Comenteaza elementele de limbaj si de expresivitate, dintr-un text poetic neomodernist, apartinand lui Nichita Stanescu

Comenteaza elementele de limbaj si de expresivitate, dintr-un text poetic neomodernist, apartinand lui Nichita Stanescu.

Neomodernismul este o tendinta literara ce se manifesta in perioada postbelica. Dupa cum ii spune si numele, este o revalorificare a modernismului interbelic intr-o viziune noua. In cadrul acestei tendinte au existat mai multe orientari neomoderniste incepand din 1941 cu gruparea "albatrosistilor" in frunte cu Geo Dumitrescu, Cercul literar de la Sibiu din 1943 si pana in perioada poetilor saizecisti, printre care se afla Nichita Stanescu.

Lirica lui Stanescu ilustreaza in cel mai inalt grad contopirea dintre traditionalism si modernism intr-o expresie poetica socanta, de un lirism aparte. In conceptia poetului, poezia este "o tensiune semantica spre un cuvant ce nu exista"

Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si exprima starea de gratie pe care o cunoaste eul liric.

Metafora ce apare inca la nivelul titlului "leoaica tanara" este explicata chiar de poet prin apozitia "iubirea". Aceasta sugereaza ca nu metafora in sine era esenta mesajului, cat asocierea ciudata intre un sentiment fundamental si un animal concret din realitatea incunjuratoare. In vechile mitologii, leul este considerat un animal solar, simbol al fortei fizice si spirituale dar in aceeasi masura leul este un animal violent, agresiv. Datorita supletei  formelor sale, leul este si o imagine a frumusetii.

Compozitional, poezia este structurata chiar de poet in 3 secvente lirice, ce corespund celor trei strofe.

Prima strofa a poeziei reda intr-o viziune subiectiva perceptia poetului asupra aparitiei iubirii in viata sa. Se valorifica dimensiunea agresiva, violenta a leoaicei care ii produce o durere la nivel fizic. Iubirea este prezenta asemenea unui vanator feroce care isi asteapta cu incordare prada. Aceasta raportare subiectiva la sentimentul iubirii este redata prin doua reactii ciudate: socul, uimirea ("mi-a sarit in fata") si durerea fizica ("m-a muscat, leoaica, azi, de fata")

In strofa a doua se trece de la efectul fizic la cel psihic si spiritual, prezentand metamorfozarea poetului sub puterea acestei intalniri neasteptate cu un sentiment nou, iubirea. Se creeaza doua imagini puternice, conform carora prima este asemenea unui embrion primar, un univers acvatic primordial, prin care iubirea este plasata la inceputul creatiei. ("natura/ se facu un cerc de-a-dura, / cand mai larg, cand mai aproape, / ca o strangere de ape") (pulsatia embrionului). A doua imagine este cea a metamorfozarii senzoriale. Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri ale perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a fericirii, care este perceputa cu toate simturile.

In strofa a treia metamorfozarea se continua la nivel fizic ceea ce ne sugereaza de fapt o pierdere a propriei identitati sau a identitatii initiale ("Mi-am dus mana la spranceana, /
la tampla si la barbie, /dar mana nu le mai stie"). Este de fapt o nastere din nou, prin care poetul se transforma intr-un desert peste care trece atotstapanitoare leoaica. Imaginea finala a poeziei este unul ciudat : "inca-o vreme / si-nca-o vreme." Se foloseste aici o expresie biblica pentru a sugera o dimensiune temporala incerta. Interesant este ca iubirea, atotstapanitoare in existenta poetului, este supusa si ea trecerii timpului.

Ca forma, poezia este una moderna, in versuri libere si strofe inegale. Anumite rime care apar, sunt aleatorii, dar ele dau in mod ciudat o anumita muzicalitate textului.

La nivelul limbajului o innoire semnificativa se poate observa prin producerea unor inversiuni intre universul materialitatii, concretului si universul esentelor spirituale. Ceea ce este material, la Nichita Stanescu devine abstract, si ceea ce este abstract, devine material. Acesta este explicatie si asociatiei ciudate a iubirii cu leoaica. Cuvantul la Stanescu capata forma, rotunjime, spatialitate, ca si cum poetul este un adevarat demiurg prin care lumea este creata din nou, pe alte principii.

De aceea, poezia "Leoaica tanara, iubirea" devine un sentiment materializat, ostare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii poetice. Imaginile poetice se individualizeaza prin transparenta, dinamism si sugestie semnificativa pentru iubire, intreaga poezie concentrandu-se intr-o unica metafora

Leoaica tanara, iubirea

Leoaica tanara, iubirea
mi-a sarit in fata.
Ma pandise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt in fata,
m-a muscat, leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
cand mai larg, cand mai aproape,
ca o strangere de ape.
Si privirea-n sus tasni,
curcubeu taiat in doua,
si auzul o-ntalni
tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,
la tampla si la barbie,
dar mana nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert in stralucire
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme