linii directoare co­exista, dar ele pot fi surprinse, adesea, in opera aceluiasi poet simbolist. Din aceasta cauza, clasifi­carea simbolistilor, pe "aripi', "linii' si "directii', nu poate fi facuta, in nici un caz, in mod mecanic. Tendintele se intrepatrund, diferentierile sint de multe ori destul de estompate, chiar minime. De­sigur ca, privind de sus, se constata, intr-adevar, o tendinta de inaderenta, chiar de revolta fata de societatea burgheza, dupa cum a existat, cu certi­tudine, si o atitudine de impacare fata de acest mediu, intre aceste doua limite, lupta intre cele "doua culturi' devine evidenta si continutul simbo­lismului romanesc o confirma intru totul. Dar in­cepe sa se profileze, chiar in aceasta epoca, si o a treia tendinta, vizionara, deocamdata de un sens mai mult abstract, teoretic¹. De unde necesitatea unei analize permanent diferentiate, urmata de im­posibilitatea de a clasa poetii simbolisti, cu totali­tatea operei lor, intr-o singura tendinta, fugind de etichetarile sumare. Printr-o "ermeneutica' dusa pas cu pas, din ce in ce mai adincita, ne vom da seama, tot mai mult, de realitatea incontestabila a acestor fapte, deocamdata inca insuficient de bine precizate^ pe toata intinderea lor.

2. PRECURSORI

Analiza modului in care simbolismul romanesc-se reflecta in constiinta epocii, la precursori si teo­reticieni, la detractori si apologeti, demonstreaza, inca de la primii pasi necesitatea reluarii in discutie-a tuturor datelor initiale ale problemei.

Epoca in care simbolismul romanesc si-a facut aparitia si s-a dezvoltat, impunindu-se atentiei con­temporanilor, intr-un fel sau altul, este atit de con­fuza si de contradictorie, atit de pasionata si de putin obiectiva in ideile sale, pro sau antisimbo-liste, incit marginindu-ne numai la informatiile pe care le ofera acest material este cu neputinta sa obtinem lumina asupra adevaratelor sensuri, dimen­siuni si valori ale curentului.

Multe confuzii despre simbolismul romanesc s-au format si s-au generalizat chiar in perioada de apa­ritie si de polemica in jurul primelor idei si mani­feste simboliste, astfel ca studiul stiintific se vede nevoit sa mearga pas cu pas la izvoare, sa ordoneze si sa trieze intregul "dosar', pentru a nu cadea in eroare si a restabili adevarul. Reconstituirea si ana­liza relatiilor existente dintre simbolism si timpul sau devine deci o obligatie prealabila pentru orice act de cunoastere si de definire exacta a curentului

care ne preocupa.

Desi Macedonski n-a fost un poet simbolist decit prin putine aspecte ale operei sale, in care elemen­tele romantice si parnasiene sint predominante, cele dintii afirmari de idei simboliste in literatura noas­tra i se datoresc in mod incontestabil. La inceput sporadice si incidentale, ele tind sa se sistematizeze sub forma de manifest, pentru ca - ulterior - sa fie pierdute din vedere si chiar contrazise. Apoi vor fi reluate, pe latura mai mult formala, in con­textul general al pledoariei pentru "poezia noua', al carei pionier si animator a fost Macedonski, sub diferite forme, in toate fazele activitatii sale literare.

Astfel, inca din primul an de aparitie al Litera­torului, poetul se face propagandistul ideii ca ,,arta versurilor nu este nici mai mult nici mai putin decit arta muzicii'. Proportia o gasim formulata intr-un articol Despre logica poeziei (1880), ilus­trare, nu lipsita de finete pentru epoca, a disocierii planului metaforei, al imaginii poetice in genere, de

acela al inteligibilitatii logice si al conceptului.¹ Dintr-o serie de jocuri prozodice si "armonii imi­tative', in care Macedonski si cenaclul sau se com­placeau, s-ar deduce ca muzicalitatea poeziei - unul din articolele fundamentale ale crezului sim­bolist - era inteleasa mai mult sub forma sono­ritatii exterioare, a placerii pur acustice. Totusi nu trebuie pierdut din vedere ca o astfel de idee ra­sare la noi concomitent cu raspindirea sa in litera­tura franceza simbolista contemporana². Foarte in spiritul esteticii simboliste sint si consideratiile de­spre capacitatea de sugestie a poeziei, enigmaticul "inefabil'. "Poezia convinge pentru ca tot ce este frumos ni se impune fara ca nimeni sa-si dea seama in ce mod si pentru ce.' Emotia estetica este o "putere suverana, tainica'³.

Teoriile ,,instrumentaliste' ale lui Rene Ghil pro-pagindu-se, Macedonski se entuziasmeaza de ele pina acolo incit lanseaza, in 1892, in prelungirea lor, un adevarat manifest simbolist: Poezia viito­rului. Textul cuprinde declaratii programatice ab­solut caracteristice:

"Rolul de capetenie in poezia moderna il are poe­zia simbolista complicata de instrumentalism. Acest gener, cel mai inalt, provoaca risete. Cu toate aces­tea, astazi, cind simbolismul numara geniuri ca Bau­delaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarme, ca Josephin Peladan, ca Moreas si altii, simbolismul,

fie el in proza, fie in versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare in ajuns sa triumfe. Se im­pune dar a se pune cititorul inteligent in curent cu noul pas pe care poezia il realizeaza in domeniul artei.'

Ideea de "noutate' contrabalanseaza pe aceea pro-priu-zis estetica, a definitiei stricte, dupa care "sim­bolismul este numele modului de a se exprima prin imagini, spre a da nastere cu ajutorul ei ideii'. Cum se vede, definitia nu este nici precisa, nici exacta, dar Moreas¹, Remy de Gourmont² si altii nu aveau o conceptie mai stricta. Pentru noi inte­resul formulei consta in aceea ca precizeaza si lan­seaza o idee, asociata celor mai noi conceptii este­tice franceze: "Ca si wagnerismul, simbolismul, unit cu instrumentalismul, este ultimul cuvint al geniu­lui omenesc'. Dovada de inteligenta estetica nota­bila, se revine si in acest text asupra capacitatii de sugestie. Simbolismul, "pentru a ne sugera idei ne infatiseaza una sau mai multe imagini ce se trans­forma la urma in cugetari'³.

Pare neindoielnic ca in aceasta perioada Mace-donski tinea sa treaca - si era efectiv - indru­matorul noului curent, aparut sub directa sa im-pulsiune. El face figura de adevarat teoretician, de purtator de cuvint al miscarii (pe care o concepe evoluind sub aripa sa exclusiva), si in aceasta cali­tate intra in polemici, face precizari, da explicatii. Producindu-se un atac in presa⁴, poetul raspunde foarte doctrinar la invinuirea de "moda' si de con­fuzie a scopurilor literare urmarite.

Departe de a fi o aparitie arbitrara, simbolismul s-a nascut din cauze sociale si psihologice obiective:

revolta impotriva platitudinii burgheze. Curentul are un continut bine fixat si o estetica precisa. Se re­peta definitia metodei simboliste ca sugestie prin imagine. Se apasa din nou asupra ideii de muzica­litate, sub emulatia, inca vie, a wagnerismului: .,Ca si wagnerismul, simbolismul este o inalta expre-siune a genului omenesc si unul completeaza pe ce­lalalt'. Apare acum si ideea de "corespondenta', nu fara constiinta exagerarilor posibile¹.

Animat de aceste convingeri, integrate ostentativ cultului Marei Arte, Macedonski, in articolul In Pragul secolului, din 1899, isi revendica chiar me­rite de pionier pe plan european:

"Belgienii, si se poate zice aceasta cu mindrie si despre unii din romani, daca n-au fost tocmai el precursorii miscarii, au avut meritul de a fi intre­vazut din vreme intinderea stralucita ce se deschi­dea glorioasa dinaintea poeziei viitorului. Maeter­linck, Rodenbach, Verhaeren, Giraud, Franz Eli, Fernand Severin si altii inca - cei patru intii ci­tati, astazi deja ilustri - au avut onoarea, impreuna cu mine, sa ia parte acum 12 ani la miscarea pro­vocata din Liege de revista Wallonie, al carei ener­gic si valoros director era dl. Albert Mockel, unul dintre distinsii colaboratori actuali ai marei reviste parisiene Mercure de France.'²

Nu este vorba de nici o mistificatie. In numarul din august 1886 al revistei La Wallonie, Macedonski publicase intr-adevar patru poezii in limba fran­ceza: Volupte, Hysterie, Haine, Guzla³. in rest, ar­ticolul defineste simbolismul, in mod exact, drept o reactiune antinaturalista, principiile sale estetice fiind rezumate astfel:

" Tinerea socotelii de valoarea de muzica si de culoare a semnelor grafice; desteptarea de ima­gini, de senzatii si cugetari, cu ajutorul formei; crearea de ritmuri noi, flexibilizarea si inavutirea for­melor existente, spre a ajunge la muzica, imagine si culoare, singura poezie adevarata'¹.

Aceste idei erau in Franta, la acea data, principii curente, si ele incepusera sa circule - cum vom vedea - si in publicistica noastra de "avangarda'.

in continuarea aceleiasi atmosfere franceze, Maicedonski mai afirmase, in 1898, ca "individualismul va prima inarta'². RemydeGourmont definise simbolismul, la fel, drept "individualism in literatura'³. Tirziu, in 1918, intr-o faza cind renuntase la orice veleitati de teoretician simbolist (acum chiar va combate o astfel de idee), Macedonski isi mai amintea ca el este totusi unul din creatorii versului liber,prin publicarea,in1880,a poeziei Hinov.

La atit se reduce contributia de pionier a lui Ma­cedonski la introducerea si raspindirea ideii simbo­liste in literatura noastra. Cu atitudini aparent ferme si chiar profetice, poetul, care era in fond un pre­cursor destul de instabil si irascibil, este mereu gata sa se desolidarizeze de principiile lansate, atunci cind ele incep sa duca la exagerari, sau, mai ales, cind sint afirmate prea ostentativ de altii, scapindu-i in felul acesta directia miscarii. Dar este un fapt ca, inca din 1895, Macedonski avertiza asupra cul­tivarii excesive a sinesteziilor ("microbii geniului'), el iierevendicind de fapt pentru simbolism decit li­bertate de manifestare, alaturi de celelalte curente poetice:

"Rezulta insa ca simbolismul este un gen caruia trebuie sa i se sacrifice in rnod exclusiv?

Nicidecum.

Dar sint poeti care voiesc sa aiba si pot sa aiba mai multe coarde in harfa lor, - si atit.'¹

Cu o estetica destul de imprecisa, bazata pe ci-teva notiuni-cheie, de esenta romantica: "geniu', "inspiratiune', "frumos', arta aulica, inaccesibila profanilor, Macedonski era in fond un eclectic, gre-find pe inclinatii mai curand clasicizante si vitaliste toate noile directii care s-au precizat de-a lungul carierii sale literare. De altfel, la un moment dat, chiar ii scapa o astfel de marturisire, in plina pe­rioada de teoretizari simbolice:

"Ce m-a calauzit in orice moment al activitatii mele literare a fost eclectismul. Las altora sa taga­duiasca cutare gen sau cutare si sa se rida de ele, fie ca acele modalitati estetice sint prea noi, fie ca sint mai presus de intelegerea lor. Pentru mine ce este frumos, frumos ramine, numeasca-se acest fru­mos simbolism, modernism, prerafaelitism si orice cum alt.'²

In ultima analiza, Macedonski converteste toate notiunile in conceptul sau central de Excelsior, de avint care transcende, luind "simbolismului' orice inteles specific:

"Genul in chestiune numit de unii simbolist, de altii decadentist, in fond nu este decit tendinta na­turala a sufletului omenesc sa zboare sus, mereu mai mult de pamintesc, cu alte cuvinte, de proza si de cititorii nerozi, care nici nu trebuie sa aiba vreun amestec cu arta, cu esteticisme in orice ramura s-ar manifesta'³.

Patrunderea acestor teorii in cercul discipolilor macedonskieni este imediata si contagioasa. Mem­brii cenaclului incep opera de popularizare si de polemica (deoarece reactiunile nu intirzie), intr-o publicatie anexa: Romanul literar, condusa de C, A. lonescu-Caion. Aici Mircea Demetriad dizerteaza despre Arta noua (nr. 9, 17-18 [29-30] no­iembrie 1896), despre Literatura si arta (nr. 12, 8-9 [20-22] decembrie 1896). In citeva cuvinte asupra poeziei '(nr. 10, 24-25 [6-7] decembrie 1896), Aris-tid Cantilli raspunde, la rindul sau, atacurilor socia­listului Evenimentul literar, si urmarirea amanun­tita a tuturor acestor ecouri publicistice prosimbo-liste, ca si in alte reviste ale epocii: Viata noua (1896), director A. Cantilli, Revista moderna (1901), Revista literara etc., ar putea forma obiectul unei cercetari speciale.

Interesul pentru problema era stirnit de buna-seama de faptul ca teoriile simboliste veneau in spri­jinul adeptilor "artei pentru arta', violent com­batuti in presa socialista. Partizanii "artei cu ten­dinta' au descoperit iute in simbolistii romani spe­cia cea mai rea de "decadenti', de unde si intensi­tatea atacurilor impotriva lor.

Discutia cistiga si marea presa, nu mai departe Romanul, in acelasi an 1896, decisiv pentru cunoas­terea si popularizarea simbolismului in presa ro­maneasca. Aici, un colaborator, Dragomirescu-Ranu, publica nu mai putin de cinci foiletoane compacte, semnalabile prin aceea ca reprezinta prima cerce­tare critica romaneasca de ansamblu a curentului simbolist apusean. Studiul poate servi ca punct de orientare pentru capacitatea medie de informare, asi­milare si intelegere a epocii, fata de noile valori literare. Cu o informatie onorabila (se citeaza Ver-laine, cu Reve familier, Art poetique, Chanson d'au-tomne, Mallarme cu un text despre sugestia poetica, Maeterlinck, Moreas, Ghil), ostil tezelor lui Max Nordau din Degenerescence (tr. fr. Paris, 1894), Dra­gomirescu-Ranu, dupa ce explica premisele psiho­logice ale curentului si principalele sale teze este­tice (sugestivitatea, muzicalitatea, "visul vag si ne-hotarit'), ajunge la concluzia:

"Simbolismul e o tentativa de a da realitatii o explicare ce intrece intelesul pe care ni-1 dau fap­tele ce o reprezinta; el consista in a exprima in

toata plenitudinea ei ideea, al carei fapt, prin care e reprezentata, nu e decit infatisarea ei materiala in-tr-o strinsa aplicare. Simbolismul e intotdeauna un mijloc poetic; el trebuie considerat nu ca un procedeu in uzul incepatorilor, al nestiutorilor, care alearga la o forma noua, excentrica, hazardata, pentru a poza, pentru a impune, pentru a face zgomot; dar ca cea din urma sfortare a unui spirit viguros, care cauta a ingramadi intr-o forma artistica cu pericolul de a face sa plesneasca atita cugetare cita va putea con­tine.'¹

Mai strins la vorbe se dovedeste un alt simpati­zant al noii formule poetice, S. Sanielevici, intr-un articol despre simbolism, din 1899, cu argumente istorice si estetice care incep sa se generalizeze. Totdeauna arta a cultivat simbolul, "procedeu de care arta nu se poate totdeauna lipsi', in prelun­girea acceptiei curente, se arata ca "simbolismul tine seama de exigenta artei cind imbraca notiunile abstracte in forme concrete'. Cu acest procedeu ar­tistul trateaza "marile chestiuni umane si sociale, facind, cu alte cuvinte, simbolism'. Cealalta nota a curentului care atrage pe teoreticienii romani este individualismul. "Omenirea, emancipindu-se treptat de tirania prejudecatilor', va intelege, "in fine, idealul libertatii intelectuale si sociale la care tre­buie sa aspire. In acest sens cred ca va evolua arta simbolista a viitorului.'²

Fata de aceste binevoitoare luari de pozitie, multe deslinate, jurnalistice si nu suficient de limpezi, ar­ticolele lui Stefan Petica pledeaza pentru simbolism , de la un alt nivel intelectual si stilistic. La Petica, simbolismul este de fapt numai unul din aspectele Noului curent literar pe care el cauta sa-1 defi­neasca, tot in 1899, in paginile Literatorului, printr-o afiliere declarata la pozitiile directorului publicatiei.

in ce consta "noul curent literar' nu aflam deo­camdata cu preciziune. El reprezinta "o puternica reactiune' fata de "josnica arta', despre care ghi­cim ca este naturalismul. Publicul cauta acum ,,alte vibrari, alte senzatii si alt ideal'. Cauza e "neobo­situl avint spre frumos, o neinfrinta pornire spre gestul mintuitor' etc. Sint formule vagi, care lasa sa se intrevada un nou ideal estetic ("Estetismul nu mai e un cuvint; estetismul e o putere'), intrupat in opera lui Walt Whitman, Ibsen, Maeterlinck, Ver-haeren, D'Annunzio, Verlaine, Mallarme, Viele-Griffin, Jean Moreas etc. Lista cuprinde de fapt, dupa cum se vede, mai toate numele de rezistenta ale simbolismului apusean, inglobate in categoria generala si imprecisa a "estetilor'¹.

Mult mai precis si declarat simbolist este Petica in articolul Poezia noua, din 1900, replica data cri­ticului francez Camille Mauclair, care scrisese re­cent despre "moartea simbolismului':

"O miscare atit de puternica nu poate disparea cu un singur om, caci Mallarme a fost numai un genial reprezentant al miscarii, dar nicidecum in­truparea si pricina ei'.

Virtutile estetice ale curentului si implicit pir-ghiile sale de rezistenta, din punctul de vedere al adeptilor, sint definite cu suficienta precizie: '._: "Alegoriile si metaforele nu formeaza o trasatura distinctiva pentru simbolisti, caci, ele se gasesc - in mai mare cantitate - la toate celelalte scoli li­terare. Reforma prozodiei clasice este, ce-i drept, comuna tuturor simbolistilor, a caror tehnica poe­tica se caracterizeaza prin izolarea senzatiilor si re­darea lor printr-un echivalent de imagini. Pe cind la clasici modul cum e data senzatia e adecvat ei, pe cind la romantici senzatia e hiperbolizata, la sim­bolisti ea e data printr-un echivalent care e deter- minat si el prin modul de a se impresiona al artistului. De aici impresionismul ca procedeu tehnic, asa de celebru in pictura.'¹

Alte profesiuni de credinta - individualiste - sint in nota generala a doctrinei², impotriva acuza­tiei de "formalism' adusa simbolismului, "acest leit­motiv care stapineste poezia moderna'³, Petica pro­testeaza⁴.

In felul acesta, in jurul lui 1900, perioada de ini­tiere simbolista a constiintelor romanesti, receptive la o astfel de estetica, se poate socoti ca incheiata. Terenul este pregatit pentru teoretizari, polemici si luari ample de pozitii, care se vor produce in cu-rind, cu o abundenta de-a dreptul surprinzatoare.

3. TEORETICIENI

Puterea de contagiune a simbolismului, curent, apusean dominant in aceasta perioada, al carui pres­tigiu este in crestere, asupra unei aripi intregi a poeziei noastre, se verifica tot mai mult dupa 1900. Situatia la inceputul secolului era de asa natura incit orice pledoarie pentru "poezia noua' trebuia sa duca, in mod inevitabil, la profesii de credinta simboliste, notiunile pentru cei mai multi adepti si adversari ai formulei confundindu-se. Este o iden­tificare si o simplificare a problemelor absolut spe­cifica stadiului de evolutie a constiintei estetice a. epocii, alimentata in materie de simbolism de ex­puneri de principii uneori destul de nuantate, de cele mai multe ori insa numai insistente si jurna­listice.

Astfel, fata de simbolism, Tudor Arghezi repeta intr-un fel evolutia oarecum paralela a lui Mace-donski. La inceput, el adera la aceasta formula. Apoi renunta la ea, ba chiar o si ironizeaza. Initial insa, orientarea sa este net simbolista si ea isi gaseste expresia in articolul program al revistei Linia dreapta, din 1904, prima teoretizare romaneasca a esteticii simboliste, in formule proprii, originale, do­vedind asimilarea certa a principiilor. Arghezi se pronunta impotriva discursivitatii si retorismului in poezie, proclamind virtutile sugestiei, in poezie trebuie:

"Sa simti paralel cu ceea ce citesti si ceva diferit decit evoca poetul; poetul e un prestidigitator al unor elemente volatile; o idee sa nasca sute altele'.

De aceea:

"Versului nu i se potriveste declamarea, ci vrea sa fie citit pe tacute, asa cum se rastoarna in in­divid stari - fine, periculoase, ca taisul - pe dim-bul sufletului, macinat de alunecarea singuratica a boabelor pe nisip prevestitoare'¹.

Toate aceste idei despre emotivitatea inefabila a poeziei, despre muzicalitatea interioara, precum si altele despre "corespondentele' care se nasc spon­tan in constiinta poetului in stare de contemplati­vitate formeaza puncte esentiale de estetica simbo­lista si aparitia lor are importanta sa la momentul literar respectiv. Ele vor fi analizate intr-o ordine sistematica, retinind in acelasi timp adeziunea lui Arghezi la ideea de simbol, in care vede - perfect justificat, de altfel - un procedeu literar tradi­tional:

"Simbolul exista de cind omul; e-n natura celui ce exprima sa simbolizeze'. "Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimata; plasticul e perceptibil ochiului si sustine conceptiunea; mintea, dupa ce s-a folosit de el, il strapunge si-1 lasa in urma - simbol.'²

Macedonski insusi, urmat de altii (S. Sanielevici etc.), aratase ca "simbolismul isi are sorginta in negura veacurilor'¹. Era un fel de a spune, aseme­nea unor teoreticieni francezi ulteriori (acestia in prelungirea filozofiei lui Bergson), ca utilizarea sim­bolului, desi importanta, nu este riguros specifica poeziei simboliste, care poate chiar "sa se lipseasca de simboluri'².

Propriu-zis, cu aceasta contributie argheziana, pre­cedata de intuitiile lui Macedonski si de dezvoltarile lui Stefan Petica, notiunea de "simbolism' apare la noi pe deplin definita in liniile sale esentiale. Suges­tivitatea, muzicalitatea, corespondenta intre senzatii, simbolizarea prin imagini sint notiuni de pe acum suficient de clarificate, si tot ce urmeaza, dupa 1904, nu va constitui de fapt decit reluari, sublinieri, exe­geza si pledoarii, cu functie mai mult programatica decit analitica.

La data cind simbolismul iese din zona sa semi-obscura de avangarda si tinde sa se impuna prin ma­nifestari de alta suprafata, definitia romaneasca a curentului este prin urmare constituita in toate punc­tele ei fundamentale. Teoreticienii ulteriori vor pasi pe un drum deschis, la care cei mai multi nu mai adauga, in fond, decit comentarii abundente, unele disociatii si detalii, o informatie estetica si literara mai intinsa, mai sistematizata. Acest aparat critic se uneste cu o tendinta tot mai vadita de a dilata foarte mult notiunea de simbolism, prin incorporarea unei serii de note noi, straine substantei sale, asa cum a fost inteleasa ea in occident. Dar aceasta interpre­tare romaneasca extrem de largita a simbolismului ii confera pe plan teoretic o anume particularitate, care trebuie neaparat retinuta. In aceasta directie activi­tatea lui Ovid Densusianu este cea mai elocventa dovada.

Prin aparitia revistei Vieata noua (l februarie 1905-1925), simbolismul romanesc isi capata daca ;nu cea mai originala si mai eficace, in tot cazul cea mai consecventa si mai tenace tribuna, in paginile sale, Ovid Densusianu, inconjurat de un mic grup de discipoli, a militat efectiv timp de doua decenii pen­tru raspindirea simbolismului, cu o fervoare remar­cabila, animata - dupa cum vom vedea - mai putin de idei estetice precise si revolutionare, cit de o anu­mita pozitie ideologica si psihologica, in care direc­torul Vietii noi credea ca gaseste esenta insasi a sim­bolismului. Pozitia sa reprezinta un caz tipic de con­vertire a unei pozitii ideologice si morale intr-o doc­trina estetica, inteleasa si modificata pe dimensiunile unei anumite conceptii de viata, nu lipsita de cauze si semnificatii pentru epoca respectiva.

Trebuie retinut mai intii faptul ca simbolismul, in versiunea Ovid Densusianu, este pe un plan o : miscare eminamente de protest, o violenta reactiune i antisamanatorista si antipoporanista. Curentul are un ' 'sens net polemic, dialectic, exprimat chiar in arti­colul program Rataciri literare¹. Poeziei satului, Den­susianu ii opune poezia orasului; psihologiei elemen­tare, fruste, el ii opune sensibilitatea complexa a ci­tadinului; traditiei el ii opune necesitatea evolutiei si a ,,imitatiei'. Oricit de paradoxal ar parea azi, "sim­bolismul' lui Ovid Densusianu se misca in esenta pe aceste coordonate fundamentale, in fond extra-lite-rare, sociologice, tinind de o anume viziune a cultu­rii si civilizatiei "moderne', opusa celei patriarhale, taranesti. "Simbolistul', pentru Ovid Densusianu, este omul "modern'; "taranistul' - omul primitiv, rudimentar. Viziunea sufera, evident, de o mare sim­plificare, pe care ideologia lui Densusianu, compli­cata cu alte citeva note, nu o inlatura, ci, dimpotriva,

0 adinceste.

Care este tipul ideal de umanitate dupa Vieata noua? Conform unor definitii solemne, dar '-vagi, el .este animat de "sentimente inalte' si "idei profunde'¹, expresie a unei "culturi integral superi­oare'², "moderne'.

"Avem nevoie - repeta mereu Ovid Densusianu -, dupa atitea bijbiieli prin intuneric, de o inaltare a sufletelor, de o purificare prin cultura moderna. De-aceea nu se putea sa prinda la noi taranismul, era un anacronism.'³

Totusi notiunea de "modern' (mai mult intuita, decit explicita) nu este de loc clara la Densusianu.. Ea s-ar caracteriza prin "intensitatea de viata'⁴, printr-o "energie' de nuanta noua, intelectualizatar

"Ceea ce mina altadata peste mari si munti pe un Anibal, un Alexandru cel Mare ori Napoleon s-a schimbat in dor de cucerire a altor lumi, In eroism intelectual. Si fata de energia din trecut, cea de as­tazi are superioritatea de a fi mai luminata, de a porni din cit mai multe constiinte: in sufletul nostru ne simtim mai stapini pe noi, ne simtim forte vii, in stare sa zdrobim zagazurile ce ni s-ar ridica. Energia are astazi temeiurile ei in libertatea de manifestare, pe cind altadata era de cele mai multe ori energie de sclavi, in lupta cu energia despotica a citorva ti­rani.'⁵.

Cu alte cuvinte, numai ideile "pe care le gasim in toate manifestarile intelectuale de azi', in stiinta, in filozofie, in arta (pictura, sculptura, muzica)⁶, asimi­late si traite cu maximum 'de intensitate, formeaza continutul moral al lumii moderne si numai acestea ar trebui sa-si gaseasca expresie literara. Dar ce le­gatura au toate acestea cu simbolismul? Raspunsul il da acelasi Ovid Densusianu:

"Adevaratii cititori stiu sa aleaga azi intre literatura cu miez si cea seaca - simt tot mai mult nevoia emotiunilor superioare, intelectualizate. Spre o in-telectualizare tot mai mare a vietii ne duce cultura moderna, si ceea ce distinge simbolismul e cultul pentru idei, pentru abstractiuni; prin el literatura a ajuns sa exprime cele mai subtile nuante de gindire, de sensibilitate.'¹

Simbolismul, in conceptia sa,'este insusi "simbolul' poetic al vietii moderne, care ajungind la un punct inalt de evolutie transmite aceeasi calitate si litera­turii pe care ea o reflecta. De altfel:

"Nu trebuie sa uitam ca numai literatura care in­trupeaza in ea complexul de idei si de sentimente proprii unei epoci are valoarea reprezentativa pentru acea epoca si ajunge sa se impuna viitorului'².

Lucrurile sint deci limpezi. Ovid Densusianu nu militeaza "numai pentru triumful simbolismului, ci pentru tot ce trebuie sa fie innoirea sufletului ome­nesc'³. Se intelege atunci ca simbolismul inceteaza sa mai fie scop in sine, o preocupare curat literara, ci constituie doar un mijloc de realizare a "culturii integral superioare'. El este numai unul din fron­turile de lupta pe care se duce ofensiva:

"Dar lupta literara a fost numai un episod din lupta mai mare pe care am dus-o si o vom duce pentru reinnoirea culturii noastre intregi, pentru emanciparea de tot ce ne-a tinut in loc intr-o parte ori alta a vietii noastre, asa de dezorientate, asa de inegale - cu atitea coborisuri si atitea abisuri peste care nu s-a intins puntea gindurilor mintuitoare'⁴.

Cunoasterea acestei pozitii este necesara pentru a ne explica un fapt in aparenta paradoxal. Teoreticia­nul oficial al simbolismului aproape ca nu poate de­fini simbolismul ca stricta teorie literara⁵ si se pierde,

de cele mai multe ori, in generalitati sau in pledoarii pentru raspindirea simbolismului romanesc, in loc sa analizeze ceea ce este el in realitate, ca formula estetica. De aceea, Densusianu revine mereu la ideea ca simbolismul este in primul rind reflectarea lite­rara a sensibilitatii moderne, despre care si-a con­stituit in prealabil o imagine scherr,atica, ne varietur, din cele mai idealizate. Ceea ce va preconiza el me­reu este deci, in fond, numai o poezie "inalta', "supe­rioara', aspiratie legitima psihologic, dar cu totul imprecisa pe planul teoriei estetice:

"Pornind din suflete alese, din daruri rare ale min­tii si inimii, ne farmeca prin noutatea imaginilor, putere de expresie a cuvintelor si lasa gindului drum liber sa se avinte si sa se duca spre extazul estetic'¹.

Or, o astfel de poezie nu este alta decit simbo­lismul:

"Li se contesta multe lucruri simbolistilor de cri­ticii care-si inchipuiesc ca arta trebuie sa ramina sclava unor anumite teorii, dar o insusire pe care le-o recunosc chiar adversarii este sensibilitatea noua, aleasa, subtila, bogata ce se desface din poezia lor si care ne arata cit de departe a mers sufletul modern in nuantarea starilor, in maiestria de a le exprima - si in forme de o noutate surprinzatoare, de un farmec neobisnuit'².

Nimeni n-ar putea respinge (si nici n-a ,facut-o vreodata) poezia "aleasa, subtila, bogata'. A identifica insa aceasta poezie, cu note atit de vagi, cu esenta Jnsasi a simbolismului reprezinta un abuz, o definitie extrem de larga, care nu mai spune nimic. Furat de idealul sau de regenerare morala, Ovid Densusianu pierde din vedere insusi obiectul afectiunii sale lite­rare.

Cind se reculege si se aplica mai strict la continutul si modul de expresie al poeziei simboliste, teoreticianul nostru este mai fericit. Atunci el va vorbi si despre muzicalitate, si despre maiestrie, si despre ori­ginile simbolismului, si despre legaturile sale cu ce­lelalte curente, si despre inovatiile in versificatie, cu referinte la o serie de simbolisti francezi studiati dupa toate regulile filologice sorbonarde (Henri de Regnier, Verhaeren, Stuart Merrill, Charles van Lerberghe, A. C. Swinburne etc.).

0   sistematizare in chip de manifest a acestor prin­cipii, sub forma a doua prelegeri solemne academice, va da acelasi Ovid Densusianu in cadrul conferintelor Vietii noua, pe care le organizeaza, in 1909, impreuna cu elevii si discipolii sai: D. Caracostea, C. Damianovici, J. F. Buricescu, N. Andritoiu, in scopul popu­larizarii simbolismului: Sufletul nou in poezie si Ideal si indemnuri¹. Contemporanii retin caacest prim ciclu de conferinte "a avut rasunet in lumea inte­lectuala a capitalei; mai putin cel de al doilea si cel de al treilea, tinut numai in parte si cu subiecte di­ferite'². Tot ce putem judeca azi sint cele doua texte publicate,care prezinta interes istoric-literar prin aceea ca rezuma si codifica o anumita interpretare romaneasca a simbolismului.

Se afirma uneori ca aceste idei au avut o mica raspindire si ca raza de influenta a lui Ovid Densusia­nu n-a depasit sfera Facultatii de litere din Bucu­resti. Lucrurile stau oarecum altfel. Dupa 1908, publi­catiile simboliste (fara a se prezenta totusi ca atare} se inmultesc, si la cel putin trei dintre ele: Revista? celorlalti (1908), Farul (1912) si Versuri si proza (1912), Ovid Densusianu colaboreaza cu articole de directiva, recunoscut de fiecare data drept spiritus rector. Poezia energiei moderne, cultul pentru idei, pentru frumusetea inalta, reprezinta in aceste reviste efemere teme centrale, si ele sint aparate, cu si fara semnatura, in primul rind de Ovid Densusianu. Cite un titlu ca Poezie de oras de B. Nemteanu, aparut intr-o revista de provincie, reflecta aceeasi influenta¹.

De aceeasi orientare este si Revista celorlalti (trei numere in 1908), scoasa de Ion Minulescu, proaspat poet de avangarda, cu Romante pentru mai tirziu, aparuta in acelasi an. Articolul-program, asa cum vor arata si adversarii curentului², isi insuseste definitia simbolismului data de Remy de Gourmont, pe care Ion Minulescu o traduce cu dezinvoltura:

"Libertatea si individualitatea in arta, parasirea formulelor invatate de la cei mai batrini, tendinta spre ceea ce este nou, ciudat, bizar chiar, a nu extrage din viata decit partile caracteristice, a da la o parte ceea ce este comun si banal si a nu da atentie decit actelor prin care un om se deosebeste de altul, iata citeva din principalele jaloane cu care cei citiva au curajul sa-si insemne calea lor'³.

Textul este luat, intr-adevar, din prefata la Le livre des masques* si este una din numeroasele dovezi de penetratie directa a ideilor simbolismului francez in publicistica "modernista' a epocii. Aci, printr-o ciudata simbioza, academismul lui Ovid Densusianu coexista cu atitudinile de fronda ale discipolilor, lan­sati, nu o data, in declaratii bombastice si polemici zgomotoase, rareori in formulari teoretice notabile. O revista intitulata in mod conventional Simbolul (1912) nu contine, de pilda, nici un articol de doc­trina literara, necum simbolista. Poetii simbolisti ai epocii fug in genere de idei, si printre ei, chiar cu texte de imprumut, Ion Minulescu este o exceptie. lntr-o alta publicatie, sucombata de la primul numar, In gradina Hesperidelor (1912), el intelege simbolis­mul drept "o evolutie a artei, ultima ei expresie', incercind chiar o definitie a sugestiei si a simbolului, in spiritul predilectiei pentru "mister' a luiMallarme:

"Cu ajutorul limbii numai poti desvalui misterul din atmosfera celor ce ne inconjoara. Si acest mister e insusi sufletul lucrurilor, pe care cei mai multi le cred neinsufletite, tocmai fiindca nu pot patrunde simbolul sub care fiecare in parte contribuie la ar­monia universala.'¹

Aceasta ar fi in linii mari stadiul teoriei simboliste la Vieata noua si in revistele afiliate, in jurul lui 1910, cind se constata devize si programe simboliste fara simbolism autentic, precum si simbolisti auten­tici fara devize si manifeste simboliste². Noua orien­tare prolifereaza si in provincie, in special in Iasi, unde entuziasme tineresti locale fac sa apara Versuri (1911), devenita curind Versuri si proza si Absolutio (1913), ambele de conceptie net simbolista, in Abso­lutio, I. Ludo schiteaza un prim istoric al "poeziei noi' romanesti, unde citim si aceasta definitie, deve­nita oarecum stereotipa:

"Poezia simbolista, contrar celei clasice, analizeaza numai sentimente nelamurite uneori, ascunse, ce se prezinta sub forma unor impresii, care, contopindu-se, dau nastere unor imagini bizare, neobisnuite, a caror frumusete consta mai mult in ideile pe care le simbo­lizeaza.'³

Ne aflam la stadiul cind nevoia de precizie in ideile literare se face tot mai simtita si includerea simplista a simbolismului in sfera generica a poeziei "noi', "moderne', nu mai satisface. Cu disocierea acestor notiuni, se insarcineaza, probabil primul, poetul I. M. Rascu, redactorul revistei Versuri. Acesta incearca sa precizeze ideea de simbolism ("una din cele mai curate, mai ideale si mai perfecte formule de arta ce s-au afirmat pina in prezent'), aratind ca definitiei.corecte nu-i corespund, dintre romani, decit Ervin (pseudonimul literar al lui Ovid Densusianu). Si Ion Minulescu, si inca numai printr-o parte a operei lor. Aceeasi situatie pentru Verlaine si Samain, in literatura franceza. Articolul, care se mentine in sfera ideilor cunoscute, respinge etichetarile gresite, defi­nitiile sumare, superficiale, precum si intelegerea statica a simbolismului. Textul este interesant prin faptul ca el dovedeste ca, inca in 1914, simbolismul incepea sa fie considerat de unii drept o formula de­pasita, asa cum a fost privit si in Franta dupa reac-tiunea "scolii romane', a literaturii traditionaliste, catolice etc.:

"Simbolismul a fost in adevar o inalta si senina expresie artistica, ce si-a gasit adeptii ei credinciosi pe la inceputul penultimului deceniu al secolului tre­cut Dar simbolismul n-a fost o formula literara eterna, caci formule eterne nu exista. Si-a aruncat razele sale departe imprejur, a luminat vremelnic intinderile, apoi simburele sau incandescent a inceput a descreste, pierzind din ce in ce mai mult din caldura si puterea sa de radiere.'¹

Aceeasi tendinta de disociere si la Alfred Hefter, sef redactor la Versuri si proza:

"Simbolismul in intelesul lui propriu nu cuprinde decit o mica parte a productiei artei noua. inteles ca termen generator, si nu explicativ, el caracterizeaza, rolul sau: acela de a fi dat libertate si indemn, de a fi descoperit frumosul si aiurea decit in lumea mar­ginita a romantismului, sau fetisista a naturalismu­lui.'²

In rest, sublinierea "sugerarilor de idei si evocarii de procese sufletesti' face parte din definitia curenta a simbolismului, asimilat pe o latura cu estetismul ("maximul efort de estetizare a lumii', "religiunea frumosului'), ceea ce ne intoarce la conceptia Petica. Notiunea, dupa cum se vede, este mereu oscilanta, sfortarile de a o circumscrie nereusind decit in mica masura. Alte incercari de precizie literara reiau ideile lui Ovid Densusianu despre poezia orasului si a ener­giei moderne, ceea ce impinge intelegerea simbo­lismului intr-o noua directie, cu o perspectiva si mai larga¹.

Cauza acestor sovairi si inconsecvente se datoreste, in buna masuraj cum s-a putut vedea, originii si psihologiei protagonistilor, precum si interferentelor politico-sociale, tot mai intense in miscarea de idei a epocii, produse de dezlantuirea primului razboi mondial si de agitatia sociala interna din aceasta pe­rioada. Si tot datorita acestor conjuncturi politice, simbolismul va cunoaste o recrudescenta si o noua faza de avint, in perioada neutralitatii, in preajma intrarii in razboi, in paginile revistei de tiraj Flacara. Pentru filo-francezul Ovid Densusianu simbolismul este o ilustratie a geniului latin, opus celui germanic. Era deci firesc ca simpatiile pro-antantiste in politica sa imbratiseze influenta franceza si deci simbolismul in literatura.

Si cu mai mult succes bate in aceste ape Flacara, care, prin directorul sau C. Banu, militeaza deschis pentru intrarea in razboi de partea aliatilor, in aceasta publicatie va descinde cu arme si bagaje, chiar de la inceput, in 1912, un intreg grup de poeti simbolisti, printre ei Ion Pillat, animat de Un nou crez: Simbo­lismul. Este vorba, in fond, de o reeditare de idei vechi de doua-trei decenii, actualizate de circum­stanta in plin razboi mondial, cind simbolismul putea fi interpretat de unii si ca un ,,crez moral'². Cultul frumusetii simboliste era opus barbariei razboiului, agresiunii cinice, imperialiste.

Ca formula de arta, simbolismul, dupa Ion Pillat, fuge de descriptiv si "cauta prin sugerare redarea esentei firesti a lucrurilor'. De aici nevoia unui vers evocator, al unui:

,,Vers. mladiat dupa toate cerintele sentimentului, liberat de exigentele unei versificatii conventionale si rigide. Astfel poezia se infrateste mai mult cu muzica.'¹

Se mai respinge confuzia dintre simbolism si ale­gorie, in baza teoriilor lui Remy de Gourmont, Beau-nier, Tancrede de Visan, de la care se imprumuta notiunile de "transpozitii de stari sufletesti', "de constiinta lirica'. Articolul se termina cu traducerea crezului simbolist al lui Stuart Merrill (Credo), pro­pusa in chip de manifest.

Cu aceasta luare de pozitie, receptarea teoretica in sens pozitiv a ideii simboliste, in liniile sale funda­mentale, inainte de primul razboi mondial, se incheie. Este faza de pionierat si de militantism teoretic a simbolismului, care dureaza aproximativ patru de­cenii (1880-1920), perioada in care au loc dezbate­rile si polemicile cele mai aprinse. Dupa aceasta data, mersul ascendent al poeziei simboliste, in sensul re­coltarii de noi adeziuni de principiu poate fi socotit ca sfirsit, etapa urmatoare fiind aceea a evaluarii critice a curentului si a incadrarii sale istorico-lite-rare.

Aceasta operatie de valorificare, obiectiva macar in intentie, nu putea sa-si desfasoare aripile decit numai dupa ce detractorii si apologetii noii poezii si-au tras sagetile si un minimum de calm si de pers­pectiva a inceput sa se aseze intre combatantii si spectatorii acestui duel, atrasi in parte de zgomot, in parte de continutul serios si adinc al vietii literare.