|
|
|
DE LA FORMA INTERNA LA IDEOLOGIA ESTETICA A LUI EMINESCU
In ultimele doua decenii s-a
savirsit in stiintele
spiritului o revolutie atit de adinca, incit efectele ei
nu trebuie sa mai intirzie de a se afirma si in studiul
literaturii nationale.
Pe primul plan sta ideea de totalitate.
Dupa ce am aratat in ce a
constat procesul de
creatiune eminesciana, descifrat din compararea pri-
mei cu ultima forma a poemei Luceafarul, si dupa ce
am vazut ca ani de zile a staruit Eminescu intru de-
savirsirea poemei, o intrebare se impune : cum se
explica dinamismul acestei staruinte ? Atitea concep-
tii frumoase au ramas nedesavirsite, in manuscrise !
De alta parte, in legatura cu izvoarele, la chiar scri-
itorul de unde si-a luat la inceput materialul era un
alt basm mai frumos decit acela din care a crescut
Luceafarul. De ce Miron si Frumoasa fara corp a
ra-
mas nedesavirsit, pe cind Fata in gradina de aur
a fost menit sa devie treptat Luceafarul ?
De buna seama, trebuie
sa fi fost o adinca nevoie
de exprimare a unei experiente fundamentale. Ea nu
poate sa fie lamurita decit urmarind conceptia Lu-
ceafarului, contrastul ceresc-pamintesc, in toata crea-
tiunea anterioara a lui Eminescu. Ne urcam astfel la
un punct de vedere, in care o conceptie data e pri-
vita in cadrul intregii creatiuni a unui poet, ca un
moment dintr-o vasta simfonie.
lata din inceputurile lui o
bucata, pe care o socot
prima poezie eminesciana : Visuri
trecute. Publicata
in Familia, la 1869, ea e
datata de insusi Eminescu
in manuscris, noiembrie 1866. Este un ecou al zbu-
ciumului anilor de pribegie. Si-a uitat tata, si-a uitat
mama, ne marturiseste el. Visurile trecute, care au
fost viata vietii mele, acum sint flori uscate. Ce erau
aceste visuri se vede bine din strofa a traia, in care
motivul nazuintei catre poezia inalta se ciocneste cu
patima :
Candela stsrsei de-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Ma topesc tainic, insa mereu,
De-ale patimilor orcane.
Din ratacirea si
zbuciumul acesta, ceva ales este
totusi salvat : nazuinta spre arta, ca valoare supre-
ma. Ca intr-un testament a] anilor acestora, se in-
cheaga, in fata mortii eventuale, dorinta ultima adre-
sata prietenului sau Filimon Ilia :
Voi, cind mi-or duce ingerii sai
Palida-mi umbra in albul munte,
Sa-mi pui cununa pe moarta-mi frunte
Si sa-mi pui lira la capatii
Nu mijeste aici in opozitia :
patima si cerul inalt
al poeziei ceva din conflictul ceresc si teluric, miezul
Luceafarului ?
Dupa cum Luceafarul prin
experienta patimii
ajunge la izbavire, la constiinta inalta a chemarii
lui,
tot astfel aici, in fata patimii, poetul afirma valoarea
suprema a artei.
lata acum Amorul unei marmore, publicata
in
1858.
Intr-un articol, Bogdan-Duica a
aratat cum tre-
buie sa asezam bucata in atmosfera vietii dramatice
de atunci. Ea este in legatura cu o piesa, in care apa-
rea tocmai contrastul acesta in iubire : lipsa de inal-
time sufleteasca in fata valorii.
Deosebit de interesanta
marturie ne-aduce Geniu
pustiu. Romanul e cladit pe dezamagirea care se naste
in urma idealizarii fara
margini a fiintei iubite. Ne-
fericirea eroului Toma Nour vine din faptul ca-n
aceasta idealizare n-a tinut seama de firestile nevoi
ale existentei. Romanul are trei aspecte : transfigura-
rea eroinei prin idealizare, dezamagirea si un zadar-
nic refugiu in actiunea revolutionara.
Cum Luceafarul vede pe fata de
imparat alaturi
de Catalin, asa eroul romanului, Toma Nour, vede pe
Poesis Ia bratul unui tinar usuratic si gol de suflet.
E de remarcat ca, tot ca si in Luceafarul, apare si
aici o nevoie de izbavire, independent de forma si de
directiva ei. Un lucru e cert : opozitia dintre felul
inalt al lui Toma Nour si intinarea iubitei este nervul
acestui roman al dezamagirii.
Prima poezie cu larg rasunet a lui
Eminescu, Ve-
nere si Madona, din 1870, este si ea cladita de
fapt
pe opozitia dintre ceresc si pamintesc. Distanta de
la induiosarea finala a acestei poezii la mindra afir-
mare a constiintei de sine din Luceafarul este dis-
tanta de la avintul tineretii la izbavirea prin intelegere.
Priviti acum scrierile in
proza ale lui Eminescu :
contemplativitatea iubirii din Fat-Frumos e sporita in
Sarmanul Dionis. Ceea ce impiedica pe Dionis sa se
bucure de fericirea iubirii Mariei este patima lui me-
tafizica. Iar in Cezara din 1876 miezul conceptiei
este : o femeie care sa inteleaga felul asemanator cu
al Luceafarului, recunoscind exceptionalul din el, pre-
tuind si iubind pe cel care zicea : "Lasa-ma in min-
dria si raceala mea'.
Necontenit apar aspecte felurite ale
situatiei ce-
resc-pamint si in Postume.
in poezia in metru antic conceptia
este urmatoa-
rea : poetul, care in lumea inalta era singur si fericit
ca zeii, s-a coborit pe pamint, dar se va urca din
nou in izolarea lui, departe de gloata :
Dar satul de ea si de mine insumi
Am sa urc din nou parasita treapta,
Ochi nemiscati ridicind la steaua-mi
Nemuritoare.
Este aceeasi diferentiere
prin izolare si prin gin-
dul nemuririi, ca in atitea alte poezii.
intr-unele, vibratiuni din Luceafarul
in legatura cu
nemuritor si pamintesc ies clar la iveala. Astfel, in
bucata Renuntare din "Postume'. indragit peste ima-
sura de ea, ar vrea sa-si confunde soarta cu a mul-
timii muritorilor. Si dovada ca opozitia
ceresc-pamin-
tesc i-a plutit aici in cuget este ca se strecoara un
vers din Moise al lui Alfred de Vigny, cladit din aceas-
ta opozitie :
Astfel a mea vimta va trece
uniform
Si n-o sa pot de somnul pamintului s-adorm.
Vorbind cu mine insumi, voi zice : fost-am unic.
Ce fara sa stiu unde pe-a lumii valuri lunec ?
Multimea nu se naste decit spre a muri :
Ce e dac-al ei numar cu unul voi spori ?
Inima bucatii este
renuntarea la nemurire, confun-
darea in soarta obsteasca pentru iubirea "marmorei'.
in foarte interesanta bucata
nedesavirsita Cind
te-am vazut, Venera, motivul ceresc-pamintesc este
vadit influentat de doctrina buddhista. Este atitudinea
buddhismului si in definitiv a crestinismului in ce pri-
veste raportul dintre cea mai primejdioasa ispita si
acela care lupta pentru valoarea suprema a vietii de
sfint. intrebat cum sa se poarte fata de femei, Bud-
dha, raspunde : "sa nu le privesti'. Ca si ascetul
indic, tot asa poetul, in aceasta bucata, isi
zavoreste
simturile pentru ca sa-si salveze din ispita "fiintei
pa-
mintene' cerul poeziei :
Caci nu voiam sa arda pe-al
patimilor rug
Al gindurilor singe si sufletu-n cintare-mi
Intorcindu-ma la poeziile
publicate de el insusi, mai
relev ca, in bucati, aparent usoare, de cintec, apare
raspicat contrastul aratat. De pilda, in Pe linga p/op/i
fara sot. Dupa notele de amanunte curente,
deodata
apar strofele cu orizont :
Dindu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins.
Ai fi trait in veci de veci
Si rinduri de vieti
Cu ale tale brate reci
inmarmureai maret !
Mai clar decit in Nu ma intelegi,
apare aici dis-
tanta dintre felul inalt, care in iubire cauta indeplini-
rea unei chemari superioare, si lipsa curenta de in-
telegere. Chiar si in poezia, care evoca in stil aproa-
pe parnasian pe Diana, vibreaza ceva din motivul
nostru. Zeita trece plutind parca deasupra teluricului,
inaccesibila la zvonurile si chemarile lui. S-ar zice o
paralela Ia icoana intruchipata de romanticul englez
John Keats in poema Endymion, unde Diana infati-
seaza zeitatea cu suflet inalt, care ridica la ea pe
paminteanul Endymion, cel amintit
de Eminescu aici.
Cind ne-am ocupat de tipologia
motivului, am
aratat ca un prim aspect este infatisat de
situatia
om-zeita. Una din cele mai frumoase forme ale aces-
tui tip este tocmai poema amintita a poetului englez
in care Zeita inalta pe Endymion pina la ea. Nu stiu
daca Eminescu a cunoscut pe Keats *. Am vazut insa
* Cert este ca romantica
engleza I-a interesat de aproape ti
in timpul , anilor de studii la Berlin. Dovada o face manu-
scrisul Academiei numarul 2276, unde la filele 6 si 26 sint
note cu privire la Byron si Shelley, la pesimismul lor social,
si caracterizari ale unora din operele lor. In complexul acesta,
contactul cu Keats apare probabil fie direct, fie prin vreun
imitator german.
ca situatia
om-zeita i-a vorbit adesea, si cert este ca
in planarea Dianei deasupra imbierilor !a iubire vi-
breaza discret in poezia lui Eminescu ceva din opozitia
ceresc-pamintesc 38>.
Trecind la Scrisorile lui
Eminescu, de cite ori el
atinge nota erotica, planurile de rezonanta sint cele
aratate. Astfel in Scrisoarea II, in Scrisoarea
iV si in
Dalila.
Complexul acesta de fapte sta in
inima eroticii
lui Eminescu. Ele invedereaza ca de la inceput pina
la plina maturitate contrastul dintre inalt si teluric
in iubire corespunde unei experiente primordiale, care
necontenit a cerut sa fie exprimata ; si procesul de
dezvoltare de la Venere si Madona pina la ultimele
creatiuni indica drumul de la elanul tineresc, cu at-
mosfera de "Sturm und Drang', pina la renuntare si
linistita izbavire, prin intelegerea menirii, fri acest
complex si in aceasta conceptie totala, intelegem de
ce motivul Luceafarului a vorbit atit de mult poetului
nostru si a devenit coroana creatiunii sale.
Ne inaltam astfel la
acea contemplare totala in
care o plasmuire data este privita in cadrul intregii
creatiuni a poetului, ca o fraza muzicala dintr-o vasta
simfonie.
Consonanta creatiunilor
arata ca exista, in afara
de forma fiecarei plasmuiri, un factor modelator su-
praordonat : forma interna a viziunii despre lume.
Accordul dintre personalitate, experienta adine traita
si forma interna, lamureste staruinta de a
plasmui.
Cum vom vedea, ideologia si experientele carturaresti
sint factori secundari, pentru ca nimic nu intra in
substanta unui poet daca nu este conform viziunii iui.
